MOTIVAȚIA PENTRU ÎNVĂȚARE ÎN CONTEXTE EDUCAȚIONALE

Antoci Diana, dr., conf. univ.

Catedra Psihopedagogie şi Educaţia Preşcolară, UST
Mafteuța Doina, masterandă, Catedra PEP, UST
Termenul „motivaţie” provine din latinescul „move”sau „movere” a mişca, a
pune în mişcare. Rezultă că motivaţia este orice forţă, indiferent de natura ei, care
pune în mişcare organismul, activitatea pe care o desfăşoară. Conceptul de motivaţie
a fost lansat în literatura psihologică de către E. Dichter, care consideră că motivaţia
constituie cauza reală a comportamentului uman. Motivaţia funcţionează la diferite
nivele: superficiale şi inconştiente (stimulează şi impulsionează) [apud 3, p. 28].
U.Şchiopu definește motivaţia ca o structură de factori indisociabili temporar de
activare în conduite a unor caracteristici şi cerinţe ale personalităţii, care determină
manifestarea tensiunii sau plăcerii implicate, dar şi mesajul talent şi de suprafaţă al
acesteia. În motivaţie sunt implicate cerinţe de scurtă, medie şi lungă durată ale
personalităţii cu intensităţi diferite [7, p. 464].
Motivaţia a fost considerată din perspectiva orientării psihodinamice ca o
stimulare şi descărcare de energie; asociată prin prisma abordării behavioriste unui
stimul, ca o reacţie învăţată; văzută ca un factor psihologic ce influenţează
comportamentul; interpretată ca o activitate spontană care energizează organismul şi
explică trecerea de la o stare de repaus la alta de acţiune. Motivaţia a fost studiată în
cadrul modelului Darwinian al adaptării, modelului homeostaziei, modelului fizic al
descărcării de energie promulgat de Freud, modelelor cognitive care substituie
motivaţia proceselor de anticipare cognitivă (comportamentele omului fiind
determinate de rezultate aşteptate).
M. Zlate consideră că motivaţia instigă, impulsionează, declanşează acţiunea,
iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenţează însăşi baza
motivaţională şi dinamica ei. Motivaţia, ca factor care declanşează activitatea
subiectului, o orientează spre scop, permite prelungirea activităţii dacă scopul nu a
fost imediat atins, sau, dimpotrivă, încetarea ei odată cu realizarea obiectului propus
are atât efecte cantitative, cât şi calitative. Primele, se exprimă în aceea că ea pune
organismul în situaţia de a trece, mai uşor sau mai greu, la acţiune sub influenţa
stimulărilor interne sau externe mai mult sau mai puţin intense. Efectele calitative ale
motivaţiei se exprimă în faptul că ea permite organismului să treacă de la un scop la
altul. Totodată, motivaţia facilitează ierarhizarea diferitelor scopuri posibile [8, p.
155].

19
 Majoritatea analiştilor conceptului de motivaţie sunt de acord cu faptul că ea se
referă la un ansamblu de forţe care provocă sau mobilizează individul în a se angaja
într-un comportament dat [11]: forţe interne (de personalitate sau intrinsecit trebuinţa
conştientizată de a cunoaşte cât mai mult, de a înţelege lumea care te înconjoară, de a
descoperi, precum şi nevoia de autocunoaştere); forțe externe (de mediu sau
extrinseci).
Conform lui Sillamy, motivaţia este „ansamblul factorilor dinamici care
determină conduita unui individ, sau totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie
că sunt inăscute sau dobîndite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe
fiziologice sau idealuri abstracte”. Elementul constitutiv, central al motivaţiei este
reprezentat de motiv. Motivul este acel fenomen psihic ca are un rol esenţial în
declansarea, orientarea şi modificarea conduitei, fiind cauza internă a conduitei
noastre. Orice motiv posedă următoarele caracteristici: conţinut, intensitate şi durată.
Raportînd această informaţie la activitatea de învăţare, vom menţiona următoarele:
motivaţia de învăţare este ansamblul sau totalitatea mobilurilor interne ale conduitei
direcţionate spre acumularea de cunoştinţe. Unii studenţi vin la universitate cu o
trebuinţă cognitivă bine pronunţată, alţii vin din motivul că „aşa trebuie”; la unii
studenţi motivaţia de învăţare are orientare mai mult teoretică, intelectuală iar la alţii
– spre cea practică [apud 1, p. 36].
După părerea psihologului rus Ю. Орлов, motivul are o structură atomică.
Nucleul ei este nevoia, deci ceea ce trebuie neapărat satisfăcut. Pentru oameni aceasta
este legată nu numai de nevoia de hrană, securitate, dar şi de confort, apartenenţă la
un grup social etc. Norul electronic în jurul nevoii este alcătuit din acele emoţii
plăcute care însoţesc satisfacerea nevoii. Aceste emoţii prezintă imaginea plăcerii
care ne face să acţionăm. Astfel, falsele nevoi sunt anume aceste imagini ale plăcerii
care pot fi conştient amplificate sau diminuate [apud 9, p. 29].
Ce reprezintă motivaţia, raportată la procesul de învăţământ? Specialiştii în
domeniu consideră că motivaţia de a învăţa constituie ansamblul factorilor interni ai
personalităţii copilului, care-i determină, orientează, organizează şi susţin eforturile
în învăţare. Motivaţia este factorul fundamental ce stă la baza succesului educaţional
– unul din rechizitele de bază ale profesorului. În acelaşi context, necesită a fi definit
procesul de învăţământ, care reprezintă „principalul subsistem al celui de învăţământ,
în cadrul căruia are loc activitatea de instruire, organizată conform obiectivelor
educaţiei care orientează formarea dezvoltarea personalităţii elevului-studentului”
[2].

20
 Termenul performanță [13] desemnează rezultatele observabile ale învățării și
deasemenea este foarte importantă pentru motivarea din procesul de învățare. Pentru
abordarile sociocognitive ale învățării, termenul performanță trimite la
comportamentele care traduc utilizarea de către elevi a cunoștințelor declarative ori a
cunoștințelor procedurale în diferite situatii de învățare.
Performanța joaca un rol important în dinamica motivațională. Ea este și o
consecință a motivației, deoarece cu cât un elev e mai motivat, cu atât performanța sa
va fi mai bună. Un elev motivat va persevera mai mult, va utiliza strategii de învățare
adecvate, care îi vor influența performanța. Relația dintre motivație și performanța nu
trebuie privită unilateral, căci și performanța poate influența motivația. Performanța,
ca rezultat concret al activității de învățare, devine pentru elev o sursa de informație
care influențează percepțiile acestuia asupra propriei competente.
Efectul performanței asupra percepțiilor de sine ale elevului poate fi pozitiv
sau negativ. Dacă un elev reușește, într-o sarcină de învățare în care s-a angajat
cognitiv și a perseverat pentru rezolvarea acesteia, el va estima că performanța a fost
meritată. Acest fapt va îmbunătăți opinia elevului cu privire la propria activitate și îl
va face sa valorizeze mai mult acel tip de activitate. În același timp, un eșec poate
avea un efect negativ asupra percepțiilor elevului privind propria competență,
făcându-l să se îndoiască de posibilitațile sale de reușita în activitățile pe care i le
propune profesorul. Un eșec repetat îl poate conduce pe elev către fenomenul
neajutorării învățate, ale cărui efecte le-am discutat deja. Performanța nu reprezintă,
așadar, o simpla demonstrație a ceea ce elevul a învățat, ci este și un eveniment prin
care el se judecă, se evaluează, se valorizează ca persoană.
Е.Ильин defineşte motivaţia de învăţare drept o formaţiune psihologică ce
include în sine toate mobilurile, toate cauzele psihologice ce declanşează, stimulează
şi conferă sens actelor de ínvăţare. Deci, motivaţia desemnează ansamblul factorilor
care declanşează activitatea omului, o orientează selectiv către anumite scopuri şi o
susţine energetic. Suntem pe deplin conştienţi de faptul că drumul pe care trebuie să-l
parcurgă studentul cu profesorul său pentru a ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea
învăţării, nu este deloc un drum drept şi fără obstacole. Aceasta presupune însuşirea
unui limbaj de specialitate, a unui anumit tip de discurs care să se sprijine pe fapte,
dar, în aceeaşi măsură, să şi surprindă relaţiile dintre faptele de ordin psihologic,
pentru a putea fi ulterior structurate. Mai mult, aceste fapte trebuie să fie interpretate
şi să le fie atribuite semnificaţii, să ofere explicaţii plauzibile, să facă predicţii cu
privire la anumite comportamente, să cultive spiritul experimental al studentului.
Aceasta, întrucât exigenţele societăţii cer formarea de abilităţi şi competenţe ale celui

21
care învaţă, ceea ce implică înţelegerea, autoreglarea şi asumarea responsabilităţii
propriei formări, lucru posibil de realizat doar având la bază o motivație puternică de
a învăța [10].
Una din explicaţiile diferenţelor de performanţã istoricã a diverselor societãţi, în
anii 70, se referã la motivaţia învãţãrii. Raportul Clubului de la Roma consacrat
acestui subiect, având printre autori pe Mircea Maliţa [apud 6, p. 88], a introdus
învãţarea, în dimensiunea sa de învãţare istoricã şi socialã, ca o condiţie esenţialã a
emancipãrii, a progresului şi a dezvoltãrii umane. Aceastã tezã a fost pe larg
dezbãtutã la nivel academic şi decizional, fiind ulterior preluatã în practica unor
organizaţii internaţionale. Astfel, Organizaţia Naţiunilor Unite a realizat cu ajutorul
acestei paradigme comparaţii, clasamente şi analize globale, în încercarea de a
explica diferenţele existente între naţiunile lumii în ceea ce priveşte ritmul de
dezvoltare.
Cercetările au demonstrat că nivelul optim al motivației diferă în funcție de
dificultate a sarcinii: sarcini simple, cunoscute, rutiniere: cu cât nivelul motivației
este mai ridicat, cu atât gradul de performanță va fi mai înalt; sarcini dificile,
provocări intelectuale: cu cât nivelul motivației este mai ridicat, cu atât nivelul
performanței va fi mai scăzut (deoarece nu mai sunt facilitate atât de puternic
elemente precum atenția, memoria etc.) [12].
Nivelul optim al motivației depinde nu numai de dificultatea sarcinii, ci și de
particularitățile psihice individuale [14]: emotivitate, echilibru, stapânire de sine.
Persoanele care aparțin tipului puternic, echilibrat sunt capabile să suporte tensiuni
psihice semnificative, provocate de stări emoționale mai intense sau de sarcini mai
dificile. Persoanele care aparțin tipului slab și celui neechilibrat nu reușesc o
asemenea performanță. Eficiența activității este maximă la o anumită marime a
intensității motivației, numită optimum motivațional. Acesta difera de la o activitate
la alta și de la o persoană la alta.
În contextual învățării motivaţia nu este altceva decât procesul care ghideazã şi
menţine un anumit comportament dezirabil statutului de subiect ce învață:
participarea în cadrul orelor, implicarea în activitãţile de învãţare în grup şi
individual, rezolvarea cu succes a sarcinilor propuse etc.
Pentru motivarea subiectului în process de învățare este important implicarea
tuturor „actorilor educației” – părinților, cadrelor didactice; pe lângã manifestării
constante a atitudinii de respect faţã de învãţare şi instituţia de învățământ, sunt
necesare următoarele [6, p.90]: sã ţinã cont de faptul cã progresele se produc în timp;
sã scoatã în evidenţã beneficiile practice ale învãţãrii asupra vieţii lor; sã ajute copilul

22
sã-şi stabileascã propriile obiective; sã ajute copilul sã fie organizat şi sã se
autodisciplineze - copiii au nevoie de ordine, dar au probleme în a o impune şi a o
menţine; sã încurajeze copilul la fiecare pas - este important sã încurajãm copilul,
indifferent dacã este motivat pentru învãţare sau nu.
Din perspectiva pedagogului în cadrul instituțiilor de învățământ este binevenită
utilizarea diverselor strategiilor didactice cu aplicabilitate universalã, indiferent de
context; conştientientizarea selectării strategiei didactice după eficacitatea acesteia și
conform finalităților proiectate; flexibilitatea strategiilor didactice utilizate în
contextul caracteristicilor beneficiarilor activitãţilor de învãţare:
Fenomenele de submotivare şi supramotivare sunt considerate extreme pe axa
motivării, ambele având ca rezultat eficienţa scăzută a persoanei şi startul unui proces
de demotivare. Cum aţi putea folosi procesul de atribuire a succesului pentru a evita
cele două extreme şi a obţine un optim motivaţional? G.Pânişoară şi I.-O.Pânişoară
descriu câteva tehnici de automotivare [5, p. 115]: conştientizarea – persoana trebuie
să dorească şi să construiască un program de automotivare; este importantă din acest
punct de vedere stabilirea unui nivel de aspiraţii realist; anticiparea – ulterioară
conştientizării, presupune imaginarea viitorului (reacţii emoţionale, consecinţele
acţiunilor, planificarea soluţiilor posibile); învăţarea – anumite tipuri de motivaţie pot
fi învăţate, gândiţi-vă la multitudinea motivelor care ne influenţează comportamentul
şi câte dintre acestea au fost dobândite social; jocul de rol.
Descoperirea și valorificarea posibilităților personale de învățare ale elevului cu
CES se poate realiza prin evaluare complexă și prin divizarea sarcinilor pe secvențe și
crearea condițiilor de a obține succes în fazele de început ale învățării, ceea ce
dezvoltă încrederea în sine a elevului [15].
Divizarea și clarificarea sarcinilor de învățare, dirijarea învățării cu ajutorul
cadrului didactic de sprijin și aprecierea pozitivă a reușitei sunt modalități practice de
a asigura o baza motivațională a învățării și autoeficienței. Autoeficiența are patru
surse de baza: realizarea performanțelor, experiența indirectă, persuasiunea verbală și
starea psihologică.
Realizarea performanțelor sunt situațiile în care elevii au avut succes și
amintirea acestora, în continuare, îi sporesc autoeficiența. Experiența indirectă apare
atunci când elevul constientizează rolul unui model de succes (permanent sau
situațional) și încearcă să adopte comportamente sau atitudini ale acestuia.
Persuasiunea verbală este secvența în care intervine cineva încercand să convingă
elevul că este capabil să realizeze cu succes sarcina respectivă. Sursa finala posibilă a
autoeficienței este starea psihologică – acele sentimente și trăiri interioare care

23
„asigură” elevul de iminența eșecului sau de obinerea succesului. Există o strânsă
interdependență între motivație pentru învățare în particular și nevoile specifice
manifestate la un moment dat. Exista câteva elemente practice care pot asigura
valorizarea pozitivă și performanța în învățare atât în clasă cât și în familia elevului
cu CES, și nu numai [15]: 1. Captarea atenției. Menținerea acesteia pe parcursul
întregii lecții este o artă – o provocare pentru profesor. Este cazul să oferim elevilor o
varietate de prezentări și demonstrări realizate cu ajutorul mijloacelor concret –
intuitive pentru elevii cu dificultăți de învățare, dar și a celor audio-video, discuții în
grup. Materialul didactic utilizat, fișele de lucru realizate pentru sprijinul învățării
elevilor cu CES, pot avea unele caracteristici (marime diferită, culori variate,
simboluri imagistice ajutatoare etc). 2. Relevanța. Este unanim acceptat faptul că
ceea ce este familiar elevilor se însușește cu o mai mare ușurință. Pentru profesori
este dificil să concorde conținuturile cu interesele și necesităile tuturor elevilor. De
aceea este important să se stabilească acele „interese comune” ale întregii clase de
elevi, iar relevanța o vor percepe fiecare în mod individual. Instruirea este relevantă
pentru elevi atunci când are tangențe cu experiențele acestora. Pentru cei cu CES,
relevanța au experiențele de învățare repetitive, consolidarea celor învățate și
exersarea unor deprinderi. 3. Dezvoltarea încrederii în sine prin crearea așteptări
pozitive în ceea ce privește obținerea succesului; oferirea posibilității de a obține
succese; acordarea posibilității de a controla într-o măsură propria instruire. 4.
Satisfacția. Satisfacția elevilor poate fi intensificată prin aprecierea reușitelor.
Recunoașterea succeselor elevilor, atăt în public, cât și în particular, consolidează
comportamente și atitudini care au asigurat obținerea succesului. În continuare elevii
vor tinde să procedeze în mod similar, având scopul de a reuși din nou.
În ceea ce priveste satisfacția, aceasta se referă la evenimentele care dau naștere
la un sentiment subiectiv de ușurare, de plăcere, ce poate fi exprimat sau descris de
individul care îl traiește, dar care nu poate fi observat din exterior de către o altă
persoană. În sens strict ea este o emoție plăcută, pozitivă, rezultată din evaluarea
muncii depuse [4, p. 52].
În contextul cercetarilor asupra motivației s-a evidențiat unitatea dintre
componentele motivatorii, cele de satisfacție și de eficiență în cadrul concret al vieții
sociale, motivația și satisfacția fiind intim corelate. Astfel Martin G. Wolf susținea că
prin diverse categorii de motive, individul caută să-și maximalizeze satisfacțiile,
atragându-și stimuli capabili de a-i produce plăcere, în timp ce printr-o altă categorie
de motive el caută să minimalizeze, să evite durerea, neplăcerea (motivația aversivă),
satisfacția apărând ca un efect al motivației [apud 8].

24
Biblografie
1. Cernițanu M., Daniliuc N. Probleme medico–biologice și farmaceutice. Unele
aspecte ale motivației de învățare la studenții anilor I-IV al USMF „Nicolae
Testemițanu”. În: An. șt., ediția XII, vol. I, Chișinău 2011, p. 23-39.
2. Cristea S. Studii de pedagogie general. Bucureşti: Ed. Didactică și Pedagogică,
2009. 308 p. ISBN 9789733024507.
3. Losîi E. Studiul experimental al particularităţilor motivaţiei de învăţare la
studenţii psihologi. In: Revista Psihologie. Pedagogie specială. Asistenţă
socială. Chișinău: Ed. UPSC, 2012, nr. 1, p. 36-45. ISSN 1857-0224.
4. Mathis R. L. Managementul resurselor umane. Bucuresti: Editura Economica.
1997. 455 p. ISBN: 9739198767.
5. Pânișoară G., Pânișoară I.-O. Motivarea eficientă. Ghid practic. Iaşi: Editura
Polirom. 2005. 296 p. ISBN: 973-681-969-8.
6. Popenici Ș. Motivaţia pentru învăţare: de ce ar trebui sã le pese copiilor de ea şi
ce putem face pentru asta. Bucureşti: Editura Didactica Publishing House.
2009. 143 p. ISBN: 978-606-8027-35-7.
7. Şchiopu U. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Babel, 1997. 740 p. ISBN
973-48-1027-8.
8. Zlate M. Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Ed. Pro Humanitate, 2000. 332
p. ISBN 973-99024-0-5.
9. Горелова А. Определяющая сила потребительских мотивов. Маркетинг,
Нр. 3, 1998. 26-30 c.
10.Ильин Е. П. Мотивация и мотивы. СПб.: Питер, 2003. 512 c.
11.https://www.didactic.ro/materiale-didactice/strategii-de-stimulare-a-motivatiei-
elevilor-pentru-invatare
12.https://www.coursehero.com/file/psv1vgn/Legea-optimumului-
motiva%C8%9Bional-formulat%C4%83-de-RM-Yerkes-%C8%99i-JD-
Dodson-sus%C8%9Bine-c%C4%83/
13.http://www.creeaza.com/didactica/comunicare-si-relatii-publice/resurse-
umane/TEHNICI-MOTIVATIONALE-SPECIFIC913.php
14.http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Motivatie-si-
performanta279.php
15.http://www.anfp.gov.ro/R/Doc/2015/Proiecte/Incheiate/PHARE%20RO%2001
.06.04/Ghid%20motivational.pdf

25