R[m[sese hot[r`t, ]n urma unei coresponden\e pe care o \inea,

nu-i vorb[, cu Otilia, c[, ]ndat[ ce va termina liceul, va veni la

Bucure=ti, ]n vederea continu[rii studiilor, urm`nd s[ locuiasc[
la unchiul-tutor ]n strada Antim. }l vestise la vreme printr-o
scrisoare, =i acum ]i era dat s[ primeasc[ acest r[spuns ciudat.
Felix ]=i cercet[ bine memoria, spre a vedea dac[ nu cumva are
o lips[, dar lucrul era cu neputin\[. Acela era num[rul. C[ut[
mai departe vreun bis =i se g`ndi la posibilitatea ca ]n curtea
unchiului s[ fie mai mul\i locatari. +tia ]ns[ bine c[ Giurgiuveanu
era proprietar =i nu ]nchiria, =i un chiria=, de altminteri, ar fi =tiut
la cine st[. Mai mult muncit de ciud[\enia acestei ]nt`mpl[ri
dec`t de problema petrecerii nop\ii ]n necunoscut, Felix mergea
]n ne=tire ]nspre strada Arionoaiei, c`nd, deodat[, o imagine i se
fix[ ]n minte. Pe un carton mic, o fotografie-vizit ]n tonalitate
cafenie sp[l[cit[ ]nf[\i=a un om cu capul aproape depilat, cu
ochii foarte proeminen\i =i cu buze groase, cu numai c`teva fire
negre rare ]n loc de must[\i. Aceast[ fotografie, care se afla pe
biroul tat[lui s[u, ]i de=tepta ]n minte, nu =tia de ce, ideea unui
ho\ de copii mici. }ns[ era sigur c[ fotografia reprezenta pe unchiul
Costache. Omule\ul de pe scara sc`r\`itoare, mult mai b[tr`n,
era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie. Un fior
necunoscut de experien\[ rea trecu prin sufletul candid al lui
Felix: S[ nu vrea s[-l primeasc[ „unchiul“? Dar de ce? Desigur
c[ nu a l[murit bine.
Poate scrisoarea n-a sosit =i nu se a=teptau s[ vin[ a=a t`rziu,
noaptea. Totu=i, spusese r[spicat: „Eu sunt Felix!“ Cu ]ndoiala
]n suflet, ]ns[ hot[r`t, t`n[rul se ]ntoarse ]napoi =i, dup[ o scurt[
codire, intr[ din nou ]n curte =i ]n anticamer[ =i trase de
blestematul clopo\el, care r[sun[ pe sus ca un vas de sticl[
sf[r`mat pe podele. Dup[ o a=teptare chinuitoare, scara ]ncepu
s[ sc`r\`ie greu, =i b[tr`nul sp`n ap[ru din nou cu ochii mira\i.
— Ce e? ]ntreb[ el ]n =oapt[, ca =i c`nd nu l