Ce este Dragobetele?

Dragobetele este o sărbătoare tradițională românească,

sărbătorită anual pe 24 februarie. Dragobete este un personaj din
mitologia autohtonă, asemenea mamei sale, Baba Dochia (conform unei
legende populare ar fi fost fiica regelui dac Decebal). Este cunoscut ca
fiind un tânăr zeu care este, de altfel, patronul iubirii și al veseliei.

El poate fi ușor comparat cu zeii iubirii: Eros din mitologia greacă

sau Cupidon din mitologia romană. Totuși, spre deosebire de Cupidon,
Dragobete nu s-a implicat în cursul relațiilor dintre îndrăgostiți. Conform
mitului popular, se spune că el nu și-a folosit puterile pentru a-i face pe
oameni să se îndrăgostească, ci doar pentru a binecuvânta dragostea și
a susține cuplurile formate.

Legenda lui Dragobete

Legenda spune că Dragobete era fiul unei femei pe nume Dochia,
care se ocupa cu păstoritul oilor la munte. Într-o noapte, duhul muntelui
s-ar fi îndrăgostit de această tânără și ar fi sărutat-o în somn. La nouă
luni de la acel moment, Dochia a născut un băiat căruia i-a oferit numele
de „Dragobete”. Femeia a chemat apoi patru ursitoare, mai exact cele
patru anotimpuri, care l-au înzestrat pe nou-născut cu dragoste și cu
darul de a-i înveseli pe oameni cu fluierașul său.

Odată ce-au trecut anii, un bătrân înțelept l-a chemat pe

Dragobete la munte, pentru a-l învăța despre diverse lucruri: plantele cu
puteri vindecătoare, graiul păsărilor și limbajul pădurii. Zis și făcut, căci
ani la rând Dragobete a încântat oamenii cu fluierul lui și a apărut în
visele bărbaților și i-a învățat tainele iubirii. După moartea sa, legenda
vorbește despre faptul că a fost transformat într-o plantă de primăvară,
numită năvalnic.

Ce înseamnă „Dragobete”?
În ceea ce privește semnificația termenului „Dragobete” se
remarcă numeroase explicații, însă cel mai probabil acesta își are
originile în substantivul „dragoste”. N. Constantinescu, specialist în
onomastică autohtonă, a adăugat substantivul propriu „Dragobete” în
dicționar, alături de alte nume de origine slavă, ce împart aceeași
rădăcină lexicală, drag (Drăgan, Dragoș).

O altă opinie aparține lui Vasile Bogrea, lingvist și filolog, care a

asociat numele de „Dragobete” cu sărbătoarea creștin
ortodoxă Glav(o)obrӗtenije, din Rusia. Aceasta este celebrată de
credincioși pe 24 februarie (Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul) și ar fi
oferit în final derivatul „Gabrovete”.

De menționat este că „Dragobete” poate desemna și numele unei

insecte (Cicindela campestris), căreia i se mai spune
și repede sau repedea de câmp.
Ce este sărbătoarea „Dragobetele”?
Dragobetele se sărbătorește pe 24 februarie, cu mai puțin de o
lună înainte de echinocțiul de primăvară. Această zi nu a fost aleasă
întâmplător ca sărbătoare a iubirii, căci biologii spun că atunci începe
împerecherea păsărilor necălătoare, statornice. Dacă ne imaginăm două
păsări care stau cioc în cioc, spațiul gol dintre ele va forma o inimă.
Acesta a și rămas simbolul Dragobetelui la români, prezent în
numeroase obiecte din arta populară românească.

Așadar, acesta este momentul în care păsările încep să își

reconstruiască cuiburile, copacii încep să înflorească, iar plantele revin
la viață, pe măsură ce zăpada se topește. Astăzi, în ziua de Dragobete
se organizează petreceri sau se oficiază căsătorii.

Câteva lucruri despre ce este Dragobetele:

 e probabil ca sărbătoarea să fie specifică doar anumitor

areale din spațiul românesc;
 nu în toate zonele țării se sărbătorește Dragobetele pe 24
februarie; există alte regiuni în care comunitățile celebrează
iubirea pe 28 februarie sau chiar pe 1 martie ori pe 3 martie.
Acest lucru ar fi putut avea legătură cu faptul că munca la
câmp debuta imediat după această sărbătoare, iar dacă
 vremea rece sau capricioasă nu permitea, se amâna
sărbătoarea cu câteva zile.
 această zi, Dragobetele, mai este cunoscută în alte părți sub
numele de „Cap de Primăvară”, exprimând întocmai faptul că
ea dă startul unei noi etape, un început de an agricol, care se
dorește întotdeauna a fi pozitiv;
 Dragobetele aduce în prim plan atât logodna păsărilor, cât și
pe cea a oamenilor, probabil că din acest context a apărut și
celebra expresie „ca doi porumbei”.

Tradiții și obiceiuri de Dragobete

Pentru a aprofunda tema „Ce este Dragobetele?” îți propunem să
aruncăm o privire asupra câtorva tradiții și obiceiuri organizate în trecut.
Important de menționat este că în zilele noastre acestea se mai practică
cu o frecvență redusă doar în zonele rurale.

Dragobetele sărută fetele!

Atât băieții, cât și fetele se îmbrăcau în port de sărbătoare și se

întâlneau în fața bisericii satului. Din acest moment începea adevărata
lor aventură: aveau să meargă într-o pădure din apropiere, în căutarea
florilor colorate de primăvară, care abia își făceau loc, străpungând
stratul de zăpadă. Băieții care găseau flori de fragi erau considerați a fi
cei mai norocoși. Se credea că aceste flori conțineau puteri magice. Din
ele se făceau buchete sau erau puse într-un vas cu apă care era folosit
în mod special de fete pentru a-și spăla părul, în timp ce recitau o poezie
magică.

La amiază, toți alergau înapoi în sat, iar dacă unui băiat îi plăcea
de o fată, obiceiul era să o urmărească pe fată și să o prindă. Dacă
sentimentele erau reciproce, fata îl săruta, ca simbol de început al
relației de iubire dintre ei doi, mai exact logodna. Aceasta era
promisiunea că ei se vor căsători în decurs de un an, în caz contrar
aveau să mai participe o dată la acest obicei al tinerilor.
 De aici s-a născut vorba „Dragobetele sărută fetele”. Pe vremuri se
obișnuia ca noaptea, băieții și fetele să se îndrepte spre dealurile din
apropierea satului pentru a aprinde focuri, unde stăteau, vorbeau și se
bucurau până târziu.

Culesul ghioceilor

Acest obicei se oprea strict la ideea de plimbare prin pădure pentru

a strânge ghiocei, dar și alte flori timpurii. În straie de sărbătoare, tineri și
tinere luau calea pădurii pentru a culege ghiocei pe care să-i includă
apoi în descântece și în ritualuri de sărbătoare, care s-ar fi finalizat cu
aflarea ursitului.

Împerecherea păsărilor

Sărbătoarea de Dragobete ar fi fost, credeau strămoșii noștri,

ultima zi de iarnă, cea în care păsările zburau constant pe cer, pentru a
încheia Logodna păsărilor. Astfel, în semn de prețuire pentru păsări,
oamenii nu aveau voie să sacrifice animale. În rândul activităților
interzise se regăseau și țesutul de toate felurile, activitățile gospodărești
și munca la câmp.

Zăpada Zânelor

O altă tradiție punea accentul pe ultimele pâlcuri de zăpadă

rămase pe pământ. Tinerele încă necăsătorite adunau zăpada aceasta,
considerată a fi formată din surâsul unor zâne, o topeau și apoi își
spălau fața cu ea, ceea ce le oferea frumusețea zânelor.