Fuselajul Aeronavei

Aeronava este un vehicul aerian care se poate deplasa și menține în aer prin plutire sau prin
acțiunea dinamică a aerului asupra unor suprafețe solide ale vehiculului, cu scopul de a
transporta pasageri și mărfuri. Exemple obișnuite de aeronave includ avioanele și elicopterele.
Principalele componente ale unei aeronave sunt: fuzelajul, ampenajul, aripile, trenul de
aterizare. În funcție de tipul aeronavei, aceste componente pot sa difere, adăugându-se altele.
Fuselajul este partea centrală a unei aeronave (avion sau planor), profilata aerodinamic, cu
rol extrem de important în funcționarea lui întrucât pentru a zbura, asupra lui acționează
anumite forțe. În fuselaj se găseşte carlinga cu postul de pilotaj, cabina pasagerilor, incarcatura
de transport și cea mai mare parte a echipamentelor și instalațiilor de bord. Fuzelajul are de
asemenea funcția de a asigura structura necesară pentru asamblarea suprafețelor de control și de
stabilizare a zborului deoarece unește celelalte părți ale aeronavei precum aripile, ampenajul,
trenul de aterizare. Așadar, forma și materialul din care este făcut trebuie analizate foarte bine
pentru a oferi o experiență ideală în raport cu întrebuințarea avionului. Este esential să se
înțeleagă importanța construirii unui fuzelaj cât mai perfect pentru misiunile pe care urmează să
le aibă ulterior aeronava.
Forma fuzelajului trebuie să fie aerodinamică și să fie cât mai uniformă, fără proeminențe
pentru a avea o rezistenta la inaintare minima.Caracteristicile fuselajului precum forma și
dimensiunile variază în funcție de categoria din care face parte aeronava, precum și de
performanțele acesteia.
Astfel, cele mai utilizate secțiuni transversale în aeronave civile sunt următoarele:
* Secțiune dreptunghiulară sau dreptunghiulară cu copertină
* Secțiune ovala, folosita pentru avioane mici de transport pentru persoane
* Secțiunea cu lobi circulari, folosită în aeronavele de transport;
* Secțiunea circulară, excelentă din toate punctele de vedere, este cea mai frecventă;
* Secțiune triunghiulară (cu colțuri rotunjite) sunt potrivite pentru aeronave cu aripi joase.
Mai rar se găsesc fuzelaje având secțiuni cu colțuri: utilizarea lor se limitează la planor
și aeronave militare.
In profil, fuselajele pot avea urmatoarele forme:
* Forma fusului, potrivită pentru aeronave foarte rapide;
* Forma fusului cu axa curbilinie;
* Forma lobului circular, în care se remarcă clar prezența celor doi lobi;
* Forma de tip Caribou, folosită în trecut la aeronavele de transport; redusă la o carlingă
simplă, conectată la ampenaje
* Forma cu extremitate de mare penetrare și pentru întindere lungă, cu secțiune cilindrică
constantă, cea mai utilizată în fiecare domeniu;
 Înainte de a prezenta materialele folosite în construcţia fuselajelor trebuie să vedem la ce
eforturi sunt supuse piesele care intră în componenţa acestora. Solicitările la care sunt supuse
piesele sunt:
* Forțele aerodinamice transmise de aripa;
* Forțele de tracțiune ale propulsoarelor așezate pe aripi;
* Forțele aerodinamice apărute și transmise de ampenaje;
* Forțe de inerție (care intervin în timpul mișcării diferite a aeronavei);
* Presiuni aerodinamice care acționează asupra învelișului;
* Diferența dintre presiunea internă și cea externă.
Pentru a putea îndeplini toate condiţiile cerute, în construcţiile aeronautice se folosesc mai
multe categorii de materiale. Acestea pot fi împărţite în:
* materiale principale ce intră în construcţia pieselor de rezistenţă şi a pieselor ce dau
forma aerodinamică a aeronavei.
* materiale secundare ce intră în construcţia pieselor auxiliare ale unei aeronave.

Dintre materialele folosite în construcţia aeronautică putem enumera:

a. lemnul folosit în construcţiile aeronautice datorită faptului că are greutate relativ mică,
este ieftin, se prelucrează uşor,
b. placajul folosit în aviaţie este făcut din foi neperechi (3, 5, 7, 9, etc.) cu următoarele
dimensiuni (grosimi):0,8; 1; 1,2; 1,5; 1,8; 2; 2,3; 2,5; 3; 3,5; 4; 5 mm. Placajul se
foloseşte pentru îmbrăcarea aripilor, fuselajului, ampenajelor, în vederea obţinerii
formelor arodinamice.
c. cleiurile sunt întrebuinţate pentru asamblarea diferitelor piese din lemn, palcaj, pânză.
Cleiurile utilizate sunt: clei de gelatină, caseina, cleiurile pe bază de răşini sintetice (care
sunt mai bune decât celelate cleiuri).
d. oţelurile folosite în construcţiile aeronautice sunt oţeluri speciale care prezintă
caracteristici superioare. Oţelurile folosite pentru construcţia pieselor de tracţiune, de
prindere, bolţuri, tendoare, cabluri de comandă, scripeţi, pârghii trebuie să prezinte o
rezistenţă la tracţiune de 80-100 Kgf/mm2 .
e. duraluminiul se foloseşte foarte mult datorită faptului că este uşor (are aceeaşi greutate
cu a aluminului) şi are o rezistenţă mecanică ridicată. Acesta se foloseşte la construcţiile
de lonjeroane, nervuri şi a întregului înveliş la planoarele metalice.
f. pânza folosită în aviaţie este din bumbac mercerizat şi neapretat cu o desime de 28-35 de
fire pe cm2 atât în bătaie cât şi în urzeală şi o greutate de cel mult 200 g/m2 . Rezistenţa
la tracţiune a pânzei înmuiată în apă trebuie să fie de cel puţin 3000 Kg/m2 .
g. materialele plastice se folosesc pentru confeţionarea carcaselor aparatelor de bord,
tablouri de bord iar în ultimul timp pentru corectarea şi chiar confecţionarea profilelor
aerodinamice.
h. plexiglasul se foloseşte pentru confecţionarea cupolei carlingilor datorită faptului că este
transparent şi prin încălzire se modelează uşor.
i. cauciucul se foloseşte la trenul de aterizare pentru amortizarea contactului cu solul.
Acesta se utilizează sub formă de camere şi anvelope, cilindri găuriţi, discuri
amortizoare. Cauciucul se mai foloseşte la garnituri de etanşare, ca amortizoare la
 fixarea tablourilor de bord, deoarece vibraţiile şi şocurile dereglează aparatele cu care
sunt echipate aeronavele.
j. fibra de sticlă şi fibra de carbon se folosesc în ultimul timp în construcţiile aeronautice
de performanţă datorită faptului că permit obţinerea suprafeţelor aerodinamice foarte
bine finisate, şi au caracteristici mecanice superioare.
k. protecţia aeronavelor împotriva coroziunii şi a umidităţii se realizează cu ajutorul
lacurilor şi a vopselelor, iar suprafeţele metalice se protejează prin acoperire
electrochimică, cromare, zincare, cadmiere eloxare.

Tipuri de fuselaje:
1. Fuselaje grindă cu zăbrele: tip dispărut aproape complet în construcția de aparate de zbor
mari; caracterizat prin costuri mici de producție și ușurință de asamblare, a fost cândva
răspândit; este format dintr-o structură pe care este fixat învelișul și căruia îi este
încredințată sarcina de a rezista tuturor eforturilor.
2. Fuzelaje mixte cu înveliș fals
3. Fuselaje cocă ( a. structura monococa si b. structura semi-monococa): din metal, acest
tip a fost preluat chiar dacă este mai complicat de construit și, uneori, mai scump decât
precedentul, având în vedere nevoia de a utiliza materiale din ce în ce mai sofisticate.
4. Fuzelaje geodezice, care sunt cunoscute pentru utilizarea bretelelor pentru a obține o
construcție asemănătoare coșului.

1. Descrierea fuselajului grinda cu zabrele

La acest tip de fuselaj, forțele în timpul zborului sunt absorbite de patru fascicule principale:
două pentru a reacționa la eforturile verticale (laturile), două pentru a reacționa la eforturile
orizontale (partea de jos și cerul). Aceste grinzi au curenți comuni. Structura poate fi construită
cu ajutorul unor tuburi pătrate sau rotunde, din oțel sau aliaj ușor, conectate între ele cu
conexiuni adecvate sau, dacă este din oțel, sudate. La uși, sau deschideri în general, dacă
diagonalele sunt voluminoase, acestea sunt mutate.
Acoperirea se realizează, de regulă, cu folie subțire de duralumină. În ultimul caz,
duraluminul este poziționat doar în părțile înainte și în apropierea motoarelor, în timp ce restul
este în panză sau în foi subțiri de placaj. Fuzelajele din zăbrele au avantajul de a fi ușoare,
ieftine, de a nu necesita echipament special și de a oferi numeroase puncte (noduri) unde este
posibil să se aplice încărcări concentrate, fără ajutorul unor precauții speciale; pe de altă parte,
au dezavantajul de a nu permite forme de penetrare ridicată, de a nu permite construcția unor
cabine etanșe și de a avea părți ale învelișului din țesătură destul de vulnerabile și perisabile
pentru agenții atmosferici. Aceste dezavantaje înseamnă că acest tip de fuzelaj este utilizat doar
în cazuri foarte rare.
Structurile în care învelișul extern îndeplinește atât forme cât și funcții de rezistență sunt
numite „înveliș”. Sunt realizate dintr-un anumit număr de ordonate transversale pe care se
sprijină numeroase grinzi longitudinale, toate învelite în acoperire.
În principal structurile fuzelajului sunt împărțite în două subgrupuri:
 * primul tip: rezistența la îndoire este încredințată la trei sau patru curenți robuști, în timp
ce învelișul este rigidizat de barele mai mici și este destinat să reziste la eforturile de
torsiune (în mod similar cu ceea ce se întâmplă în aripile cutiei cu barele rezistente la
îndoire) ;
* al doilea tip: rezistența la flexiune este încredințată în întregime stratului de acoperire,
integrală cu numeroase bătălii echidistante sau îngroșate în apropierea zonelor critice.

2. Descrierea fuzelajului mixt cu înveliș fals

Fuzelajele mixte sunt destul de populare printre aeronavele de turism mici. Sunt compuse
dintr-o structură reticulară în partea centrală, unde există atașarea aripilor și o structură de
cochilie în spate. Rezultatul dintr-un fuzelaj de finețe bună, cu caracteristici de rezistență bună.
Fuzelajele cu înveliș fals au o structură reticulară internă care rezistă la eforturi de îndoire și
forfecare, în timp ce învelișul extern, rigidizat printr-o foaie ondulată, reacționează la torsiune.
Structura reticulară este realizată din elemente din tablă, modelate cu omega și cuplate pentru
sudarea la fața locului. Căptușeala din tabla netedă, rigidizată intern de tabla ondulată, este
fixată pe cadrul de zăbrele cu ajutorul șuruburilor. Aceste structuri hibride nu sunt în general
avantajoase, deoarece de obicei cântăresc mai mult decât învelișurile corespunzătoare și permit
o utilizare mai mică a spațiului intern.

3. Descrierea fuselajului de tip coca

Patru curenți longitudinali absorb forțele axiale și cele care decurg din îndoire, în timp ce o
serie dublă de geodezice înclinate cu 45 ° respectiv tensionate și complexe și care constituie un
complex auto-stabil, absoarbe eforturile forfecare și torsionale. În corespondență cu atașarea
elementelor longitudinale ale aripii și cu ampenajele, sunt aranjate aranjamente corespunzătoare
pentru a absorbi și transmite eforturile prezente în complexului geodezic. Învelișul are doar o
funcție de formă și este confecționat din pânză. Structurile astfel formate permit obținerea unor
forme penetrante fără a apela la suprastructuri grele și voluminoase, permițând o utilizare
ridicată a spațiului intern.
Pe de altă parte, sunt de construcție complexă, având în vedere cantitatea considerabilă de
tije care diferă în lungime și curbură una de cealaltă și care prezintă dezavantajul necesită o
acoperire din stofă. Totuși, acesta este un tip învechit.
Fuzelajele de tip cocă sunt cele mai utilizate, fiind impuse odată cu crearea motoarelor
turboreactoare. Acestea au ca elemente structura longitudinală (lonjeroane, lise), structura
transversală (cadre) și un înveliș viguros. Unele dintre cele mai ingenioase aeronave din Primul
Război Mondial aveau fuzelajul monococă, construit din placaje unghiulare. Acest tip de fuzelaj
reduceau foarte mult numărul lonjeroanelor și a firelor de pe aripi, astfel reducându-se
rezistența la înaintare.

a) Structura monococă
În acest caz, suprafața exterioară a fuzelajului este, de asemenea, structura primară.
Construcția este realizată din cochilii, seturi de rame sau partiții verticale pentru a da formă
fuselajului. Elementele structurale armate sunt amplasate pentru a susține sarcini concentrate în
punctele de fixare, cum ar fi aripile, stabilizatoarele. Pielea fuselajului (acoperirea) atașată
cadrelor prin lipire, nituire sau înșurubare trebuie să reziste forțelor primare și să mențină
fuselajul rigid.
O formă inițială de acest tip a fost construită folosind placaj modular, în care diferitele
straturi au fost create cu matrițe. Ulterior, s-a folosit fibra de sticlă impregnată cu poliester și
fibra de sticlă, în care prelucrarea, pentru dobândirea unei forme aerodinamice, a fost
considerabil mai ușoară datorită maleabilității materialului nou. Un exemplu de aeronavă
construită în placaj modular este de Havilland Mosquito, un bombardier ușor din cel de-al
Doilea Război Mondial, în timp ce, în aeronave moderne, utilizarea fibra de sticlă și tipul
monococă se găsește în continuare pe planor.

b) Structura semi-monococă
Aceasta este metoda preferată în proiectarea fuzelajelor în întregime din aliaj de aluminiu. În
faza de construcție, o serie de elemente realizate cu forma secțiunii de fuzelaj care trebuie
obținute sunt conectate la o structură rigidă de asamblare care poartă numele unui șablon.
Aceste secțiuni sunt apoi conectate împreună cu elemente din materiale aeronautice ușoare
dispuse longitudinal. Totul este acoperit cu o foaie de aliaj ușor, fixat cu nituri sau cu adezivi
speciali. În faza finală de asamblare, șablonul este îndepărtat și etapele de finalizare ulterioare
sunt realizate, instalându-se cablarea, piesele necesare pentru controlul aeronavei și mobilierul,
precum scaune pentru pasageri și bagaje sau containere de marfă. Fuzelajele de ultimă generație
sunt confecționate din materiale compozite, neavând o structură internă, astfel încât sarcinile
sunt preluate în totalitate de către înveliș.
Majoritatea aeronavelor moderne mari sunt construite cu această tehnică care permite
construirea mai multor segmente de fuzelaj separate, chiar și în fabrici diferite, doar pentru a
uni secțiunile împreună în timpul procesului de asamblare, până la lungimea completă a
aeronavei. Această metodă de construcție, întrucât se bazează pe șabloane de construcție
costisitoare, este potrivită numai pentru producția în serie pentru care sunt furnizate un număr
suficient de aeronave identice structural și capabile să amortizeze costurile de construcție.
Primele exemple de fuzelaje realizate cu această tehnică au fost Douglas DC-2 și DC-3 pentru
aviație civilă și Boeing B17 Flying Fortress pentru sectorul militar.
Designul semi-monococ al unui fuselaj oferă o serie de avantaje:
- eliberează interiorul fuselajului pentru a găzdui echipajul, pasagerii și încărcătura
- permite un fuselaj aerodinamic
- crește rigiditatea și rezistența structurii
- suportă sarcinile de presurizare

b’) Fuzelaj semi-monococ din lemn

Structura unui plan simplu din lemn trebuie să facă față solicitărilor de bază: compresie,
tensiune și forfecare. Acestea sunt întotdeauna prezente pe tot corpul aeronavei în zbor de
croazieră (datorită forțelor generate de tracțiune, tracțiune, ridicare și greutate), dar cresc
dramatic atunci când sunt aplicate manevre sau încărcături de rafale.
Suprafețele de legătură dintre elementele laterale, tijele, nervurile sau diagonalele tăiate într-un
pătrat sau într-un unghi sunt foarte mici. Rezistența se obține de obicei prin lipirea șanțurilor
dreptunghiulare din placaj pe o parte (sau pe ambele părți) ale nodului și, sau prin adăugarea de
blocuri de colț din lemn masiv în colțul (colțurile) interior (e).
Fuzelajele sunt, de asemenea, supuse forțelor de torsiune și necesită rezistență la torsiune
pentru a rezista acestor forțe. O astfel de forță este cuplul motor/elice, care încearcă să
răsucească structura fuselajului frontal, purtând suportul motorului. Acest cuplu are ca rezultat
tensiuni de compresiune, de tracțiune și de forfecare, astfel încât fuselajul frontal al unui avion
din lemn trebuie să fie construit ca o formă de cutie de torsiune. O altă forță de torsiune este cea
aplicată la capătul posterior al fuselajului prin acțiunea cârmei.

b’’) Fuzelaj metalic semi-monococ al unei aeronave ușoare

O aeronava care are un astfel de fuselaj este Cessna 172. Fuzelajul este de tip semi-monococ
compus din partiții verticale și cadre conectate prin șiruri care se desfășoară din fața spre spatele
fuselajului. Montanții ușilor sunt întăriți. Echipamentul trenului de aterizare este situat în partea
din față a jambei ușii din spate. Este format din patru piese forjate din aluminiu.
Acoperirea din tablă de aluminiu este nituită, răspândind solicitările pe întreaga structură.
Învelișul este mai gros deasupra și dedesubtul fuselajului decât în lateral.

4. Descrierea fuselajului geodezic

Proiectată de inginerul Barnes Wallis, structura geodezică a fost utilizată de constructorul
Vickers, între cele două războaie mondiale și apoi în timpul celui de-al doilea război.
Fuzelajul este construit din grinzi canelate, realizate din aliaj de aluminiu (duraluminiu) și
care formează un spalier mare. Această împletitură metalică conferă avionului o rezistență
foarte mare, deoarece fiecare șir poate rezista la solicitările mecanice care vin chiar și de
cealaltă parte a avionului. Această structură geodezică are mai multe avantaje în plus față de
rezistența mare pentru o masă redusă, permițând prin amânarea sarcinilor din jurul
perimetrului celulei să păstreze un interior complet liber de elementele structurale.

În funcție de materialul din care sunt făcute, fuselajele se pot clasifica în:
* Fuzelaje din aluminiu: aluminiul ca material aeronautic este întotdeauna amestecat cu
alte metale pentru a-l face mai puternic și mai ușor. Este folosit pe suprafața multor avioane
supersonice deoarece căldura generată de frecare atunci când zboară la astfel de viteze face
ca rezistența aluminiului să scadă. Majoritatea avioanelor au fuzelaje din aluminiu; pentru
că este un metal puternic, ușor și natural rezistent la rugină.
* Fuzelaje din oțel: Avioanele fabricate din oțel sunt mai puternice și mai rigide, dar
mai grele, acest lucru le împiedică să se califice drept unul dintre cele mai populare
materiale pentru corpul aeronavei. Cu toate acestea, este folosit pentru a construi părți ale
unui avion. Rezistența și rigiditatea sa sunt ideale pentru utilizarea în trenul de aterizare.
* Fuzelaje din titan: Titanul are aceeași rezistență decât oțelul, dar mult mai
ușor.Titanul și aliajele sale sunt materiale ideale pentru construirea avioanelor. Aceste
metale au, de asemenea, o rezistență la coroziune mai bună decât aluminiul și oțelul.Cu
toate acestea, fabricarea aeronavelor din titan este foarte scump, limitând în mod
semnificativ utilizarea comercială largă a majorității aeronavelor din titan.