AlbumulPrima PaginăDr.

Vasile ȘoimaruPublicațiiGalerie
FotoEmisiuni TV, RadioBlogContacte05NOV.
0
NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR: DE LA LEGENDĂ LA ISTORIE
5 noiembrie 2020: 140 de ani de la nașterea marelui scriitor român,
Mihail Sadoveanu…
(Vasile ȘOIMARU: În loc de prefață la monografia Neamul
Șoimăreștilor: 500 de ani de istorie, Ch.-2003. Autori: istoricul
Alexandru Furtună și economistul Vasile Șoimaru).
Gîndurile despre subiectul cărţii de faţă au început să-mi dea tîrcoale,
în fond, acum 40 de ani, după prima lectură a primei ediţii de la
Chişinău a romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Şoimăreştilor,
editat în anul 1958, în română, dar cu litere ruseşti, după versiunea
tipărită în 1953 la Bucureşti.
Împrumutasem cartea de la un tiz de-al meu, Vasile (al lui Constantin)
Şoimaru, văr drept cu tica (aşa-l numeam noi pe tatăl nostru, Alexei
Şoimaru), pe care el o procurase, intrigat, de la o librărie din Chişinău,

1
unde se afla într-o delegaţie de serviciu, fiind intendentul gospodăriei
agricole colective din Cornova mea natală.
Frumoasa ediţie a romanului, coperta, supracoperta, ilustraţiile cu
d’artagnanicul chip al lui Tudor Şoimaru şi cel al fermecătoarei
Magda a lui Stroie Orheianul, lectura captivantă a romanului, chiar
dacă eram elev doar prin clasa a V-a sau a VI-a, mi-au marcat viaţa.
Şoimăreştii din Cornova considerau că romanul lui Sadoveanu este
despre ei, despre străbunii lor, deoarece Cornova, pînă la 1944, se afla
în judeţul Orhei şi era situată pe rîul Cula, afluent al Răutului, – exact
ca în romanul marelui prozator.
În anul 1975, cînd a fost publicată Catagrafia din Moldova din anii
1772–1773 şi 1774, în cele două volume excepţionale, îngrijite de
istoricul patriot P. Dmitriev-Dimitriu (Moldova în epoca
feudalismului, vol. VII, partea 1 şi 2), am descoperit că pe la finele
sec. XVIII la Cornova trăiau doi mazili pe nume Şoimaru – Tudor şi
Ion. În acel an, 1975, mi-a sporit încrederea că romanul lui Sadoveanu
se referea la neamul meu. Şapte ani mai tîrziu, în toamna lui 1982,
aflîndu-mă la Bucureşti, la o stagiere/ documentare la Academia de
Studii Economice, la prima întîlnire din viaţă cu vărul meu Gheorghe
Şoimaru (profesor de fizică şi matematică la Liceul de comerţ, refugiat
împreună cu familia peste Prut, în 1944) şi fiul grefierului Vasile
Şoimaru, fratele lui taică-meu, acest văr al meu mi-a vorbit despre o
întrevedere de suflet, după refugiu, a tatălui său cu Mihail Sadoveanu.
Între altele, maestrul i-a mărturisit că şi el se trage din neamul
Şoimăreştilor, pe linia mamei sale Profira Ursachi, născută la Verşeni,

2
pe malul stîng al rîului Moldova. De altfel, tocmai cu această
informaţie Mihail Sadoveanu şi-a încheiat romanul: “Bunicii mei sînt
strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani,
din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în liniştea unei
prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor”.
Apoi, ani la rînd am tot încercat să găsesc măcar o cît de mică
informaţie despre documentele istorice folosite de M. Sadoveanu la
scrierea cărţii sale. (Nici chiar discuţia de mult mai tîrziu, din toamna
anului 2002, cu doamna Maia Mitru – văduva lui Constantin Mihail
Mitru, secretarul marelui prozator – în casa ei, de pe bd. Magheru din
Bucureşti, nu m-a lămurit cu nimic în această privinţă). Căutările mele
continuau să rămînă un vis nerealizat. Nu am găsit nici un rînd scris
despre materialele ce au stat la baza acestei proze istorice. Începusem
chiar a bănui că nici nu există vreo informaţie veridică la subiectul
romanului şi că acţiunea lui este o pură ficţiune, un rod al imaginaţiei
scriitoriceşti, întreţesută cu fapte istorice din “cronice bătrîne” etc.
Însă informaţia vărului meu despre Sadoveanu şi studierea mai multor
cărţi de istorie a românilor m-au făcut să anticipez nişte lucruri – “să
mă căpătuiesc” cu un fecior pe care să-l botez Tudor Şoimaru. Despre
acest episod din viaţa mea am scris în cartea Căderea premierilor, din
care, cu scuzele de rigoare şi cu permisunea d-voastră, o să mă
autocitez:
“În perioda septembrie 1982 – iunie 1983, mă aflăm la o reciclare la
Academia de Studii Economice din Bucureşti. De cum am ajuns la
Bucureşti, am făcut imediat toate formalităţile pentru a-mi invita, prin

3
luna martie, în ospeţie, soţia. Dar, la 3–4 decembrie 1982, avuse loc
simpozionul tradiţional al cadrelor didactice de la A.S.E., la care am
prezentat şi eu o comunicare ştiinţifică pe tema prognozării
productivităţii muncii, însă mult mai interesantă a fost comunicarea
(azi, regretatului) prof. Iancu Scutaşu-Comăneanu, pe tema “Aplicarea
bioritmurilor în cercetarea forţei de muncă”.
Una dintre descoperirile pe care ni le relatase prof. I. Scutaşu-
Comăneanu a fost “aplicarea bioritmurilor în găsirea momentului
oportun…” pentru conceperea băieţilor sau a fetiţelor… Mie, deoarece
aveam deja o fetiţă, Mihaela, mi se făcuse dor de un băieţel, mai ales
că ştiam deja, după lectura cărţilor celor doi Giurescu, cum să-l
numesc… Am telefonat urgent acasă, la Chişinău, pentru a interveni
în schimbarea zilei de sosire a soţiei – pentru începutul lunii mai, aşa
cum prevedea teoria lui Scutaşu. Nu a fost simplu de făcut această
schimbare, dar cu ajutorul prietenului meu Valeriu Muravschi şi al
vărului său Boris Muravschi (pe atunci responsabil la OVIR – Secţia
vize şi paşapoarte), am rezolvat problema şi la 10 mai 1983 soseşte
soţia la Bucureşti. Iar exact peste 9 luni fără o zi, la 9 februarie 1984,
apare pe lume Tudor Şoimaru, strănepotul altui Tudor Şoimaru, născut
la Cornova în 1738…”
Mai tîrziu am precizat că străbunicul Tudor Şoimaru nu s-a născut la
Cornova, ci la Purceleşti (azi Stolniceni-Prăjescu), pe malul drept al
Siretului, iar la Cornova a venit împreună cu fratele său Ion, prin
1770–1774, la pămînturile străbunicului său.

4
În vara anului 1985, stăteam pe prispa casei părinteşti de la Cornova,
unde îmi petreceam concediul redactînd cea de-a doua mea carte de
specialitate. În preajmă se aflau mereu fiul meu Tudorel, care
împlinise un an şi jumătate, şi taică-meu, care trecuse de 80 de ani şi
aproape că-şi pierduse vederea. Bunicul îi cioplise ultimului său
nepoţel un buzdugan, vorba lui tata, “ca al lui Tudor Şoimaru”, şi
“discutau” întruna, ca între bărbaţi, despre faptele eroice ale răzeşului
sadovenian Şoimaru… Văzîndu-l atît de slăbit, l-am rugat pe tata să-
mi povestească ce mai ţine minte despre strămoşii noştri. În acea vară
am aflat pentru prima dată mai multe lucruri interesante despre bunicii
mei din partea tatălui – Gheorghe Şoimaru şi Anica Roşca, născută la
Beşeni (azi Codru), peste Cula, precum şi din partea mamei – Vasile
Roşca, poreclit ”Cucioianu”, căci avea rădăcini la Cucioaia, tot de
peste Cula, şi Pelaghia lui Gheorghe Nădejde, despre bunciul lui tica –
Vasile, şi străbunicul lui – Tinică (Constantin)… Totul mi se părea
extrem de interesant, căci nu cunoscusem pe nimeni dintre ei,
deoarece toţi muriseră înainte de a mă naşte.
Atunci am schiţat primul arbore genealogic al Şoimăreştilor, dar, cum
s-a dovedit mai tîrziu, cea mai importantă infomaţie pe care mi-a dat-o
taică-meu a fost decisivă: “…Apoi, măi băiete, famelia noastră,
înainte vreme, era alta – Năvăpăstru. Un răsstrăbunic de-al nostru, cu
sute de ani în urmă, s-a dus cu o jalbă la domnitor, s-a dus Năvăpăstru
şi s-a întors acasă Şoimaru…”. La întrebarea mea, de ce şi cum s-a
întîmplat aceasta, el mi-a răspuns: “Era toamna tîrziu şi răsstrăbunicul,
în drum spre domnie, a găsit într-o margine de pădure, doi pui de şoim

5
degeraţi, care nu mai puteau zbura, da’ înainte îi aştepta o iarnă
cumplită… El i-a ridicat de jos şi i-a pus în sîn să-i încălzească. Cînd a
ajuns în faţa domnitorului, puişorii de şoim îşi reveniseră şi au început
să se mişte acolo, în sîn. Astfel au fost salvaţi de la moarte sigură. La
întrebarea domnitorului: “Ce se aude şi ce se mişcă la tine acolo, în
sîn?”, răsstrăbunicul a scos din sîn cei doi şoimişori şi i-a arătat lui
vodă. Domnitorul, fiind un mare iubitor al vînatului cu şoimi, a preţuit
foarte mult fapta Năvăpăstrului, i-a rezolvat “problema conţinută în
jalbă” şi totodată i-a poruncit: “De acu’ înainte tu şi urmaşii tăi vă veţi
numi Şoimaru!”
Prin februarie-martie 2000, în timp ce se muncea intens la monografia
Cornova, dr. Alexandru Furtună, deşi lucra la un alt capitol din
monografie, mi-a adus în biroul meu din clădirea parlamentului o
veste îmbucurătoare, echivalentă cu o descoperire – un studiu-
manuscris de 16 pagini, ce consta din trei compartimente, intitulate
după cum urmează: 1) Denumiri de localităţi ce provin de la termenul
“şoimar”, precum sînt Şoimăreşti, judeţul Neamţ; moşia Şoimăreşti,
lîngă satul Forăşti, judeţul Iaşi; şi Şoimari, judeţul Prahova. 2)
Originea şi răspîndirea numelui de familie Şoimaru. 3) Şoimăritul.
Compartimentul 2 al studiului, Alexandru Furtună l-a elaborat după ce
revizuise minuţios toate 1136 de pagini din cele volume ale lui P.
Dmitriev-Dimitriu din seria Moldova în epoca feudalismului. Mi-am
amintit că badea meu, Gheorghe Şoimaru, căruia îi procurasem în
1975 cartea respectivă, a observat răspîndirea numelui Şoimaru şi în
alte sate din Moldova (pe atunci mie nu-mi venea să cred că unii din ei

6
fac parte din neamul nostru). Al. Furtună mi-a pus la dispoziţie
întreaga listă a acestor localităţi: Cornova, ţinutul Orhei-Lăpuşna,
Brînzeni (Hotin), Costeşti (Roman), Purceleşti (Suceava), Nereju
(Putna), Dragomireşti (Neamţ), Cucuieţi (Bacău). Deja ne aprinsesem
la ideea de a vizita toate aceste sate, în speranţa de a găsi pe cineva din
urmaşii Şoimăreştilor din sec. XVIII: dacă satul Cornova mişună de
Şoimăreşti, de ce nu i-am putea întîlni şi în alte locuri?
Cuplul de istorici Ion şi Tatiana Varta, autorii capitolului ”Neamuri de
nobili, mazili şi preoţi din Cornova”, din monografia satului meu
natal, analizînd şi ei informaţia despre unele sate în care locuiau
Şoimăreşti, au reuşit să tragă o concluzie deosebit de utilă pentru
evoluarea în timp a cercetărilor noastre: Ion Şoimaru a fost atestat în
anii 1772–1773 doar la Purceleşti, iar în 1774 – concomitent în două
sate, Cornova şi Purceleşti. “Nu-i exclus ca el să fi devenit proprietar
la Cornova tocmai în acest interval de timp de un an, un an şi
jumătate…”, consemnează I. şi T. Varta. Şi mai departe: “Toader
(Şoimaru – n.n.), aşa precum menţionasem ceva mai sus, a fost atestat
de ambele recensămînturi doar la Cornova. Nu-i exclus ca el să se fi
stabilit pe aceste meleaguri în ajunul primului recensămînt, în urma
procurării unei părţi a moşiei Cornova, a unei moşteniri sau poate că
fusese răsplătit de către domnitor – pentru servicii deosebite aduse
ţării – cu o parte din moşia Cornova”. (Aşa s-a şi întîmplat, numai că
răsplătit a fost nu Tudor, ci străbunicul său Savin).
În luna august 2000 am şi purces la drum în căutarea satelor cu
denumirea Şoimăreşti sau a celor în care cu mai bine de 200 de ani în

7
urmă trăiau Şoimăreştii. La 23 august, după ce ziaristul Vlad Pohilă a
acceptat să mă însoţească în acest drum lung, fapt care m-a bucurat,
căci Vlad, priceput cum este în mai toate domeniile, putea vorbi ore în
şir pe diverse teme; în aşa fel nu mă fura somnul şi era micşorat
pericolul unei călătorii lungi şi accelerate. Ce-i drept, Vlad mi-a pus o
condiţie: mai întîi să mergem în Ardeal, la prietenii săi din Făgăraş,
Doina şi Traian Greavu, pe care nu-i văzuse de 25 de ani, de pe cînd
aceştia îi fuseseră turişti, într-o excursie în Rusia şi Letonia, el lucrînd
pe atunci interpret la Biroul de turism pentru tineret “Sputnik”. Nu am
stat nici o clipă pe gînduri, deoarece de mult doream să vizitez satul
ardelean Drăguş de lîngă Făgăraş, cercetat de către echipa
monografică a lui Dimitrie Gusti în vara anului 1929, aceasta fiind un
fel de “repetiţie generală” pentru efectuarea cercetărilor în Cornova
mea natală, în vara anului 1931.
Deşi la Făgăraş, Drăguş şi Sîmbăta (cu fantastica mănăstire în stil
brîncovenesc, refăcută de ierarhul de origine basarabeană Antonie
Plămădeală), pe unde ne-a însoţit Doina Greavu, ospitalitatea a depăşit
orice aşteptări, nu am încălzit prea mult locul. Ne aşteptau Şoimăreştii
nemţeni, pe care nu-i găseam pe nici cel mai amănunţit atlas rutier
românesc. S-a întîmplat să ne fie de ajutor din nou dna Doina Greavu,
care fusese cu vreo 30 de ani în urmă în satul respectiv, ca să-şi
viziteze o colegă de facultate, repartizată în acea fundătură
şoimărească, spre care nu exista nici un drum pietruit de la cel mai
apropiat oraş, Tîrgu-Neamţ.

8
Spre seara lui 25 august am ajuns în satul Şoimăreşti, trecînd şi prin
Piatra-Neamţ, oraş înfrăţit cu Orheiul basarabean, baştină a neamului
Şoimăreştilor, conform romanului omonim al lui M. Sadoveanu. Nu
bănuiam că în Piatra-Neamţ locuiesc mai mulţi Şoimăreşti, originari
din Verşenii Profirei Ursachi, mama autorului Neamului
Şoimăreştilor. La Şoimăreşti nu am găsit decît un Şoimar, moş Vasile
Şoimaru (Şoimărescu), fie-i ţărîna uşoară, căci a plecat în lumea celor
drepţi în primăvara anului 2002. Mare a fost uimirea acelui simpatic şi
cuminte om să vadă aievea pe un alt Vasile Şoimaru, venit din
Basarabia, “de sub ruşi”. De fapt, Şoimaru (Şoimărescu) era porecla
sa, pe care o moştenise din moşi-strămoşi, numele lui adevărat fiind
Vasile Onu. Familia sa era, totuşi, convinsă că se trage din Şoimăreşti,
numai că un străbunic de-al lor, neavînd băieţi, şi-a pierdut numele
istoric; cu toate acestea, satul îi numea în continuare Şoimaru-
Şoimărescu.
Despre istoria acestui sat şi despre denumirea lui, provenită de la
dresorii de şoimi şi vînatul cu şoimi, despre şoimăritul de la curtea
domnească ne-au povestit cu pasiune în casa profesorilor şcolii din
localitate Vasile şi Agripina (Coca) Preutu, ce locuiau în casa primului
dascăl al satului, Vasile Drăguşanu, adevărat erou român, patriot al
Şoimăreştilor, care a lăsat urme adînci, de neuitat, în memoria
consătenilor săi.
Alt sat din lista lui Al. Furtună era Purceleştii, din apropierea
Paşcanilor – baştina lui Mihail Sadoveanu, sat de unde plecase la
Cornova, în a doua jumătate a sec. XVIII, străbunicul meu Tudor

9
Şoimaru şi fratele său Ion. Dar… nici urmă de sat cu asemenea nume!
Vasile Olaru din satul Stolniceni-Prăjescu, fost director de şcoală, ne-a
arătat rămăşiţele fostului sat Purceleşti, la marginea satului Stolniceni-
Prăjescu, în drum spre localitatea Miroslăveşti. Din Purceleştii de
odinioară a mai rămas doar o frumoasă biserică de lemn, de pe la
1800, şi o casă în preajmă… Vroiam să cred că anume de aici, din
această casă, a plecat la Cornova, cu 230–240 de ani în urmă,
străbunicul meu Tudor Şoimaru, trecînd, se prea poate, prin tîrgul
Paşcanilor, pe lîngă locul şi casa unde, peste 100 de ani şi mai bine,
avea să se nască cel care l-a plăsmuit pe Tudor Şoimaru – eroul central
al pînzei în proză Neamul Şoimăreştilor…
În Stolniceni-Prăjescu nu am găsit nici un urmaş de-al Şoimăreştilor
de cîndva – plecaseră cu toţii şi astfel dispăruse şi satul lor. În schimb,
ex-directorul de şcoală şi actualul meu prieten Vasile Olaru ne-a
furnizat o informaţie importantă pentru căutările noastre. Peste deal, în
comuna Miroslăveşti, în satul Verşeni, posibil, mai trăia un Şoimar,
fost preşedinte de C.A.P. (colhoz românesc), pe care îl cunoscuse cu
mulţi ani în urmă şi bănuia că acesta deţine informaţii despre neamul
Şoimăreştilor. Aşa a şi fost!… Însă ceva mai tîrziu, căci atunci n-a fost
posibil să ne întoarcem din drumul spre Brînzeni-Hotin (azi judeţul
Edineţ) şi Chişinău, unde trebuia să particip la festivităţile consacrate
Zilei Independenţei, la 27 august, şi Zilei Limbii Române, la 31
august.
La Iaşi am trecut pe la Casa memorială “Mihail Sadoveanu” din
Copou, am vizitat

10
o serie de monumente şi sălile cu exponate. Mai văzusem acest
muzeu, la sfîrşitul lunii aprilie 1983, dar nici atunci, şi nici acum, nu
am putut vedea un exponat foarte dorit: prima ediţie în volum a
romanului Neamul Şoimăreştilor, din anul 1915. Am în biblioteca
personală aproape toate versiunile editoriale ale acestei lucrări
(inclusiv o traducere tipărită la Moscova), dar prima ediţie nu am
văzut-o nici măcar la muzeu…
Urmînd traseul excursiei pe “ruta şoimărească”, am ajuns la Brînzeni-
Edineţ, unde la 1774 trăiau doi Şoimari: Constantin şi Vasile. Şi aici
am rămas plăcut surpinşi: în sat trăiesc mai multe familii cu numele
Şoimaru, dar primul pe care l-am întîlnit a fost… desigur, Vasile
Şoimaru – ca şi mine, ca şi cel de la Şoimăreşti, ca şi cel din 1774, din
Brînzeni. Ba mai mult: era Vasile al lui Vasile, nepotul lui Ion
Şoimaru. Şi vecinul de peste drum tot Vasile Şoimaru era, şi primarul
satului era Şoimaru, dna Tatiana – soţia lui Anatol al lui Vasile
Şoimaru, iar vecinul lor era Tudor Şoimaru… Într-un cuvînt, satul
Brînzeni e împînzit de Şoimăreşti! Rezultă că în 230 de ani s-au
înmulţit de vreo zece ori.
În drum spre Chişinău, am trecut prin micul şi tînărul sat Codrul Nou,
întemeiat în 1923–1924 pe moşia satului Sărăteni. Această localitate
se mai numea la început Sat Nou şi Cornova Nouă, deoarece dintre cei
24 de ţărani împroprietăriţi de Guvernul României Mari, majoritatea,
sau chiar toţi, erau din Cornova, inclusiv două familii Şoimăreşti: cea
a lui Petru şi cea a lui Tudor Şoimaru. Nici aici nu am găsit vreun
Şoimar, în schimb am aflat că Şoimarii mei, împroprietăriţi atunci, “au

11
şmecherit” Statul Român: după ce au luat fiecare cîte şase hectare de
ciornoziom, le-au vîndut convenabil şi au revenit la baştină cu
buzunarele pline de bani, pentru a-şi întări gospodăriile începute mai
devreme la Cornova.
La 27 august am ajuns la Chişinău obosiţi, dar pe deplin satisfăcuţi de
prima excursie prin doar cîteva localităţi “şoimăreşti”: în cinci zile am
parcurs 1000 de kilometri şi am vizitat vreo 10 localităţi. Înainte, pînă
în noiembrie 2002, ne mai aşteptau 9 mii de kilometri şi mai multe
zeci de sate legate de istoria neamului Şoimăreştilor. Iată doar cîteva
momente semnificative din lungile călătorii pe care le-am întreprins.
La 9.9.2000, împreună cu dr. Alexandru Furtună, am revenit pe o
noapte la Stolniceni-Prăjescu, la prietenii Vasile şi Natalia Olaru, ca
de acolo să trecem dealul la Miroslăveşti, de unde, după ce am luat
masa la Hanul Ancuţei lui Sadoveanu, să coborîm în vale la Verşeni.
Aici ne aştepta o fantastică întîlnire cu inimosul, legendarul ex-
preşedinte de C.A.P. Alecu Şoimaru. După ore îndelungi de discuţie,
ne-am simţit descendenţi ai aceluiaşi neam, al Şoimăreştilor, atîta doar
că nu puteam demonstra această legătură. Îmi cunoşteam deja din
documente linia genealogică: Vasile – Alexei
–
Gheorghe – iarăşi Vasile – Constantin – Lupu – Tudor – Gheorghe –
Ion ş.a.m.d., dar badea Alecu, cu oarecare nesiguranţă, îşi cunoştea o
genealogie transmisă prin viu grai, din străbuni: Alecu – Constantin –
Ion – Manole – Gheorghe – Vasile… şi atît.

12
Astfel, eu cunoşteam bine, documentat, 9 generaţii de Şoimăreşti, el –
doar 6, şi printre ele încă nu găsisem puncte de tangenţă. În schimb,
am aflat o mulţime de amănunte despre răzeşii Şoimăreşti din Verşeni,
care erau chiar mai mulţi decît la Cornova şi Brînzeni; despre
Ursăcheşti, rudele dinspre mamă ale lui Mihail Sadoveanu
–
Profira Ursachi din Verşeni, rude ce adeseori se îngemănau cu
Şoimăreştii; despre aventurile vînătoreşti, prin codrii de la Boureni,
Soci, Miroslăveşti, Cihoreni şi chiar nişte istorii amoroase, întîmplate
cu maestrul pe cînd, plin de vigoare tinerească, scria Neamul
Şoimăreştilor, atribuind unele fapte din această palpitantă love story
personajului său iubit Tudor Şoimaru. Au fost invocate, fireşte, şi
petrecerile copioase
–
şi în bucate, şi în muzică lăutărească, şi în comeseni – de la Hanul
Ancuţei din preajmă. La toate era prezent şi cel mai bun prieten, din
părţile locului, al maestrului – Tudor Şoimaru, primarul liberal al
comunei Ciohoreni, Verşeni, al cărui nume, chip şi fire i-au servit ca
sursă de inspiraţie marelui nostru clasic pentru scrierea acestui roman
istoric, aruncîndu-l pe bietul Tudor Şoimaru cu exact 300 de ani mai
în urmă, pe timpul domniei lui Ştefan Tomşa…
Abia peste un an, la 1 septembrie 2001, la ora 24.00, cînd am revenit
la Verşeni cu altă ocazie, uncheşul Alecu Şoimaru avea stabilit pe
deplin arborele său genealogic – şi tot din memorie, cea colectiv-
şoimărească: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile

13
şi… Iordache (!!!)… Aici, nu am putut rezista: şi de uimire, şi de
bucurie că ne-am găsit, în fine, de neamuri, că ne tragem din aceeaşi
viţă şoimărească, am scos un chiot de s-a răsunat toată valea
Moldovei, pînă la Războieni şi Valea Albă, pînă la poale de Carpaţi!
… Din documente istorice ştiam că răsstrăbunicul meu Ion a avut
patru băieţei ca patru stejărei: Iordache, Gheorghe, Constantin şi
Grigore, care, mai tîrziu, au deţinut toţi funcţii boiereşti la curtea
domnească. Iar cu trecerea timpului, fiind maziliţi, s-au aşezat cu
traiul pe la satele şi moşiile lor de baştină sau/şi la cele pe care le
primiseră ca răsplată pentru slujbă exemplară la curte şi credinţă faţă
de domnitor.
Aşadar, străbunicul meu Gheorghe, era frate cu străbunicul lui Alecu
Şoimaru – Iordache, iar Ion Şoimaru, tatăl lui Gheorghe şi Iordache,
era răsstrăbunicul nostru comun; uncheşul Alecu Şoimaru era văr de
gradul 7 cu tatăl meu, Alexei (alias Alecu!) Şoimaru; eu şi fratele
meu, badea Gheorghe, sîntem veri de gradul 8 cu fiul lui Alecu
– Gelu, şi cu fiul lui Ion (fratele lui Alecu) – Mitrică Şoimaru; fiul
meu Tudor este văr de gradul 9 cu Tudor, fotbalistul de la Ceahlău
Piatra-Neamţ, fiul lui Mitrică… După aproape 250 de ani de despărţire
a celor doi fraţi, Iordache şi Gheorghe, iată că se întîmplă atîtea
coincidenţe-minuni, de nu-ţi vine să crezi, deşi sînt atît de adevărate.
Iordache Şoimaru, străbunicul Şoimăreştilor din Verşeni, a fost unul
din cei 93 de membri ai Adunării Ţării Moldovei care, la 1 iunie 1749,
au semnat Actul de desfiinţare a veciniei (şerbiei), alături de cele mai
înalte feţe bisericeşti ale ţării (în frunte cu Nichifor, Mitropolitul

14
Moldovei), de boieri de vază ai timpului, precum au fost: Ioniţă Canta
vel logofăt, Sturza logofăt, Costache vel vornic, Iordache Balş vornic,
Iordache Cantacuzino vel clucer, Constantin Kogălniceanu vel clucer,
Costaşco Bran ş.a.
Peste 200 de ani fără o lună de la acel act istoric de neîntrecută
importanţă, în 1949, se va naşte un strănepot de frate al lui Iordache,
(adică subsemnatul), care, la 25 decembrie 1991, va vota în
Parlamentul Republicii Moldova alt Act de dezrobire a ţăranilor
basarabeni băgaţi în “gulag”-ul colhoznic al lui Stalin în chiar anul său
de naştere, Act ce poartă numele de Cod Funciar, care a permis ca,
după mai bine de 40 de ani de robie colhoznică, să-i împroprietărească
pe ţăranii dornici de a-şi lucra propriul pămînt, astfel contribuind la
restabilirea, fie chiar şi cu mare greu, a mentalităţii de proprietar şi
gospodar la ţăranii noştri.
Nici numele boierului Costaşco Bran nu m-a lăsat indiferent,
“bănuindu-l” de legături de rudenie cu un alt mare român – Paul Bran,
bucureşteanul invitat la Chişinău, în toamna aceluiaşi an, 1991, pentru
a ctitori prima instituţie de învăţămînt economic universitar, Academia
de Studii Economice (A.S.E.M.), alături de care am avut onoarea şi
chiar norocul să particip la edificarea instituţiei date, în calitate de
vicerector, pînă am fost izgoniţi de către conducerea agrariano-
comunistă a R. Moldova, în vara anului 1994.
Despre Tudor Şoimaru, ex-primarul liberal şi prototipul lui Tudor
Şoimaru din romanul lui Mihail Sadoveanu, am aflat şi alte amănunte.
Rămînînd orfan de mic copil (tatăl său se numea şi el Iordache

15
Şoimaru), el a fost înfiat de către consăteanul Constantin Pînzaru
(poreclit Constantin Antonoaie), acesta schimbîndu-i numele de
familie în Pînzaru.
Satul îi ştia numele şi de aceea oricum îi spunea Şoimaru, mai ales
după ce, el devenind primar în sat, apăruse şi capodopera lui
Sadoveanu. Însă Tudor a avut două fete şi nepoţii săi nu mai puteau
purta nici măcar numele Pînzaru, nemaivorbind de Şoimaru. În
prezent, la Verşeni trăieşte un nepot – de 85 de ani – al lui Tudor
Şoimaru, Traian Zaharia (căsătorit cu Teodora Cojocaru), fiul lui
Gheorghe Zaharia şi al Aglaiei Pînzaru-Şoimaru (fiica lui Tudor), care
are şase copii, mulţi nepoţi şi strănepoţi… Tudor Şoimaru a trăit 81 de
ani (1879–1960) şi a fost înmormîntat la Paşcani, unde a vieţuit ultimii
24 de ani cu a doua soţie. Prietenul său Mihail Sadoveanu a decedat în
anul următor (1961).
Printre altele, şi capodopera sadoveniană Baltagul tot la Verşeni s-a
născut, personajele din acest roman avînd de asemenea prototipuri
verşenene.
Un alt detaliu semnificativ din satul Verşeni este următorul. Deşi
Mihail Sadoveanu a proslăvit Verşenii cu întreaga sa operă, dar şi cu
prietenia cu primarul Tudor Şoimaru şi cu neamurile din partea
mamei, totuşi marele scriitor – ca să vedeţi numai! – nu prea era
agreat de săteni, deoarece, după cum motivează verşenenii, “nu a făcut
aici vreo şcoală, un cămin cultural, vreun pod sau vreo punte peste rîul
Moldova (o punte a construit, totuşi, în anii ’60 ai sec. XX, uncheşul
Alecu Şoimaru, “corectînd” scăparea marelui prozator – n.n.), pentru

16
că a fost bogat, cu mare influenţă la Palat, dar indiferent şi zgîrcit în
ceea ce priveşte nevoile satului de baştină al mamei sale”.
Dîndu-le întrucîtva dreptate verşenenilor supăraţi, înţelegem că există
şi o explicaţie. Maestrul Sadoveanu nu umbla prin birouri, pierzîndu-şi
timpul ca să rupă fonduri speciale pentru Verşeni, în detrimentul
şansei de a scrie încă vreo capodoperă, care ar înveşnici satul, ba chiar
întreg neamul românesc. Ţin să fac această precizare, cu atît mai mult
că exact acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie – deşi, evident, departe
de mine gîndul de a mă compara cu marele scriitor. Fiind deputat în
două legislaturi ale Parlamentului moldovean, nu le-am pavat
cornovenilor mei drumul central din sat. Cînd m-am dus în anul 1998
să-i îndemn pe consăteni să voteze lista candidaţilor printre care mă
număram şi eu, cornovenii mi-au reproşat faptul că nu aş ţine la satul
natal. Deşi, pînă la urmă, cei mai mulţi au votat lista pe care figuram,
eu totuşi nu mi-am irosit timpul şi energia pentru redirecţionarea
fondurilor bugetare, ci am adunat suficiente mijloace băneşti –
sponsorizări de la prieteni şi alţi oameni de bună credinţă –, am format
o echipă de specialişti şi la 21 noiembrie 2000 am prezentat
consătenilor
o monografie, de peste 700 de pagini, a Cornovei, lăsînd generaţiilor
viitoare portretul comunei de-a lungul cîtorva secole, lucrare ce va
rezista în timp incomparabil mai mult decît asfaltul ce se face praf în
doar cîţiva ani. La lansarea cărţii, cornovenii mi-au iertat “păcatul”,
chit că nu m-au mai votat la următoarele alegeri parlamentare, din 25
februarie 2001!…

17
***
Era prin 1999–2000 cînd, lucrînd cu grupul de autori la monografia
Cornova, am observat în cîteva documente de prin sec. XVIII–XIX o
informaţie despre moşia de la Sfinteni şi Valea lui Vlad a lui Savin
Nevrupescul “ce au fost vornic mare” (30 octombrie 1797) şi o alta
despre “vatra de iaz Năvrăpac” şi “iazul Năvrăpăscului” din valea
Ichelului (4 februarie 1811) ş.a., informaţii care totuşi nu mă făcuseră
să tresar de uimire… Abia în toamna anului 2000, cînd Alexandru
Furtună dăduse de un document publicat în D.R.H., unde era
menţionat Savin Năvrăpescu Şoimaru şi mă întrebă la telefon de-mi
spune ceva acest nume, deodată mi-am reamintit de legenda celor doi
pui de şoim şi de “Năvăpăstru” lui taică-meu.
Deci, nu Navăpăstru, cum zicea tica, ci Năvrăpacul, Nevrupescul sau
Năvrăpăscul, adică un pic alt nume, modificat, schimonosit, în
evoluţia istorică a acestui neam. “Legenda celor doi pui de şoimi” se
adeverise pe deplin imediat după lansarea monografiei Cornova, în
toamna anului 2000, cînd, împreună cu Alexandru Frurtună, fără vreo
pauză, începusem lucrul la monografia neamului Şoimăreştilor. În
ultima lună a mileniului II, dr. Al. Furtună găseşte în vechea capitală a
Moldovei, la Iaşi, în Arhivele Statului primul document istoric
original care face legătura dintre Năvăpăstru lui taică-meu şi
Şoimăreştii de astăzi, şi anume în “zapisul Ilinei, jupîneasa răposatului
Irimiei Vîncului, prin care dă cumnatului Savin Năvrăpăscul Şoimariu
din jumătate de sat din Voruntăreşti a patra parte cu tot venitul” (18
ianuarie 1656) şi “zapisul” prin care “Savin mare Şoimar şi alţii

18
mărturisesc pentru ocini din Muncelul de Sus (Suceava)…” (7
ianuarie 1657).
Mai departe, căutările noastre s-au simplificat mult: Şoimăreştii de
după 18 ianuarie 1656 se legau între ei prin documente descoperite în
arhive şi în volumele publicate în D.R.H., precum şi în recensămintele
efectuate în Moldova începînd cu anul 1772; la fel şi Năvrăpeştii de
pînă la 18 ianuarie 1656 se legau documentar în de ei. Momentul
criucial a fost “zapisul” din 18 ianuarie 1656, – o punte de legătură
dintre Năvrăpeşti şi Şoimăreşti. Astfel la cei 230 de ani cunoscuţi din
istoria Şoimăreştilor s-au adăugat pe dată mai bine de 200 de ani din
istoria Năvrăpeştilor.
Prima menţiune documentară sigură a neamului Năvrăpescu-Şoimaru
vizează cel puţin două localităţi istorice ale Moldovei medievale:
Huşii şi Bourenii. În zapisul (ispisocul) din 8 iunie (1553–1561, 1564–
1567, datat după anii de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu),
tălmăcit de Evloghie dascălul în 18 octombrie 1760 şi publicat în
întregime în cartea de faţă, se menţionează: “Facem înştiinţare precum
au venit înainte noastră şi înainte tuturor boerilor noştri, Naste, fata
Agafiei, nepoata Sofii, strănepoata lui Miroslav, de a ii bunăvoi, de
nimi sîlită, nici asuprită şi au vîndut a ei driaptă ocină şi moşii din
dresă ce au avut moaşa lor Sofia dela strămoşul domnii mele, bătrînul
Ştefan V(oe)v(o)d, din a trie parti din giumătate satului din Boureni,
din giumătate a trie parte, aceia au vîndut-o slugii noastre, lui Ioan
Năvrăpăscul, isprav(ni)c de Huşi, drept patru suti nouâzăci zloţi (…).
Şi iarăşi dăm slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul, parte(a) lui Miron

19
păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru
acelaş sat (…)”.
Aşadar, din acest document – de fapt, cel mai important din istoria
Şoimăreştilor –, putem trage cel puţin trei concluzii însemnate.
Primo. Ioan Năvrăpăscul este nominalizat ca fiind ispravnicul de Huşi
al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, deci cel mai de încredere om
al domnitorului în această localitate (dar foarte posibil şi din întreg
ţinutul, ispravnicul fiind primul funcţionar domnesc din Huşi, dregător
cu împuterniciri administrative şi judecătoreşti, care ducea la
îndeplinire poruncile domneşti; conducător al unui ţinut). Conform
monografiei Istoria Huşilor (1995), volum îngrijit şi coordonat de
Theodor Codreanu, Ioan Năvrăpăscul, ispravnic sub Alexandru
Lăpuşneanu (la circa 1559–1567), a cumpărat două sate cît a fost
dregător de Huşi-Fălciu (p. 306).
Secundo. Cît priveşte localitatea Huşi, prima menţiune documentară
sigură datează din 17 decembrie anul 1487, din timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, cînd acest oraş a cunoscut o însemnată dezvoltare, ce
a făcut ca Huşii să intre în istorie. Marele Domn al Moldovei cunoştea
mai de demult locurile huşene, însoţindu-l pe tatăl său Bogdan, care,
în septembrie 1450, a zdrobit oastea polonă la Crasna din preajma
Huşilor. Ştefan cel Mare îşi face din Huşi o nouă reşedinţă domnească,
localitatea dată fiind ca o cetate naturală, datorită aşezării sale, de
unde se supraveghea sudul ţării şi valea Prutului. Aici, la Răsărit, erau
mai multe curţi domneşti, pentru că de aici venea pericolul cel mare.
La Huşi îşi ridică Ştefan cel Mare curte domnească, apoi, potrivit

20
vechii tradiţii, ca stăpînul casei şi al moşiei să construiască locaş de
închinare pentru familia lui şi oamenii curţii, a înălţat şi o biserică (azi
catedrala episcopală Sf. Apostoli Petru şi Pavel) în curtea castelului
domnesc din Huşi, în anii 1494–1495… Peste 49 de ani de la moartea
lui Ştefan scaunul domnesc în Moldova a fost preluat de către
Alexandru Lăpuşneanu (1553–1561; 1564–1568). În prima sa domnie
Alexandru Lăpuşneanu a stat mai mult în Ţara de Jos. De la el a şi
rămas actul menţionat mai sus, prin care a întărit vînzarea făcută de
Naste, fata Agafiei, a unei părţi din satul Boureni – lui Năvrăpăscul,
ispravnic de Huşi, contra a 400 de zloţi.
Tertio. O istorie aparte e cea legată de renumitul sat Boureni, unde,
conform cronicilor vechi, “a început Ţara Moldovei”. Iată ce scriu
Constantin şi Dinu Giurescu în monunentala lor lucrare (şi cartea mea
de căpătîi din perioada stagierii la Bucureşti, în anii 1982–1983),
Istoria românilor…, despre întemeierea Moldovei şi despre acest sat:
“Cronicile pun întemeierea în legătură cu o vînătoare. În 1359 ar fi
ieşit Dragoş vodă din Maramureş la vînat. Şi întîlnind un bour, l-a
gonit cu cîinii pînă pe malurile rîului Moldova, unde l-a ucis sub o
răchită. A făcut acolo Dragoş ospăţ cu boierii săi şi plăcîndu-i ţara şi
locurile “desfătate”, ia hotărîrea să se aşeze aici. Şi aşa s-a întemeiat
Moldova, Dragoş devenind primul ei domn. În amintirea acelei
vînători, a hotărît el ca pecetea noului stat să fie un cap de bour; locul
unde a căzut fiara s-a numit de atunci Boureni, iar apa, pe malurile
căreia s-a întîmplat această faptă a căpătat numele de Moldova, după
Molda, căţeaua cea iute care gonise fiara pînă aici şi murise apoi de

21
oboseală. Aceasta-i tradiţia, ea cuprinde un fond de adevăr: venirea lui
Dragoş din Maramureş. Că întemeierea s-a făcut însă în urma unei
vînători, că numele Moldovei s-ar trage din acela al legendarei Molda,
precum şi explicarea pecetei statului, acestea nu se pot dovedi. Ele sînt
mai degrabă explicaţii mai tîrzii ale unor fapte şi nume existente, au
deci caracterul unor mituri etimologice” (C. Giurescu, D. Giurescu.
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Bucureşti,
1972, Editura Albatros, p. 209).
Acest sat Boureni, azi în comuna Moţca, judeţul Iaşi, a stat, după cum
am mai menţionat, şi la temelia neamului Năvrăpescu-Şoimaru. Prin
zapisul de la 7 martie 1779, Tudor Şoimaru cu feciorii săi Lupul şi
Gavril din Cornova, ţinutul Orhei, dăruiesc lui Dumitraşcu Sturza,
mare vornic, a treia parte din jumătate de sat Boureni, ţinutul Suceava,
cu trei locuri de casă, baştină de la Gheorghe Năvrăpescu, fiul lui
Lupul Năvrăpescu, nepotul lui Ion Năvrăpescu. De cinci ori am vizitat
acest sat în ultimii trei ani. Pînă la urmă, cu ajutorul profesorului Gicu
Droanţă, directorul şcolii din localitate, am restabilit portretul
imaginar, aproximativ, al istoricei aşezări cu împrejurimile sale. O
bună parte din acea “treime de jumătate de sat, cu trei locuri de casă”,
întărită de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu slugii sale şi
răsstrăbunicului meu, Ion Năvrăpescu, prin suretul de pe uric de la 8
iunie, a fost dăruită mai tîrziu de către Sturzeşti mănăstirei Sihăstria.
Aici a fost înălţat schitul călugăresc “Sfinţii Împăraţi Constantin şi
Elena”, alături de conacul boieresc al Sturzeştilor. Tot aici am surprins
şi măreţia unui stejar, “contemporan” cu fostul stăpîn al Bourenilor

22
Ion Năvrăpescu, şi a unui arţar de vreo 700 de ani pe moşia satului, la
marginea şoselei naţionale Suceava – Roman – Bucureşti, cu crengile
tăiate, şi totuşi neînfrînt, deşi pregătit pentru “execuţie” de către
autorităţi pentru lărgirea acestei şosele, de parcă nu se putea abate
drumul pentru a cruţa un atît de falnic monument al naturii. Maşina
mea, chiar şi de-a lungul stînd, nu se vedea de după acest copac
monumental. Penultima dată vizitînd Bourenii, la 13 martie 2002, am
găsit tulpina arţarului încă în picioare, pentru ca la ultima – pe 26
aprilie 2002, s-o găsesc deja la pămînt… Sincer vorbind, l-am deplîns
ca pe o fiinţă apropiată sufletului şi îndepărtată în timp… Am
consumat un fotofilm pentru a păstra memoria acestui măreţ martor al
trăirilor fostului stăpîn al Bourenilor, Ion Năvrăpescu. A mai rămas şi
triumfă stejarul multisecular – ce-i drept, mai tînăr decît arţarul cu
vreo 200 de ani – dar martor şi el al vieţii şi faptelor fostului proprietar
şi ispravnic Ion Năvrăpescu.
Surpriza cea mare am avut-o însă puţin mai tîrziu, cînd am dat de un
material de senzaţie, în presa de la Bucureşti, din care am aflat că pe
pămînturile strămoşului meu Ion Năvrăpescu a trăit însăşi… fiica lui
Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle, Valeria Micle, şi ea poetă, şi
căsătorită a doua oară cu Mihai Sturza, moşier în Boureni. Despre
acest posibil fapt a scris cotidianul Evenimentul zilei, din 17 februarie
2001. Materialul este pe cît de incitant, pe atît de incredibil, fapt ce se
poate constata din chiar primele sale rînduri, pe care le reproducem:
“Istoricii şi lingviştii ieşeni strîng dovezi pentru a demonstra dacă
Mihai Eminescu şi Veronica Micle au avut un copil nelegitim, o fetiţă,

23
Valeria, care a scris poezii şi s-a stins din viaţă la o vîrstă destul de
fragedă. Într-un sat uitat de lume, din inima Moldovei, o familie
perseverentă de profesori vrea să dezlege iţele acestei legende şi să
scoată la lumină, împreună cu specialiştii ieşeni, adevărul despre poeta
Valeria Sturza. Inspectoratul şcolar Iaşi, după ce a studiat cu atenţie
probele strînse în zeci de ani, a hotărît ca şcoala din satul Boureni să
poarte numele Valeriei Sturza”. Vorbă e că în satul Boureni, comuna
Moţca, judeţul Iaşi, se pare că a trăit Valeria Sturza, cea despre care se
spune că este copilul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle şi a văzut
lumina zilei la mănăstirea Văratec, unde a decedat mama sa, Veronica
Micle.
Ce-i drept, am constatat cu un pic de regret că în aceeaşi pagină de
ziar, puţin mai jos, se publică un articol mai mic, intitulat
“Vatamaniuc şi Manolescu infirmă această teorie…”. Chiar dacă nu
există documente şi argumente sigure despre o posibilă fiică a
Luceafărului literaturii române, însuşi faptul că pe pămînturile
străbinicului meu Ion Năvrăpescu, pămînturi pe care nepoţii lui
cornoveni le-au dăruit Sturzeştilor, a trăit o fiică, poetă şi ea, a
Veronicăi Micle – izvorul nesecat de inspiraţie a Poetului, te face să te
cutremuri de emoţie. Probabil de aceea nu am putut pleca din Boureni
pînă nu am fixat pe fotofilm şi videofilm toate nuanţele figurative ale
cavoului (deja fostului cavou, căci a fost distrus de către comunişti!)
Valeriei Micle-Sturza, ale schitului, ale bisericilor, toţi copacii şi chiar
arbuştii de pe fosta moşie a lui Ion Năvrăpescu (din sec. XVI), apoi a
lui Dumitraşcu Sturza (din sec. XVIII) şi a urmaşilor sturzeşti – pînă

24
la mijlocul sec. XX. Adevărul e că m-a impresionat informaţia din
Evenimentul zilei, nu însă şi felul cum este prezentat Bourenii: ”un sat
uitat de lume…”. Numai constatarea faptului că în acest istoric sat
năvrăpeştean funcţionează o şcoală cu profesori predispuşi la
cercetare, apoi trei sfinte biserici: cea a schitului, una de stil vechi şi
alta de stil nou, resping afirmaţia făcută de ziarul bucureştean că
Bourenii ar fi “un sat uitat de lume”. Dacă mai adăugăm acest
amănunt: că aici, la Boureni, a pîlpîit, mai multe sute de ani, candela
unei frumoase biserici de lemn, o primă zidire a primului ziditor al
Moldovei, Dragoş vodă, comentariile devin cu totul de prisos…
Apoi un alt gînd m-a urmărit chiar de la prima lectură a ispisocului lui
Alexandru Lăpuşneanu. Cel legat de “partea lui Miron păhărnicel din
sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş sat…”, parte
dată ”slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul”.
Din satul Stănislăveşti nu a mai rămas nici urmă, dar, conform datelor
furnizate de istoricii Vasile Chirică şi Marcel Tanasachi, în lucrarea
Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi (vol. 1, p. 243), acest sat, care
mai tîrziu s-a numit Ionăşeşti, se afla “probabil lîngă fostul sat
Năvrăpeşti”, adică între Bourenii şi Miroslăveştii de azi. Nu ştim
deocamdată de ce satul Stănislăveşti, după ce o parte din el trece în
posesia lui Ion (Năvrăpescu), devine Ionăşeşti, iar alături se afla deja
satul Năvrăpeşti, contopit mai apoi cu satul Miroslăveşti. Ultimul,
conform recensămîntului din 1772, nici nu exista, cel puţin, nu era o
asemenea denumire de localitate, în schimb în Năvrăpeşti, “toată suma
caselor alcătuia 40”. (Pentru comparaţie: la Boureni erau 9 case, la

25
Soci – 23, la Verşeni – 8, la Miteşti – 14 case). Nu am mari îndoieli că
Năvrăpeştii îşi trăgea denumirea de la străbunicii Năvrăpeşti, cu atît
mai mult cu cît acest sat a făcut parte din moşia lor o vreme, căruia
mai tîrziu, probabil, i-a fost “impus” un alt nume, provenit, credem
noi, de la “nepoţii lui Miroslav” (la 20 mai 1598, Ieremia Movilă
întăreşte jumătate din acest sat pe Moldova, cumpărată de la nepoţii
acestui Miroslav). Tot aici, la 1535, a fost construită o biserică din
lemn, care fascinează ochiul şi azi.
O altă perioadă de timp satul se numea Miroslăveşti-Năvrăpeşti, dar
jumătatea de sus a acestui mare sat, reşedinţă de comună, poartă şi
acum denumirea “Mahalaua Năvrăpeştilor”. Nu am putut găsi vreun
argument cît de cît convingător de ce Miroslav şi Miroslăveşti ar fi
mai aproape firii şi tradiţiei toponimice româneşti decît Năvrăpescu şi
Năvrăpeşti.
O examinare mai amănunţită a istoriei acestei aşezări româneşti din
Moldova (în prezent, un colectiv de autori în frunte cu directorul şcolii
din localitate, prof. Ion Pîrlea, lucrează la monografia satului natal) ar
putea găsi mai multe argumente pentru a pune problema revenirii la
vechea denumire a satului, atît de aproape sufletului meu de
năvrăpeştean.
***
Deoarece Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar, era unicul fiu al vornicului
Gheorghe Năvrăpescu, nepotul vornicului Lupu Năvrăpescu şi
strănepotul lui Ion Năvrăpescu, ispravnicul de Huşi al lui Alexandru
Lăpuşneanu, credeam că toţi Năvrăpeştii s-au “transformat” în

26
Şoimăreşti. Cu atît mai mult cu cît nu am întîlnit un alt Năvrăpescu
prin documentele istorice de mai tîtrziu, în recensăminte, acte funciare
etc. Dar să vezi minune! La data de 20 septembrie 2002, navigînd pe
Internet, am întîlnit acest nume atît de drag mie, Năvrăpescu – era
Valentin, profesor universitar la Universitatea Tehnică din Bucureşti.
A doua zi i-am şi trimis un mesaj cu întrebări despre “densitatea” lor,
a Năvrăpeştilor, la Bucureşti, despre istoria neamului lor, localitatea
de baştină ş.a. Pe 23 septembrie am primit răspunsuri la întrebările
mele: la Bucureşti sînt mai mulţi Năvrăpeşti care se ţin de rude, satul
de baştină este Cojasca, judeţul Dîmboviţa, la o distanţă de
aproximativ 20–30 km de Bucureşti, în sat sînt mulţi Năvrăpescu şi ei
se află de timp îndelungat acolo. Au şi o stradă cu numele lor – strada
Năvrăpeştilor! Abia pe 20.10.2002 am găsit posibilitatea să plec pe
cîteva zile la Bucureşti, iar de acolo – şi în satul Năvrăpeştilor,
Cojasca, localitate menţionată la 15 decembrie 1501 sub denumirea
Cojeşti. Spre bucuria mea, primul trecător din sat, un profesor, mi-a
spus unde-i strada Năvrăpeştilor şi că ei “sînt un neam deosebit”, cu
mulţi reprezentanţi învăţaţi, cu funcţii înalte la Bucureşti, gospodari de
frunte în sat etc.
Primul Năvrăpescu din Cojasca pe care l-am vizitat a fost… Ion
Năvrăpescu, exact ca şi răsstrăbunicul meu, ispravnicul lui Alexandru
Lăpuşneanu, un moşneguţ de vreo 80 de ani, uscăţiv, dar încă energic,
care făcea ordine în curte, după o zi de lucrări agricole de toamnă. Am
văzut un neam mîndru şi de gospodari harnici – exact ca şi
Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Cornova mea natală. Copiii, rudele mi-au

27
acordat o atenţie deosebită, călduroasă, de suflet şi mi-au răspuns la
multe din întrebările ce mă interesau. Din păcate, însă, ei nu ştiu prea
multe din trecutul neamului lor, cunosc trei-cinci generaţii de
Năvrăpeşti în urmă şi… atît. Despre existenţa satului moldovenesc
Năvrăpeşti şi a ispravnicului Ion Năvrăpescu nici nu bănuiau. La
Bucureşti locuiesc vreo 15 familii din acest neam şi toţi sînt din
Cojasca. Cu unii din ei am făcut cunoştinţă, cu alţii am vorbit la
telefon. M-am ales totuşi cu cîteva fotografii, inclusiv ale părinţilor
sau bunicilor lor, apreciind marea curiozitate ce manifestau pentru
trecutul lor istoric şi interesul deosebit pentru viitoarea monografie.
Am plecat la Cojasca să-mi caut rădăcinile seculare, să aflu satul de
baştină al lui Ion Năvrăpescu sau al părinţilor săi, sau să-i descopăr
măcar urmele, dar nu a fost să fie aşa. M-am întors acasă fără
argumente, dar cu un anumit grad de intuiţie că noi ne tragem din
acelaşi arbore genealogic, că, posibil, Năvrăpeştii au venit în Moldova
din Ţara Românească, dar, nu mai puţin probabil, că o parte din
Năvrăpeşti ar fi putut rămîne în Ţara Românească după una din luptele
lui Ştefan cel Mare, în această zonă: în campania domnului moldovean
împotriva lui Radu cel Frumos, domnul muntean supus turcilor, sau
cînd oastea moldovenească pradă şi arde Brăila, Oraşul de Floci şi
judeţul Ialomiţa (27 februarie 1470); sau după lupta de la pîrîul Vodna
(Vodnău), din 18–20 noiembrie 1473, înaintînd spre Tîrgşor, apoi spre
capitala Ţării Româneşti, cucerind cetatea Dîmboviţei (Bucureşti), la
24 noiembrie 1473; sau după cea din noiembrie 1473, cînd oastea
moldovenească pătrunde în Muntenia pe la Milcov, înaintînd pe la

28
Rîmnicu Sărat, Buzău şi Gherghiţa, urmărind înlocuirea lui Radu cel
Frumos cu Basarab cel Bătrîn. S-ar fi putut întîmpla acest lucru şi mai
tîrziu, înainte de 8 noiembrie 1476, cînd Ştefan cel Mare pune
stăpînire pe Tîrgovişte şi în locul lui Basarab cel Bătrîn este instalat pe
tron însuşi Vlad Ţepeş.
După cum vedem, drumurile oştii lui Ştefan cel Mare treceau prin
apropierea localităţii de azi Cojasca, situată la distanţă egală între
Tîrgşor (lîngă Ploieştiul de astăzi), Tîrgovişte şi cetatea Dîmboviţei
(Bucureştiul de astăzi). Într-una din aceste campanii victorioase,
Ştefan cel Mare putea să-şi lase şi oamenii săi de încredere, printre ei
aflîndu-se, probabil, şi reprezentanţi ai Năvrapilor-Năvrăpeştilor,
avînd şi azi urmaşi pe aceste meleaguri dîmboviţene. Dar marele
voievod, după aceste campanii, putea reveni în Moldova cu sfetnici,
dregători, oameni de încredere, reprezentanţi ai vrednicilor Năvrapi-
Năvrăpeşti din Ţara Românească.
Dacă în Ţara Moldovei Năvrapii s-au transformat în Năvrăpescu (sau
au venit cu acest nume modificat din Ţara Românească), apoi în Ţara
Românească ei au mai existat mult timp: la 1595, în satele Bezdeat,
Fuieni, Moţăieni, judeţul Dîmboviţa; la 1595, 1625, 1630 şi 1637 – la
Blejoi, Găgeni şi Negoieşti din judeţul Prahova (aceste trei localităţi se
află şi astăzi în vecinătatea satului Cojeşti – azi Cojasca, unde mai
trăieşte un neam numeros al Năvrăpeştilotr) şi la 1572, 1622, 1627 şi
1632 – la Episcopia Buzău, Urseşti, Mihneşti şi Verneşti din Rîmnicu
Sărat şi Buzău.

29
Deocamdată, nu avem argumente nici pentru a confirma legătura
dintre Năvrapii de atunci, din Ţara Românească şi Năvrăpeştii de
astăzi, din Cojasca, a Năvrapilor de atunci din Muntenia şi
Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova, dar nici pentru a infirma faptul
că Năvrapii-Năvrăpeştii din Muntenia şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din
Moldova s-au dezvoltat timp de 500 de ani ca două ramuri paralele ale
aceluiaşi mic neam Năvrăpesc ce face parte din marele Neam
Românesc…
***
Cîteva familii de Şoimăreşti am descoperit în toamna anului 2001 şi la
Batîr, judeţul Lăpuşna, în imediata apropiere a Valului lui Traian.
Şoimăreştii de aici au venit probabil la 1808, printre cele 48 de familii
româneşti (295 bărbaţi şi 103 femei), sau la 1822, cînd s-au aşezat aici
încă 10 familii de ruteni şi o familie de mazili (informaţie din
Dicţionarul geografic al Basarabiei, de Zamfir Arbore, Chişinău,
Editura Museum,
p. 20). Şi Şoimăreştii din Batîr au memorizat informaţii de la
străbunici despre venirea lor de la “munte, din România, cu mioarele
lor la iernat mai aproape de stepa Bugeacului…”. Să fie oare aceştia
strănepoţii lui Marcu, mare şoimar de Neamţ? Sau poate ai lui Arsenie
Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, stăpînul satului Răuceşti din
preajma satului Şoimăreşti de astăzi? Rămîne de precizat.
N-am elucidat pînă la capăt nici cazul Şoimăreştilor din Brînzeni-
Hotin, deşi, cu o anumită doză de siguranţă, putem spune că ei fac
parte din acelaşi arbore genealogic. Aici, la 1774, trăiau doi Şoimari:

30
Constantin şi Vasile – fraţi sau tată şi fiu? Deoarece această zonă
facea parte din raiaua Hotinului, multe din documentele de epocă au
ajuns la Istanbul sau la Sankt-Petersburg, unde noi nu am avut acces.
Încă nu am găsit unul care ar demosntra de ce, de unde şi cînd au venit
ei la Brînzeni, cine sînt şi cine-i tatăl lor. Ceea ce ne-a făcut să credem
că şi dînşii fac parte din acelaşi arbore genealogic au fost nişte
documente care atestă la 1715, la Purceleşti, un Constantin Şoimaru
(fiul lui Ion Şoimaru de la Purceleşti şi unchiul lui Tudor Şoimaru de
la Cornova). Un alt Constantin Şoimaru, sau poate acelaşi, este cel de
la Brînzeni, menţionat în recensămîntul de la 1772. Al treilea (?) este
menţionat la 1784, din nou la Purceleşti. Pe al patrulea Constantin
Şoimaru îl aflăm abia în 1835 la Cotnari, unde Şoimăreştii aveau
moşie, pe pitorescul Deal Laslău.
Mai există o informaţie la care am putea să apelăm şi care ar
demonstra indirect schimbul de proprietari asupra terenurilor între
Purceleşti şi Brînzeni: o jumătate de sat Brînzeni o deţinea, la 1670,
Măricuţa, jupîneasa lui Ciocîrlie (Grigore – n.n.) şi fiica lui Gheorghe
Jora, sulger, apoi pîrcălab de Hotin. Un alt Ciocîrlie (Ieremia) era
ginerele lui Nacu Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, şi avea un
fiu, Ştefan Ciocîrlie postelnicul, nepot al lui Nacu Năvrăpescu şi văr
de gradul doi al lui Ion Şoimaru, fiul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru.
Aş vrea să cred că tocmai acel Constantin Şoimaru din 1715 a fost
atestat la 1774 în Brînzeni, împreună cu fiul sau fratele său Vasile, şi
menţionat în Catagrafie pe poziţia 2… Mai mult decît atît, în preajma
satului Brînzeni am descoperit un sătuc vechi, cu numele Purceleni,

31
aproximativ ca cel dispărut de pe malul drept al Siretului, şi un alt
sătuc – Stolniceni, ca şi cel care a “înghiţit” Purceleştii de pe Siret…
Şi ultimul lucru pe care vreau să-l menţionez la acest subiect: Savin
NăvrăpescuŞoimaru, pe lîngă cei patru nepoţi de la fiul său Ion şi nora
Catrina – Iordache, Constantin, Gheorghe şi Grigore, mai avea şase
nepoţi de la fiica sa Safta şi ginerele Iancu Lata – trei nepoţi
(Constantin, Iorga şi Vasile) şi trei nepoate. Deci, primul şi al treilea
nepot, Constantin şi Vasile – care, posibil şi-au luat (l-au primit?)
numele Şoimaru (ca şi cei patru verişori ai lor de la unchiul Ion
Şoimaru) – nu este exclus să fi trecut la o posibilă moşie din
Brînzeni…
***
Actualmente, reprezentanţi ai Şoimăreştilor putem întîlni pe mai toate
meridianele şi paralelele globului pămîntesc, pe diferite continente şi
părţi ale lumii.
Unii dintre ei sînt cetăţeni ai diferitelor ţări dezvoltate, civilizate, cum
ar fi: nepoata şi strănepoatele lui Vasile al lui Gheorghe Şoimaru din
Cornova, care trăiesc de 20 de ani la New Jersey (SUA); nepotul şi
strănepoţii lui din Vancouver, Canada; fiul şi nepoţii lui Tudor
Şoimaru, locuitor al satului Rădeni, Călăraşi, dar avînd strămoşi
originari din Cornova, s-au stabilit pentru totdeauna în Germania; fiul,
fiica şi nepoţii lui Vasile al lui Constantin Şoimaru din Cornova,
plecaţi definitiv în Kazahstan; doi fii ca doi feţi-frumoşi ai altui Vasile
– de această dată, ai lui Vasile al lui Profir Şoimaru

32
– născuţi de o frumoasă mamă estoniană (dintr-o familie de deportaţi),
trăitori ai oraşelor Kirov şi Sankt-Petersburg din Rusia. Mulţi dintre
Şoimăreşti, datorită “tranziţiei fără sfîrşit” de la noi, au ajuns astăzi cu
adrese italiene, portugheze, franceze, spaniole, israeliene, ruse,
ucrainene, africane, latino-americane, australiene…
Aceştia lucrează la negru în diferite ţări şi, graţie hărniciei, agerimii şi
talentului lor, aduc venituri fabuloase patronilor lor, astfel încît e greu
să crezi că s-au dovedit a fi oameni de prisos la ei acasă, fie în
Basarabia, fie în România. Regretabil este faptul că generaţiile tinere
acolo, între străini, îşi pierd limba maternă, identitatea naţională,
simţirea românească şi chiar legătura cu propriul neam Şoimăresc…
***
În căutarea străbunilor, am avut parte nu numai de adevărate
descoperiri istorice “şoimăreşti”, de întîlniri emoţionante cu veri de
gradul 5–9, ci şi de cazuri ieşite din comun, uneori pline de umor, iar
alteori – de-a dreptul derutante… La Bucureşti, am luat la rînd
întreaga listă a Şoimăreştilor din cartea de telefoane şi ce credeţi – un
sfert din ei (ele) au refuzat să discute cu mine, pe motiv că nu au nici
un interes pentru străbuni. La insistenţele mele, unii au recunoscut că
numele Şoimaru l-au împrumutat de la Sadoveanu, originea lor nefiind
şoimărească. Asemănător a fost şi cazul cunoscutului prozator şi
dramaturg bucureştean Tudor Şoimaru, care a trăit între 1898– 1967
(numele lui adevărat fiind Gheorghe Drăguşanu) sau cel al
chişinăuianului

33
A. I. Şoimaru (Abram Isakovici Şoimer, născut la Chişinău în 1913,
decedat în 1996 la Ierusalim), zis şi Bama Şoimaru – traducătorul în
“moldoveneşte” al unei povestiri preferate din copilăria mea “Timur şi
comanda (echipa – n.n.) lui” de Arkadi Gaidar…
O bucureşteancă din neamul Şoimăreştilor, tatăl căreia a fost şef de
gară la Dorohoi, dar cu rădăcini istorice în zona Paşcanilor lui
Sadoveanu (posibil la Purceleşti), nu a
dorit nici la telefon să-mi vorbească despre tatăl ei. N-a reacţionat nici
măcar la îndemnul meu “să completăm istoria românilor basarabeni
prin exemplul neamului nostru, al Şoimăreştilor”. Răspunsul a fost cît
se poate de sincer: “Lasă-mă în pace, domnule, cu patriotismul ăsta
demodat, că pe mine nu mă interesează genealogia mea, cînd abia de-
mi mai trag picioarele…”. Mai tîrziu am aflat de la un fost vecin al
tatălui ei despre motivul adevărat al acestei “erupţii”: după moartea
tatălui nu putea împărţi apartamentul cu fratele său, răposatul nelăsînd
nici un testament…
***
Unele din satele în care au trăit cîndva Şoimăreştii mai păstrează şi
astăzi elemente de toponimie legată de substantivul “şoimar”. Astfel,
şi în prezent se mai numeşte “La Şoimaru” sau “Pe Şoimaru” o parte
din dealul dinspre Cotnari al satului Costeşti (comuna Tîrgu-Frumos),
unde la 1772–1774 trăia şi avea moşie Nicolae Şoimaru, unul din cei
cinci fii ai lui Gheorghe Şoimaru, nepot al lui Savin Năvrăpescu, Mare
Şoimar. Tot “La Şoimaru” (însă ceva mai departe, în sus pe apa
Siretului, spre Paşcani, “La Şoimăriţa”), se numeşte dealul de la

34
Voruntăreşti (Volintireşti), mai aproape de Oboroceni, unde a stăpînit
Gheorghe Năvrăpescu, iar mai tîrziu – fiul său Savin Năvrăpescu-
Şoimaru. Aceste date sînt confirmate documentar. În ceea ce priveşte
Colobanţii de pe rîul Miletin ai lui Arsenie Năvrăpescu, astăzi nu a
mai rămas nici urmă de sat. În schimb, pe la 1770, în alte documente
apare “fosta moşie Şoimăreşti, lîngă s. Forăşti, ţinutul Iaşi”, localitate
situată peste deal de rîul Miletin, pe care se aflau, conform
documentelor, Colobanţii, sat stăpînit de Arsenie Năvrăpescu, unchiul
lui Savin Şoimaru. Se pare că tocmai aceasta ar demonstra că fostul
sat Colobanţi, astăzi dispărut, a lăsat urme în documentele istorice prin
“moşia Şoimăreşti de lîngă Forăşti”.
Am întîlnit şi denumiri de străzi cu nume provenite de la Şoimari.
Bunăoară, la Chişinău, în sectorul Botanica, este strada Şoimari; la
Orhei – străzile Tudor Şoimaru şi Neamul Şoimăreştilor; la Bucureşti
– strada Şoimari şi strada Şoimăreştilor…
***
Mai avem şi alte paralele istorice care ar vorbi despre îngemănarea
Cornovei cu satele dintre Moldova şi Siret. De exemplu, satul
Cihorăni (Ciohorăni), atestat la 1603, 18 februarie, sat ce a aparţinut
un timp Şoimăreştilor, îşi are “tizul” la Cornova: cel mai înalt deal,
Cihornicul, deal cuprins în marea moşie a lui Savin Năvrăpescu-
Şoimaru; fostul sat şi actuala mahala a Miroslăveştilor-Năvrăpeşti îşi
are analog la Cornova (despre aceasta am vorbit mai sus) – Iazul
Năvrăpăscului. Dar iată o altă coincidenţă ce s-a întîmplat între s.
Cornova şi Năvrăpeşti (Miroslăveşti) după mai bine de 400 de ani de

35
la ispravnicul Ion Năvrăpescu: în 1992, la Cornova avusese loc
premiera documentarului lui Pompiliu Gîlmeanu “Cornova. Revedere
după 60 de ani” şi sosise
o echipă de la Televiziunea Naţională Chişinău, din care făcea parte şi
o prezentatoare, invitată de la Iaşi, Marinela Turcu. Şi panorama
satului din titlu, şi unele secvenţe TV, luate de către TVNM, au fost
făcute de pe Cihornicul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru… După 10 ani
de la acea premieră, aflîndu-mă la Miroslăveşti-Năvrăpeşti, am aflat
că Marinela era originară din acest sat, Miroslăveşti, de lîngă
Cihorăni.
***
În tot răstimpul cît eram preocupaţi de neamul Năvrăpescu-Şoimaru,
“ne împiedicam” în permanenţă, prin actele istorice, şi de
reprezentanţi ai neamului Roşca. Acest nume îl purtau şi mama mea,
şi mama tatălui meu, el fiind numele lor de fată. Mai mult, de la un
timp am început să-i visez, să le ascult în vis reproşurile că “nu-i iau în
seamă”. Începusem să am remuşcări din această cauză. Spre ruşinea
mea, iniţial aşa a şi fost: nici nu aveam de gînd să ne apropiem de
istoria Roşculeştilor, cel puţin, nu în cartea de faţă. Nici timpul nu ne
permitea acest lucru, dar nici devizul de cheltuieli nu admitea
asemenea lux – nici măcar pentru istoria Şoimăreştilor nu puteam găsi
resursele necesare, darmite pentru Roşculeşti…
Însă în vara anului 2002 am luat cu mine, în drum spre Trieste şi
Roma, unde ţineam calea cu familia mea ca să-mi văd fiica şi ginerele,
cartea Moldova în epoca feudalismului, vol. 3, în care am descoperit

36
un document (nr. 56 din 29.11.1616), pe care îl prezint în rezumat:
“Carte domnească de întăritură de la Radul Mihnea Voievod marelui
vistiernic Constantin Roşca pentru satul Chişinăul pe rîul Bîc,
cumpărat de la Salomia, jupîneasa lui Drăguş, cu 180 ughi de aur”…
Nici mai mult, nici mai puţin: un posibil străbunic din neamul
Roşculeştilor a cumpărat la 1616 întreg (deşi încă sat) Chişinăul… “cu
locuri de mori în aceeaşi apă (a Bîcului
– n.n.)…” şi “… cu toate hotarele lui, cu veniturile care sînt pe ele,
neclintit niciodată, în vecii vecilor. Şi altul să nu se amestece înaintea
acestei cărţi a noastre”. Cu numai 180 ughi de aur!
Astfel am decis să ascult şi de vocea străbunilor Roşculeşti, mai ales
după ce am citit şi celelalte documente legate de neamul Roşca, din
volumul dat, dar şi după ce mi-am amintit că şi istoria mănăstirii
Voroneţ, perla Moldovei medievale, are legătură cu un Roşca – şi nu
cu unul oarecare, ci cu Grigore Roşca, Mitropolitul Moldovei în sec.
XVI. Ctitorită de Ştefan cel Mare (la 1488), faimoasele ei picturi
murale din exterior au fost executate în 1547 la porunca Mitropolitului
Grigore Roşca, vărul domnitorului Petru Rareş. Ei, şi după aceste
informaţii încearcă să te mai gîndeşti la limitele devizului de
cheltuieli, prevăzute doar pentru Şoimăreşti!… Deşi programasem să
tipărim volumul de faţă în simetricul an 2002, practic, toată toamna
anului 2002 a fost consacrată cercetării neamului de boieri Roşca:
arhive, săli de lectură, nenumărate călătorii prin satele Roşculeştilor –
de la Cristeşti şi Drăguşeni, pe malul stîng al rîului Moldova, la
Scobîlteni (Scobinţeni) de lîngă Podul Iloaiei şi pînă la Sănătăuca,

37
Soroca, nemaivorbind de satele cuprinse între rîurile Cula, Ciuluc şi
Răut sau din apropierea lor, unde Roşculeşti trăiesc şi se nasc “cîtă
frunză şi iarbă”…
Astfel, măcar parţial “m-am achitat” şi cu rudele din partea mamei
mele şi a mamei tatălui meu, pentru că mi-au transmis viaţa şi genele
lor din îndepărtatele secole XV– XVI, ca astăzi să mă mîndresc cu ei.
Unde mai pui că, de patru secole, NăvrăpeştiiŞoimăreştii şi Roşculeştii
erau menţionaţi, cu diferite ocazii, în aceleaşi documente istorice,
trăiau alături în unele sate, pe care le stăpîneau împreună, îşi luau soţii,
soţi din celălalt neam, făureau şi apărau împreună Ţara Moldovei,
exercitînd diferite funcţii boiereşti la curtea domnească; ambele
neamuri participau la făurirea istoriei Neamului Românesc, alături de
alte dinastii boiereşti.
Încă la 1634–1635, Roşculeştii deţin diverse dregătorii, alături de
Năvrăpeşti. Astfel, la 1 martie 1635, “…Gheorghe Roşca biv
vistiernic, Gheorghe Năvrăpăscul vornic de poartă şi alţi mari
dregători şi boieri de la curtea domnească (pe vremea domnitorului
Vasile Lupu – n.n.) dau mărturie…” (rez.), sau într-un document de la
1 iunie 1641, “Veliţii boieri (Grigore Ureche, Roşca biv vistiernic,
Vasile Roşca vornic de gloată, Gheorghe Năvrăpăscul sulger şi alţii)
… întăresc schimbul…” (rez.). Am mers pe urmele Roşculeştilor din
sec. XVI–XVII, de la Ion Roşca vornicul şi cei şase fii ai lui
(Constantin vistiernicul, Vasile vornicul, Gheorghe marele vistiernic
ş.a.) şi pînă la Roşculeştii din zilele noastre. De la Gheorghe Roşca
vistiernicul pînă la Gheorhge Roşca inginerul din Durleşti (cu rădăcini

38
la Crăsnăşeni), şi Gheorghe Roşca, înţeleptul ţăran din Drăsliceni, şi
pînă la Ion Roşca hiroveanul, tatăl politicianului Iurie Roşca; de la
Vasile Roşca vornicul pînă la Vasile Roşca din Beşeni, tatăl bunicăi
mele, Ana Roşca-Şoimaru, alt Vasile Roşca, tatăl mamei mele, Nina
Roşca-Şoimaru, şi alt Vasile Roşca – primarul din Durleşti etc.
Trebuie să recunosc: în cartea de faţă nu a fost posibil să-i scoatem pe
toţi Roşculeştii din anonimatul istoric, măcar şi din motivul că ei sînt
prezenţi în toate judeţele celor două state româneşti, ba chiar şi în
stînga Nistrului, pe întinsurile lumii slave, pînă la Pacific. Pentru
aceasta ar fi nevoie de un volum enorm de muncă. Pentru a descrie
istoria detaliată a acestui neam ar fi nevoie de multe sute de pagini de
carte şi multe sute de fotografii şi documente. Astăzi putem constata
cu o relativă exactitate că Roşculeştii alcătuiesc unul dintre cele mai
numeroase, dacă nu cumva cel mai numeros dintre toate neamurile pe
care le au românii. Dacă Ion Roşca vornicul, la începutul sec. XVI
avea şase băieţi, şi o fată, apoi nici copii lor, nici nepoţii, nici
strănepoţii nu se lăsau mai prejos: făceau cîte 5–15 băieţi şi fete şi
chiar mai mulţi! Roşca a fost şi este un neam foarte prolific: aveau
mult pămînt, în multe sate, şi trebuia să fie gestionat cu pricepere, ba
poate chiar să-l şi lucreze, de era cazul, fiindcă pe alocuri era nevoie
de multă forţă de muncă în plus. După aceste investigaţii, putem spune
că marea majoritate a românilor care poartă acest nume fac parte din
aceeaşi spiţă şi cînd se întîlneşte un Roşca cu un alt Roşca ar putea
liber să se salute zicîndu-şi: “Noroc, unchiule!”, “Noroc, nepoate!”,
“Noroc, vere!, “Noroc, frate!”. Dacă ar da mînă cu mînă toţi

39
Roşculeştii, de la vornicul Ion Roşca încoace, ei ar înconjura cea mai
frumoasă ţară a Europei de la 1 Decembrie 1918 – România Mare!…
***
Este cazul să menţionez aici că, deşi ideea şi managementul pregătirii
pentru tipar a cărţii de faţă îmi aparţin, în condiţiile de astăzi, oricît de
tare sau de bogat ai fi, asemenea eforturi nu sînt pe puterea unui singur
om. De aceea, ţin să le exprim întreaga mea recunoştinţă şi să le
mulţumesc din suflet tuturor celor care au contribuit la elaborarea,
editarea şi scoaterea de sub tipar a acestui volum. Dar cel care a dus
povara cea mai grea în această perioadă nu este nimeni altul decît
Alexandru Furtună, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator
la Institutul de Istorie al A.Ş.M., harnic, onest şi capabil de valoroase
lucrări de investigaţie. O lucrare ca cea pe care v-o punem la
dispoziţie putea fi elaborată în numai doi ani doar cu eforturi comune.
De aceea l-am şi invitat în echipă, ca împreună să reconstituim
arborele genealogic de tocmai 500 de ani al Şoimăreştilor şi al
Roşculeştilor. Următorii ar fi foştii colegi din colectivul de
monografişti ai volumului Cornova, care m-au însufleţit să continuu
cercetările asupra neamurilor de mazili şi nobili din Cornova natală:
regretatul prof. dr. hab. Ion Dron (decedat la 18.II.2003), dr. Ion Varta
şi dna Tatiana Varta, editorul Iurie Colesnic, dr. Zamfira Mihail, dr.
Sanda Golopenţia şi, nu în ultimul rînd, bunul meu prieten, ziaristul
Vlad Pohilă, istoricii ieşeni dr. Ştefan Gorovei şi Maria-Magdalena
Szekely, dr. Ioan Caproşu, dr. M. Ciubotaru, dr. Gh. şi Z. Pungă, I.
Chirtoagă,

40
F. Solomon, S. şi R. Iftimi, V. Constantinov, istoricii Vlad Ciubucciu
şi Ion Gumenîi de la Chişinău şi Cristiana Şoimaru de la Piatra-Neamţ
(pentru investigaţiile privitor la generalul Gheorghe Şoimaru). De
asemenea, le sînt recunoscător pentru sprijin celor doi rectori ai
Academiilor de Studii Economice din Bucureşti şi Chişinău – prof. dr.
Paul Bran şi prof. dr. Grigore Belostecinic.
Cuvinte alese de recunoştinţă adresăm:
lui Alecu şi Elenei Şoimaru, lui Daniel Şoimaru din Verşeni;
lui Mitrică şi Mariei Şoimaru din Piatra-Neamţ;
lui Vasile şi Nataliei Olaru din Stolniceni-Prăjescu;
lui Vasile şi Ileanei Onu, lui Vasile şi Agripinei (Coca) Preutu din
Şoimăreşti;
lui Ion Pîrlea din Miroslăveşti (Năvrăpeşti);
lui Gicu Droanţă din Boureni;
lui Şerban Constantin din Moţca;
lui Emil Vlaiculescu şi dlui Şoimăreanu din comuna Şoimari
(Prahova);
lui Valentin, Marcel şi Nicolae Năvrăpescu din Bucureşti, lui Ion
Năvrăpescu din Cojasca;
lui Gheorghe şi Zinaidei Şoimaru din Cornova;
lui Anatol şi Tatianei Şoimaru, lui Vasile V. Şoimaru din Brînzeni
(Edineţ);
tuturor Şoimăreştilor din Roman, Batîr (Lăpuşna), Rădeni (Călăraşi),
Chişinău,

41
Kazahstan, Federaţia Rusă, Germania, Italia; Roşculeştilor din
Bucureşti, Chişinău, Durleşti, Cornova, Orhei, Codru (Beşeni),
Cucioaia, Bursuceni, Mândreşti, Bogzeşti, Hirova, Pătroaia-Vale
(Găieşti), Unţeşti (Ungheni); dnei Maia Mitru din Bucureşti.
***
În finalul acestei prefeţe vă prezint, stimaţi cititori, calea semimilenară
a străbunilor mei Şoimăreşti şi Rosculeşti prin istorie, schema
generală (pe verticală) a arborelui genealogic, cea detaliată, fiind
inclusă în Genealogiile din volumul de faţă:
*** ARBORE ***
Acesta-i! Un arbore genealogic de 500 de ani! Cu un astfel de arbore
s-ar putea mîndri multă lume, oricine, indiferent de treapta socială pe
care s-a aflat şi indiferent unde se află în prezent. De ce nu m-aş
mîndri şi eu, un urmaş al unor simpli dregători la curtea domnească,
mai tîrziu – maziliţi, cu un arbore cu asemenea rădăcini adînci în
Pămîntul şi în Neamul Românesc? Ba mă mîndresc, şi încă foarte
mult! Nefiind egoist din fire, le doresc tuturor românilor (şi
neromânilor) de bună-credinţă să-şi găsească asemenea rădăcini.
Pentru că fiecare dintre noi le are, şi le are adînc ascunse… Ele trebuie
căutate minuţios, pentru că străbunii noştri, care ne-au dat şi viaţa, şi
genele lor, au meritat aceasta. Prin astfel de căutări şi descoperiri ne
prelungim viaţa în… trecut, dar şi în viitor. Prin cartea de faţă mi-am
prelungit viaţa cu 500 de ani în trecut, precum şi în viitor, sperînd că
peste alţi 500 de ani un alt Vasile, Alexandru sau Tudor, Savin etc.,
avînd volumul de faţă şi documentele ulterioare, va putea prelungi cu

42
mai multă uşurinţă acest ARBORE ŞOIMĂRESC cu un şir de noi
ramuri.
De la înălţimea/adîncimea zilei de Paşte – 27 aprilie 2003 – îmi plec
fruntea în faţa memoriei bunilor mei străbuni, le mulţumesc că au avut
grijă să-şi trăiască viaţa astfel încît astăzi să mă pot mîndri cu dîrzenia,
spiritul gospodăresc şi demnitatea lor şi să-i salut pe cei care vin după
noi, să-i îndemn să fie vrednici şi mîndri de străbunii lor – Ion, Lupu,
Gheorghe, Savin, Ion, Gheorghe, Tudor, Lupu, Constantin, Vasile,
Gheorghe, Alexei şi ceilalţi Şoimăreşti, precum şi Ion, Gheorghe,
Ionaşco, Tănase, Ioniţă, Ion, Ştefan şi Tănase, Constantin şi Filache,
Vasile şi Ion, Ana şi Vasile, Alexei şi Nina şi ceilalţi Rosculeşti!!!…
Dr. Vasile ŞOIMARU
Lasă un Răspuns
* Nume

* E-Mail
Site web

* Comentariu
Trimite Comentariul

Abonează-te acum la noutăți

scrie adres

abonează-te

43
 NOU!

DR. VASILE ȘOIMARU

Vasile Şoimaru – Economist, conferenţiar universitar şi

publicist moldovean. Născut la 30 aprilie 1949, Cornova, RSS
Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova, în familia
gospodarilor Şoimaru Alexei şi Nina (n. Roşca). Licenţiat al Facultăţii
de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea
Tehnică) din Chişinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la
Institutul de Finanţe şi Economie din Leningrad (Sankt Petersburg),
susţinând, în 1978, teza de doctor în economie... (citește tot)

ÎNDEMN LA UNIRE (VIDEO)

CATEGORII
 Articole
 Articole Blog
 Emisiuni Radio
 Emisiuni TV
 Investigații Jurnalistice
 Prefata
 Publicatii
 Recenzii

44
 Uncategorized
 Videoclipuri

ARHIVE
 octombrie 2021
 aprilie 2021
 martie 2021
 februarie 2021
 ianuarie 2021
 decembrie 2020
 noiembrie 2020
 septembrie 2020
 august 2020
 iulie 2020
 iunie 2020
 mai 2020
 aprilie 2020
 martie 2020
 februarie 2020
 ianuarie 2020
 decembrie 2019
 noiembrie 2019
 august 2019
 iulie 2019
 iunie 2019
 mai 2019

45
 martie 2019
 februarie 2019
 ianuarie 2019
 decembrie 2018
 noiembrie 2018
 septembrie 2018
 august 2018
 iulie 2018
 iunie 2018
 mai 2018
 martie 2018
 februarie 2018
 ianuarie 2018
 decembrie 2017
 noiembrie 2017
 octombrie 2017
 septembrie 2017
 iulie 2017
 iunie 2017
 mai 2017
 aprilie 2017
 martie 2017
 februarie 2017
 ianuarie 2017
 decembrie 2016

46
 noiembrie 2016
 octombrie 2016
 septembrie 2016
 august 2016
 iunie 2016
 aprilie 2016
 martie 2016
 februarie 2016
 ianuarie 2016
 decembrie 2015
 noiembrie 2015
 octombrie 2015
 septembrie 2015
 august 2015
 iunie 2015
 mai 2015
 aprilie 2015
 martie 2015
 februarie 2015
 ianuarie 2015
 decembrie 2014
 noiembrie 2014
 octombrie 2014
 septembrie 2014
 iulie 2014

47
 iunie 2014
 mai 2014
 aprilie 2014
 martie 2014
 februarie 2014
 ianuarie 2014
 decembrie 2013
 noiembrie 2013
 septembrie 2013
 august 2013
 iulie 2013
 mai 2013
 aprilie 2013
 martie 2013
 februarie 2013
 ianuarie 2013
 decembrie 2012
 noiembrie 2012
 octombrie 2012
 septembrie 2012
 iulie 2012
 iunie 2012
 mai 2012
 aprilie 2012
 martie 2012

48
 decembrie 2011
 octombrie 2011
 august 2011
 mai 2011
 aprilie 2011
 martie 2011
 februarie 2011
 ianuarie 2011
 noiembrie 2010
 octombrie 2010
 septembrie 2010
 aprilie 2010
 martie 2010
 februarie 2010
 ianuarie 2010
 decembrie 2009
 noiembrie 2009
 octombrie 2009
 septembrie 2009
 august 2009
 iunie 2009
 mai 2009
 aprilie 2009
 martie 2009
 februarie 2009

49
 ianuarie 2009
 decembrie 2008
 noiembrie 2008
 octombrie 2008
 septembrie 2008
 august 2008
 iulie 2008
 iunie 2008
 mai 2008
 aprilie 2008
 martie 2008

PRIETENI
 Radio Vocea Basarabiei

TOTUL DESPRE ROMÂNII DIN ȚARĂ ȘI DIN JURUL

ROMÂNIEI
 Radio România Internațional

GALLERY

Copyright © Românii din Jurul României

50