hiar cu oarecare umbr[ de ironie ]ndep[rtat[, ]ns[ cu o polite\e

grabnic[, respectuoas[:
— Va s[ zic[ dumneata e=ti Felix de care ne-a vorbit at`ta
domni=oara Otilia!
— Este b[iatul doctorului Sima de la Ia=i, complet[ ]n =oapt[
b[tr`nul, frec`ndu-=i m`inile, cu un r`s prostesc.
— Da, da, da! ad[ug[ Pascalopol, p[r`nd a c[uta ]n memorie =i, cu un z`mbet gra\
ios, care ]i descoperi o dantur[ bine
reparat[, abandon[ u=or m`na t`n[rului.
Otilia opri pe Felix ]n fa\a femeii mai mature. Era o doamn[
cam de aceea=i v`rst[ cu Pascalopol, ]ns[ cu p[rul negru
piept[nat bine ]ntr-o coafur[ japonez[. Fa\a ]i era g[lbicioas[,
gura cu buzele sub\iri, acre, nasul ]ncovoiat =i acut, obrajii
br[zda\i de c`teva cute mari, acuz`nd o sl[bire brusc[. Ochii
]i erau bulbuca\i, ca =i aceia ai b[tr`nului, cu care sem[na
pu\in, =i avea de altfel aceea=i mi=care moale a pleoapelor.
Era ]mbr[cat[ cu bluz[ de m[tase neagr[ cu numeroase
cercule\e, str`ns[ la g`t cu o mare agraf[ de os =i sugrumat[ la
mijloc cu un cordon de piele, ]n care se vedea, prins[ de un
l[n\i=or, urechea unui cesule\ de aur. Doamna care juca table
cu Pascalopol, ]n vreme ce ceilal\i priveau, ridic[ o fa\[
scrut[toare =i examin[ din cap p`n[ ]n picioare pe Felix,
ridic`ndu-=i ]n acela=i timp cu mult[ demnitate m`na spre a-i
fi s[rutat[.
Enigma Otiliei
19
— Hm! spuse ea ar\[gos =i cu un glas r[gu=it, ]ns[ forte. Dar
e=ti fl[c[u ]n lege!
— Intr[ la Universitate, Aglae, l[muri b[tr`nul, cu acela=i
sup[r[tor glas stins, ]nso\it de r`sul f[r[ rost.
—Da?! se mir[ sumbru doamna =i-=i continu[ jocul cu
Pascalopol.
— E tanti Aglae, sora lui papa, explic[ Otilia lui Felix,
v[z`ndu-l cam nedumerit.
— De unde s[ m[ cunoasc[? ]ntreb[ Aglae. C`nd a murit
m[-sa, era numai at`t. De atunci nu l-am mai v[zut. Tu \i-l
aminte=ti, Aurico?
Ru=inat de brusche\ea expresiunii „m[-sa“ =i de familiaritatea cu care oameni
aproape str[ini vorbeau de familia lui,
Felix privi sfios la aceea pe care o chemau Aurica. Era o fat[
cam de treizeci de ani, cu ochii proeminen\i ca =i ai Aglaei,
cu fa\a prelung[, sf`r=ind ]ntr-o b[rbie ca un ac, cu t`mple
mari ]ncercuite de dou[ =iruri de cozi ]mpletite. +edea cu coatele
pe mas[ =i cu capul ]ntre palme, privind jocul celor doi. La
apropierea lui Felix, ridic[ ochii fix`nd cu avid[ curiozitate
pe t`n[r =i ]ntinz`ndu-i la buze o m`n[ arcuit[.
— E veri=oara Aurelia, coment[ Otilia.
Lui Felix numele acestea ]i erau vag cunoscute, dar nu-=i
amintea s[ mai fi v[zut vreodat[ persoanele. }l sup[ra de altfel
grozav ridicola valiz[, pe care o trecuse ]n m`na st`ng[,
neav`nd r[gazul s-o a=eze undeva. Otilia, sf`r=ind prezentarea,
p[r[si bra\ul lui Felix =i se rezem[ de scaunul lui Pascalopol,
]ntreb`nd:
— Cum merge?
— Prost, domni=oar[ Otilia! zise acesta, ]ntorc`nd un cap
gale= spre speteaza scaunului s[u.
R[mas singur, Felix c[ut[ o sc[pare din aceast[ ciudat[
situa\ie =i se retrase spre fundul od[ii, unde, ]n semiobscuritate, se z[rea o
canapea de plu= ro=u. V[z`ndu-se
uitat de to\i, ]=i l[s[ ]n sf`r=it valiza jos =i se a=ez[. O tuse
apropiat[ ]l f[cu s[ tresar[ speriat. Abia atunci observ