1 decembrie 1918, lecțiile însușite și ratate ale istoriei Or...

istoria se repeta

O coloană luminoasă în galeria istoriei, 1 Decembrie 1918, a devenit piatra de

temelie a destinului entrelațat al României și Basarabiei. A fost un moment
triumfal, o pledoarie a voinței poporului și un act de afirmare a identității
naționale. Cu toate acestea, însăși lumina acestei coloane este nu doar lumină, ci
și umbre adânci ale lecțiilor învățate și ale oportunităților ratate. În profunzimea
acestei realități se reflectă și se prefigurează întrebarea persistentă a prezentului
nostru, în anul 2023: de ce România și Moldova nu reușesc să își împlinească
visul secular al unirii? În acest demers, privim în urmă, prin prisma timpului, să
explorăm lecțiile învățate și blocajele actuale care se interpun între această
dorință profundă de unitate și realitatea unui viitor comun.
Fiecare inimă din Basarabia simțea că viitorul acestei pământuri era strâns legat
de reunirea cu România, patria-mamă. În perioada agitată a sfârșitului Primului
Război Mondial și a Revoluției Ruse, populația Basarabiei era cuprinsă de o
dorință intensă de autonomie și autodeterminare. În acest context, Sfatul Țării a
înflorit ca un simbol de speranță și voință colectivă, desenând cu noblețe și curaj
harta istoriei Basarabiei. Sfatul Țării a devenit scenă a aspirațiilor, unde
cuvântul și voința au fost împletite cu grijă în povestea Basarabiei. Într-un
moment de grație, fiecare om din Basarabia știa că cheia pentru viitorul lor stat
se afla în unirea cu România. Aceasta era epoca în care fiecare cuvânt spus în
Sfatul Țării devenea o notă într-un cântec al libertății și independenței.Așa cum
un poet împletește metafore în versuri, Sfatul Țării a creat o metaforă a unității
și identității naționale. Fiecare reprezentant al poporului aducea cu sine nu doar
o voce, ci și un fragment din povestea unei națiuni în căutarea propriei destine.
Fiecare discuție și decizie erau ca raze de lumină ce străpungeau norii grei ai
incertitudinii și schimbărilor. În esență, Basarabia și Sfatul Țării au creat o
poveste a determinării și aspirațiilor, iar în fiecare acțiune a lor, au sculptat
direcția către libertate și unire.
În Basarabia, în timpul vartejelor politice care se conturau și se întăreau ca
valurile unui râu neîmblânzit, s-a ridicat o figură impunătoare care a fost ca un
far al speranței și al schimbării. Acel om remarcabil, care a avut darul de a
scoate Basarabia de pe genunchi și de a o înălța către un viitor luminos, a fost
Ion Gheorghe Pelivan, o personalitate marcantă a Basarabiei, s-a ridicat ca o
coloană luminoasă, având un rol esențial în ridicarea acestei regiuni de pe
genunchi și în conturarea direcției pe care urma să o adopte. Cu sufletul înălțat
la 1 aprilie 1876, în satul Răzeni, el a devenit o voce puternică împotriva valului
rusificării impus de imperiul țarist. Ca un călător al cunoașterii, Pelivan și-a
hrănit mintea la Seminarul Teologic din Chișinău în 1898, pentru a-și lărgi apoi
orizonturile la Universitatea din Dorpat, absolvind Facultatea de Drept în 1903.
Așa a devenit purtătorul unei înțelepciuni care avea să ghideasca drumul
Basarabiei.
În sufletul său s-a născut o pasiune fierbinte pentru apărarea identității
basarabene. Ca locțiitor de judecător în Bălți, a fost un arhitect al primei grupări
naționale din oraș, o forță care a luat naștere în inimile oamenilor și care a vibrat
cu dorința de a-și recâștiga propria identitate. În ciuda obstacolelor, el a ridicat
steagul rezistenței împotriva rusificării, devenind o voce puternică într-o luptă
în care sufletele oamenilor și-au unit forțele pentru a apăra ceea ce le
aparținea.Ion Gheorghe Pelivan a fost arhitectul voinței de unire. Prin activitatea
sa incansabilă, a reușit să marcheze județul Bălți ca fiind primul care a rostit cu
fermitate pentru unirea Basarabiei cu România în 1918. Așa cum o stâncă se
înalță în mijlocul valurilor, Pelivan a rămas o stalpă a rezistenței și o sursă de
inspirație pentru generațiile care au urmat. Ion Gheorghe Pelivan, figura
proeminentă a Basarabiei în vremuri tumultoase, se conturează ca o
personalitate remarcabilă, înzestrată cu oforță interioară ce a făcut din el un
lider intransigent în apărarea intereselor basarabene. În momentele critice ale
sfârșitului Primului Război Mondial și ale Revoluției Bolșevice, Pelivan nu doar
că nu și-a plecat fruntea în fața adversităților, dar a fost ancorat într-o hotărâre
neclintită de a sluji idealurile și aspirațiile poporului său.
Prin cuvinte ce răsunau ca un ecou de curaj, Pelivan a fost arhitectul voinței
basarabene în Sfatul Țării. Fiecare frază exprima nu doar hotărârea sa personală,
ci și angajamentul său ferm față de binele colectiv. În momentul acela pivotal al
istoriei, el a fost o făclie luminoasă care a îndrumat pașii Basarabiei în direcția
libertății și unității. În ochii mulți, Ion Gheorghe Pelivan nu era doar un lider, ci
și o forță a naturii, ca o stâncă ce rămâne neclintită în mijlocul furtunii.
Interesele personale au fost eclipsate de devotamentul său față de popor și de
pământul său natal. În fiecare clipă dificilă, el a fost ancorat într-o hotărâre de
oțel de a rezista presiunilor externe și de a-și sluji țara cu loialitate. În aceste
vremuri de zbucium, Pelivan a fost precum un poet al rezistenței, alcătuind
versuri de curaj și sacrificiu pentru Basarabia. Nu s-a lăsat copleșit de
dificultăți, ci a devenit o icoană a rezistenței în fața amenințărilor istorice.
Fiecare pas al său a fost ca o linie într-un tablou al sacrificiului, un testament al
angajamentului său față de cauza basarabeană.Astfel, Ion Gheorghe Pelivan nu
doar a reprezentat interesele Basarabiei, ci a fost o forță care a modelat destinul
acestei regiuni prin curajul său, sacrificiul personal și hotărârea de a se opune
valurilor istorice cu demnitate și noblețe.
Marea Unire a demonstrat lumii întregi că românii, indiferent de locul în care se
află, pot uni forțele pentru un viitor comun. După Conferința de la Alba Iulia,
România a intrat într-o perioadă de pluralism politic și pace internă, sub aripa
mamei patrie. Basarabia a cunoscut o eră de prosperitate și creștere culturală și
economică. Toate acestea au durat până când Kremlinul și-a întins controlul
asupra teritoriilor noastre, smulgându-ne din brațele patriei și transformându-ne
într-o colonie rusă timp de 51 de ani.Cu toate acestea, am reușit să dobândim
independența, fiindcă, așa cum strămoșii noștri ne-au învățat, suntem mândri,
viteji și neînfricați în fața inamicului. Dar, deja de la cei 32 de ani de
independență, exact de la 105 ani de la Marea Unire, Republica Moldova pare
să nu aibă șanse de a se uni cu România. Anii grei de deportări și procesele de
rusificare și deznationalizare din timpul ocupației sovietice împiedică orice
tentativă de unire astăzi. Ne confruntăm cu provocări semnificative, iar
diferențele acumulate în decursul acestor ani fac să pară că suntem prea
diferiți.Cu toate că am cunoscut momente de glorie și unitate în trecut, drumul
spre unire și reconciliere pare anevoios. Cu inima împovărată de istorie și
încercările trecutului, Republica Moldova se zbate între amintirile dureroase și
aspirațiile de a-și construi un viitor independent și prosper. Deși suntem încă
sub umbra trecutului nostru comun, speranța pentru o reconciliere și o înțelegere
profundă rămâne vie.
În ciuda piedicilor, privim către viitor cu determinare și dorința de a depăși
barierele care ne separă. Poate că timpul va aduce schimbări în percepția noastră
asupra identității și va deschide uși către dialog și colaborare. Unificarea poate
părea dificilă acum, dar istoria ne-a învățat că nimic nu este imposibil atunci
când inimile oamenilor bat pentru un scop comun