Sebastian Bodu

9. Capacitatea juridică a societății comerciale

Bibliografie: Traian Ionașcu și colaboratorii – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România. Editura
Academiei Române, București, 1967.

Capacitatea juridică a societății comerciale este compusă, la fel ca și în cazul celorlalte persoane
juridice, din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu 1, cu precizarea că acestea trebuie privite
prin prisma calității de profesionist-comerciant a societății. Sediul materiei, în ceea ce privește capacitatea
juridică, în general, îl reprezintă Titlul I Cap III din Codul civil. Capacitatea juridică a societății este supusa lex
societatis, conform art. 2581 lit. a) C. civ.

9.1. Capacitatea de folosință. Libertatea (generalitatea) capacității

Bibliografie: Dimitrie Alexandresco – Explicațiunea dreptului civil român, vol. I-XI. Tipografia Națională, Iași, 1886-
1915/ C.C. Arion – Curs de drept comercial, vol. I și II. Stenografiat și editat de Vasile Ștefănescu, București, 1915/
C.A. Stoeanovici – Curs de drept comercial. Despre societățile comerciale. Institutul de Arte Grafice și Editură
Curierul Judiciar, București, 1926/ Cesare Vivante – Principii de drept comercial, ed. 37. Editura Cartea
Românească, București, 1928/ Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu – Tratat de
drept civil român, vol. I-III (1928), ed. 1. Editura All, București, 1997/ I.N. Fințescu – Drept comercial, vol. I-III.
Editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929/ I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol. I şi II (1947-1948).
Editura All Beck, București, 2002/ O.S. Ioffle – Răspunderea în dreptul civil sovietic. Editura Științifică, București,
1956/ Traian Ionașcu și colaboratorii – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România. Editura Academiei
Române, București, 1967/ Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/
Constantin Stătescu – Drept civil, persoana fizică, persoana juridică, drepturile reale. Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1970/ Octavian Căpățînă, Victor Tănăsescu (coordonatori) – Instituții de drept comercial
internațional, vol. I și II. Editura Academiei Române, 1973/1982/ Aurel Pop, Gheorghe Beleiu – Curs de drept civil.
Partea generală. Editura Universității din București, București, 1973/ Gheorghe Beleiu – Drept civil român.
Persoanele. Editura Universității din București, București, 1983/ Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga –
Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994/ Felicia Ștef – Dicționar de expresii juridice
latine, Editura Oscar Print, București, 1995/ Octavian Căpățînă – Societățile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex,
București, 1996/ Dan A. Popescu – Contractul de societate. Editura Lumina Lex, București, 1996/ Raluca Dimitriu –
Elemente ale capacității juridice a societăților comerciale în dreptul român și englez. Revista de drept comercial
nr. 6/1996/ William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – Business Organization And Finance. The Foundation Press, New
York, 1996/ Ion Turcu, Liviu Pop – Contractele comerciale. Formare și executare, vol. I și II. Editura Lumina Lex,
București, 1997/ Robert W. Hamilton – Corporations, 4th Edition. West Publishing Co, St. Paul, Minnessotta, 1997/
Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român, ed. 3. Editura All Beck, București, 1998/ Vasile Pătulea, Corneliu
Turianu – Drept comercial. Practică judiciară adnotată. Editura All Beck, București, 1999/ Elena Cârcei –
Societățile pe acțiuni. Editura All Beck, București, 1999/ Cristian Gheorghe – Societăți comerciale. Voința
asociaților și voinţa socială. Editura All Beck, București, 2003/ Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu,
Gheorghe Piperea – Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. 1. Editura All Beck,
București 2001/ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Vanessa Edwards – EC Company Law, 2nd Edition. Oxford
University Press, New York, 2003/ Marius Șcheaua – Legea societăților comerciale, comentată și adnotată, ed. 2,
Editura Rosetti, București, 2004/ Gabriel Chifan – Specialitatea capacității de folosință a societății comerciale.
Excepții specifice. Elemente ale capacitații de exercițiu. Revista de drept comercial nr. 3/2006/ Crina-Mihaela
Letea – Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale. Editura Hamangiu, București, 2008/ Claudia Roșu –
Contractul de mandat în dreptul privat intern. Editura C.H. Beck, București, 2008/ Ion Turcu – Tratat teoretic și
practic de drept comercial, vol. I-IV. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Ioana Alina Stanca – Administrarea
societăților pe acțiuni. Editura Hamangiu, București, 2009/ Len Sealy, Sarah Worthington – Cases and Materials in
Company Law, 9th Edition. Oxford University Press, New York, 2010/ Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu – Legea
societăților comerciale. Comentarii și explicații. Editura C.H. Beck, București, 2010/ Cătălin Oroviceanu –
Sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării puterilor legale ale administratorilor. Revista Română de Drept al

1
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 125.
Afacerilor nr. 1/2011/ Ernest Lupan, Szilard Sztranyiczki – Persoanele în concepția Noului Cod civil. Editura C.H.
Beck, București, 2012/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) –
Noul Cod civil, comentarii pe articole. Editura C.H. Beck, București, 2012/ Colectiv de autori – Noul Cod civil.
Editura Hamangiu, București, 2012/ Marilena Uliescu (coordonator) – Noul cod civil. Studii și comentarii, vol. I-III.
Editura Universul Juridic, București, 2012/ Paul L. Davies, Sarah Worthington – Gower and Davis’ Principles of
Modern Company Law, 9th Edition, Thomson Reuters (Professional), London, 2012/ Monica-Ana-Georgiana Dima
– Comentariile Codului civil. Persoanele juridice. Editura Hamangiu, București, 2013/ Lucia Uță – Nulitatea actului
juridic civil. Editura Universul Juridic, București, 2013/ Marian Nicolae (coordonator), Vasile Bîcu, George-
Alexandru Ilie, Radu Rizoiu – Drept civil. Persoanele. Editura Universul Juridic, București, 2016/ David Chivers, Ben
Shaw, Ceri Bryant, Chantelle Staynings – The Majority Shareholders Power. Use and Abuse, 2nd Edition. Oxford
University Press, New York, 2017.

Capacitatea de folosință a unei persoane juridice este aptitudinea generală a acesteia de a dobândi
drepturi și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice 2. Din interpretarea coroborată a alin. (1) și
(3) ale art. 206 C. civ. rezultă că persoana juridică cu scop lucrativ poate derula orice fel de activități legale,
prin încheierea de acte juridice creatoare de drepturi și obligații, cu excepția celor care aparțin persoanelor
fizice. O primă limitare a capacității de folosință a persoanei juridice, prevăzută expres la art. 206 alin. (1)
C. civ., este cea naturală, în speță imposibilitatea de a încheia acte care, în mod esențial, nu pot fi decât ale
omului, ca individ. Această limitare se aplică atât drepturilor, cât și obligațiilor, patrimoniale sau
nepatrimoniale3. Sunt acte care pot intra exclusiv în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
adopția, testamentul, partajul succesoral, renta viageră, cele de identificare a persoanei fizice sau anumite
drepturi ale omului. Limitarea generică de la art. 206 alin. (1) C. civ. nu este prevăzută pentru fiecare act în
parte, urmând a fi dedusă de la caz la caz, inclusiv în funcție de evoluția socială 4. O a doua limitare a
capacității de folosință este dată de scopul persoanei juridice, scopul fiind unul din elementele
personalității juridice, prevăzut la art. 187 C. civ. Scopul este limitat, întâi de toate, la activitățile licite și
morale. Apoi, scopul este limitat, prin același art. 187, la categoria de persoane juridice din care subiectul
de drept colectiv face parte (un „anumit” scop). Scopul nu se confundă cu obiectul legal sau statutar de
activitate, cel dintâi fiind o limitare generică (de exemplu societățile comerciale nu pot desfășura, ca
activitate permanentă, operațiuni non-profit, după cum persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot
desfășura, ca activitate permanentă, operațiuni economice). O a treia limitare o constituie prevederile
legale speciale, fie de interzicere a anumitor operațiuni unor categorii de persoane juridice ori, în cadrul
unei anumite categorii, unor forme de organizare a persoanei juridice 5, fie de condiționare a unei anumite
activități de obținerea unei autorizații administrative, după cum prevedeart. 207 C. civ.6. O a patra și ultimă
limitare este dată de obiectul (legal sau statutar) de activitate, denumită specializare a capacității de
folosință, incidentă doar pentru persoanele juridice fără scop lucrativ, după cum prevede art. 206 alin. (2)
C. civ. Aceasta din urmă face obiectul analizei noastre.
În baza fostului Decret nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice 7, activitatea tuturor persoanelor
juridice, indiferent de categorie sau formă, era circumscrisă principiului specialității capacității de folosință.
Conform art. 34 alin. (1) din decret, persoana juridică nu putea avea decât acele drepturi conforme scopului
ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Încălcarea specializării era sancționată cu nulitatea
absolută a actului, având drept consecință repunerea părților în situația anterioară 8. Decretul nr. 31/1954 a
preluat principiul specialității capacității de folosință din Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice, care,
la rândul ei, a transpus o idee fundamentată în Europa de vest la începutul sec. XX, conform căreia

2
Doru Cosma, op. cit., p. 178.

3
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 477.

4
De exemplu, drepturile nepatrimoniale reglementate pentru persoana fizică la art. 252-256 C. civ. sunt apărate și atunci
când aparțin persoanei juridice, conform art. 257 C. civ.

5
De exemplu emisiunea de obligațiuni este permisă doar societăților comerciale de capitaluri (Gheorghe Piperea în op. cit.,
de Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), p. 195).

6
Cum ar fi activitățile realizate de societățile comerciale ce fac obiectul supravegherii unei autorități publice (băncile
comerciale, societățile de asigurare, societățile de servicii de investiții financiare etc.).

7
Abrogat expres prin actualul Cod civil.

8
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 137.
administratorul nu are o voință proprie ci exprimă voința colectivă a acționarilor 9, principiu valabil și
astăzi10, dar cu alte efecte. Principiul specialității capacității a fost criticat la vremea adoptării lui ca fiind o
piedică foarte mare adusă liberei inițiative 11, critică ce și-a pierdut fundamentarea ulterior, odată cu
înlocuirea economiei capitaliste, libere, cu cea comunistă, planificată. Profesorul Stătescu spunea, în anul
1970, despre principiul specialității capacității, că „acesta corespunde unei necesități ce se încadrează în
legitățile generale care cârmuiesc diviziunea socialistă a muncii și a activităților între diferitele organisme
sociale – organizații de stat și cooperatiste. El răspunde de asemenea și nevoii de a respecta o anumită
ordine a competențelor acestor organisme, ordine absolut necesară în desfășurarea planificată (s.n., SB) a
activităților, cu deosebire în mediul economic, dar cu ample implicații și în celelalte domenii ale vieții
sociale”12. După 1990, odată cu revenirea la modelul economiei de piață, caracterizată prin libertate
economică și dinamism, principiul specialității capacității de folosință a devenit desuet pentru persoanele
juridice cu scop lucrativ și a fost înlăturat, întâi din practică, apoi din legislația societară și, în final, din
dreptul comun.
Pentru actele încheiate de o persoană juridică cu scop lucrativ după 1990, principiul specialității trebuie
privit în contextul general economic, societățile comerciale aspirând, odată cu liberalizarea economiei,
către toate drepturile și obligațiile care puteau duce la realizarea scopului său lucrativ, direct sau indirect
(inclusiv un simplu interes speculativ). Așadar, chiar și anterior abrogării, prin noul Cod civil, a Decretului nr.
31/1954, principiul anacronic al specialității capacității de folosință nu se aplica, practic, societăților
comerciale ce realizau activități nemenționate în obiectul de activitate 13, forțând mai mult sau mai puțin
dispozițiile decretului14. De obicei, astfel de activități erau realizate doar în mod izolat (incidental),
nerepetitiv, dar nu de puține ori cu depășirea sferei actelor derivate sau complementare, acestea din urmă
fiind incontestabil permise15: vânzarea ori cumpărarea diferitor bunuri 16, atragerea de împrumuturi
(credite)17, închirierea unui spațiu ori constituirea unei garanții 18. Și anterior anului 1990, s-a opinat, în
lumina dispozițiilor Decretului nr. 31/1954, că enumerarea în statut a activităților permise unei persoane
juridice nu poate să ducă la concluzia că restul activităților îi sunt inaccesibile, pentru că în acest fel i s-ar fi
răpit o parte din capacitatea de folosință 19 sau că scopul la care trebuie raportat un anumit act juridic
pentru a stabili dacă se încadrează sau nu în specialitatea capacității de folosință trebuie privit în sensul său
larg, de scop concret (obiectul de activitate) plus scopul generic, ca element al personalității juridice 20. Deși
nu avem cunoștință de cazuri practice de aplicare, după 1990, a sancțiunii nulității, efectele anacronice ale
specializării capacității de folosință se transpun, în practică, într-un mod pe cât de original, pe atât de
9
Claudia Roșu, op. cit., p. 210.

10
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 208 și Cristian Gheorghe, op. cit., p. 95.

11
A se vedea C-tin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 518.

12
Constantin Stătescu, op. cit., pp. 421-422.

13
Pentru opinii în favoarea nulității actelor încheiate de societățile comerciale, opinii bazate strict pe dispozițiile Decretului
nr. 31/1954, a se vedea Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., pp. 113-114; Octavian Căpățînă, op. cit., p. 280;
Dan A. Popescu, op. cit., p. 220.

14
Pentru o opinie conform căreia, pentru a evita aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de Decretul nr. 31/1954, o societate
comercială trebuia să-și fixeze un obiect de activitate cât mai larg, a se vedea Raluca Dimitriu, art. cit., p. 114.

15
CSJ, s. com., dec. nr. 34/1995, în Revista de drept comercial nr. 9/1996, p. 155.

16
O discuție cu privire la vânzarea sau cumpărarea în afara obiectului de activitate de bunuri care, pentru societate, în
calitate de vânzător sau de cumpărător, se înscriu în clasa 2 de conturi de imobilizări (active) era oricum superfluă. Problema
depășirii specialității capacității de folosință s-ar fi putut purta eventual doar în ceea ce privește bunurile înscrise în conturile de
stocuri de materii prime și materiale al clasei 3 (a se vedea Planul de conturi general).

17
Re Introductions Ltd. (1970) Ch 199 (Court of Appeal): „Some powers – such as power to borrow – may be construed by
the court as incidental powers, even though declared by the memorandum of association to be objects” (Len Sealy, Sarah
Worthington, op. cit., p. 89).

18
Pentru o opinie contrară conform căreia o societate trebuia să aibă în obiectul de activitate posibilitatea constituirii de
garanții pentru a putea încheia un contract de fidejusiune, a se vedea Ion Turcu în Ion Turcu, Liviu Pop, op. cit., vol. I, p. 189. O
astfel de interpretare ar fi fost valabilă, în opinia noastră, dacă o societate comercială ar fi emis garanții cu titlu profesional,
repetitiv.

19
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 136.

20
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 480.
abuziv: prin acte de confiscare, de către comisarii fostei Gărzi Financiare, respectiv de către inspectorii
actualei Direcții Generale Antifraudă din cadrul ANAF, a unor bunuri comercializate cu încălcarea obiectului
de activitate, acte dispuse în baza legii de organizare și funcționare a defunctei instituții și, în prezent,
(doar) a art. 1 lit. a) coroborat cu art. 6 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor
activități ilicite21.
Deși prevăzută într-un capitol dedicat societăților de persoane, Legea societăților a prevăzut de la bun
început, prin art. 78 alin. (1), că „dacă un administrator ia inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele
operațiunilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea, acesta va trebui să îi înștiințeze pe ceilalți
administratori, înainte de a o încheia, sub sancțiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta”. După
anul 1997, prin modificările aduse Legii societăților 22, depășirea obiectului de activitate a ieșit din sfera de
influență a Decretului nr. 31/1954, conform art. 55 alin. (1)23, fiind sancționată nu cu nulitatea actului astfel
încheiat, ci cu inopozabilitatea lui față de societatea comercială. Prin eliminarea sancțiunii nulității a fost
eliminat din dreptul societar însuși principiul specialității 24 (acesta rămânând a fi aplicabil celorlalte
persoane juridice, aflate încă sub imperiul Decretului nr. 31/1954), deoarece o specializare a capacității de
folosință nu permite niciun fel de derogări, orice depășire de obiect fiind sancționată cu nulitatea absolută.
Principiul specialității capacității de folosință (ultra vires sau spécialité statutaire) a dispărut din
legislația statelor membre ale Uniunii Europene după ce acestea au transpus Prima Directivă Societară.
Forma actuală, reglementată în prezent la art. 9 din Directiva Generală Societară (transpus de noi în art. 55
din Legea societăților) a fost impusă de Germania, care renunțase demult la acest principiu. Motivele
pentru care Germania a insistat în a-l elimina a fost acela că, în caz contrar, s-ar fi văzut în situația de a
periclita toate contractele încheiate de societățile comerciale germane, care ar fi cerut, pentru fiecare
tranzacție, o opinie juridică despre cum contractantul se află sau nu în limitele obiectului de activitate 25.
În statele americane a căror legislație este de tip anglo-saxon 26, principiului specialității capacității de folosință se
numește „ultra vires” 27 (peste puteri28). Conform acestuia, persoanele juridice încorporate (companiile) pot derula
doar acele activități și avea acele atribuțiuni (powers) autorizate prin clauzele statutare privitoare la obiectul de
activitate, încheierea altor acte fiind sancționată cu nulitatea. Precizându-și obiectul de activitate, o corporație își
concentrează eforturile și investițiile doar într-un anumit domeniu în care se consideră că este competentă. Altfel
spus, ca regulă generală, capacitatea de folosință a persoanelor juridice – deci și a companiilor – ar avea un
caracter funcțional și, de asemenea, țărmuit și specializat29.
Printr-o astfel de auto-precizare se poate ajunge însă la situația de a pierde oportunități de afaceri într-un alt
domeniu, fără legătură cu domeniul inițial, oportunități considerate profitabile de către managerii corporației. De
asemenea, se ajunge la situații în care însăși societatea poate cere nulitatea unui act, nu neapărat că acționarii
sunt nemulțumiți pentru că obiectul de activitate a fost depășit, dar și pentru că un anumit contract nu li se mai
pare profitabil30. De aceea, practica judecătorească americană a început demult să permită acoperirea nulității
unui act juridic încheiat ultra vires prin confirmarea sa de adunarea generală a asociaților companiei sau să
limiteze efectele principiului la raporturile dintre companie și asociați 31. În prezent, aplicabilitatea lui a rămas mai
mult subiect de teorie a dreptului, companiile având acum posibilitatea de a insera în actul constitutiv formula
21
Trist este că sancțiunea confiscării pentru depășirea obiectului de activitate a fost susținută și în doctrină (a se vedea
Gabriel Chifan, art. cit., pp. 57-58).

22
Prin O.U.G. nr. 32/1997 (art. 3421).

23
Pentru identitate de rațiuni, dispoziția art. 55 alin. (1) din Legea societăților se aplică tuturor formelor societare deoarece
nu există motive pentru ca terții cu care o societate – indiferent de formă – intră în contact să nu fie protejați (a se vedea și
Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, op. cit., p. 137).

24
În acest sens a se vedea și Marius Șcheaua, op. cit., p. 82; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 178; Ioana Alina
Stanca, op. cit., p. 128; Cătălin Oroviceanu, art. cit., p. 33 Pentru opinii în favoarea aplicării dispozițiilor art. 34 din Decretul nr.
31/1954 formulate chiar și după 1997 a se vedea: Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 194; Elena Cârcei, op. cit., pp. 159-160; Ion
Turcu, op. cit., vol. II, p. 396; Crina-Mihaela Letea, op. cit., p. 29.

25
Vanessa Edwards, op. cit., pp. 36-37.

26
În fapt toate, în afara statului Louisiana, unde predomină dreptul de inspirație franceză.

27
Victor Tănăsescu în op. cit., de Octavian Căpățînă, Victor Tănăsescu (coordonatori), vol. I, p. 153; Robert W. Hamilton, op.
cit., p. 150 și William A. Klein, John C. Coffee, op. cit., p. 145.

28
Sau „în afara puterilor” (a se vedea Felicia Ștef, op. cit., p. 207).

29
Robert W. Hamilton, op. cit., p. 150.

30
Raluca Dimitriu, art. cit., p. 115.

31
Robert W. Hamilton, op. cit., p. 150.
 „obiectul de activitate constă în derularea oricăror operațiuni legale” (the purpose of this corporation is to engage
in any lawful business)32.
Regimul capacității juridice nelimitate, prevăzut implicit de Legea societăților, a fost extins în prezent,
expres, prin art. 206 alin. (1) C. civ., la toate persoanele juridice cu scop lucrativ, aliniind dispozițiile civile,
generale, celor societare preexistente. Aceasta înseamnă că, în lumina noului Cod civil, pentru persoanele
juridice cu scop lucrativ s-a eliminat în mod explicit principiul specialității capacității de folosință 33,
consolidându-se regula societară conform căreia o astfel de persoană juridică poate să facă orice
operațiune, fie că este menționată în actul constitutiv, fie că nu, fie că are caracter izolat, fie repetitiv 34,
persoana juridică cu scop lucrativ având nevoie de flexibilitate pentru a se adapta „din mers” în privința
activității profitabile. Spiritul comercial și celeritatea operațională ce caracterizează persoana juridică cu
scop lucrativ nu pot fi compatibile cu o modificare ex ante a obiectului statutar al activității, pentru ca abia
apoi să poată încheia actul juridic urmărit, sub sancțiunea nulității absolute și repunerii părților în situația
anterioară, în condițiile în care oportunitățile de afaceri, în special cele speculative, necesită decizii rapide.
Acesta este de fapt motivul pentru care principiul specialității capacității de folosință a fost eliminat la
persoanele juridice cu scop lucrativ 35, rămânându-le aplicabile doar limitările legale asupra unor anumite
activități economice, limitări condiționate de categoria persoanei juridice 36 sau forma ei de organizare
(precum instituții financiare, societăți de asigurare-reasigurare, societăți de servicii de investiții financiare
etc.). În rest, exclusivitatea aplicării principiului rămâne caracteristică doar persoanelor juridice non-profit 37,
după cum rezultă în mod evident și explicit din interpretarea literală și istorico-teleologică a primelor două
aliniate ale art. 206 C. civ. Mai mult, sancționarea cu nulitatea absolută a actelor încheiate de persoanele
juridice non-profit cu depășirea obiectului de activitate și lipsa oricărei referiri la actele persoanei juridice
cu scop lucrativ întărește această concluzie, lăsând actele persoanei juridice cu scop lucrativ la nivelul
reglementării comune referitoare la acte juridice, în general, societăților comerciale aplicându-li-se în plus
prevederile legii speciale.
Abandonarea în noul Cod civil a principiului specialității capacității de folosință, pentru persoanele
juridice cu scop lucrativ, s-a făcut pe seama abrogării Decretului nr. 31/1954, ale cărui dispoziții au fost
edictate într-o epocă în care nu existau societăți comerciale, ci persoane juridice de stat ce funcționau în
baza unei sarcini de plan stabilite la nivel centralizat în funcție de interesul „obștesc” 38, astfel încât statul,

32
William A. Klein, John C. Coffee, Jr., op. cit., pp. 145-146.

33
Pentru o propunere de lege ferenda în acest sens, după model englez, formulată anterior abrogării Decretului nr.
31/1954, a se vedea Raluca Dimitriu, art. cit., p. 121.

34
Pentru o opinie conform căreia actul încheiat în acest fel, deși permis în virtutea capacității juridice, riscă nulitatea
absolută a persoanei juridice înseși, în baza art. 196 alin. (1) lit. e) C. civ. („actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau
obiectul de activitate”), a se vedea Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan
Macovei (coordonatori), pp. 194-195. Pentru o opinie conform căreia acestea riscă anularea actelor într-o procedură de
faliment pentru încălcarea regulii business as usual, a se vedea Monica-Ana-Georgiana Dima, op. cit., p. 230 (opinie preluată
printr-o citare defectuoasă a autorului mai devreme menționat). Ne delimităm ferm de aceste opinii, atât pentru motivele mai
sus expuse, cât și pentru faptul că nu se poate pune semnul egalității între depășirea obiectului de activitate și inexistența lui.
De altfel, ar fi lipsită de sens liberalizarea capacității de folosință prin păstrarea actului, dar înlocuită cu desființarea persoanei
juridice înseși, o măsură extremă, inexistentă chiar și sub imperiul fostului Decret nr. 31/1954, cu toate rigorile epocii în care a
fost edictat (a se vedea şi O.S. Ioffle, op. cit., p. 84). Opinia privind nulitatea societății este surprinzătoare în condițiile în care
autorul prim citat (Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
(coordonatori), p. 185) arată că, „întrucât sunt situații juridice care pot genera dispariția persoanei juridice, cu consecințe
importante nu numai la adresa fondatorilor, dar și la adresa terților cu care persoana juridica ar intra în relații juridice și, în
general, la adresa întregului circuit civil, cazurile de nulitate a persoanei juridice nu se pot extinde prin analogie la alte situații
învecinate (art. 10 C. civ.)”. Cât privește anularea unor acte în procedura falimentului, este evident vorba de acte frauduloase,
nu în afara obiectului de activitate. Ar fi chiar împotriva intereselor societății ca lichidatorul să propună anularea unor acte
profitabile pentru societate încheiate în acest fel.

35
Pentru o opinie formulată în baza noului Cod civil conform căreia persoana juridică nu poate încheia, atunci când se
depășește obiectul de activitate, decât acte accesorii sau conexe a se vedea Eugenia Florescu și Andreea Corina Târșia în op. cit.,
de Colectiv de autori, vol. I, p. 241. Autorii nu menționează ce se întâmplă cu actele ce nu se încadrează în categoria celor
accesorii sau conexe.

36
Gheorghe Buta – Persoana juridică, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I p. 474 și Lucia Uță, op. cit., p. 121.

37
O prevedere identică exista și în art. 9 din Legea nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile: „persoanele juridice de drept
privat căzând sub incidența legii de față nu se pot folosi decât de drepturile ce le sunt necesare pentru realizarea scopului și
destinației lor. Ele nu pot contracta obligații decât tot în vederea realizării acestui scop și acestei destinații”. Prevederea nu a
fost preluată în mod explicit în O.G. nr. 26/2000, care a abrogat și înlocuit Legea nr. 21/1924, motiv pentru care noul Cod civil a
venit cu prevederea explicită.

38
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 136.
proprietar al mijloacelor de producție date în administrare întreprinderilor, să știe în orice moment că
fiecare din întreprinderile sale nu se va putea abate de la obiectul de activitate și, implicit, de la sarcina de
plan.
În prezent, obligativitatea indicării cu precizie a activității statutare a unei societăți comerciale a
devenit, în acest fel, o dispoziție contrară Codului civil, întrucât ar putea duce la concluzia, eronată, că
asociații sunt cei care, în calitate de semnatari ai actului constitutiv, doresc restrângerea activității societății
la cea sau cele indicate în obiect. Dar specializarea a ieșit, în prezent, din domeniul capacității juridice și a
intrat, în lumina noului Cod civil, în domeniul mai larg al actelor juridice încheiate prin reprezentare,
reglementat de dreptul comun. În aceste condiții, orice referire făcută astăzi la principiul specialității
statutare a capacității de folosință a persoanelor juridice cu scop lucrativ 39 nu poate duce decât la concluzia,
neconformă cu realitatea legislativă, că depășirea obiectului de activitate ar fi sancționată cu nulitatea
actului, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, pentru că aceasta este sancțiunea care
însoțește, în mod natural și istoric, acest principiu. Și nu orice nulitate, ci aceea absolută 40, imprescriptibilă,
care protejează interesul proprietarului: acționariatul (în capitalism), respectiv statul/poporul (în
comunism)41. În aceleași condiții, a spune astăzi că, pentru a putea încheia un act juridic cu depășirea
obiectului de activitate, societatea comercială trebuie întâi să își modifice actul constitutiv, echivalează, de
asemenea, cu ultra-activitatea abrogatului Decret nr. 31/1954.
Așadar, în lumina dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. civ., incapacitatea specială a persoanei juridice cu scop
lucrativ a dispărut42, iar stabilirea unui obiect statutar de activitate nu mai poate, în lipsa sancțiunii nulității,
să reprezinte o specializare a capacității juridice. Indiferent de obiectul de activitate, persoana juridică cu
scop lucrativ are capacitate juridică nelimitată 43, putând încheia orice fel de acte, cu excepția celor care,
prin natura lor sau prin lege, nu pot aparține decât persoanei fizice, cele care au un scop ilicit, imoral și cele
care, prin caracterul repetitiv, excedă scopului lucrativ ori pentru care legea cere o autorizare sau un aviz
distinct, iar aceste limitări, excepționale, nu reprezintă o „specializare”. Specializarea presupune, prin
esența ei, limite auto-stabilite ale activității, prin precizarea uneia sau mai multor activități sub formă de
obiect al activității, a căror depășire este sancționată cu nulitatea (absolută) 44.
Nu trebuie confundat obiectul de activitate, adică un element concret, precis indicat, diferit în cadrul
aceleiași categorii de persoane juridice cu scop lucrativ (în speță, societățile comerciale), cu scopul
persoanei juridice, ca element al personalității juridice, diferit de la o categorie la alta de persoane juridice.
Primul constă într-una sau mai multe activități, codificate conform CAEN, în timp ce al doilea este, la
societățile comerciale, să prospere în folosul asociaților. Altfel spus, scopul (despre care vorbește art. 187
C. civ.) este unul generic, a cărei atingere are loc prin derularea anumitor activități economice concrete,
care reprezintă mijlocul45, adică obiectul de activitate. În aceste condiții, precizarea activităților, sub formă
de obiect, în actul constitutiv sau statutul unei persoane juridice cu scop lucrativ, trebuie să fie exclusiv o
facultate a asociaților, fără ca o astfel de precizare să fie, în lipsa unui temei legal, o specializare a
capacității de folosință, ci o simplă limitare a mandatului general al organelor de administrare, a cărei

39
Pentru o astfel de referire a se vedea Ernest Lupan, Szilard Sztranyiczki, op. cit., pp. 332-333.

40
De exemplu, într-o opinie (Monica-Ana-Georgiana Dima, op. cit., p. 230) s-a spus că legea nu elimină principiul
specializării capacității de folosință în cazul persoanelor cu scop lucrativ ci doar elimină sancțiunea nulității absolute ce intervine
în cazul nerespectării acestui principiu. Autoarea aduce în sprijinul opiniei sale faptul că art. 187 C. civ. cere persoanei juridice
să aibă un patrimoniu afectat unui anumit scop iar, după cum se știe, patrimoniul este format din totalitatea drepturilor și
obligațiilor sale, care trebuie să fie afectate realizării scopului ei. Menționăm că scopul (cauza) este profitul (prosperitatea, mai
pe larg) obținut în formula asociativă convenită, prin exercițiul activității economice ce face obiectul asocierii, fără ca obiectul
asocierii să se confunde cu obiectul de activitate, ci absorbindu-l. De fapt autoarea nu menționează care este sancțiunea
încălcării acestei obligații decât preluând o altă opinie care consideră că „există riscul anulării într-o procedură de faliment
pentru încălcarea regulii business as usual, de unde tragem concluzia că sancțiunea ar putea fi nulitatea relativă (reiterată la
pag. 257, în contextul nerespectării regulilor privind „capacitatea de exercițiu” prin depășirea limitelor reprezentării), având în
vedere că autoarea nu susține teza nulității absolute.

41
Constantin Stătescu, op. cit., p. 422.

42
Dreptul nostru nu cunoaște incapacități generale de folosință, întrucât echivalează cu însăși lipsa subiectului de drept.

43
Rolled Steel Products (Holdings) Ltd. vs. British Steel Corporation (1986) Ch 246 (Court of Appeal), în op. cit., de Len Sealy,
Sarah Worthington, p. 95.

44
Constantin Stătescu, op. cit., p. 421.

45
C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 49; C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 28; Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius Baias, Eugen
Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), p. 1904; Carolina Maria Niță în op. cit., de Colectiv de autori, vol.
III, p. 244.
depășire este reglementată de dispozițiile de drept comun privind actul încheiat prin reprezentare, de la
art. 2013 și urm. C. civ.: societatea comercială, în calitate de reprezentat, poate ignora actul, nefiindu-i
opozabil, sau și-l poate însuși prin ratificare46. Ulterior, poate opera sau nu o modificare a actului constitutiv
prin lărgirea acestuia, după cum crede de cuviință (de regulă, în funcție de intenția repetitivității), adică o
modificare a mandatului inițial.
În aceste condiții, precizarea obligatorie a obiectului principal de activitate și a activităților secundare
ale unei societăţi comerciale, în actul constitutiv depus în momentul înmatriculării în registrul comerțului, a
devenit contrară noii viziuni asupra capacității de folosință 47, neputându-se afirma că, de exemplu, Legea
societăților este specială față de Codul civil și, deci, art. 206 alin. (1) nu s-ar aplica acestei categorii de
persoane juridice cu scop lucrativ. Deși Codul civil este drept comun pentru societățile comerciale,
prevederea de la art. 206 alin. (1) este drept special față de întreaga Lege a societăților și, ca normă
ulterioară, modifică implicit norma anterioară. Ar fi, de altfel, împotriva oricărei logici să spunem că art. 206
alin. (1) C. civ. se aplică celorlalte persoane juridice cu scop lucrativ, adică altele decât societățile
comerciale, în condițiile în care 99,9% din aceste persoane juridice sunt societăți comerciale (deci greu de
crezut că legiuitorul ar fi reglementat, prin Codul civil, doar regiile autonome, adică restul de 0,1%). Mai
mult, o obligativitate a precizării obiectului de activitate, conform art. 7 lit. c) și 8 lit. c) din Legea
societăților, intră în contradicție cu prevederile art. 78 alin. (1) și, mai ales, ale art. 55 alin. (1) din aceeași
lege. Nu în ultimul rând, mai există prevederi, în cadrul art. 7 și 8 din Legea societăților, care, la fel, nu
trebuie obligatoriu preluate în actul constitutiv (deschiderea de sedii secundare, modul de distribuție a
profitului, modul de dizolvare și lichidare). Pentru claritate însă – având în vedere că aplicarea Legii
societăților începe cu funcționarii Oficiului registrului comerțului - de lege ferenda este necesară o
modificare expresă a art. 7 lit. c) și b lit. c), care să le confere natură supletivă, astfel încât să rămână la
latitudinea fondatorilor/asociaţilor precizarea activității, ca formă de stabilire a limitelor reprezentării
persoanei juridice, ca parte a mandatului în raporturile cu terții 48. Iar, pentru a satisface cerințele statistice
naționale, societatea în curs de înmatriculare poate completa un formular cu activitatea principală pe care
prefigurează că o va derula.
Istoric, o companie britanică putea să încheie acte juridice numai în limita obiectului de activitate, așa cum era
acesta precizat în actul constitutiv (memorandum of association). Orice depășire a lui de către reprezentanții
companiei era „în afara puterilor” (ulta vires) și se sancționa cu nulitatea absolută (null and void), neputând fi
ratificată de către companie nici chiar prin hotărârea unanimă a asociaților 49. Britanicii au renunțat de mult la
principiul specialității capacității de folosință ultra vires, deși rolul acestuia era acela de a garanta acționarilor
confortul de a ști că reprezentanții legali ai companiei încheie doar acele acte pe care ei le-au prevăzut în actul
constitutiv, prin specificarea obiectului de activitate. Instanțele declaraseră nule actele încheiate de companie cu
depășirea lui, ceea ce a avut efecte negative atât față de companie, cât și față de contractanții ei 50. În prezent,
dreptul englez permite companiilor să deruleze, fără a preciza vreun obiect de activitate, orice fel de operațiuni,
Companies Act (2006) împiedicând explicit constituirea companiilor doar pentru scopuri ilicite. Deși prevederea
pare surprinzătoare51, libertatea capacității de folosință pune în lumină inutilitatea precizării obiectului de
activitate. Astfel, principiul ultra vires a rămas doar în cartea de istorie corporativă, o precizare a obiectului de
activitate în statut nefiind o restrângere a capacității juridice a companiei și, deci, nu afectează libertatea acesteia
de a încheia orice act juridic. Principiul ultra vires nu mai este considerat o protecție a terților ce nu poate fi
încălcată. Existența unui obiect bine definit al activității reprezintă astăzi, când principiul a fost abandonat, doar o
limitare de natura mandatului, din partea acționarilor, a libertății administratorilor de a angaja răspunderea
societății prin încheierea de acte juridice cu depășirea lui52.
Dreptul comun american (common law) a renunțat și el, treptat, la principiul ultra vires, care era însoțit de
nulitatea absolută a contractelor încheiate cu depășirea obiectului de activitate, pe fondul rezultatelor nefaste la
care ducea aplicarea unei astfel de sancțiuni. În prezent se consideră valide contractele încheiate cu depășirea
obiectului de activitate, acolo unde acesta este precizat, dacă (i) actul este valabil pentru doar una din părți;
(ii) contractul a fost executat de către ambele părți (dacă a fost executat doar parțial, deși nulitatea poate fi cerută

46
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 403.

47
Pentru o opinie contrară, conform căreia precizarea obiectului de activitate este în continuare necesară, deoarece face
parte din scopul particular al persoanei juridice cu scop lucrativ, a se vedea Radu Rizoiu în op. cit., de Marian Nicolae
(coordonator), p. 280. În același timp însă, autorul citat apreciază (p. 361), la fel ca noi, că art. 206 alin. (1) a eliminat
specializarea capacității de folosință la persoanele juridice cu scop lucrativ.

48
C.C. Arion, op. cit., vol. II, pp. 346-347.

49
Ashbury Railway Carriage and Iron Co. Ltd. vs. Richie (1875), LR HL 653 (House of Lords).

50
Len Sealy, Sarah Worthington, op. cit., p. 24.

51
Paul L. Davies, Sarah Worthington, op. cit. p. 86.

52
Ibidem, pp. 167-168.
 de o parte, cealaltă parte se poate proteja pe principiul îmbogățirii fără just temei a petentului ori pe principiul
echității); (iii) actul este ratificat de adunarea generala a asociaților sau (iv) se invocă răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului.
Legislațiile statelor americane au circumstanțiat considerabil principiul ultra vires prin aceea că (i) doar un asociat
ori procurorul general al statului pot cere anularea actului încheiat cu depășirea obiectului de activitate (cererile
procurorului sunt, însă, extrem de rare) sau că (ii) societatea (direct sau prin intermediul unui asociat ce
acționează în numele său) poate obține doar daune de la reprezentantul său care a încheiat actul. Instanța poate
anula actul încheiat cu depășirea obiectului de activitate atunci când efectele anulării sunt echitabile și când toate
părțile contractante au fost introduse în cauză, cu despăgubirea corporației care suferă un prejudiciu de pe urma
anulării actului respectiv. Depășirea obiectului de activitate a rămas astfel aplicabil în prezent doar unor acte
precum: (i) contribuții către partide politice sau firme de lobby politic; (ii) acordarea de avantaje angajaților,
exagerate în raport cu beneficiile corporației de pe urma acestor avantaje; (iii) donații exagerate care nu aduc nici
un beneficiu corporației; (iv) împrumuturi sau garanții acordate administratorilor sau directorilor executivi 53.
Pentru o societate comercială scopul lucrativ este de esența sa 54. Scopul lucrativ este cel care
deosebește societatea comercială de persoanele juridice non-profit precum asociațiile sau fundațiile 55,
sindicatele, partidele politice, cultele ori autoritățile administrației publice, acestea din urmă constituindu-
se pentru alte motive decât obținerea de profit. Deși le este permisă desfășurarea unor activități
aducătoare de venituri56, cauza constituirii lor rămâne nelucrativă, ceea ce motivează inexistența capacității
(aptitudinii generale) acestor persoane de a fi agenți economici și de a urmări profitul prin orice mijloace.
Precizarea obiectului de activitate, prin libera voință a asociaților unei societăți comerciale (nu prin
constrângere legală, precum o specializare a capacității de folosință), îl împiedică pe reprezentant să
contracteze în afara acestui obiect deoarece s-ar plasa în afara mandatului încredințat de persoana juridică,
făcându-l personal răspunzător față de terțul contractant de bună-credință. Totuși, actele conexe și
accesorii se subînțeleg, deoarece au ca scop implicit realizarea obiectului de activitate 57. Mai mult, așa cum
persoanele juridice fără scop lucrativ pot realiza, în mod excepțional, activități economice aducătoare de
venituri, în aceeași măsură societăților comerciale le este permisă efectuarea de liberalități 58, chiar dacă
aceste acte nu urmăresc – cel puțin privite ut singuli – realizarea unui câștig. Deși societățile comerciale nu
se bucură de o dispoziție legală expresă care să le permită să dispună cu titlu gratuit, este indiscutabil că
astfel de acte sunt valabile; practic, ele trebuie totuși să își păstreze caracterul extraordinar, incidental, fără
să devină o regulă59. Astfel, o societate comercială poate face donații sau sponsorizări către fundații
caritabile ori asociații profesionale sau patronale60, își motivează salariații oferindu-le acțiuni gratuite sau la
discont etc., atâta vreme cât aceste acte nu sunt frauduloase față de creditorii sociali ori acționari 61 și/sau
făcute în situații de conflict de interese. În multe cazuri, actele cu titlu gratuit trebuie privite într-un context
mai larg, când societatea comercială urmărește beneficii viitoare de la partenerii sau prepușii săi ori chiar
se eliberează de o obligație născută dintr-un raport juridic anterior, lucruri care pot fi apreciate inclusiv ca
mijloace de atingere a scopului pentru care funcționează, contribuind la succesul său 62. Dacă o persoană
juridică cu scop lucrativ poate dispune cu titlu gratuit, cu atât mai mult ea poate fi beneficiară a unor astfel

53
Robert W. Hamilton, op. cit., pp. 150-152.

54
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 180.

55
CSJ, s. com., dec. nr. 150 din 15 septembrie 1992 (în op. cit., de Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, p. 334). În speță este
vorba de o societate comercială având ca obiect de activitate „într-ajutorarea bănească”, activitate considerată necomercială.

56
În ceea ce privește asociațiile și fundațiile, acest lucru este prevăzut la art. 46 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 26/2000.

57
C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 68.

58
Re Horsley & Weight Ltd. (1982) Ch 442 (Court of Appeal), în op. cit., de Len Sealy, Sarah Worthington, p. 91.

59
Ion Turcu, op. cit., vol. I, p. 323.

60
C.C. Arion, op. cit., p. 61.

61
Ambii având în acest caz la îndemână acțiunea pauliană pentru revocarea acestor acte. În ceea ce îi privește pe acționari,
aceștia se pot îndrepta și împotriva administratorilor vinovați.

62
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 85.
de acte63, inclusiv din partea statului (de exemplu, sub formă de subvenții sau ajutoare de stat 64). Această
din urmă posibilitate este, de altfel, prevăzută expres la art. 208 C. civ.
Problema actelor cu titlu gratuit încheiate de o companie britanică, fie liberalități (precum o donație către o
organizație non-profit sau către un partid politic), fie acte dezinteresate (precum acordarea unei garanții) este
destul de complexă. Salariile date angajaților și managerilor pot fi de asemenea puse sub semnul întrebării atunci
când există suspiciuni că nu sunt legate de performanțe. A fortiori, acelaşi lucru se poate spune despre prime și
despre pensiile plătite de companie pentru foștii angajați. Instanțele sunt în general foarte sceptice sau chiar ostile
acestor acte. Motivele acestei atitudini variază, în primul rând avându-se în vedere protecția creditorilor care pot fi
prejudiciați atunci când, de exemplu, compania donează active. În general creditorii nu pot interveni în cursul
funcționării companiei ci doar în procedura de faliment, când instanțele, la cererea lichidatorului, verifică astfel de
acte încheiate în perioada imediat anterioară deschiderii procedurii. Factorul care a influențat cel mai mult
instanțele, în special în perioada victoriană, a fost dificultatea concilierii noțiunilor de altruism și etos capitalist.
Până acum douăzeci-treizeci de ani era aproape inacceptabil ca o companie să aibă alt scop în afara maximizării
profitului pentru acționarii săi. Astăzi, deși important, scopul este completat, fiind interpretat în sens larg, prin
includerea motivării angajaților, a clienților, a comunității, protecției mediului înconjurător ș.a. 65.
În concluzie, obligativitatea precizării statutare a obiectului de activitate, indiscutabil abrogată prin
art. 206 alin. (1) C. civ., trebuie expres înlocuită, în Legea societăților, cu posibilitatea, cu libera alegere a
asociaților. Atunci când se face o astfel de precizare, încheierea unui act cu depășirea obiectului de
activitate statutar nu mai încalcă un interes general, „obștesc”, ci doar voința asociaților, care, stabilind un
anumit obiect de activitate, nu au mandatat alte activități 66. Chiar și așa, limitele mandatului trebuie privite
în mod dinamic, fiind acceptate acte accesorii sau conexe cu actele permise în mod expres, iar în caz de
litigiu asupra acestor limite, cel chemat să aprecieze este judecătorul învestit 67, nu funcționari publici.
Prin faptul că este o facultate și nu o obligativitate, odată cu implicita modificare (de lege lata) a
legislației societare, prin art. 206 alin. (1) C. civ., ca normă specială în materie de persoane juridice cu scop
lucrativ, stabilirea (facultativă) a activității (principale și secundare) în cadrul obiectului de activitate a
actului constitutiv nu (mai) reprezintă așadar o incapacitate specială 68, ci o simplă construcție a mandatului
de reprezentare, a cărui depășire, reglementată la art. 2017 C. civ., își poate găsi rezolvarea nu doar în
inopozabilitate, ci și în instituția ratificării actului, în baza dreptului comun. În materie societară, ratificarea
îmbracă forma aprobării ulterioare a organului societar competent să decidă asupra activității statutare,
adică asociații întruniți în cadrul formal al adunării generale, astfel că instituția ratificării tacite, prin
executarea obligațiilor rezultate din actul încheiat cu terțul, nu poate funcționa în domeniul societar.
Problema terților care au încheiat cu societatea comercială un contract în afara obiectului de activitate
statutar (în sens larg) al societății este reglementată de art. 55 alin. (1) din Legea societăților, ale cărui
dispoziții le reproducem, de această dată, integral: „în raporturile cu terții, societatea [...] este angajată prin
actele organelor sale, chiar dacă acestea depășesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care se
dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia.
Publicitatea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovadă a cunoașterii”. Acest articol, preluat din
abrogata Primă Directivă Societară (păstrat, desigur, în actuala Directivă Generală Societară) – ce a
modificat implicit Decretul nr. 31/1954 anterior abrogării lui (dar nu a modificat și mentalitatea multor
teoreticieni și practicieni ai dreptului, cantonată în perceptele specialității capacității chiar și după
abrogarea decretului) – este în prezent dublat de art. 218 alin. (2) C. civ., care prevede în mod similar că „în
raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte
depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afara de cazul în care ea
dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a
statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui fapt”. De aici rezultă că, în cazul
terților contractanți de bună-credință, este opozabil societății actul încheiat de reprezentantul legal cu
depășirea obiectului de activitate, stabilit de asociați prin actul constitutiv, soluția fiind una de protecție a

63
C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 42; I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 185; C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 19; Monica-Ana-Georgiana
Dima, op. cit., p. 222.

64
Ajutoarele de stat trebuie autorizate de Consiliul Concurenței și, peste o anumită limită, de Comisia Europeană.

65
Len Sealy, Sarah Worthington, op. cit., p.135.

66
Cesare Vivante, op. cit., p. 60.

67
C.C. Arion, op. cit., vol. II, pp. 347-348 (autorul dă ca exemplu ipoteca accesorie împrumuturilor acordate de societate,
dar nu și ipoteca constituită pe bunurile societății).

68
Din punctul de vedere al Oficiului registrului comerțului, ar trebui să fie o simplă indicație statistică (a se vedea supra nr.
8.3).
terților69, păstrarea efectelor sale fiind cea mai adecvată metodă de reparare a prejudiciului cauzat
acestora70. În cazul terților contractanți de rea-credință, actul încheiat de către reprezentant fără mandat
sau cu depășirea mandatului stabilit prin precizarea obiectului statutar de activitate și pe care societatea nu
înțelege să și-l însușească prin ratificare îi este inopozabil acesteia. Măsura este una de protecție a
asociaților71, care stabilesc prin propria voință (nu obligați de Oficiul registrului comerțului) un anumit tip
de activitate economică și nu cea pe care reprezentantul a considerat-o potrivită, iar actul astfel încheiat îl
obligă personal pe reprezentant față de terți, nu pe societate 72, față de care actul, fără a fi nul (precum în
regimul specializării capacității), este pur și simplu inopozabil 73. În niciun caz, după cum vedem, sancțiunea
nu este nulitatea (absolută), nefiind în fața încălcării specializării capacității de folosință, sancțiune care,
conform art. 206 alin. (2) C. civ., rămâne valabilă doar în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ.
Principiul în dreptul englez este acela că o companie nu poate fi obligată printr-un act încheiat de reprezentantul
său legal cu depăşirea limitelor stabilite de acționari. Acest principiu a fost însă transformat considerabil pentru a-i
proteja pe terții care nu aveau cum să cunoască limitarea, având la dispoziție doar statutul companiei, ca
document accesibil publicului. Instanțele au considerat că a echivala publicarea statutului cu o cunoaștere efectivă
de către terți a limitării este prejudiciabilă pentru aceștia din urmă, statuându-se că simpla publicitate a statutului
nu este suficientă pentru a proba cunoașterea limitării de către terți. Acest nou principiu este cunoscut ca fiind cel
al „notificării constructive”. Jurisprudența secolului XIX a circumstanțiat însă acest din urmă principiu, prin
precedentul Turquand74 (cunoscut și ca „regula administrării interne”) care spune că, în unele cazuri, terțul poate
presupune că reprezentantul legal contractează în limitele statutare, chiar dacă o citire corectă a statutului ar fi
trebuit să ducă la concluzia că sunt necesare verificări suplimentare a acestor limite. În dosarul Turquand, o
companie a contractat și garantat un credit, deși statutul prevedea că societatea se poate împrumuta doar în
limitele stabilite printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor, o astfel de hotărâre lipsind în speță. Instanța a
considerat că prevederea statutară „nu este o limitare cu privire la contractarea de împrumuturi ci mai degrabă o
condiționare. Competența de a contracta ar fi fost completă prin prezentarea hotărârii adunării generale, însă
creditorul era îndreptățit să presupună că aceasta există”. O astfel de interpretare a principiului notificării
constructive a reprezentat o nouă abordare, o înlăturare benignă a obligației terțului de a verifica întinderea
reprezentării chiar și atunci când statutul îndeamnă la verificare75.
Chiar dacă, prin actele lor, reprezentanții legali depășesc limitele reprezentării, actul nu este nul, ci inopozabil
companiei. Adunarea acționarilor poate, însă, ca hoc post să ratifice actul astfel încheiat, care devine al companiei
ca și cum reprezentanții legali ar fi avut, de la bun început, autoritatea de a angaja compania juridic ( retrospective
grant of authority). Aceasta reprezintă o aplicație a principiului tradițional al mandatului (agency), care permite
mandantului (principal) să ratifice (ratification) actul încheiat de către mandatar (agent) cu depășirea puterii de
reprezentare76.

9.1.1. Capacitatea de folosința deplină și capacitatea de folosință

restrânsă

Bibliografie: Dimitrie Alexandresco – Explicațiunea dreptului civil român, vol. I-XI. Tipografia Națională, Iași, 1886-
1915/ Constantin N. Toneanu – Tratat de drept comercial, vol. I-II. Editor Vasile Păun Gheorghiu, Galați, 1893/
M.A. Dumitrescu – Codul de comerciu adnotat, vol. I-III. Editura Cugetarea, S. Ciornei și P.C. Georgescu, București,
1926/ C.A. Stoeanovici – Curs de drept comercial. Despre societățile comerciale. Institutul de Arte Grafice și
Editură Curierul Judiciar, București, 1926/ I.N. Fințescu – Drept comercial, vol. I-III. Editat de Al. Th. Doicescu,
București, 1929/ Max Hacman – Drept comercial comparat, vol. 1 și 2. Editura Curierul Judiciar, București, 1932/
Paul I. Demetrescu, I.L. Georgescu – Codul Comercial Carol al II-lea. Comentariu. Editura Cartea Românească,
București, 1939/ Ministerul Justiției (cu notă introductivă de Ioan C. Marinescu) – Codul comercial adnotat.

69
CJUE, Rabobank vs. Minderhoud, C-104/96 și ICCJ, s. com., dec. nr. 1279 din 27 martie 2008, în ICCJ, Jurisprudența Secției
Comerciale pe anul 2008, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 3 și urm.

70
Doru Cosma, op. cit., p. 90.

71
Monica-Ana-Georgiana Dima, op. cit., p. 229.

72
Dimitrie Alexandresco, op. cit., vol. IX, p. 507.

73
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 402.

74
Royal Bank of Scotland vs. Turquand (1865). De asemenea Ernest vs. Nicholls (1857).

75
Paul L. Davies, Sarah Worthington, op. cit., p. 169.

76
David Chivers, Ben Shaw, Ceri Bryant, Chantelle Staynings, op. cit., p. 161.
Editura Institutului de Arte Grafice Tiparul Românesc, București, 1944/ Stelian C. Popescu – Jurisprudența Înaltei
Curți de Casație în materie comercială (1916-1947). Editura Animator, București, 1947/ Traian Ionașcu și
colaboratorii – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România. Editura Academiei Române, București,
1967/Tudor R. Popescu, Petre Anca – Teoria generală a obligațiilor. Editura Științifică, București, 1968/ Doru
Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/ Constantin Stătescu – Drept
civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970/ Aurel
Pop, Gheorghe Beleiu – Curs de drept civil. Partea generală. Editura Universității din București, București, 1973/
Elena Cârcei – Adunarea constitutivă a societății pe acțiuni. Revista Dreptul nr. 5-6/1995/ Stanciu D. Cărpenaru –
Drept comercial român, ed. 3. Editura All Beck, București, 1998/ Florin Ciutacu – Codul comercial adnotat, ed. 2.
Editura Sigma, București, 2001/ Marius Șcheaua – Legea societăților comerciale, comentată și adnotată, ed. 2,
Editura Rosetti, București, 2004/ Gheorghe Comăniță – Condițiile mandatului aparent. Revista de drept comercial
nr. 4/2007/ Camelia Stoica, Silvia Cristea – Drept societar. Editura Universitară, București, 2008/ 21. Stanciu D.
Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale. Reglementare, doctrină,
jurisprudență, ed. 1. Editura All Beck, București 2001/ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Ioan Adam, Codruț
Nicolae Savu – Legea societăților comerciale, comentarii și explicații. Editura C.H. Beck, București, 2010/ Len
Sealy, Sarah Worthington – Cases and Materials in Company Law, 9th Edition. Oxford University Press, New York,
2010/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) – Noul Cod civil,
comentarii pe articole. Editura C.H. Beck, București, 2012/ Claudia Antoanela Susanu – Cadrul juridic societar.
Repere naționale și europene. Editura Universul Juridic, București, 2018.

Conform art. 205 alin. (1) C. civ., „persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitate de a
avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor”, ceea ce înseamnă că societățile comerciale dobândesc
capacitate juridică de la data înmatriculării lor în registrul comerțului. Adică persoanele juridice în cauză,
chiar dacă formele de constituire sunt desăvârșite, nu vor dobândi capacitate de folosință înainte de a se fi
efectuat înregistrarea77. Mai departe, conform art. 205 alin. (3) C. civ., „persoanele juridice supuse
înregistrării pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă
numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil”. Această din urmă
capacitate – denumită restrânsă, limitată, anticipată sau „mică personalitate juridică” 78 – permite
fondatorilor să încheie acte juridice în numele și pe socoteala societății ce se află în curs de a se constitui,
fără a fi încă subiect de drept. În acest fel se elimină cercul vicios creat prin aceea că, pentru ca cererea de
înmatriculare să fie admisă, societatea trebuie să aibă un capital social vărsat – ceea ce presupune
deschiderea unui cont curent bancar pe numele societății –, un sediu social – ceea ce înseamnă
cumpărarea, locațiunea etc. a unui spațiu79 –, lucruri care nu ar putea fi făcute în mod obiectiv de societate
deoarece aceasta nu există, nefiind încă înmatriculată (constituită). În lumina dispozițiilor art. 205 alin. (3)
C. civ. aceste acte, precum și altele asemenea, se consideră valabil încheiate de orice persoană juridică în
curs de constituire, înscriindu-se în categoria actelor făcute în baza capacității de folosință restrânse 80.
Conform art. 53 alin. (1) din Legea societăților și art. 205 alin. (4) C. civ., fondatorii, reprezentanții și alte
persoane care au lucrat în numele unei societăți comerciale în curs de constituire 81 răspund solidar și
nelimitat față de terți pentru actele juridice încheiate de aceștia în contul societății, în afară de cazul în care
societatea le preia asupra sa după înmatriculare. Actele astfel preluate sunt considerate ale societății înseși
de la bun început82. Din textele legale citate (asemănătoare) rezultă că cheltuielile făcute de fondatori
pentru constituire sunt în contul acesteia83. Totuși, societatea nu este obligată să preia, după constituire,

77
Constantin Stătescu, op. cit., p. 425.

78
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 133.

79
Este exclusă deci nulitatea absolută a contractului de închiriere pentru lipsa capacității de exercițiu a societății comerciale
în curs de constituire (ICCJ, s. com., dec. nr. 1357 din 5 aprilie 2006, în Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2006 a ICCJ,
Editura Hamangiu. București, 2006, p. 1).

80
CSJ, dec. com. nr. 1029/1996, în Buletinul Jurisprudenței – baza de date.

81
Conform art. 6 din Legea societăților, prin fondatori se înțelege nu numai semnatarii actului constitutiv, dar și persoanele
care au avut un rol determinant în constituirea societății. Aceasta înseamnă că reprezentanții și persoanele care au lucrat în
numele societății aflate în curs de constituire fac parte din categoria generală a fondatorilor.

82
Putem așadar afirma că aceste acte sunt supuse unei incertitudini în ceea ce privește asumarea răspunderii societății,
condiție constând în aprobarea actului de către adunarea generală a asociaților (pentru discuții asupra naturii juridice a actelor
fondatorilor, a se vedea Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 181).

83
Dimitrie Alexandresco, op. cit., vol. IX, p. 291.
toate actele încheiate de fondatori, ci doar acelea pe care le consideră ca fiind făcute în interesul ei.
Societatea nu este obligată să preia astfel de acte nici chiar atunci când au fost încheiate după semnarea
actului constitutiv84. Prevederile art. 53 alin. (1) din Legea societăților nu fac o atare distincție, care, desigur,
nu s-ar fi justificat, important fiind dacă societatea este sau nu constituită, iar constituirea are loc la data
înregistrării. Natura juridică a preluării este aceea de ratificare 85, astfel că actele juridice preluate își produc
efecte depline în persoana societății de la chiar data încheierii lor 86. Ratificarea nu înseamnă retroactivitate
a actului, întrucât acesta a fost încheiat de fondator sau reprezentant nu în nume propriu ci în numele și pe
seama societății, deci a fost al ei de la bun început însă efectele actului au fost incerte, în funcție de
îndeplinirea unei cerințe legale ulterioare. Actul ratificat ia deci naștere chiar pe data încheierii lui și
ratificarea se limitează doar să înlăture piedica existentă până atunci în calea opozabilității lui față de
societate87. Altfel spus, ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiparatur)88. Odată preluate,
cheltuielile care au fost suportate de asociați trebuie rambursate, sau, cu acordul acestora, convertite în
titluri de participare, printr-o operațiune de majorare a capitalului social realizată oricând după
înmatriculare, în baza art. 210 alin. (2) teza finală din Legea societăților. Preluarea cheltuielilor nu înseamnă
nici că titlurile de participare emise au fost subscrise la o valoare mai mică decât valoarea nominală 89, la fel
cum societatea, după înmatriculare, poate angaja numerarul sau activele dobândite cu titlu de aport social
în orice fel de operațiuni comerciale, chiar dacă nu toate profitabile, fără ca acest lucru să aibă vreun efect
direct asupra valorii nominale a titlurilor.
Ratificarea se face individual pentru fiecare act juridic încheiat de un fondator, în adunarea generala a
asociaților, fără votul asociatului care a încheiat actul în calitate de fondator, acesta fiind în conflict de
interese, obligat să anunțe starea conflictuală (teoretic oricum cunoscută) și să se abțină de la vot (art. 127
din Legea societăților), nefiind astfel luat în calcul la alcătuirea cvorumului și majorității 90. Deși nu avem un
text de lege care să precizeze care este organul societar ce ratifică sau respinge actele fondatorilor, putem
aplica prin analogie dispozițiile art. 28 lit. c) și 36 alin. (2) lit. e) din Legea societăților care vorbesc, primul,
despre aprobarea în adunarea constitutivă a societății înființate prin subscripție publică și al doilea despre
„aprobarea de către asociați” a acestor acte. În ceea ce privește această din urmă aprobare, prin
obligativitatea depunerii ei la Oficiul registrului comerțului împreună cu cererea de înmatriculare, nu poate
fi decât una de principiu, făcută de toți fondatorii pentru toate actele încheiate de fiecare dintre ei și nu
poate echivala cu preluarea prin ratificare despre care vorbește art. 53 alin. (1) din Legea societăților și
art. 205 alin. (4) C. civ., întrucât preluarea presupune obținerea personalității juridice (prin înmatriculare),
cerință expresă a legii, ocazie cu care societatea dobândește deplina capacitate de exercițiu prin
constituirea organelor societare, în speță adunarea generală. Așadar, ratificarea nu se face de către
fondatori – fie ei și toți – anterior înmatriculării ci de către societatea înmatriculată (persoană juridică), în
cadrul adunării generale a asociaților, ca organ societar, printr-o hotărâre legală și statutară 91. Preluarea
operațiunilor făcute în contul societății este condiționată în primul rând de constituirea ei în mod valabil și

84
Pentru o opinie contrară, a se vedea Claudia Antoanela Susanu, op. cit., p. 55.

85
Pentru o opinie conform căreia preluarea nu se produce prin intermediul unui mecanism juridic precis sau prin aplicarea
unei instituții juridice cum ar fi novația subiectivă, ci are loc în temeiul legii a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit.,
p. 175. Pentru o opinie similară, conform căreia legea reprezintă temeiul preluării, a se vedea Stanciu D. Cărpenaru în op. cit.,
de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, ed. 4, p. 225. În opinia noastră, ratificarea este, dacă
nu o instituție juridică (în lipsa unui „mănunchi” de acte cu același obiect de reglementare), cu siguranță un mecanism juridic iar
invocarea legii ca temei este superfluă întrucât și ratificarea, ca orice alt mecanism ori instituție juridică, își are originea în lege.

86
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 404.

87
Doru Cosma, op. cit., p. 93 și Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan
Macovei (coordonatori), p. 192.

88
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 31.

89
Ap. Genova, dec. din 16 decembrie 1910 în op. cit., de M.A. Dumitrescu, vol. I, p. 328, pct. 2542.

90
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 259 și Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu,
Gheorghe Piperea, ed. 4, p. 158.

91
Pentru o opinie conform căreia trebuie aprobate de către toți asociații, fie prin actul constitutiv, fie prin „act separat”, a
se vedea Stanciu D. Cărpenaru în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, ed. 4, p. 223.
Avem rezerve față de această interpretare deoarece nu are nici un fundament decât, probabil, art. 36 alin. (2) lit. (e) din Legea
societăților care însă, așa cum arătam, nu se referă la societate întrucât aceasta nu este constituită la acel moment. De altfel,
un „act separat” nu ar putea fi decât o hotărâre a adunării generale.
apoi de ratificarea lor, după constituire. Fondatorului nu îi este permis să facă niciun fel de câștig personal
din aport sau din încheierea unei operațiuni pe socoteala societății 92.
Din coroborarea art. 53 alin. (1) cu art. 38 alin. (1) din Legea societăților rezultă că, în cazul societăților
comerciale, actele încheiate anterior înmatriculării au ca obiect nu doar constituirea valabila (văzută în sens
larg93), ci și eventuale operațiuni economice; altfel spus, societatea în curs de constituire poate dobândi
orice fel de drepturi și obligații, prin fondatorii săi, însă toate actele încheiate de aceștia fac obiectul
cenzurii adunării generale. Art. 38 alin. (1) vorbește de „tranzacții conducând la acordarea autorizației”,
precum și de „operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie”. Termenul
„autorizație”, în contextul acestui articol, nu se referă strict la eventuala autorizație administrativă
prevăzută la art. 207 C. civ., ci trebuie interpretat în sens larg, respectiv acela de îndeplinire a tuturor
cerințelor legale în vederea înmatriculării societății. Termenul de „operațiuni” îl interpretăm ca fiind unul
larg, care depășește sfera actelor circumscrise capacității restrânse de folosință, Aceasta înseamnă, așa
cum spuneam, că o societate comercială poate încheia, anterior înregistrării în registrul comerțului, atât
acte necesare constituirii sale valabile cât și – în plus față de alte persoane juridice – contracte economice 94.
Așa cum a statuat jurisprudența italiană ce a servit în mare parte drept model primelor noastre legiuiri
comerciale, „este licit negotiorum gestio în favoarea unei persoane sau a unei entități juridice care nu
există încă. Și, prin urmare, dacă din cauza faptelor de gestiune naște și prinde viață personalitatea juridică
și trage din acele fapte folosință, ea este obligată să compenseze munca lui negotium gestio”. Această
viziune nu a fost, inițial, preluată de legiuitorul primului nostru cod de comerț, care a interzis operațiunile
economice prin art. 14095, ceea ce nu mai este azi de actualitate 96. Actuala prevedere nu s-a limitat, după
cum vedem, la „tranzacțiile” necesare înmatriculării și nu a restrâns în acest fel actele societății în curs de
constituire doar la cele necesare înființării sale valabile 97. Toate actele încheiate, indiferent de scop, sunt
supuse evaluării lor de către expertul numit de Oficiul registrului comerțului 98. Rolul evaluării – deși dificile
– este acela de a preveni transferarea către societate a unor operațiuni de pe urma cărora fondatorul a
avut de câștigat strict personal, supraevaluări a acestor operațiuni sau eludarea evaluării unor aporturi în
natură (de exemplu un imobil destinat stabilirii sediului social cumpărat de un fondator în contul societății
ce se constituie99).
Deși nu era efectiv constituită, compania britanică Braymist s-a obligat, printr-un contract încheiat prin
intermediul firmei de avocatură împuternicite cu formalitățile de încorporare, să vândă un teren către compania
Wise Finance. Aceasta din urmă nu și-a executat obligația de a cumpăra terenul, motivând că la data încheierii
contractului Braymist nu era constituită, iar terenul era proprietatea unei companii asociate acesteia. Instanța a
dat câștig de cauză reclamantei Braymist, considerând că o companie în curs de constituire poate dobândi nu doar
obligații ci și drepturi100. Instanța a dat o interpretare largă legii, aplicând contractului regulile contractelor
încheiate de o companie constituită, astfel că identitatea vânzătorului (fie că este Braymist, fie că este firma de
avocatură, în cazul în care compania nu s-ar mai fi constituit) e irelevantă, Wise Finance trebuind să achite prețul.
Soluția a fost dată în baza actualei legislații societare (Companies Act (2006), secţiunea 51). Într-un alt caz101, bazat

92
Glockstein vs. Barnes (1900) AC 240 (House of Lords), în op. cit., de Len Sealy, Sarah Worthington, p. 451.

93
Un contract de consultanță juridică încheiat de fondatori este considerat un act necesar constituirii, în acest sens (Cas. I
dec. nr. 1229 din 30 iunie 1939, Bul., pag. 681 în op. cit., de Stelian C. Popescu, p. 179). De asemenea, redactarea și
autentificarea actului constitutiv, obținerea autorizațiilor de către avocat sunt de necontestat operațiuni în legătură cu
constituirea (Ap. București VI, dec. nr. 72 din 15 martie 1939, în op. cit., de C. Jornescu, Gh. Țigăeru, vol. II, p. 127).

94
Unii autori consideră că acestea trebuie să aibă un caracter excepțional (a se vedea Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin
Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, op. cit., ed. 1, p. 113).

95
„Orice operațiune făcută de fondatori în afară de actele necesare pentru constituirea societății este nulă, în ceea ce
privește societatea, dacă ea n-a fost aprobată de către adunarea generală”.

96
Într-o speță criticabilă, s-a considerat că, pe perioada dintre întocmirea actelor constitutive și înmatriculare,
personalitatea juridică a societății comerciale este limitată la drepturile constituite în favoarea ei, la îndeplinirea obligațiilor și a
oricăror măsuri preliminare cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (CSJ, s. com., dec. nr. 1029/1996, în op.
cit., de Florin Ciutacu, p. 178).

97
Constantin N. Toneanu, op. cit., vol. I, p. 381.

98
Trib. Ilfov, s. I com., sent. nr. 378 din 2 iulie 1941, în Revista de drept comercial și studii economice, 1942, p. 673.

99
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 232.

100
Braymist Ltd. vs. Wise Finance Co. Ltd. (2002) EXCA civ. 127, (2002) Ch 273 (Court of Appeal), în op. cit., de Len Sealy,
Sarah Worthington, pp. 131-132.

101
Natal Land Co. & Colonization Ltd. vs. Pauline Colliery and Development Syndicate Ltd. (1904) AC 120 (Privy Council), în
op. cit., Len Sealy, Sarah Worthington, p. 132.
 pe legislația din acea vreme (Companies Act (1896)), instanța a considerat că o companie nu poate, prin adoptare
sau ratificare, să obțină beneficii dintr-un contract prezumat a fi fost încheiat pe socoteala sa înainte de
constituire. Un nou contract trebuie încheiat după încorporare, cu aceleași clauze ca și cel dintâi.
În cazul în care societatea nu se înmatriculează sau nu preia după înmatriculare un act încheiat în
numele și pe socoteala sa, fondatorii, reprezentanții sau „alte persoane care au lucrat în numele societății
în curs de constituire” răspund direct, nelimitat și solidar față de terțul cu care au contractat 102, ca și cum ar
fi contractat în nume propriu103. Prin răspundere directă se înțelege fie executarea în natură a obligațiilor de
către fondatori sau reprezentanți, dacă este posibil, fie prin echivalent (despăgubiri). Prin răspundere
solidară se înțelege că terțul contractant se poate îndrepta împotriva oricărui și tuturor celor care au
contractat sau care au determinat încheierea contractului (deci inclusiv asupra fondatorilor de fapt 104),
atunci când sunt mai mulți105, acesta fiind sensul termenilor „au lucrat” și „alte persoane”. Solidaritatea nu
se extinde la fondatorii – de drept sau de fapt – și reprezentanții care nu au avut nicio legătură cu
contractul terțului106, aplicându-se același principiu ca la nearătarea calității de reprezentant (art. 1297
alin. (1) C. civ.): nepreluarea actului de către societate echivalează cu lipsa reprezentării, ceea ce lasă
responsabilitatea față de terțul contractant doar mandatarului prête-nom. Solidaritatea prevăzută pasiv de
lege nu se extinde și la terții titulari ai acțiunii împotriva fondatorilor, astfel că aceștia nu beneficiază de o
solidaritate activă. Prin răspundere nelimitată, în general, se înțelege că un asociat răspunde cu patrimoniul
propriu, cu întreaga avere personală pentru datoriile societății. Răspunderea personală nelimitată este una
subsidiară imperfectă, conform regulii generale prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea societăților care se
aplică în toate situațiile în care răspunderea personală este angajată, indiferent de motiv 107. Subsidiaritatea
corespunde, între societate și asociat, beneficiului de discuțiune din dreptul civil 108, beneficiu înlăturat de
lege în anumite cazuri109. În cazul de față nu este însă vorba de o răspundere nelimitată și nici de una inițial
limitată dar pierdută, întrucât, neratificat, actul generator de obligații „se consolidează” în persoana
fondatorului sau reprezentantului110, nefiind considerat al societății în niciun fel și în niciun moment.
Așadar, răspunderea nelimitată a fondatorilor pentru actele nepreluate de societate este o greșeală de
redactare a legii, fiind de fapt în fața unei răspunderi directe, așa cum spuneam, care exclude ideea de
răspundere nelimitată, prin definiție subsidiară, chiar și imperfectă.
Soluția legală de angajare a răspunderii directe a fondatorilor este normală, deoarece, spre deosebire
de cazul societății constituite, când aceasta nu poate opune terțului depășirea mandatului de către
reprezentanții săi legali (art. 55 alin. (1) din Legea societăților), în cazul societății aflate în curs de
constituire terțul cocontractant are mai multe posibilități de a cunoaște faptul că societatea nu este
constituită și atunci își asumă riscul ca actul încheiat să nu fie preluat de aceasta după constituire. După
cum se observă, legea nu sancționează un astfel de act cu nulitatea. Cenzura adunării generale ulterioară
constituirii societății nu este o derogare de la principiul capacității limitate de folosință 111, ci o măsură de
protecție a societății împotriva actelor abuzive ale fondatorilor 112. Cum terții trebuiau să rămână protejați
într-un fel, legiuitorul a transferat răspunderea către fondatori. Desigur că cea mai bună formă de protecție

102
După constituirea societății fondatorii nu mai răspund personal, intervenind răspunderea reprezentanților legali ai
societății (Cas. III, dec. 1142 din 09 iulie 1930 în op. cit., de Stelian C. Popescu, p. 163).

103
Conform art. 8 din Directiva Generală Societară.

104
A se vedea supra nr. 6.1.1.

105
Pentru o astfel de opinie, a se vedea Marius Șcheaua, op. cit., p. 80.

106
Paul I. Demetrescu, I.L. Georgescu, op. cit., p. 106 și Cas. Florența, dec. din 31 ianuarie 1910, în Il Diritto Commerciale nr.
2/1910, p. 306.

107
A se vedea infra nr. 19.

108
Camelia Stoica, Silvia Cristea, op. cit., p. 91.

109
A se vedea infra nr. 17.1.

110
Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori),
p. 192.

111
Pentru o astfel de opinie, la care nu achiesăm, a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 17.

112
Conform art. 205 alin. (4) C. civ., cenzura ulterioară constituirii există la toate persoanele juridice, indiferent de formă,
de unde rezultă, evident, că principul societar a fost preluat de la art. 53 alin. (1) din Legea societăților și extins la nivelul
întregului drept privat.
a terților ar fi fost ca actul, deși abuziv față de societate, să nu facă obiectul cenzurii și să fie preluat ca
atare, însă, în această situație, societatea ar fi fost cea prejudiciată. Așadar, legiuitorul nu a căutat să ofere
o protecție mai eficientă terților113, ci, din contră, a încercat să găsească o soluție de mijloc – singura
posibilă, de altfel – între a nu renunța la protecția terților, pe de-o parte și de a oferi protecție și societății,
pe de cealaltă parte. În cazul în care societatea nu preia numite acte încheiate în cursul constituirii
societății, acest lucru nu poate fi combătut, adunarea generală fiind suverană 114. Conform art. 210 alin. (2)
C. civ., aceste acte obligă societatea în condițiile gestiunii de afaceri 115. De aici rezultă că terţii se pot
îndrepta împotriva societății doar atunci când actul nepreluat a profitat acesteia 116, dar nu ex-contractu ci în
condițiile gestiunii de afaceri117. De asemenea, dacă terții aleg să se îndrepte împotriva fondatorilor pentru
actele nepreluate, aceștia din urmă au, la rândul lor, o acțiune împotriva societății 118 pentru partea care i-a
profitat119, în condițiile îmbogățirii fără just temei. Conform art. 53 alin. (2) din Legea societăților, transferul
răspunderii de la societate la fondatori sau reprezentanți are loc nu doar atunci când actele încheiate de
aceștia în numele și pe socoteala societății sunt ținute de înmatricularea ei ci și de obținerea autorizației
administrative speciale, în sensul art. 207 C. civ.

9.2. Capacitatea de exercițiu a societății comerciale

Bibliografie: Gheorghe Beleiu – Drept civil român. Persoanele. Editura Universității din București, București, 1983.

Capacitatea de exercițiu a unei persoane juridice reprezintă posibilitatea acesteia de a dobândi drepturi
și de a-și asuma obligații în mod concret, prin încheierea de acte juridice decise în cadrul organelor sale
interne, constituite după înființare. Anterior desemnării tuturor organelor prevăzute în mod obligatoriu de
lege, societatea poate încheia acte juridice prin fondatori ori de către persoanele fizice numite în acest
scop, conform art. 210 alin. (1) C. civ. Numirea se face de către fondatori, iar persoanele fizice respective
sunt mandatari ai fondatorilor. Conform alin. (2), actele juridice ale fondatorilor sau ale mandatarilor
acestora încheiate cu terții în numele și pe socoteala societății cu depășirea puterilor conferite potrivit legii
sau actului constitutiv obligă societatea în condițiile gestiunii de afaceri, adică doar dacă a profitat de pe
urma lor. În acest fel terții sunt avertizați că își asumă un risc, contractând cu o societate fără capacitate de
exercițiu. Totuși, cel care contractează pentru societate este ținut față de terți dacă aceasta nu se
înființează ori dacă, după înființare, nu îşi asumă obligația contractată (prezumtiv neprofitabilă), în afara
cazului când terțul l-a exonerat de răspundere. Așadar, neînființarea sau neratificarea actelor încheiate în
numele societății îl obligă personal pe cel care le-a încheiat, dacă terțul cocontractant nu decide altfel.
Existența acestor organe conferă capacitate de exercițiu unei persoane juridice, în lipsa lor capacitatea de
folosință rămânând o problemă mai mult teoretică. Deoarece, spre deosebire de persoana fizică, persoana
juridică este o ficțiune a legii, neavând o existență materială, rolul voinței societare este înlocuită de voința
persoanelor fizice ce alcătuiesc organele sale. De altfel, ar fi imposibil ca, întotdeauna, să se ceară ca
încheierea fiecărui act juridic al persoanei juridice să fie produsul voinței întregului colectiv 120.

113
Pentru o astfel de opinie, la care nu achiesăm, a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 173.

114
Pentru o opinie în acest sens a se vedea și Elena Cârcei, art. cit., p. 49. Pentru o opinie contrară, formulată în cazul
societății constituite prin subscripție publică, a se vedea Marius Șcheaua, op. cit., p. 53.

115
Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori),
p. 192.

116
Ap. Torino, dec. din 26 mai 1925 în op. cit., de Ministerul Justiției (cu notă introductivă de Ioan C. Marinescu), p. 99.

117
S-a spus însă, în doctrina noastră interbelică, că acțiunea ar putea fi una în condițiile îmbogățirii fără just temei (C.A.
Stoeanovici, op. cit., p. 73).

118
Max Hacman, op. cit., vol. II, p. 219 (deși autorul se bazează pe un text din Codul comercial, principiul credem că este
valabil și în lipsa acestuia, deosebirea fiind temeiul răspunderii).

119
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 159.

120
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 483.
9.2.1. Rolul organelor societății

Bibliografie: Traian Ionașcu și colaboratorii – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România. Editura
Academiei Române, București, 1967/ Constantin Stătescu – Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică.
Drepturile reale. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970/ Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga –
Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica
Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) – Noul Cod civil, comentarii pe articole. Editura C.H. Beck, București,
2012/ Monica-Ana-Georgiana Dima – Comentariile Codului civil. Persoanele juridice. Editura Hamangiu, București,
2013.

Conform Legii societăților, organele societății sunt de patru feluri: (i) organul deliberativ, reprezentat de
adunarea generala a asociaților; (ii) organul de supraveghere, reprezentat de consiliul de administrație al
societății pe acțiuni organizată în sistem unitar care deleagă atribuțiile, respectiv de consiliul de
supraveghere, în cazul societății pe acțiuni organizată în sistem dualist; (iii) organul de conducere,
managerial, executiv, reprezentat de directorii societății, în cazul societății pe acțiuni organizată în sistem
unitar sau (mai rar) ai societății cu răspundere limitată, respectiv directorat, în cazul societății pe acțiuni
organizată în sistem dualist, și (iv) organul de control, reprezentat de cenzorii, respectiv auditorii societății,
după caz.
La societățile de mici dimensiuni, precum marea majoritate a societăților cu răspundere limitată și
multe societăți pe acțiuni de tip închis, organul de supraveghere și organul executiv (managerial) sunt
comasate sub forma organului de administrare, alcătuit din administratori. În sensul art. 209 alin. (2)
C. civ.121, prin organ de administrare se înțelege, când vorbim de o societate comercială, fie consiliul de
administrație, atunci când supravegherea și managementul sunt comasate, fie doar managementul format
din directorii societății, atunci când sunt separate, în sistemul unitar, iar în sistemul dualist, unde separația
este obligatorie în toate cazurile, se înțelege directoratul 122. Organul deliberativ nu este un „organ de
administrare”, în sensul codului, ci organ de conducere (art. 212 alin. (1) C. civ.), deși această denumire nu
este potrivită, cel puțin în domeniul societar, fiind apanajul managementului, executivului 123. Voința
societară supremă se formează în cadrul organului deliberativ, prin hotărâre, iar voința subordonată celei
supreme se formează în organul de administrare, prin decizie, deosebirea dintre cele două forme de voință
fiind aceea că prima reprezintă voința generală, care trasează liniile principale ale afacerii (multe dintre ele
stabilite prin actul constitutiv), pe când cea de-a doua reprezintă voința concretă, adaptată unor situații mai
mult sau mai puțin punctuale (în funcție de mărimea societății).
Prin lege sau prin actul constitutiv se stabilesc competențele fiecărui organ societar. Cu excepția
situațiilor aparte prevăzute expres de legiuitor nu este obligatoriu ca organul respectiv să fie unul colegial,
acesta putând să fie și unipersonal124, adică alcătuit dintr-o singură persoană, fizică sau juridică 125. Aceste
competențe (denumite și atribuții) constau în aprobarea anumitor acte ce se vrea a fi încheiate de societate
cu terții, sau a unor probleme interne ale acesteia. În cazul în care aprobarea unui anumit act ori a unei
anumite probleme interne este stabilită de lege exclusiv în sarcina unui anumit organ societar, este
interzisă trecerea competenței în sarcina unui alt organ societar, cu excepția cazului în care însăși legea
permite acest lucru126.
Conform art. 209 alin. (1) C. civ., „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile
prin organele sale administrative, de la data constituirii lor”. Conform art. 218 alin. (1), „actele juridice
făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt

121
„Au calitatea de organe de administrare [...] persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut,
sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice”.

122
În același sens („atribuții de decizie și execuție”), a se vedea și Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen
Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), p. 200.

123
A se vedea art. 143, respective art. 1531 din Legea societăților. Pentru o opinie conform căreia prin conducere s-ar
înțelege cenzorii, pe lângă administratori, plini și supleanți, directori, manageri, a se vedea Monica-Ana-Georgiana Dima, op.
cit., 249. A considera că cenzorii sau auditorii conduc ori administrează credem că depășește cu mult sfera dispozițiilor art. 159
și urm din Legea societăților.

124
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 138.

125
Asociatul unic, administratorul unic, cenzorul sau auditorul financiar unic și, nu în ultimul rând, managerul unic.

126
De exemplu, delegarea unor competențe de la adunarea generală extraordinară a acționarilor către consiliul de
administrație, conform art. 114 alin. (1) din Legea societăților.
actele persoanei juridice înseși”. Deși legea vorbește despre persoana juridică și organele sale, ne aflăm în
fața unei singure entități – societatea comercială – ce se exprimă prin organele sale. Distincția dintre
societate și organele sale există doar când privim în interiorul societății 127, în raporturile dintre organele
societare. Când ne referim la organele persoanei juridice, nu avem în vedere un subiect distinct, ci o parte
componentă a persoanei juridică a cărei calitate de subiect de drept se exprimă direct prin activitatea
organelor128. Actele juridice aprobate de un organ societar produc efecte – în principiu – doar față de
societate și nu față de persoanele fizice sau juridice care alcătuiesc, în calitate de membri, organul societar
respectiv.
Pentru persoanele numite în organul de administrare (adică administratori, respectiv directori sau
membri ai directoratului, după caz) trebuie făcută publicitatea numirii, astfel încât existența acestora,
generatoare a capacității de exercițiu societare, să fie cunoscută de terți, mai ales că aceste persoane (sau
parte din ele) au în plus și calitatea de reprezentanți legali, astfel încât actele acestora, încheiate în numele
societății, să poată fi opuse terților. După efectuarea publicității în legătură cu aceste persoane care, în
calitate de organe ale societății, sunt autorizate să decidă pentru ea și să o reprezinte legal, societatea nu
mai poate opune terților nicio neregularitate cu privire la numirea lor, cu excepția cazului în care societatea
face dovada că terții respectivi aveau cunoștință de această neregularitate (art. 54 alin. (1) din Legea
societăților). Precizăm că membrii „organului de administrare”, în sensul art. 209 C. civ., sunt atât geranții,
cât și reprezentanții legali ai persoanei juridice. Reprezentarea este cea în temeiul căreia ia naștere actul
încheiat în exterior de societate, producător de efecte juridice, însă încheierea de acte cu terții are
întotdeauna la bază o decizie a unui organ societar cu atribuții de administrare sau de management. În
secțiunea următoare (9.2.2) vom analiza reprezentarea legală, pentru ca în continuare (secțiunea 9.2.3) să
analizăm deosebirea dintre organele societare și reprezentanții legali ai societății, astfel ca înțelegerea
mecanismului de formare a voinței societare prin acte materiale și de transformare a acestora în acte
juridice să fie deplină.

9.2.2. Reprezentarea legală a societății

Bibliografie: Dimitrie Alexandresco – Explicațiunea dreptului civil român, vol. I-XI. Tipografia Națională, Iași, 1886-
1915/ Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean – Codul civil adnotat, vol I-IX. Editura Librăriei Universală Alcalay
& Co., București, 1925-1934/ C.A. Stoeanovici – Curs de drept comercial. Despre societățile comerciale. Institutul
de Arte Grafice și Editură Curierul Judiciar, București, 1926/ Cesare Vivante – Principii de drept comercial, ed. 37.
Editura Cartea Românească, București, 1928/ I.N. Fințescu – Drept comercial, vol. I-III. Editat de Al. Th. Doicescu,
București, 1929/ I.L. Georgescu – Societățile cu răspundere limitată. Studiu de drept comparat. Institutul de Arte
Grafice Îndreptarea, București, 1927/ Eugen Petit – Codul Comercial Carol al II-lea explicat prin Raportul
Consiliului Legislativ s. a II-a. Editura Ziarului Universul, București, 1938/ Constantin Bălescu – Dreptul de
reprezentare în codul comercial Carol al II-lea. Revista de drept comercial și studii economice, anul 1938/ Paul I.
Demetrescu – Întreprinderile comerciale. Editura Cercetări Juridice, București, 1943/ Gheorghe T. Cristea – Rolul
și poziția directorului general al unei întreprinderi în raport cu legea jurisdicției muncii. Notă la Decizia comercială
nr. 5 din 3 martie 1943 a Curții de Apel București, s. a V-a. Revista de drept comercial și studii economice, anul
1943/ Constantin C. Bălescu – Curs de drept comercial, vol. I și II. Editat de Gh.I.T. Badea, București, 1946/ Stelian
C. Popescu – Jurisprudența Înaltei Curți de Casație în materie comercială (1916-1947). Editura Animator,
București, 1947/ I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol. I şi II (1947-1948). Editura All Beck, București, 2002/
Traian Ionașcu și colaboratorii – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România. Editura Academiei
Române, București, 1967/ Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/
Gheorghe Beleiu – Drept civil român. Persoanele. Editura Universității din București, București, 1983/ Sorin David,
Flavius Baias – Răspunderea civilă a administratorilor societăților comerciale. Revista Dreptul nr. 8/1992/ Ernest
Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga – Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994/ Raluca
Dimitriu – Elemente ale capacității juridice a societăților comerciale în dreptul român și englez. Revista de drept
comercial nr. 6/1996/ Cornelia Lefter – Societățile cu răspundere limitată – soluții teoretice și practice pentru
întreprinzători. Editura Economică, București, 1996/ Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român, ed. 3. Editura
All Beck, București, 1998/ Gheorghe Piperea – Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale.
Noțiuni elementare. Editura All Beck, București, 1998/ Elena Cârcei – Societățile pe acțiuni. Editura All Beck,
București, 1999/ Emanoil Munteanu – Regimul juridic al administratorilor societății pe acțiuni. Editura All Beck,
București, 2000/ Radu Bogdan Bobei – Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
127
Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., p. 114.

128
Constantin Stătescu, op. cit., p. 432.
internațional privat, comentată. Editura Rosetti, București, 2005/ Cristina Cucu, Marilena Veronica Gavriș, Cătălin
Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga – Legea societăților comerciale. Repere bibliografice, practică judiciară, decizii ale
Curții Constituționale, adnotări. Editura Hamangiu, București, 2007/ Horațiu Dumitru – Regimul juridic al
directorilor, în contextul delegării atribuțiunilor de conducere la societățile pe acțiuni. Revista română de drept al
afacerilor nr. 2/2007/ Claudia Roșu – Contractul de mandat în dreptul privat intern. Editura C.H. Beck, București,
2008/ Nicoleta Rodica Dominte – Organizarea și funcționarea societăților comerciale. Editura C.H. Beck,
București, 2008/ Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Simona Petrina Gavrilă – Legea
societăților comerciale. Practică judiciară. Editura Hamangiu, București, 2009/ Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu –
Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații. Editura C.H. Beck, București, 2010/ Carmen Todică –
Statutul juridic și puterile administratorului în societatea comercială. Editura Universul Juridic, București, 2011/
Maria Dumitru – Dreptul societăților comerciale, ed. 2, Editura Institutul European, Iași, 2012/ Dragoș-Mihail
Daghie – Administrarea societății pe acțiuni. Editura Universul Juridic, București, 2016.

La modul general, reprezentarea constă în încheierea de către o persoană, numită reprezentant, în

numele și pe socoteala altei persoane, numită reprezentat, de acte juridice ale căror efecte se produc direct
în persoana și patrimoniul acestuia din urmă129. Reprezentarea presupune intenția efectivă de a dobândi
drepturi și de a-și asuma obligații în numele și pe seama reprezentatului (contemplatio domini), neputându-
se vorbi de reprezentare atunci când „reprezentantul” se mărginește a fi doar un simplu curier (nuncius) al
„reprezentatului”130. Reglementând reprezentarea persoanei juridice, legiuitorul creează o ficțiune, o
abstracțiune juridică prin care activitatea se realizează de către reprezentat prin reprezentant.
Reprezentanții legali ai persoanei juridice sunt, în sensul art. 209 alin. (2) C. civ. raportat la art. 2009 C. civ.,
acele persoane fizice – și numai fizice – care, în temeiul unui mandat 131 recunoscut de lege132, pot angaja
societatea în raporturi juridice, prin încheierea de acte civile.
Dacă reprezentarea legală a persoanelor fizice este o situație excepțională, determinată de
incapacitatea reprezentatului (de exemplu minor), în cazul persoanelor juridice reprezentarea legală este
regula logică133, acestea neavând o voință proprie în sens psihologic 134. Desemnarea reprezentanților legali
este denumită deseori și „conferire a dreptului de semnătură socială” 135. Reprezentarea legală a persoanei
juridice se deosebește de reprezentarea legală a persoanei fizice și prin aceea că atribuția de reprezentare
este circumscrisă unui mandat limitat (și) prin voința reprezentatului (limitarea putând fi menționată în
actul constitutiv prin precizarea obiectului de activitate sau prin obligativitatea aprobării unor anumite acte
juridice), pe când limitele reprezentării legale a persoanei fizice sunt stabilite doar de lege, reprezentantul
având altfel deplină autonomie în a încheia contracte producătoare de efecte în persoana reprezentatului,
fără a fi îngrădită de vreun act juridic. Deși reprezentarea persoanei juridice are o natură mixtă între
reprezentarea legală a persoanei fizice – de exemplu a minorului, art. 143 și urm. C. civ. – și cea
convențională (procura)136 – reglementată la art. 1295 și urm. C. civ. -, vom folosi totuși termenul de
„reprezentare legală”, întrucât este unul deja consacrat și la persoanele juridice. Nefiind un simplu
mesager, reprezentantul legal al persoanei juridice transmite terțului cocontractant o voință proprie, chiar
dacă adăugată voinței reprezentatului prin care se stabilesc eventualele limite ale reprezentării (deci o
suprapunere a voinței reprezentantului peste voința reprezentatului)137.
Cu toate că se numește „legală”, reprezentarea persoanei juridice prin organul său de administrare nu
rezultă din lege138, precum la reprezentarea legală a persoanei fizice, ci din actul constitutiv și hotărârea
129
Doru Cosma, op. cit., p. 76.

130
Ibidem, p. 95 (autorul menționează câteva exemple de pseudo-reprezentare: când o persoană înmânează altei persoane
o ofertă scrisă sau un contract în vederea semnării sau când cineva doar redactează un înscris constatator al unei operațiuni
juridice încheiată anterior doar în formă verbală).

131
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 216.

132
Claudia Roșu, op. cit., pp. 210 și 213.

133
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 84.

134
În ambele cazuri însă, alcătuirea voinței reprezentatului este o creație a legii (C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 14).

135
Gheorghe Piperea, op. cit., p. 84.

136
Constantin Bălescu, art. cit., p. 699.

137
Doru Cosma, op. cit., p. 95.

138
Pentru o opinie contrară, a se vedea Sorin David, Flavius Baias, art. cit., p. 21.
adunării generale, întocmai ca la reprezentarea convențională 139. Deși exprimă voința reprezentatului,
reprezentantul legal al persoanei juridice trebuie să fie, la rândul lui, o persoană capabilă. Reprezentantul
nu este un instrument mecanic, ci un participant juridic la contract întrucât cooperează la el prin
exprimarea consimțământului care este întotdeauna propriu 140. În plus,ar fi împotriva intereselor
(economice) ale reprezentatului ca reprezentantul său să nu fie capabil, astfel că reprezentantul trebuie și
el să fie capabil pentru încheierea actului juridic (art. 1298 C. civ.), cu mențiunea că, potrivit art. 206 C. civ.,
persoana juridică cu scop lucrativ nu mai este ținută de specializarea capacității de folosință 141, precum se
întâmpla sub imperiul fostului Decret nr. 31/1954. Având totuși în vedere că reprezentarea legală a
societății este generală, nu pentru un anumit act, iar actele societății cuprind toată sfera actelor juridice
permisă de lege, rezultă că reprezentantul legal trebuie să aibă deplina capacitate de exercițiu. În condițiile
dispariției, la persoanele juridice cu scop lucrativ, a specializării capacității de folosință, acordarea atribuției
de reprezentare legală rămâne a fi limitată doar de prevederile generale referitoare la mandat, precum și
de prevederile legale specifice (de exemplu ridicarea dreptului de administrare al persoanei juridice
insolvente142). Dobândirea capacității depline de exercițiu a persoanei juridice are loc la momentul
desemnării organelor cu atribuții de gerare și reprezentare ai căror membri trebuie să aibă, deci, la rândul
lor, deplina capacitate de exercițiu (art. 209 C. civ.). Viciile de consimțământ și buna-credință la încheierea
actului cu terțul se apreciază în persoana reprezentantului (art. 1299 teza I-a și art. 1300 alin. (1) C. civ.), a
cărui voință trebuie să fie liberă întocmai cum ar fi fost voința reprezentatului, dacă aceasta ar fi putut fi
exprimată143.
Conform art. 209 alin. (1) și (2) C. civ., „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de
administrare persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate
să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice”.
Aceste două aliniate au o funcție bivalentă: se referă atât la actele de gestiune făcute de organele cu
atribuții de gerare, cât și la actele de reprezentare a persoanei juridice în raporturile juridice cu
contractanții144, prin aceste din urmă acte societatea, ca persoană juridică distinctă, dobândind drepturi și
asumându-și obligații în raport cu terții. Societatea își exercită drepturile dobândite, respectiv răspunde
pentru obligațiile asumate, în mod necesar prin altcineva, care îi exprimă voința și interesul 145:
reprezentanții ei. Exercitarea atribuției de reprezentare dă dreptul reprezentatului să se îndrepte asupra
terțului în baza contractului încheiat de reprezentant întrucât actul este al reprezentatului și nu al
reprezentantului146, la fel cum dă dreptul terțului cu care reprezentantul a contractat în limitele
mandatului, de a se îndrepta în aceeași măsură asupra reprezentatului.
Reprezentarea legală se întinde și la actele procesuale, reprezentanții legali putând reprezenta în
instanță societatea pârâtă sau reclamantă 147. Conform art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., persoanele
juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanții lor, la sediul lor principal sau, atunci când este cazul,
la sediul dezmembrământului lor societar. Citarea se face prin indicarea denumirii persoanei juridice, nu
prin indicarea numelui reprezentantului, persoana juridică fiind cea care face obiectul citării însă prezența
fizică în fața instanței se face, evident, prin reprezentanții legali, oricare ar fi aceia de la data termenului. A
pretinde ca persoanele fizice să fie citate pe numele lor ar însemna nu numai să se creeze o formalitate pe
care legea nu o prevede, dar și să se ajungă la situația în care o persoană care nu mai este reprezentant
legal la data citării să fie obligată să se prezinte în fața instanței148.

139
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 216.

140
Cesare Vivante, op. cit., p. 59 și I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 133.

141
A se vedea supra nr. 9.1.

142
Constantin Bălescu, art. cit., p. 699.

143
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 137.

144
A se vedea și supra nr. 9.2.3.

145
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 484.

146
Constantin Bălescu, art. cit., p. 702.

147
Cas. III, dec. nr. 1474 din 31 mai 1939, în Revista de drept comercial și studii economice, 1939, p. 325.

148
Cas. III, dec. 1648 din 09 octombrie 1936 (Bul., pag. 1875. Pandectele Române 1937, vol. III, pag. 238), în op. cit., de
Stelian C. Popescu, p. 172.
 Conform art. 209 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 1432 alin. (1) teza I-a din Legea societăților, dreptul de
reprezentare aparține consiliului de administrație, iar coroborat cu art. 1533 alin. (1) din aceeași lege,
directoratul societății administrate în sistem dualist reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție.
Mai departe, ambele articole din Legea societăților prevăd că, în lipsa unei stipulații contrare în actul
constitutiv, consiliul de administrație reprezintă societatea prin președintele său, respectiv că membrii
directoratului reprezintă societatea doar acționând împreună. Pentru că aceste articole au generat
probleme de înțelegere în doctrină 149 și, probabil, și în practică, vom încerca să deslușim sensul lor, cu
precizarea că, pentru a le înțelege în profunzime este nevoie ca prezenta secțiune să fie parcursă împreună
cu următoarea (9.2.3). Începem explicațiile prin a spune că atât consiliul de administrație cât și directoratul
sunt organe societare (de decizie), parte a unui întreg, și nu un subiect distinct de drept, precum societatea,
în ansamblul ei150, ceea ce înseamnă că președintele consiliului de administrație nu poate reprezenta
consiliul de administrație, ca organ societar, în raport cu terții contractanți sau în justiție, ci reprezintă
societatea, ca persoană juridică, aceasta din urmă având calitatea de reprezentat. În aceeași ordine de idei,
un organ societar precum consiliul de administrație, respectiv directoratul, nu poate fi reprezentant legal,
pentru că îi lipsește atât calitatea de subiect de drept, cât și voința individuală, întrucât, în mod natural,
dreptul de semnătură socială nu poate aparține decât unei persoane fizice, singura înzestrată cu
discernământ, cu capacitate materială de a încheia acte juridice. De exemplu, dacă o persoană juridică este
numită administrator, va trebui să-și desemneze, la rândul ei, un reprezentant-persoană fizică, iar dreptul
de semnătură socială îi este conferit persoanei fizice. Reprezentarea legală poate fi individuală sau
colectivă, dar acest lucru nu schimbă caracterul personal al semnăturii.
În concluzie, interpretarea art. 1432 alin. (1), respectiv art. 1533 alin. (1) din Legea societăților, este
următoarea: consiliul de administrație, respectiv directoratul, reprezintă societatea – după cum prevede și
art. 209 alin. (2) C. civ. – prin membrii acestor organe, dacă li s-a conferit drept de semnătură socială.
Așadar, nu consiliul de administrare este reprezentantul legal, ci membrii acestuia, atunci când dețin, pe
lângă calitatea de gerant, și calitatea de reprezentant legal. Dintre aceștia, legea îl prezumă a avea calitatea
de reprezentant legal pe președintele consiliului de administrație, însă actul constitutiv poate să stabilească
altfel, conform art. 1432 alin. (2) din Legea societăților. Actul constitutiv poate deci să stipuleze că toți
administratorii sunt reprezentanți legali, ori numai o parte din ei, cu sau fără președintele consiliului, ori că
acesta din urmă reprezintă societatea în mod colectiv cu încă unul (sau mai mulți) dintre ceilalți
administratori. În cazul în care societatea are un administrator unic, respectiv un manager unic (director),
acesta este singurul reprezentant legal. Interpretarea este aceeași și pentru societatea administrată în
sistem dualist, conform art. 1533 alin. (2), dreptul de reprezentare revenind nu directoratului, ca organ
societar, ci, în sensul art. 209 alin. (2) C. civ., membrilor acestuia, cărora li se acordă dreptul de semnătură
socială. Spre deosebire însă de societatea administrată în sistem unitar, unde reprezentarea colectivă
trebuie menționată în actul constitutiv, în cazul societății administrate în sistem dualist se prezumă că
reprezentarea este colectivă.
Stabilirea reprezentanților legali se poate face doar împreună cu atribuția de gerare 151, cu mențiunea că
la societățile cu răspundere limitată, spre deosebire de cele pe acțiuni, managerii (directorii) nu au un
contract de mandat, ci unul de muncă (deși suprapus peste un raport juridic de mandat 152); în lipsa
atribuției de gerare, reprezentarea nu este una legală ci o simplă reprezentare convențională, prin
procură153. Desemnarea reprezentanților legali prin actul constitutiv se poate face atât nominal, cât și prin
referire la funcția de conducere în cadrul societății 154 (administrator, director sau membru al
directoratului). Dacă reprezentarea este individuală, semnătura oricăruia din reprezentanții legali ai
societății – atunci când sunt mai mulți – produce efectele specifice reprezentării, adică în persoana și
patrimoniul reprezentatului societar. Atunci când reprezentarea este colectivă, efectele în speță se produc
149
Într-o opinie s-a afirmat în mod pripit despre conținutul articolului 143 2 alin. (1) din Legea societăților că este o
inadvertență a legii (a se vedea Gheorghe Piperea în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe
Piperea, p. 585). Într-o altă opinie s-a spus că posibilitatea reprezentării exercitate de alți administratori decât președintele
consiliului derivă din textul art. 1432 alin. (2) din Legea societăților (a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 468),
în realitate această posibilitate rezultând din chiar primul aliniat al respectivului articol.

150
Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., p. 114.

151
Sorin David, Flavius Baias, art. cit., p. 19. Pentru o opinie la care nu achiesăm, conform căreia orice persoană care
îndeplinește o funcție în cadrul societății poate fi desemnată reprezentant legal, a se vedea Carmen Todică, op. cit., p. 250.

152
A se vedea infra nr. 28.3.

153
A se vedea infra nr. 9.2.5.

154
C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 66.
doar prin semnătura conjunctă a tuturor celor indicați ca acționând împreună în calitate de reprezentanți
legali155. Lipsa uneia dintre semnăturile conjuncte poate fi însă acoperită prin ratificarea actului de către
reprezentantul legal care a lipsit de la încheierea actului156.
Pentru ca reprezentarea legală să producă efecte juridice față de terți, adică semnătura
reprezentantului să angajeze societatea în raporturile juridice născute din actele juridice încheiate prin
reprezentare, trebuie efectuate formalitățile de publicitate prin registrul comerțului, atât cu privire la
numire cât și cu privire la depunerea specimenului de semnătură pentru fiecare reprezentant legal 157. După
cum spuneam, dacă printre administratorii unei societăți pe acțiuni administrate în sistem unitar se află și o
persoană juridică, aceasta trebuie să-și desemneze un reprezentant permanent – persoană fizică (art. 153 13
alin. (2) din Legea societăților) care depune specimenul de semnătură. La societățile administrate în sistem
dualist, o persoana juridică nu poate fi decât membru al consiliului de supraveghere, deci reprezentantul
său permanent nu va fi niciodată reprezentant legal al societății, această atribuțiune fiind rezervată
membrilor directoratului. Fără îndeplinirea formalității de publicitate, societatea nu poate invoca numirea
reprezentantului legal în fața terților 158. Specimenul se poate da în fața unui reprezentant competent al
registrului comerțului, ori anterior, prin certificarea semnăturii de către un notar public sau avocat (art. 18
alin. (2) din Legea registrului comerțului).
Dovada față de terți a calității de reprezentant legal (contemplatio domini) – atunci când se solicită – se
face prin extrasul de registru care atestă înregistrarea. Depunerea specimenului de semnătură la registrul
comerțului semnifică faptul că semnătura sa socială poate angaja răspunderea societății 159, cu următoarele
mențiuni: (i) la societatea administrată în sistem unitar care nu a delegat atribuțiile de conducere
prezumțiile legale sunt că semnătura socială aparține președintelui consiliului de administrație și că, dacă în
afară de el, mai sunt și alți administratori-reprezentanți legali, fiecare dintre ei poate reprezenta singur
societatea, semnătura individuală angajând contractual societatea; excepțiile prin care președintele
consiliului nu este reprezentant legal sau prin care reprezentarea legală este colectivă trebuie prevăzute în
mod expres în actul constitutiv; (ii) la societatea administrată în sistem unitar care a delegat atribuțiile de
conducere, caz în care atribuția de reprezentare trece automat către directori, prezumțiile legale sunt că
semnătura socială aparține directorului general și că, dacă în afară de el, mai sunt și alți directori-
reprezentanți legali, fiecare dintre ei poate reprezenta singur societatea, semnătura individuală angajând
contractual societatea; excepțiile prin care directorul general nu este reprezentant legal sau prin care
reprezentarea legală este colectivă trebuie prevăzute în mod expres în actul constitutiv; (iii) la societatea
administrată în sistem dualist prezumțiile legale sunt că semnătura socială aparține fiecăruia dintre
membrii directoratului și că aceștia își exercită atribuția de reprezentare în mod colectiv, excepțiile prin
care nu toți membrii directoratului sunt reprezentanți legali sau prin care reprezentarea nu este colectivă,
ci semnătura individuală a unui singur membru al directoratului este suficientă pentru a lega contractual
societatea trebuie prevăzute în mod expres în actul constitutiv160.
Depunerea specimenului de semnătura echivalează cu acceptarea, de către mandatarul desemnat, a
calității de reprezentant legal al societății, în lipsa acestei formalități putându-se considera că acesta a
contractat cu a treia parte în nume personal, terții nefiind îndreptățiți a invoca nici măcar buna lor credință.
După efectuarea publicității numirii, societatea nu mai poate opune terților nicio neregularitate la
desemnarea reprezentanților legali, cu excepția cazului în care societatea face dovada că terții aveau
cunoștință de neregularitate (art. 54 alin. (1) din Legea societăților). Societatea nu poate invoca față de terți
numirile reprezentanților, dacă ele nu au fost făcute publice conform legii (art. 54 alin. (2) din Legea
societăților).Nu toți administratorii, directorii sau membrii directoratului trebuie să fie în mod obligatoriu
toți reprezentanți legali, dar nu pentru că reprezentarea ar fi doar de natura mandatului și nu de esența

155
Ibidem, p. 68.

156
Cas. it., dec. din 27 ianuarie 1941, în Revista de drept comercial și studii economice, 1941, p. 634.

157
Pentru o opinie la care nu achiesăm, conform căreia însăși exercitarea mandatului de administrator este condiționată de
publicitatea numirii (Cornelia Lefter, op. cit., p. 249).

158
ICCJ, s. com., dec. nr. 1357 din 1026 din 26 martie 2009, în Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2009 a ICCJ, Editura
Hamangiu, București, 2009, p. 1.

159
Calitatea semnăturilor acțiunii în justiție a societății este dovedită și valabilă prin prezentarea extrasului de registru (în
sistemul Codului comercial, de publicarea în Monitorul Oficial a împuternicirii reprezentanților societății). A se vedea Cas. III,
dec. 861 din 28 mai 1930, în op. cit., de Stelian C. Popescu, p. 178).

160
De lege ferenda s-a propus în doctrină (Dragoș-Mihail Daghie, op. cit., p. 348) ca natura individuală sau colectivă a
reprezentării să fie menționate în Registrul comerțului.
lui161, ci pentru că, în virtutea caracterului special a contractului de administrare, față de genul proxim care
este contractul de mandat, atribuția de reprezentare se adaugă celei de gerare doar dacă societatea-
mandantă, prin adunarea ei generală, i-o acordă și mandatarul o dorește; aceeași este situația la societatea
cu răspundere limitată, mai puțin prezumția cu privire la dreptul de reprezentare legală al președintelui
consiliului de administrație.
Dacă societatea pe acțiuni administrată în sistem unitar a delegat atribuțiunile de conducere, directorii
desemnați vor fi – toți sau doar unii dintre ei – reprezentanți legali. La fel se întâmplă în sistemul dualist
unde atribuția de reprezentare legală aparține automat managementului, adică membrilor directoratului.
În mod colectiv,dacă actul constitutiv nu prevede că aceștia pot reprezenta individual, dar aceasta nu
schimbă posibilitatea separării atribuției de management de atribuția de reprezentare legală pentru unii
dintre membrii directoratului.
În toate cazurile, acordarea dreptului de reprezentare altor administratori în afara președintelui
consiliului (conform art. 1432 alin. (1)), la societatea administrată în sistem unitar care păstrează
atribuțiunile de conducere, respectiv în afara directorului general, la societatea administrată în sistem
unitar care deleagă aceste atribuțiuni către directori (art. 143 2 alin. (4)), precum și neacordarea lui în mod
colectiv membrilor directoratului, la societatea administrată în sistem dualist (art. 153 3 alin. (2)), se face
numai prin derogări statutare. La societățile în comandită, administrația societății (împreuna deci cu
dreptul de reprezentare) poate fi încredințată doar asociaților comanditați, care, la rândul lor, o pot
transmite comanditarilor, prin procură specială înregistrată la registrul comerțului, numai pentru anumite
operațiuni sau tipuri de operațiuni (art. 88 și 89 din Legea societăților). La societățile în nume colectiv și la
cele cu răspundere limitată dreptul de reprezentare legală aparține fiecărui administrator, dacă actul
constitutiv nu prevede altfel (art. 75 și art. 197 alin. (3) din Legea societăților). Așadar, în cazul acestor din
urma societăți, fie nu toți asociații sunt desemnați administratori, fie nu toți administratorii ajung să
primească din partea asociaților dreptul de reprezentare legală.
În concluzie, atunci când organele de administrare sau management sunt colegiale, unii membri sunt
doar gestionari ai patrimoniului social, în timp ce alții sunt, în plus, reprezentanți legali ai societății 162,
nefiind obligatoriu ca atribuția de reprezentare să completeze atribuția de gerare. În cazul în care atribuția
de reprezentare nu completează atribuția de gerare sau de management, gerantul sau managerul nu poate
încheia acte juridice în numele și pe socoteala societății. Concluzia cu privire la divizarea gestiunii de
reprezentare este susținută de următoarele texte de lege: (i) art. 7 lit. e), respectiv 8 lit. g 1) din Legea
societăților, care vorbesc de „puterile conferite administratorilor sau, după caz, directorilor, respectiv
membrilor directoratului [...]163”, ceea ce înseamnă că administratorilor sau managerilor li se pot conferi
puteri diferite; (ii) art. 71 din Legea societăților, aplicabil tuturor formelor societare, care prevede că
„administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate
li s-a acordat în mod expres”; per a contrario, nu toți administratorii au dreptul de a reprezenta societatea
şi (iii) art. 75 din Legea societăților (aplicabil doar societăților de persoane și mixte 164), conform căruia
„dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară”; a fortiori,
acest text se aplică inclusiv societăților de capitaluri, unde flexibilitatea trebuie să fie maximă: fie acționarii
nu doresc să confere atribuția de reprezentare oricărui administrator sau manager, fie există
administratori, respectiv manageri ce nu doresc să își asume aceasta atribuție, cu mențiunea că în practică
este neobișnuit ca managerii să refuze dreptul de reprezentare legală (de aceea art. 1533 alin. (2) prevede
că, în lipsă de stipulație statutară contrară, fiecare dintre membrii directoratului este reprezentant legal,
împreună cu ceilalți).
Reprezentarea este de esența mandatului din dreptul comun, lipsa reprezentării echivalând cu lipsa
însuși a contractului de mandat, mandatarul încheind acte juridice pe seama mandantului, după cum
prevede art. 2009 C. civ., iar lipsa reprezentării însemnă că acesta să încheie acte pe seama altuia dar în
nume propriu, precum în contractele de comision, agenție etc. Așadar, în sensul art. 2009 și urm. C. civ.,

161
Cum s-a spus într-o opinie (Elena Cârcei, op. cit., p. 270). Autoarea ignoră că mandatul fără reprezentare este comisionul
sau consignația, adică atunci când calitatea de mandatar nu este revelată terțului cocontractant, ceea ce nu se întâmplă unei
societăți comerciale.

162
Gheorghe Piperea, op. cit., p. 83 și Raluca Dimitriu, art. cit., p. 116.

163
Desigur că această prevedere acoperă nu numai situația când atribuția de gerare vine fără atribuția de reprezentare, dar
și situaţia în care există deosebiri între atribuțiile de gerare, precum în cazul societăților admise la tranzacționare care
constituie, în cadrul consiliului de administrație, respectiv de supraveghere, diferite comitete, unele obligatorii (comitetul de
audit, comitetul de nominalizare sau comitetul de remunerare).

164
Conform art. 193 alin. (2) din Legea societăților.
este imposibil ca mandatul din dreptul comun să cuprindă exclusiv acte materiale, fără acte juridice 165.
Atribuțiile administratorilor sau managerilor înseamnă însă mai mult decât încheierea de acte juridice
deoarece presupun o activitate de concepție și inițiativă pe seama unei întreprinderi 166 (prin concepție și
inițiativă înțelegem strategie, apreciere a pieței pe care activează societatea și a mediului concurențial,
investițional, financiar și/sau a mediului de afaceri în general, adică de viziune cu privire la societatea
comercială privită ca afacere, spre mulțumirea sau nemulțumirea asociaților reflectată în diverși indicatori
financiari167 sau economici), concretizată parțial în acte juridice încheiate cu terții 168.
Cele de mai sus fac din gestiunea socială un contract de se sine stătător: contractul de administrație.
Argumentele în favoarea acestei concluzii au fost expuse de doctrina franceză la începutul secolului
trecut169 și identificate recent de doctrina autohtonă 170, adăugând că aceeași doctrină franceză a mai arătat
că mandatul poate însemna inclusiv administrarea unei afaceri (nu neapărat organizată sub forma unei
întreprinderi), ceea ce presupune efectuarea nu doar acte juridice ci și acte materiale 171, câtă vreme sunt în
folosul mandantului. Menționat ca atare în Legea societăților (art. 144 1 alin. (6)), putem spune despre
contractul de administrație că este un contract numit doar și prin faptul că stabilește anumite derogări de
la mandatul din dreptul civil, dar i se aplică în completare regulile de la care nu a derogat. Motivăm această
ultimă concluzie prin aceea că suntem, întâi de toate, în fața unui contract, nu a unei gestiuni de afaceri, ca
fapt juridic licit și, apoi, prin aceea că mandatul este genul proxim, dreptul comun la care inclusiv legiuitorul
trimite cu diverse ocazii precum a reglementării persoanei juridice, respectiv a societății (art. 209 alin. (3) C.
civ, respectiv art. 72, 1371, 1441 alin. (1) din Legea societăților ș.a.). Aceasta înseamnă că, prin derogare de
la prevederile art. 2009 C. civ., contractul de administrare, ca diferență specifică, incidentă societăților
comerciale și a celorlalte persoane juridice, poate să conțină doar efectuarea de acte materiale, de
gestiune.
Regula de la art. 209 alin. (2) C. civ., conform căreia reprezentarea legală este fie individuală fie
colectivă, produce efecte diferite în funcție de forma de administrare a societății pe acțiuni și, raportat la
art. 55 alin. (1) teza finală din Legea societăților, atunci când suntem în situația unei depășiri a puterilor de
reprezentare. La societatea pe acțiuni administrată în sistem dualist, spre deosebire de cea administrată în
sistem unitar, terții nu pot invoca lipsa de informare cu privire la reprezentarea colectivă a membrilor
directoratului înregistrați la registrul comerțului, conform art. 1533 alin. (5) din aceeași lege. Același lucru se
întâmplă la societatea administrată în sistem unitar cu privire la reprezentarea individuală a președintelui
consiliului de administrație ce a depus specimenul de semnătură. Reiterăm că reprezentarea colectivă prin
toți membrii directoratului societății administrate în sistem dualist, respectiv prin președintele consiliului
de administrație al societății administrate în sistem unitar, este o prezumție legală și nu o prevedere
statutară care să nu poată fi opusă terților prin simpla publicitate a actului constitutiv. Invers, dacă există o
derogare statutară de la prevederile art. 1432 alin. (1) din Legea societăților, prin care dreptul de
reprezentare legală nu aparține președintelui consiliului de administrație, această derogare, chiar publicată
prin intermediul actului constitutiv, nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii de către terți a
derogării. Subliniem însă că, dacă derogarea constă în atribuirea dreptului de reprezentare legală în mod
colectiv președintelui consiliului de administrație împreună cu un alt administrator (sau mai mulți),
reprezentarea colectivă prevăzută astfel în actul constitutiv este opozabilă terților prin simpla mențiune a
reprezentării colective în registrul comerțului, conform art. 1432 alin (2) coroborat cu alin. (5) din aceeași
lege, ceea ce constituie o excepție de la regula prevăzută la art. 55 din Legea societăților care consideră
insuficientă publicitatea prin registrul comerțului pentru a stabili reaua-credință a terților. Daca unuia
dintre reprezentanții colectivi ai societății îi încetează mandatul de gerant sau doar puterea de
reprezentare și este înlocuit cu alt reprezentant, în cadrul aceluiași drept de reprezentare colectivă, odată
cu înregistrarea noului reprezentant în registrul comerțului, mențiunea reprezentării colective credem că
trebuie reiterată.
165
Dimitrie Alexandresco, op. cit., vol. IX, pp. 567-568.

166
Gheorghe T. Cristea, art. cit., p. 308.

167
A se vedea supra nr. 23.1.1.

168
A se vedea deosebirea dintre membrii organelor societare și reprezentanţii legali, dezbătută în secțiunea următoare
(infra nr. 9.2.3).

169
A se vedea C-tin Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 184, pct. 10 (citând Pont, Aubry & Rau, Laurent, Huc, Baudry
& Wahl, Guillouard și Planiol).

170
Claudia Roșu, op. cit., p. 218.

171
C-tin Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 184, pct. 11 (citând Troplong și Demante & Colmet de Santerre).
 Atât în cazul societății pe acțiuni administrate în sistem unitar, cât și în cazul celei administrate în sistem
dualist, prin acordul unanim al reprezentanților legali ce reprezintă societatea în mod colectiv, unii dintre ei
pot fi împuterniciți să încheie anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni (art. 143 2 alin. (3), respectiv
art. 1533 alin. (3) din Legea societăților). O astfel de împuternicire este, desigur, convențională, nefiind
posibilă o dublă reprezentare legală întrucât cel împuternicit individual este deja reprezentant legal, chiar
dacă într-un sistem de reprezentare colectivă. De asemenea, această prevedere nu se referă la o
operațiune anume ci la mai multe operațiuni, cu precizarea sau nu a tipului de operațiuni, ceea ce apropie
această formă de împuternicire, ca natură juridică, de o delegare, fără însă a se confunda cu delegarea
prevăzută la art. 143 din Legea societăților. Deosebirea dintre cele două este aceea ca delegarea prevăzută
la art. 1432 alin. (3), respectiv art. 1533 alin. (3) este făcută în considerarea operațiunilor sau tipului de
operațiuni, deci revocabilă, pe când cea prevăzută la 143 este făcută în considerarea funcției delegatului
(director, manager), deci irevocabilă.
Atunci când reprezentanții legali acționează împreună, împuternicirea unui terț pentru o singură
operațiune poate fi dată în baza art. 71 din Legea societăților doar de către toți reprezentanții legali
acționând în acest fel172, nefiind valabilă o transmitere individuală, de la un singur reprezentant legal,
întrucât eludează prevederile privind reprezentarea colectivă al cărei rol este de protecție a acționarilor
prin controlul reciproc al reprezentanților legali. Or, dacă am accepta posibilitatea împuternicirii din partea
unui singur reprezentant legal, chiar dacă funcționează pentru o singură operațiune, s-ar obține pe calea
reprezentării convenționale ce nu s-a oferit pe calea reprezentării legale. Pseudo-delegarea prevăzută la
art. 1432 alin. (3), respectiv art. 1533 alin. (3) (ca și împuternicirea de la art. 71, de altfel, după cum am
arătat) are deci rolul de a ușura încheierea unor acte, reprezentarea colectivă fiind, de multe ori, un
impediment în flexibilitatea societății în contractele pe care le semnează.
Atunci când societatea pe acțiuni administrată în sistem unitar numește unul sau mai mulți directori,
conform art. 143 din Legea societăților, delegând către aceștia atribuțiunile de conducere (păstrându-le pe
cele de supraveghere), are loc o divizare a atribuției de gerare, iar vocația dreptului de reprezentare se
transmite automat către directori, urmărind obligatoriu atribuția managerială. O astfel de transmitere are
loc ope legis, în baza art. 1432 alin. (4) teza I-a din aceeași lege, dreptul de reprezentare fiind deci aferent
atribuției manageriale și nu celei de supraveghere, ceea ce înseamnă că dreptul de reprezentare al
administratorilor încetează de la data numirii directorilor 173. Interpretarea rezultă atât din modul imperativ
în care este reglementată atribuțiunea de reprezentare („puterea de a reprezenta societatea aparține
directorului general”), cât și din faptul că administratorilor le rămâne atribuția de reprezentare a societății
doar în raporturile acesteia cu directorii, deci, per a contrario, în rest (în raport cu terții) nu au putere de
reprezentare. Excepția atribuției administratorilor de reprezentare a societății în raporturile cu directorii,
conform art. 1432 alin. (4) teza finală din Legea societăților, are rolul de a acoperi acele situații în care
directorii se află în imposibilitate de a reprezenta societatea din cauza conflictului de interese, precum
atunci când încheie o tranzacție cu societatea sau se află în litigiu cu ea 174. O prevedere identică o regăsim și
la societatea pe acțiuni administrată în sistem dualist, unde consiliul de supraveghere reprezintă societatea
în raporturile (doar) cu directoratul, conform art. 1533 alin. (4) din aceeași lege.
Delegarea reprezentării de la administratorii societății pe acțiuni administrate în sistem unitar către
directori, care este irevocabilă și se produce automat ca efect al simplei desemnări a organului managerial,
nu trebuie deci confundată cu transmisia convențională și nelimitată a plenitudinii acesteia, interzisă de
art. 71 din Legea societăților; de asemenea, nu trebuie confundată nici cu transmiterea parțială și/sau
temporară a dreptului de a reprezenta convențional (prin procură specială) societatea, permisă în mod
derogatoriu de același art. 71175. La societățile administrate în sistem dualist lipsa atribuțiunii de
reprezentare a membrilor consiliului de supraveghere este și mai evidentă, pentru că, prin simplă adoptare
a acestei forme de administrare, reprezentarea legală aparține automat doar membrilor directoratului, în
172
Într-o opinie criticabilă (Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 468) s-a spus, în baza art. 1432 alin. (3) menționat, ca
atunci când administratorii lucrează separat, niciunul dintre aceștia nu poate împuternici pe un alt administrator fără drept de
semnătură socială să reprezinte legal societatea. Cum dreptul de a da o procură rezultă din art. 71, nu din art. 1432 alin. (3), așa
cum mandatarul poate fi un terț, la fel de bine poate fi și un administrator fără drept de semnătură socială.

173
În același sens a se vedea Horațiu Dumitru, art. cit., p. 40. Într-o opinie la care nu achiesăm (Carmen Todică, op. cit.,
p. 103) s-a spus că dreptul de reprezentare al societății este conferit atât președintelui consiliului de administrație cât și
directorului general prin lege.

174
Cristina Cucu, Marilena Veronica Gavriș, Cătălin Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 319.

175
Criticăm astfel soluția instanței noastre supreme de a stabili că directorii numiți prin delegare, în temeiul art. 143 din
Legea societăților, pot primi dreptul de a reprezenta societatea la încheierea unui anumit act în numele societății (ICCJ, s. com.,
dec. nr. 1007 din 7 martie 2007, în op. cit., Simona Petrina Gavrilă, p. 328). În realitate aceștia au plenitudinea atribuției de
reprezentare legală și nu dreptul convențional de a semna un anumit act.
calitatea lor de manageri. Atunci când societatea pe acțiuni administrată în sistem unitar face aplicarea
art. 143 din Legea societăților și deleagă atribuțiile manageriale, executive, prin numirea unor directori,
aceștia din urma vor trebui și ei înregistrați la registrul comerțului, inclusiv cu mențiunea dacă acționează în
mod colectiv sau individual. Prevederile art. 1432 alin. (2) – (4)176 din aceeași lege le vor fi aplicabile și
directorilor, ceea ce înseamnă că dreptul de reprezentare poate fi conferit de către acționari doar unui
singur director, tuturor, sau unora dintre ei. Așadar, prevederea la alin. (3) conform căreia dreptul de
reprezentare aparține (doar) directorului general trebuie interpretată în conjuncție cu alineatele (2) și (3) la
care însuși alin. (4) face trimitere. Calitatea de director general poate fi cumulată cu calitatea de președinte
al consiliului de administrație, conform art. 1432, dacă actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a
acționarilor prevede acest lucru (mai puțin în cazul întreprinderilor publice reglementate de OUG nr.
109/2011). De asemenea, directorii pot fi desemnați dintre administratori sau din afara lor; în primul caz
aceștia se numesc administratori executivi, spre deosebire de ceilalți care se numesc neexecutivi.
La societățile cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui
administrator, conform art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din Legea societăților, în afară de stipulație
contrară în actul constitutiv. O astfel de stipulație trebuie privită în conjuncție cu regula de la art. 55
alin. (1) din aceeași lege, astfel că o eventuală reprezentare colectivă nu este opozabilă terților de
bună-credință doar prin simpla mențiune în actul constitutiv 177. Dacă actul constitutiv prevede doar că
administratorii lucrează împreună, înseamnă că iau decizii în unanimitate, conform art. 197 alin. (3)
raportat la art. 76 alin. (1) din Legea societăților (mențiune statutară despre care face vorbire și art. 7
lit. e) din aceeași lege), ceea nu schimbă cu nimic situația reprezentării, deoarece art. 76 se referă
doar la procedura de deliberare, nu și la reprezentarea legală, care este reglementată, așa cum
spuneam, la art. 75178. În mod diferit, art. 35 alin. (2) din legea germană din 1892, care a legiferat
societățile cu răspundere limitată, prevedea că „în lipsă de stipulație statutară asupra acestui punct,
consimțământul și semnătura tuturor e necesară”179, iar legea germană a fost luată de model pentru
legea franceză din 1925180, care, la rândul ei, a fost luată de model de Codul Comercial Carol al II-lea,
ce a fost transpus aproape mutatis mutandis în Legea societăților, în 1990, ceea ce înseamnă că
schimbarea făcută de legiuitorul român – deși nefericită – pare voită. Așadar, existența unei de clauze
statutare privind reprezentarea colectivă a societății cu răspundere limitată nu este opozabilă terților,
precum la societățile pe acțiuni, în baza art. 143 2 alin. (2) din aceeași lege, chiar și dacă este
menționată în registrul comerțului (precum la societățile pe acțiuni în baza alin. (5) al aceluiași articol),
art. 1432 fiind o dispoziție privind publicitatea reprezentării specifică societății pe acțiuni, nu una
privind administrarea.
Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauză o pagubă mare societății cu răspundere limitată ai
cărei administratori lucrează împreună, poate decide un singur administrator în lipsa celorlalți, care se
găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la administrare (art. 76 alin. (2) din aceeași lege).
Acest alineat se referă strict la actele materiale de gestiune, nu și la actele juridice, de reprezentare, ceea
ce înseamnă că regula de la art. 75 nu este atinsă de dispozițiile ce îi urmează.
Dacă la societățile cu răspundere limitată există un management subordonat consiliului de
administrație (situație întâlnită uneori în practică), atribuția de reprezentare legală poate fi acordată, prin
actul constitutiv181, unuia sau mai multor manageri (de exemplu directorului sau directorului general), de

176
Prevederile alin. (4) se vor aplica, desigur, doar în ceea ce privește teza finală, conform căreia consiliul de administrație
păstrează atribuția de reprezentare a societății în raporturile cu directorii, dispozițiile tezei a II-a (referitoare la însăși delegarea)
nefiind aplicabile în mod logic întrucât un text de lege nu poate trimite la el însuși (pentru o opinie conform căreia am fi în
prezenta unei greșeli de redactare a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 470).

177
ÎCCJ, s a II-a civ., dec. nr. 3990/2012, în Legea societăților adnotată. Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 63.

178
„Față de regula unanimității, nu se poate face confuzie între noțiunea de reprezentare a persoanei juridice și noțiunea
de capacitate” (ÎCCJ – Jurisprudența secției comerciale pe anul 2008. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 23).

179
I.L. Georgescu, op. cit., pp. 143-144.

180
Eugen Petit, op. cit., p. 115.

181
Într-o opinie (Nicoleta Rodica Dominte, op. cit., p. 332) s-a spus că atributele specifice administratorilor pot fi delegate
directorilor de către cei dintâi.
obicei angajați ai societății în baza unui contract de muncă 182 (care se suprapune, așa cum spuneam, peste
un contract de mandat183). În lipsa unor prevederi specifice în materie de reprezentare a societății cu
răspundere limitată, precum la cea pe acțiuni, considerăm ca reprezentarea legală prin intermediul
directorilor este una de sine stătătoare184, primită direct de la asociați și nu delegată de administratori, ceea
ce înseamnă că funcționează în paralel cu reprezentarea legală realizată prin intermediul administratorilor
și nu în locul acesteia, precum la societățile pe acțiuni administrate în sistem unitar cu delegarea
atribuțiunilor executive, dispozițiile art. 143 din Legea societăților neputând fi extinse la societatea cu
răspundere limitată, conform art. 197 alin. (4) din aceeași lege185. Altfel spus, pentru identitate de rațiuni, o
reprezentare colectivă poate fi atribuită și directorilor, precum și unor administratori împreună cu
directorii.
În afara reprezentanților legali mai sus menționați, aceeași calitate o au și cei care reprezintă
sucursalele, dacă prin actul constitutiv sau prin regulamentul interior al societății ori al sucursalei sau prin
actul de numire nu s-a stabilit altfel. Aceștia din urmă au deci un drept de reprezentare legală, însă limitat
la actele pe care sucursala le poate încheia conform actului de înființare (actul constitutiv sau hotărârea
adunării generale) ori a regulamentului interior de funcționare. Pentru a face opozabilă terților calitatea de
reprezentanți legali ai sucursalelor, semnătura acestora trebuie depusă la registrul comerțului, conform
art. 45 alin. (2) din Legea societăților186, similar reprezentanților legali ai societății-mamă. În cazul
reprezentanților legali ai sucursalei este vorba, desigur, de registrul din județul unde este înregistrată
sucursala. Conducătorii unor dezmembrăminte fără personalitate juridică, altele decât sucursalele (agenții,
reprezentante, puncte de lucru etc.) nu sunt reprezentanți legali și, dacă li se conferă un drept de
reprezentare, acesta este convențional, prin procură specială. Așadar, semnătura acestora nu se depune la
registrul comerțului.
Revocarea dreptului de reprezentare este atributul ad nutum aceluiași organ statutar care a dispus-o, în
speță adunarea generală a asociaților, diferit în funcție de eventualele prevederi statutare. Revocarea
dreptului de reprezentare se poate face odată cu revocarea întregului mandat sau separat 187. Astfel, dacă
administratorul sau managerul a fost desemnat nominal ca reprezentant legal al societății, prin chiar actul
constitutiv, societatea trebuie să opereze amendamentul de rigoare 188 și să înscrie actul adițional în
registrul comerțului (modificarea actului constitutiv este însă o consecință a operațiunii de înlocuire a
reprezentantului legal și nu o modificare de act constitutiv stricto sensu, în sensul art. 113 lit. m) și art. 117
alin. (7), respectiv art. 194 alin. (1) lit. d) raportat la art. 192 alin. (2) din Legea societăților189). Dacă actul
constitutiv al unei societăți pe acțiuni desemnează reprezentanții legali doar prin trimitere la funcția lor
(administrator, membru al directoratului sau director), revocarea dreptului de reprezentare se face prin
prezentarea hotărârii de revocare a mandatului (dreptul de semnătură socială fiind în acest caz revocat ca o
consecință), actul constitutiv nefiind afectat.
Reprezentarea legală este acordată intuitu personae și deci, revocarea ei poate interveni oricând 190. În
situația în care a fost revocată, actele încheiate de reprezentantul legal în numele și pe socoteala societății
înainte de înregistrarea mențiunii privind retragerea dreptului de semnătură socială angajează societatea
față de terții de bună-credință însă atrag ulterior răspunderea lui față de societate. Conform art. 54 alin. (2)
din Legea societăților, societatea nu poate invoca față de terți retragerea atribuției de reprezentare, dacă
nu a fost făcută publică conform legii. Conform art. 1306 C. civ., revocarea împuternicirii trebuie adusă la
cunoștința terților prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar nu este opozabilă terților decât dacă se

182
CSJ, s. com., dec. nr. 264/1997, în Revista de drept comercial nr. 9/2000, p. 137.

183
A se vedea infra nr. 38.2.3.

184
CSJ, s. com., dec. nr. 264/1997, în Revista „Dreptul” nr. 10/1997, p. 120.

185
Așadar calitatea de director (executiv) al angajatului unei societăți cu răspundere limitată nu este similară cu calitatea de
director al societății pe acțiuni administrată în sistem unitar, definită la art. 143 și urm. din Legea societăților (pentru o opinie
contrară a se vedea Cristina Cucu, Marilena Veronica Gavriș, Cătălin Gabriel Bădoiu, Cristian Haragea, op. cit., p. 135).

186
Pentru o opinie la care nu achiesam, conform căreia aceștia depun semnătura fie că sunt, fie că nu sunt reprezentanți
legali ai sucursalei, a se vedea Maria Dumitru, op. cit., p. 129.

187
Carmen Todică, op. cit., p. 251.

188
C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 66.

189
A se vedea infra nr. 36.

190
Constantin Bălescu, art. cit., p. 708.
dovedește că aceștia o cunoșteau ori puteau să o cunoască la momentul încheierii contractului cu
reprezentantul revocat. Așadar, după înregistrarea mențiunii privind retragerea dreptului de semnătură
socială în registrul comerțului, actul încheiat de falsus procurator nu mai este opozabil societății, acesta din
urmă fiind singur responsabil în fața terțului de bună-credință cu care a contractat (art. 1310 C. civ.).
Dacă revocarea atribuției de reprezentare legală înscrisă la registrul comerțului este ușor de stabilit –
mai ales că, de obicei, are loc o revocare chiar a întregului mandat, în cazul societății pe acțiuni numirea și
revocarea geranților fiind și obligatoriu a se publica în Monitorul Oficial – nu același lucru se poate spune
despre revocarea dreptului de reprezentare convențională sau modificările aduse acestuia, astfel că o
societate diligentă, pentru a evita un eventual abuz al prepusului său, ar trebui să aducă efectiv la
cunoștința terților cu care acesta intră sau obișnuia să intre în contact revocarea sau modificarea dreptului
de reprezentare convențională191. În doctrină s-a spus192 că terțul contractant poate obține de la
reprezentant fie executarea în natură a obligației ce ar fi revenit reprezentatului, dacă reprezentarea ar fi
fost valabilă, fie despăgubiri, la alegerea sa.
În afară de revocare, atribuția de reprezentare încetează prin renunțare din partea reprezentantului,
deces, incapacitate sau insolvență a sa, precum și la expirarea termenului mandatului. În acest din urmă
caz, situația actelor încheiate după expirare fără ca societatea să numească alți geranți cu atribuția de
reprezentare a fost asimilată, de către jurisprudența mai veche 193, cu situația revocării. Mai nou însă, în
lipsa unui text legal care să reglementeze situația mandatului expirat neurmat de o altă numire/reînnoire,
soluția, îmbrățișată în aceste din urmă cazuri de o parte a jurisprudenței și de o parte a doctrinei, dar
consacrată apoi printr-o decizie a instanței supreme într-un recurs în interesul legii, este aceea a prelungirii
tacite a mandatului (inclusiv în anul calendaristic anterior ținerii adunării ordinare anuale), în baza art. 2030
alin. (2) C. civ., deoarece administrarea (însoțită de reprezentarea legală) are ca obiect încheierea unor acte
succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate 194. De asemenea, reprezentarea încetează în
cazul deschiderii procedurii insolvenței asupra reprezentantului, dacă s-a dispus ridicarea dreptului său de
administrare (art. 1307 C. civ.).
Dreptul de a reprezenta legal societatea nu poate fi transmis de către reprezentanții legali, după cum
prevede art. 71 din Legea societăților, „decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres”. Așadar,
în lipsa unei clauze speciale privind posibilitatea transmiterii, actul de transmitere va fi inopozabil
societății195. Primind dreptul de semnătură socială din partea asociaților, am putea spune că art. 2023
alin. (1) C. civ. ar permite reprezentanților legali să își substituie un terț dacă asociații consimt acest lucru,
pe principiul general că mandatul este un contract intuitu personae196. Reprezentarea legală a persoanei
juridice are însă un caracter aparte comparativ cu cea generală, întrucât se exercită în paralel cu actele de
gestiune. Așadar substituirea reprezentantului legal cu un terț nu poate opera în nicio situație, fără
derogări, o transmitere a întregului mandat, pentru o durată nelimitată (prin procură generală) fiind
inadmisibilă. Derogarea prevăzută la art. 71 din Legea societăților se referă doar la transmiterea parțială
și/sau limitată, printr-o procură specială, către un terț 197, dacă o astfel de transmitere a fost aprobată de
asociați prin actul constitutiv (situație recomandabilă) sau printr-o hotărâre distinctă a adunării generale.
Transmiterea este deci una contractuală 198, mandatul dat de reprezentantul legal (mandant) terțului
(mandatar) fiind un mandat convențional, nu legal. Interdicția de a transmite întregul mandat, în
plenitudinea sa199, prin substituirea fără limite a reprezentantului, face ca prevederile art. 2023 alin. (2)
C. civ. să se aplice tot la transmiterea convențională, limitată, a dreptului de reprezentare societară, având

191
Ioan G. Grigoriu, op. cit., p. 90.

192
Ibidem, p. 709.

193
Cas., dec. nr. 370 din 13 martie 1922, în Revista societăților și dreptului comercial, anul 1925, p. 1922.

194
A se vedea supra nr. 38.2.4.4.

195
A se vedea și „teza mandatului aparent” (infra nr. 9.2.6). Criticăm așadar soluția nulității actului (a se vedea Trib.
Constanta, s. com., sent. civ. nr. 1763/2000, în Simona Petrina Gavrilă, op. cit., p. 125).

196
Doru Cosma, op. cit., p. 78.

197
Ap. Brescia, dec. din 31 ianuarie 1910, în Revista di Diritto Commerciale vol. II, 1910, p. 391.

198
Cas. III, dec. 17 din 13 ianuarie 1928, Bul., pag. 517, vol. I în op. cit., de Stelian C. Popescu, p. 186.

199
În același sens, a se vedea Claudia Roșu, op. cit., p. 214. Pentru o opinie la care nu achiesăm, conform căreia mandatul
reprezentantului legal nu poate fi îndeplinit decât personal, în lipsa unei derogării prevăzute la art. 71, a se vedea Maria
Dumitru, op. cit., p. 196.
în vedere că articolul în cauză se referă cazul când mandatul cuprinde încheierea „unuia sau mai multor
acte juridice”, după cum spune art. 2009 C. civ., nu la gerarea unei afaceri. O transmitere totală, nelimitată,
a atribuției de reprezentare ar însemna golirea parțială a conținutului mandatului primit în considerarea
funcției (de administrator sau manager). Este de neconceput reprezentarea nelimitată (prin procură
generală) a persoanei juridice, atribuția de reprezentare legală fiind indisolubil legată de atribuția de gerare
ce poate fi conferită numai de asociați. Transmiterea reprezentării prin procură specială este însă nu doar
permisă ci chiar necesară, întrucât reprezentantul sau reprezentanții legali, mai ales la societățile de mari
dimensiuni, nu pot lua parte personal la încheierea tuturor actelor juridice ale societății și nu pot participa
personal la toate procesele deduse judecății în care societatea figurează ca parte, trebuind să
împuternicească alte persoane (manageri dintr-un nivel inferior, consilieri juridici, agenți etc.), în acest caz
reprezentarea convențională fiind instrumentul juridic adecvat200.
Reprezentarea legală a societății comerciale este guvernată de Legea societăților şi Codul civil (art. 209,
218 şi 1295), iar atunci când intervine un posibil conflict de legi (de exemplu, cetățenia străină a
reprezentantului legal), legea aplicabilă, potrivit lex fori, se va stabili conform art. 2581 lit. e) C. civ.
Aplicarea lex societatis în materie de reprezentare ni se pare o soluție justă, dar va privi doar modul de
numire a reprezentanților și raporturile rezultate din reprezentare dintre reprezentat şi reprezentant, nu și
alte aspecte precum capacitatea acestora de a fi reprezentanți, unde se va aplica lex personalis (art. 2572
C. civ.). De asemenea, așa cum s-a spus în doctrină 201, nu se poate extinde aplicarea lex societatis la
reprezentarea convențională, întrucât reprezentarea legală este indisolubil legată și de modul de numire a
organelor societății ai căror membri reprezentanții legali sunt, situație inexistentă la reprezentarea
convențională ce rămâne a fi guvernată de regulile mandatului, ca act juridic nesocietar, adică de art. 2637
şi urm. C. civ.

9.2.3. Deosebirea dintre membrii organelor societare și reprezentanții

săi legali

Bibliografie: Mihail Pașcanu – Curs de drept comercial, 1908-1909. Editat de Const. Satmari/ I.L. Georgescu –
Societățile cu răspundere limitată. Studiu de drept comparat. Institutul de Arte Grafice Îndreptarea, București,
1927/ I.N. Fințescu – Drept comercial, vol. I-III. Editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929/ Traian Ionașcu, Eugen
A. Barasch – Teoria generală a contractelor economice. Editura Academiei Române, București, 1963/ Traian
Ionașcu și colaboratorii – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România. Editura Academiei Române,
București, 1967/ Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/
Constantin Stătescu – Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale. Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1970/ Aurel Pop, Gheorghe Beleiu – Curs de drept civil. Partea generală. Editura
Universității din București, București, 1973/ Gheorghe Beleiu – Drept civil român. Persoanele. Editura Universității
din București, București, 1983/ Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga – Drept civil. Persoana juridică.
Editura Lumina Lex, București, 1994/ Raul Petrescu – Drept comercial român. Editura Oscar Print, București,
1996/ Mircea N. Costin, Corina Aura Jeflea – Societățile de persoane. Editura Lumina Lex, București 1999/ Claudia
Roșu – Contractul de mandat în dreptul privat intern. Editura C.H. Beck, București, 2008/ Stanciu D. Cărpenaru,
Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență,
ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
(coordonatori) – Noul Cod civil, comentarii pe articole. Editura C.H. Beck, București, 2012/ Monica-Ana-Georgiana
Dima – Comentariile Codului civil. Persoanele juridice. Editura Hamangiu, București, 2013/ Paul L. Davies, Sarah
Worthington – Gower and Davis’ Principles of Modern Company Law, 9th Edition, Thomson Reuters (Professional),
London, 2012.

În cuprinsul acestei secțiuni vom continua considerațiile începute în secțiunea 9.2.1, după ce în
secțiunea anterioară (9.2.2.) am tratat pe larg subiectul reprezentării legale a societății comerciale. Plecând
de la înțelesul termenului de organ de administrare, la care face referire atât Codul civil (art. 209, art. 218
ș.a.), cât și, direct sau indirect, Legea societăților (art. 55 alin. (1), art. 1432 și art. 1533), putem spune că, în
contextul textelor de lege menționate, acesta înseamnă, într-o primă accepțiune, organul societar (colegial
sau unipersonal202) în care se ia, conform legii și actului constitutiv, decizia de gerare – adică decizia
200
Doru Cosma, op. cit., p. 79.

201
Radu Bogdan Bobei, op. cit., p. 48.

202
Pentru o opinie la care nu achiesam, conform căreia un organ societar este unipersonal, iar celelalte colegiale, a se
vedea Monica-Ana-Georgiana Dima, op. cit., p. 246. Nu intuim care organ societar ar putea fi, în opinia autoarei, cel exclusiv
administrativă și/sau managerială – de particularizare, de circumstanțiere a voinței societare exprimate de
asociați prin actul constitutiv sau prin hotărârile adunării generale. În componența unui organ de
administrare intră persoane fizice, cu excepția societății pe acțiuni unde pot intra și persoane juridice,
acestea din urmă având însă obligația de a desemna un reprezentant permanent-persoană fizică (art. 153 13
alin. (2) din Legea societăților). Atunci când societatea este administrată în sistem dualist, persoana juridică
nu va putea face parte decât din consiliul de supraveghere.
Organele societare sunt cele prevăzute de lege și de actul constitutiv 203. Organul de administrare la care
fac referire articolele de lege mai sus menționate desemnează nu doar unitatea internă în care se formează
voința societară cu privire la gerare (decizia administrativă sau managerială), ci mai desemnează și
ansamblul persoanelor care reprezintă legal societatea în raporturile sale externe, cu terții. Aceste
persoane sunt exclusiv fizice, care pun în executare ultima parte ale deciziei de gerare, în speță încheierea
actului juridic prin care societatea dobândește drepturi și/sau își asumă obligații în raport cu terții.
Pentru a ne edifica asupra naturii juridice a reprezentării în raport cu gestiunea (conducerea) societății,
trebuie să privim retrospectiv către fostul Decret nr. 31/1954 (art. 35 alin. (1) și (2)204 și art. 36205), având în
vedere că prevederile sale în materie de reprezentare au fost preluate relativ similar în noul Cod civil (art.
209 alin. (1) și (3)206 și art. 218 alin. (1)207). În acea epocă nu (mai) existau, după cum știm, societăți
comerciale ci echivalentul socialist al acestora: întreprinderile, ca organisme economice. Acestea aveau în
patrimoniu bunuri aparținând poporului, date de către stat spre administrare, și erau conduse de un
director (conducătorul unic208), care era organul unipersonal atât deliberativ cât și decizional al
întreprinderii209, adică însăși întreprinderea, din punct de vedere al voinței persoanei juridice. Deasupra lui
existau doar organe de complezență (adunarea generală a oamenilor muncii 210, consiliul oamenilor
muncii211 și biroul executiv al consiliului oamenilor muncii 212), deoarece liniile directoare pe care acționarii
le trasează administratorilor într-o societate comercială erau înlocuite de sarcina de plan 213, stabilită de
Comitetul de Stat al Planificării, care era obligatorie pentru director. Voința directorului se exprima prin
acte deliberative și de gerare, acestea conținând și angajamente ale întreprinderii în raporturi juridice cu
terții, întrucât, fiind lipsită atât de voință proprie cât și de existență fizică, voința directorului era voința
întreprinderii, adică, din punct de vedere volițional, directorul era chiar întreprinderea. De aceea art. 35 și
36 din Decretul 31/1954 aveau funcția de a reglementa deliberarea și gerarea, fără ca angajarea
întreprinderii în raporturi cu terții să fie privită ca fiind altceva decât exprimarea în exterior a voinței
directorului, adică a voinței întreprinderii înseși 214. Așadar, reprezentarea legală era considerată nu doar
inexistentă ci și ilogică, întrucât atribuția de deliberare și gerare includea și angajarea răspunderii în relațiile
unipersonal.

203
A se vedea supra nr. 9.2.1.

204
„(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplineşte obligațiile prin organele sale. (2) Actele juridice făcute de
organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși”.

205
„Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut”.

206
„(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data
constituirii lor. (2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin
lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe
seama persoanei juridice. (3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel în lege, actul de constituire sau statut”.

207
„Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice înseși”.

208
În concepția leninistă, caracterul unipersonal al conducerii reprezenta „centralismul democratic” (a se vedea Traian
Ionașcu, Eugen A. Barasch, op. cit., p. 11).

209
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 138.

210
Echivalentul adunării generale a asociaţilor (oamenii muncii fiind, teoretic, proprietarii mijloacelor de producție, dar la
modul general, în sensul de toate ansamblu național al mijloacelor de producție).

211
Echivalentul consiliului de administrație. Acesta trebuia să prezinte adunării generale a oamenilor muncii bilanțul
activității, situația economică și financiară și sarcinile pentru perioada următoare.

212
Echivalentul administratorilor executivi.

213
Traian Ionașcu, Eugen A. Barasch, op. cit., p. 15.
contractuale, conceptul de reprezentare legală a persoanei juridice, așa cum îl știm astăzi, apărând
ulterior215. În concepția Decretului nr. 31/1954, directorul putea, deci, să angajeze întreprinderea prin
încheierea de acte juridice, dar nu în virtutea dreptului de reprezentare, ci a celui de deliberare și gerare, el
fiind însăși persoana juridică, iar atunci când era depășit de volum, putea împuternici o altă persoană 216,
care era însă un reprezentant convențional (un angajat, un avocat, un expert).
Pentru a înțelege mai bine conceptul pe care îl regăsim și azi în Codul civil, că actele organelor „sunt
actele persoanei juridice înseși”, vom expune opiniile a trei dintre cei mai valoroși civiliști cu privire la
textele care ne interesează din Decretul nr. 31/1954 (art. 35 alin. (1) și (2) și art. 36). În prima opinie217 se
arată că „nu ne aflăm în fața a doua entități juridice de sine stătătoare: persoana juridică, pe de-o parte, și
organele persoanei juridice, pe de altă parte. Ne aflăm în fața unei singure entități – persoana juridică – ce
se exprimă prin organele sale (s.a.). Aceasta precizare era necesară deoarece persoana juridică, asemenea
și persoanei fizice, poate să ia parte la anumite raporturi nu numai direct, prin organele sale, dar și prin
intermediul unor reprezentanți”. După cum observăm din aceasta opinie, organul persoanei juridice era
însăși persoana juridică și în această calitate angaja răspunderea acesteia față de terți (prin acte sau fapte
juridice, licite sau ilicite), în timp ce reprezentanții erau doar niște simpli mandatari convenționali. „Este
adevărat că în multe privințe există asemănări între modul în care acționează organele și cel în care
acționează reprezentanții persoanei juridice”, încheie autorul citat aserțiunea, arătând că acesta este
motivul pentru care art. 36 din Decretul nr. 31/1954 asimilează raporturile dintre organele persoanei
juridice regulilor mandatului. Într-adevăr, la epoca când aceasta opinie a fost exprimată, reprezentarea era
tratată împreună cu mandatul nu doar în Decretul nr. 31/1954, ci și în Codul civil, în timp ce Codul
comercial era rezervat reprezentării prin prepuși, reprezentanți și comiși pentru comerț sau negoț. Într-o
altă opinie218 se spune, în mod asemănător, că „pot fi reprezentate nu numai persoanele fizice ci și
persoanele juridice. În raporturile stabilite de persoanele juridice reprezentarea joacă un rol atât de
important încât se poate afirma că fără ajutorul ei persoanele juridice nu ar putea acționa prompt și
eficient pe tărâm juridic. Așa cum am arătat, actele juridice ale persoanelor juridice se încheie de către
organele lor. Dar directorul unei întreprinderi socialiste, de exemplu, nu poate lua parte personal la
încheierea tuturor actelor juridice ale întreprinderii pe care o conduce şi nici nu poate sta personal în
justiție în toate procesele în care figurează unitatea sa și de aceea trebuie să împuternicească o altă
persoană (de cele mai multe ori un jurisconsult), în vederea îndeplinirii acestor acte și activități”. După cum
observăm, și din această opinie reiese că directorul întreprinderii, în calitatea lui de organ al unității
socialiste, era însăși persoana juridică, iar reprezentarea despre care vorbește autorul este convențională.
Într-o ultimă opinie219 (poate cea mai valoroasă întrucât provine chiar de la conducătorul colectivului de
redactori ai Decretului nr. 31/1954) s-a arătat și mai precis că „voința are o origine individuală, ea
îndeplinește, în cazul organului persoanei juridice, funcțiunea de voință a persoanei juridice înseși, pentru
că se manifesta în vederea realizării scopului acestei persoane, în interesul acesteia. […] Organul persoanei
juridice (de exemplu directorul unei întreprinderi sau organizații economice de stat) nu este, prin urmare,
reprezentant, ci parte constitutivă a persoanei juridice pe care o conduce. Deci, greșit se exprimă în unele
decrete și legi când numesc pe director reprezentant al persoanei juridice 220. Într-adevăr, o parte dintr-un
subiect de drepturi nu poate reprezenta acel subiect de drepturi. Actele făcute de un reprezentant produc
efecte specifice în persoana și patrimoniul celui reprezentat însă, din punct de vedere fizic, reprezentantul
și reprezentatul sunt persoane deosebite, iar din punct de vedere juridic, subiecte distincte de drepturi și
obligații”. După cum vedem și în această opinie, rezultă clar că directorul întreprinderii este însăși persoana
juridică și în această calitate angajează răspunderea ei în raporturile cu terții, nu ca „reprezentant legal”,
acest concept fiind, în lumina legislației de atunci, aplicabil doar relațiilor dintre incapabilul persoană fizică
214
Pentru o confuzie între inexistența reprezentării în Decretul nr. 31/1954 și neacordarea ei în contracte préte-nom
(precum comision, agenție sau consignație), a se vedea Monica-Ana-Georgiana Dima, op. cit., p. 248.

215
Reprezentarea legală a persoanei juridice, anterior Legii societăților, avea un cu totul alt înțeles, respectiv reprezentarea
printr-o altă persoană juridică ierarhic superioară, de exemplu, o cooperativă agricolă de producție prin uniunea cooperativelor
agricole de producție (a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 512).

216
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 138.

217
Constantin Stătescu, op. cit., p. 432.

218
Doru Cosma, op. cit., p. 79.

219
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 139.

220
După cum observăm, începea să se contureze ideea actuală de reprezentare legală a persoanei juridice. Aceasta apare
chiar și în opinii doctrinare (precum Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 483).
și părintele sau tutorele său. Cel din urmă autor conchide că „dacă organul de conducere al persoanei
juridice ar fi reprezentantul ei, legea ar fi prevăzut că actele încheiate de organele persoanei juridice produc
efecte asupra persoanei juridice, asupra patrimoniului ei (s.n.). Însă art. 35 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954
declară actele săvârșite de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, ca fiind
actele persoanei juridice înseși, exprimând astfel ideea că organul persoanei juridice este parte a acesteia”.
Credem că acest ultim citat este mai mult decât edificator în înțelegerea rolului organelor persoanei
juridice sub fostul Decret nr. 31/1954221.
În prezent, organele societății comerciale – care formează covârșitoarea majoritate a persoanelor
juridice actuale – sunt în general colegiale, astfel că pare un pic forțat să ne imaginăm cum un organ
colegial poate fi însăși persoana juridică în raport cu terții contractanți. Și totuși, concepția Decretului nr.
31/1954 nu era comunistă, ci prelua o idee capitalistă de la începutul sec. XX -văzută de unii teoreticieni ai
dreptului nostru ca fiind actuală și astăzi - conform căreia administratorul nu are o voința proprie, ci
exprimă voința colectivă a acționarilor222, care este organul de decizie223. Deosebirea în comunism era aceea
că, acționarii și administratorii fiind de complezență, directorul era singurul organ, cu funcție mai mult
administrativo-executivă decât deliberativă întrucât aceasta din urmă era suplinită de sarcina de plan. În
prezent însă, art. 209 și art. 218 alin. (1) C. civ. introduc două concepte inexistente în Decretul nr. 31/1954:
(i) pluralitatea de organe și separația acestora, plus (ii) reprezentarea legală, ambele existente în Legea
societăților încă din 1990. Organele despre care vorbește noul Cod civil sunt organul de administrare (art.
209, 210, 212, 213, 218 etc.), organul de conducere, adică cel deliberativ (art. 212) și organul de control
(art. 211). Reprezentarea legală apare în cuprinsul art. 209 alin. (2) C. civ.224, conform căruia organele de
administrare desemnate prin lege, actul de constituire sau statut să acționeze în raporturile cu terții,
individual sau colectiv, o fac în numele și pe socoteala persoanei juridice. Așadar, în concepția legiuitorului
actual, actele făcute de organele de administrare prevăzute la art. 209 (ce sunt acte ale persoanei juridice
înseși, conform art. 218 alin. (1) C. civ.), au un dublu înțeles: atât acte de gestiune, cât și acte de
reprezentare a acesteia. Art. 218 C. civ., în ansamblul său, are și el o funcție bivalentă – în sensul că
reglementează atât actele de gestiune (alin. (1), (2) și (3)) cât și pe cele de reprezentare (alin. 2). Încheierea
actelor prin reprezentare legală nu exclude încheierea lor directă, adică atunci când toți asociații se
angajează față de terțul contractant; desigur că această situație este posibilă doar temporar, la societățile
cu asociați puțini225 sau în condițiile art. 210 C. civ., adică până la data constituirii organelor de
administrare. Așadar, organul de administrare are încă o accepțiune, pe lângă aceea de organ de gestiune,
de execuție a voinței societare, care se manifestă în raporturile din interiorul societății, și anume aceea de
organ de reprezentare al societății în relația cu terții, care se manifestă în exteriorul ei 226.
Deciziile asociaților cuprinse în actul constitutiv ori în hotărârile adunărilor generale reprezintă voința
supremă a societății (deliberativă 227), iar mai departe organul societar cu atribuții decizionale, de gerare
(organul de administrare, denumit generic de Codul civil, respectiv consiliul de administrație ori
directorii/membrii directoratului, conform Legii societăților), o adaptează, o particularizează, o
circumstanțiază sub forma deciziei societare concrete, în limitele voinței societare supreme și o execută
prin încheierea de acte juridice cu terții. Desigur că nimic nu împiedică adunarea generală să ia, orice
hotărâre care este de competența organului de administrare, când acesta nu poate,. În acest caz, când
atribuția deliberativă preia, absoarbe atribuția executivă, organul de administrare doar va implementa
aceasta decizie, rolul lui reducându-se la un simplu executant. Atât atribuția deliberativă a adunării
generale, cât și atribuția executivă a organului de administrare se pot exprima fie în cadru intern, în
raporturile dintre organele societății sau pentru reglementarea funcționarii diverselor compartimente ale

221
Într-o lucrare recentă s-a afirmat că opiniile ar fi la poluri opuse (Monica-Ana-Georgiana Dima, op. cit. 246). În realitate
acestea sunt convergente și (doar) se completează reciproc. Având în vedere statura profesională a opinenților, au fost preluate
în forma exprimată, sau cu mici variații, de toată literatura de specialitate ulterioară (a se vedea Aurel Pop, Gheorghe Beleiu,
op. cit., p. 395; Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., p. 114; Claudia Roșu, op. cit., p. 210 ș.a.).

222
Claudia Roșu, op. cit., p. 210.

223
I.L. Georgescu, op. cit., p. 141.

224
Reprezentarea a fost distinct reglementată în noul Cod civil (art. 1295 şi urm.) și nu în cadrul contractului de mandat,
întrucât poate izvorî și din alte raporturi juridice decât cele de mandat, precum contractul de muncă sau de funcție publică.

225
Paul L. Davies, Sarah Worthington, op. cit., p. 166.

226
I.L. Georgescu, op. cit., p. 141 și Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, op. cit., p. 258.

227
Gheorghe Piperea în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori),
p. 200.
acesteia, fie cu adresabilitate externă, sub forma unei hotărâri sau decizii transpuse în acte juridice
încheiate cu terții. Cu cât societatea este mai mică, cu atât atribuția deliberativă va absorbi atribuția
executivă; invers, cu cât societatea este mai mare în dimensiuni (culminând cu admiterea la tranzacționare
și/sau separarea administrației între management și supraveghere), voința societară supremă se va limita
la atribuțiile deliberative obligatorii (stabilirea conținutului actului constitutiv, majorarea capitalului social,
distribuirea de dividende, numirea administratorilor etc.), lăsând execuția doar pe seama administratorilor
ori a directorilor sau chiar delegându-le atribuții deliberative. În aceste din urmă situații, intervenția
punctuală administrativă, decizională a adunării generale se va limita la cazurile expres prevăzute de lege,
precum aprobarea unui anumit act juridic încheiat de societate, ca subiect de drept, prin reprezentanții săi
legali.
În concluzie, atribuția de gerare presupune particularizarea, circumstanțierea voinței societare
supreme (care provine din actul constitutiv, ca emanație a asociaților și apoi de la adunarea generală),
implementarea ei prin adaptarea la condițiile proprii me diului de afaceri în care operează societatea.
Această circumstanțiere are loc în cadrul organului de administrare (consiliul de administrație/directorat
sau, dacă actul constitutiv ori decizia administratorilor prevede lucrul în comun, comitetul directorilor), iar
între societate și fiecare din membrii acestor organe se nasc raporturi juridice de mandat (art. 209 alin. (3)
C. civ.). Voința socială astfel particularizată, circumstanțiată, reprezintă un act de gerare și este diferită de
reprezentare228 care apare pentru ca decizia de gerare să producă efecte în afara societății prin executarea
ei, prin transpunerea ei în acte juridice încheiate cu terții. Exprimând prin aceste acte juridice voința socială
față de cel de-al treilea, între societate și membrii organului societar care încheie actul cu terțul se nasc în
plus raporturi juridice de reprezentare (art. 1295 C. civ.). Dacă aceeași persoană fizică este, în același timp,
membru al organului societar deliberativ (adică asociat) și administrator-reprezentant legal al societății,
cele două calități nu se confundă. Calitatea de administrator îi conferă atribuția de gerare, alături de ceilalți
administratori (când sunt mai mulți), subordonată hotărârii deliberative formată și prin voința lui, în
calitate de asociat, iar calitatea de reprezentant legal adăugată celei de administrator îi conferă atribuția de
reprezentare, în timp ce calitatea de asociat îi conferă dreptul societar de a participa la formarea, prin vot,
a voinței societare supreme. Calitatea de administrator îi conferă atribuția de a circumstanția, printr-o
decizie executivă, hotărârea la care a participat în calitate de membru al adunării generale, decizie uneori
implementată sub forma unor acte juridice încheiate cu terții în numele și pe socoteala societății. Nu este
nevoie ca hotărârea pusă în executare să fie întotdeauna expresă, fiind suficientă stabilirea explicită ori
implicită prin actul constitutiv sau chiar lege 229. Dacă societatea este unipersonală și asociatul unic este și
singurul administrator-reprezentant legal al societății cu răspundere limitată, atribuția deliberativă se
suprapune peste cea decizională și peste cea de reprezentare, astfel că un contract semnat de persoana în
cauză îndeplinește toate condițiile pentru valabilitatea lui.
Deosebirea dintre raportul juridic de gerare și cel de reprezentare este importantă nu numai teoretic, ci
și practic, de exemplu atunci când se pune problema răspunderii civile: în cazul membrului organului
colegial de administrare, unde voința comună se formează prin vot, răspunderea sa personală intervine
doar față de societate, atunci când votul a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale 230 sau statutare exprese
(art. 220 C. civ.), precum și cele ce rezultă din contractul său de mandat 231; în cazul reprezentantului legal ce
încheie un contract cu depășirea mandatului, nu societatea, care poate invoca inopozabilitatea, ci el devine
personal responsabil față de terțul contractant (art. 1309 alin. (1) C. civ.)232; dacă administratorul sau
administratorul-reprezentant comite un fapt cauzator de prejudicii față de un terț, răspunderea societății
este de asemenea angajată, art. 219 C. civ. arătând că faptele licite sau ilicite săvârșite de organele
persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă au legătura cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate233. În concluzie, decizia luată în cadrul consiliului de administrație sau decizia
individuală a administratorului unic, luată în condițiile mai sus menționate, pot angaja răspunderea

228
Raul Petrescu, op. cit., p. 132.

229
Un exemplu de act încheiat de reprezentantul legal în temeiul legii este cererea introductivă de aplicare a procedurii
insolvenței.

230
Precum dispozițiile privind conflictul de interese, când persoană aflată într-o astfel de situație trebuie să anunțe
conflictul și să se abțină de la vot (I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 259 și Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin
David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 158).

231
A se vedea infra nr. 38.2.1.

232
A se vedea infra nr. 9.2.6.

233
A se vedea și Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 140.
delictuală directă a societății față de un terț prejudiciat prin respectiva decizie, chiar și în lipsa unui contract
cu terțul, întrucât, fiind un fapt al organului societar, decizia în speță se consideră a fi un delict civil al
societății înseși234. Deci nu este o vorba de o răspundere indirectă, de garanție, precum cea de la art. 1373
C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului), ci o răspundere directă 235.
Nefiind materializată într-un contract încheiat cu terțul, reprezentarea nu funcționează pe tărâm
delictual, aceasta având ca obiect doar acte juridice, nu și fapte juridice 236. Dacă decizia se materializează
într-un contract încheiat cu terțul, atunci răspunderea societății va fi contractuală, ca răspundere specială
ce înlătură răspunderea delictuală. Noțiunea de răspundere civilă delictuală directă a societății intervine
pentru faptele prejudiciabile săvârșite de către administratori sau manageri în legătură cu atribuțiile sau
scopul funcțiilor încredințate, însă nu și pentru cele săvârșite de alți prepuși ai societății, care, chiar dacă își
întemeiază fapta pe o decizie sau chiar pe o hotărâre a societății 237, nu pot angaja răspunderea acesteia din
urmă decât indirect, ca comitent, în condițiile art. 1373 C. civ.
Așa cum arătam în secțiunea precedentă (9.2.2.), membrii componenți ai organelor societare de
administrare nu sunt automat reprezentanți legali ai societății. Atribuția de reprezentare trebuie conferită
de societate în mod expres fiecărui gerant, prin voința organului deliberativ. Persoanele ce alcătuiesc acest
din urmă organ, formator al voinței supreme, nu sunt niciodată reprezentanți legali, în schimb persoanele
care alcătuiesc organul de administrare, unde se ia decizia societară (consiliul de administrație/directorat
sau directorii) pot fi reprezentanți legali dacă li se conferă în mod individual atribuția de reprezentare.
Așadar simpla calitate de asociat – deci exclusiv de membru al organului deliberativ – nu presupune
niciodată, prin ea însăși, existența atribuției de reprezentare întrucât participarea la formarea voinței
societare supreme nu constituie o atribuție de decizie, de gerare ci de deliberare. Atribuția de reprezentare
se poate suprapune exclusiv peste atribuția de gerare, astfel că asociatul ar trebui să dețină și calitatea de
membru într-un organ de administrare, în speță consiliul de administrație/directorat sau directorii
executivi.

9.2.4. Reprezentarea convențională. Comparație cu reprezentarea

legală.

Bibliografie: Stelian C. Popescu – Jurisprudența Înaltei Curți de Casație în materie comercială (1916-1947). Editura
Animator, București, 1947/ Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București,
1969/ Gheorghe Beleiu – Drept civil. Persoanele. Editura Universității din București, Facultatea de Drept,
București, 1982/ Dan Chirică – Drept civil. Contracte speciale. Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994/ Viorel Mihai
Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I și II. Editura Național, București, 1996-1997/
Gheorghe Piperea – Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale. Noțiuni elementare.
Editura All Beck, București, 1998/ Claudia Roșu – Contractul de mandat în dreptul privat intern. Editura C.H. Beck,
București, 2008/ Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Carmen Todică – Statutul juridic
și puterile administratorului în societatea comercială. Editura Universul Juridic, București, 2011.

Reprezentarea convențională a societății se face în temeiul unui contract de mandat încheiat de

societate, în calitate de mandant, printr-un reprezentant legal, și o altă persoană, în calitate de mandatar.
Asemănarea dintre reprezentarea legală și cea convențională, la societatea comercială, constă în faptul că,
în ambele cazuri, este vorba de încheierea de acte în numele și pe socoteala societății. Între cele două
forme de mandat există destule deosebiri. Atribuția de reprezentare legală este parte a contractului de
gerare (contract de mandat, la societățile pe acțiuni, respectiv de mandat sau de muncă, la cele cu
răspundere limitată ori la sucursale), alături de atribuția de gestiune 238. Reprezentarea legală ține de esența
capacității de exercițiu, fiind organică și obligatorie, în timp ce reprezentarea convențională este

234
Ibidem, p. 140.

235
Mihail Pașcanu, op. cit., p. 662.

236
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 520.

237
Ori pe actul constitutiv, regulamentul de ordine interioară, fișa postului, organigrama sau indicațiile scrise ori chiar
verbale ale unui reprezentant al societății.

238
Gheorghe Piperea, op. cit., p. 83.
facultativă239. Reprezentarea legală este guvernată de dispozițiile Legii societăților, completată cu
dispozițiile Codului civil, pe când reprezentarea convențională este un contract guvernat exclusiv de
dispozițiile Codului civil privind mandatul. Atribuția de reprezentare legală este întotdeauna rezultatul
voinței asociaților, concretizată în hotărârea lor statutară de a conferi această atribuție reprezentanților
desemnați, uneori reprezentarea prezumându-se în funcție de forma și tipul societății 240, pe când
reprezentarea convențională este un contract de mandat între reprezentantul legal al societății și un terț.
Reprezentarea convențională este precedată de reprezentarea legală 241. Reprezentarea legală este opusă
terților prin depunerea la registrul comerțului a specimenului de semnătură 242 și se dovedește prin extrasul
eliberat de registru, pe când reprezentarea convențională este opusă terților și se dovedește prin
prezentarea procurii emise în temeiul mandatului (art. 1302 C. civ.). Procura nu se confundă neapărat cu
mandatul, ea putând fi un act juridic distinct, reprezentând înscrisul dat exclusiv în vederea reprezentării 243.
Uneori însă mandatul și procura se contopesc sub forma unui singur înscris (art. 2012 alin. (2) C. civ.), al
cărui denumire nu este importantă: mandat, procură, delegație etc.
O altă deosebire constă în întinderea și durata reprezentării. Dacă reprezentarea legală este
„permanentă” (adică pe toata durata existenței funcției de gerare) și generală (adică nelimitată, cu excepția
reprezentării colective și nespecializată244, deci valabilă inclusiv pentru acte de dispoziție), reprezentarea
convențională este temporară și circumscrisă dispozițiilor art. 2009 și urm. C. civ., adică generală sau
specială. Mandatul general de drept comun îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de
conservare și administrare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri,
asumarea de obligații cambiale ori intentarea de acțiuni în justiție, precum și pentru orice alte acte de
dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit expres (art. 2016 C. civ.)245. Nu trebuie făcută confuzie
între mandatul general și mandatul redactat în termeni generali, care poate fi general sau special, cel dintâi
putând fi denumit și mandat „conceput în termeni vagi”246.
Atât în cazul reprezentării legale cât și a celei convenționale este incident caracterul intuitu personae al
reprezentării247, ceea ce înseamnă că atribuția nu poate fi transmisă mai departe prin convenție decât dacă
această posibilitate a fost permisă expres (art. 71 din Legea societăților, respectiv art. 2023 C. civ.), fie prin
actul constitutiv, fie printr-o hotărâre a adunării generale a asociaților. Altfel spus, reprezentantul legal nu
își poate substitui o ală persoană în lipsa aprobării prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre distinctă a
adunării generale. Nu este necesar ca actul constitutiv să stabilească și criteriile după care trebuie ales
submandatarul, în caz contrar submandatarea nefiind permisă decât către un administrator-gerant 248. Art.
2023 C. civ. nu menționează astfel de criterii și e și normal să fie așa deoarece submandatarea este un
contract intuitu personae între reprezentantul legal și reprezentantul convențional care primește mandatul
prin substituire. De altfel, dacă un administrator este doar gerant, nu și reprezentant legal, poate că acest
lucru se datorează nu refuzului său de a reprezenta societatea ci lipsei încrederii din partea societății în
aptitudinea lui de a face acte de reprezentare.
Interdicția submandatării în lipsa aprobării statutare sau acționariale exprese se referă doar la
transmiterea integrală și nelimitată temporal a reprezentării legale, nu și la transmiterea parțială
și/sau limitată temporal, printr-o procură generală limitată temporal sau printr-una specială. Dacă
aceste condiții nu sunt îndeplinite, atât actul de substituire, cât și actele încheiate de cel substituit cu
239
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 519.

240
A se vedea supra nr. 9.2.2.

241
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 519.

242
Art. 18 alin. (2) din Legea registrului comerțului.

243
Mandatul poate avea și clauze care nu este necesar a se regăsi în procură, nefiind relative reprezentării (remunerația
mandatarului, modalitatea de comunicare cu mandantul etc.).

244
Cas. s. III, dec. 938/1939, în Revista de drept comercial și studii economice, 1938, p. 236: dreptul acordat în mod general
unor persoane de a administra și reprezenta societatea implică și pe acela de a o reprezenta în justiție.

245
Pentru o detaliere a conținutului reprezentării convenționale a persoanei juridice, în ceea ce privește actele de
procedură, a se vedea și Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 345 și urm.

246
Doru Cosma, op. cit., p. 81.

247
Dan Chirică, op. cit., p. 281.

248
Deși o astfel de opinie a fost susținută în doctrină (a se vedea Stanciu D. Cărpenaru în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru,
Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 277).
terții sunt inopozabile societății. 249. Interdicția de la art. 71 din Legea societăților se referă la transmiterea
întregului mandat, în plenitudinea sa 250 deoarece, așa cum spuneam și cu ocazia tratării reprezentării
legale, atributul reprezentării a fost primit în considerarea funcției (de administrator sau director) și este
aferent atribuției de gerare, fiind de neconceput existența atribuției de reprezentare legală în afara celei de
gerare251.
O transmitere parțială și/sau temporară este posibilă fără vreo autorizare specială (mai puțin atunci
când există o prevedere statutară contrară) și chiar recomandabilă, întrucât reprezentantul legal sau
reprezentanții legali, mai ales la societățile de mari dimensiuni, nu pot lua parte personal la încheierea
tuturor actelor juridice ale societății și nu pot participa personal la toate procesele deduse judecății în care
societatea figurează ca reclamant, pârât ori învinuit sau inculpat, trebuind să împuternicească alte
persoane (manageri dintr-un nivel inferior, consilieri juridici etc.) 252.
În cazuri excepționale, transmiterea reprezentării în materie societară (deci limitată în timp sau ca
întindere) se poate produce chiar și în lipsa unei prevederi statutare sau a unei hotărâri a adunării
generale a asociaților, transmiterea reprezentării atunci când sunt întrunite condițiile enumerate la
art. 2023 C. civ.: (i) împrejurări neprevăzute îl împiedică pe reprezentantul legal să aducă la îndeplinire
mandatul; (ii) îi este imposibil reprezentantului legal să îi înștiințeze în prealabil pe asociați asupra acestor
împrejurări; (iii) se poate prezuma că asociații ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce
o justifică. Reprezentantul este obligat să îi înștiințeze imediat, cum poate, pe asociați despre substituire.
Revocarea mandatului unui reprezentant legal care transmisese convențional dreptul de reprezentare
nu duce de drept la încetarea mandatului convențional, acesta rămânând valabil în limitele convenite 253.
Argumentul menținerii mandatului convențional este acela că, la data când acesta a fost acordat,
reprezentantul legal avea capacitatea de a reprezenta societatea, calitatea de reprezentat aparținând
acesteia din urmă, nu reprezentantului său legal. Desigur că nimic nu împiedică societatea ca, prin noul
reprezentant legal, să revoce mandatul convențional, expres sau implicit, în condițiile dreptului comun.
Dacă însă mandatul reprezentantului legal încetase la data emiterii procurii, aceasta din urmă nu este
valabilă deoarece emană de la o persoană care nu mai are calitatea de a reprezenta societatea 254.

9.2.5. Depășirea limitelor de reprezentare legală

Bibliografie: Dimitrie Alexandresco – Explicațiunea dreptului civil român, vol. I-XI. Tipografia Națională, Iași, 1886-
1915/ C.C. Arion – Curs de drept comercial, vol. I și II. Stenografiat și editat de Vasile Ștefănescu, București, 1915/
M.A. Dumitrescu – Codul de comerciu adnotat, vol. I-III. Editura Cugetarea, S. Ciornei și P.C. Georgescu, București,
1926/ C.A. Stoeanovici – Curs de drept commercial. Despre societățile comerciale. Institutul de Arte Grafice și
Editură Curierul Judiciar, București, 1926/ George T. Ionescu, I. Vasilescu Nottara – Codul comercial adnotat, ed.
2. Editura Ancora, București, 1927/ Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu – Tratat de
drept civil român, vol. I-III (1928), ed. 1. Editura All, București, 1997/ Ioan G. Grigoriu – Teoria aparenței. Studiu
jurisprudențial și doctrinar. Tipografia Muscanu, București, 1936/ Constantin C. Bălescu – Dreptul de reprezentare
în codul comercial Carol al II-lea. Revista de drept comercial și studii economice, anul 1938/ Traian Ionașcu –
Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern. Editura cursurilor litografiate, București, 1943/
Ministerul Justiției (cu notă introductivă de Ioan C. Marinescu) – Codul comercial adnotat. Editura Institutului de
Arte Grafice Tiparul Românesc, București, 1944/ I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol. I și II (1947-1948).
Editura All Beck, București, 2002 și vol. III partea I (1949). Editura Lumina Lex, București, 1994 (actualizat de Ion
Băcanu)/ Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/ Aurel Pop,
Gheorghe Beleiu – Curs de drept civil. Partea generală. Editura Universității din București, București, 1973/ Renée
Sanilevici – Validarea actelor juridice încheiate pentru o organizație socialistă de stat de către o persoană fără

249
Criticăm așadar soluția nulității actului (a se vedea Trib. Constanta, s. com., sent. civ. nr. 1763/2000, în op. cit., de
Simona Petrina Gavrilă, p. 125).

250
Claudia Roșu, op. cit., p. 214.

251
Pentru o opinie contrară, a se vedea Carmen Todică, op. cit., p. 250.

252
Doru Cosma, op. cit., p. 79.

253
Cas. s. III, dec. nr. 351 din 4 aprilie 1928, Bul., pag. 322, vol. II în op. cit., de Stelian C. Popescu, p. 172 și Cas. s. III, dec.
1602 din 11 octombrie 1935, în Revista de drept comercial și studii economice, 1935, p. 700.

254
Cas. s. III, dec. nr. 566 din 8 iunie 1927, în Pandectele Române, 1928, vol. I, p. 97.
calitate sau cu depășirea competenței unor organe. Revista română de drept nr. 6/1971/ Gheorghe Beleiu – Drept
civil. Persoanele. Editura Universității din București, Facultatea de Drept, București, 1982/ Sorin David, Flavius
Baias – Răspunderea civilă a administratorilor societăților comerciale. Revista Dreptul nr. 8/1992/ Paul Vasilescu –
Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o noua teorie generală a actului de drept privat. Editura Rosetti,
București, 2003/ Marius Șcheaua – Legea societăților comerciale, comentată și adnotată, ed. 2, Editura Rosetti,
București, 2004/ Gabriel Chifan – Specialitatea capacității de folosință a societății comerciale. Excepții specifice.
Elemente ale capacitații de exercițiu. Revista de drept comercial nr. 3/2006/ Radu N. Catană – Dreptul societăților
comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acţiuni. Democrația acționarială. Editura Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007/ Gheorghe Comăniță – Condițiile mandatului aparent. Revista de drept comercial nr. 4/2007/
Cătălin Micu – Organizarea administrației societății comerciale pe acțiuni. Sistemul unitar. Revista română de
drept al afacerilor nr. 2/2007/ Claudia Roșu – Contractul de mandat în dreptul privat intern. Editura C.H. Beck,
București, 2008/ Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Simona Petrina Gavrilă – Legea
societăților comerciale. Practică judiciară. Editura Hamangiu, București, 2009/ Titus Prescure, Nicoleta Călin,
Dragoș Călin – Legea pieței de capital. Comentarii și explicații. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Adrian Circa –
Relativitatea efectelor convențiilor. Editura Universul Juridic, București, 2009/ Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu –
Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații. Editura C.H. Beck, București, 2010/ Len Sealy, Sarah
Worthington – Cases and Materials in Company Law, 9th Edition. Oxford University Press, New York, 2010/
Cătălin Oroviceanu – Sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării puterilor legale ale administratorilor. Revista
Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2011/ Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – Tratat elementar de
drept civil. Obligațiile. Editura Universul Juridic, București, 2012/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica
Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) – Noul Cod civil. Comentarii pe articole. Editura C.H. Beck,
București, 2012/ Marilena Uliescu (coordonator) – Noul cod civil. Studii și comentarii, vol. I-III. Editura Universul
Juridic, București, 2012/ Lucian Bojin – Acțiunea în anularea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor. Editura
Universul Juridic, București, 2012/ D. Eduard – Dolul. Interfețe. Editura C.H. Beck, București 2012/ Paul L. Davies,
Sarah Worthington – Gower and Davis’ Principles of Modern Company Law, 9th Edition, Thomson Reuters
(Professional), London, 2012.

Conform art. 55 alin. (1) din Legea societăților, „în raporturile cu terții, societatea este angajată prin
actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în
care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia
ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii”. În aceeași ordine de idei,
conform art. 218 alin. (2) C. civ., „în raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele
organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire
sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla
publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii
acestui fapt”. În continuare, art. 55 alin. (2) din Legea societăților prevede că „clauzele actului constitutiv
ori hotărârea organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent 255 care limitează puterile
conferite de lege acestor organe sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate”. În aceeași ordine
de idei, art. 218 alin. (3) C. civ. spune că „clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului,
precum și hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite
exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise”.
În materie de reprezentare, din interpretarea coroborată a cele două perechi de articole citate rezultă
că, atunci când limitările au caracter legal, acestea sunt opozabile erga omnes. Dacă limitările sunt
convenționale, adică stabilite prin actul constitutiv ori prin hotărâre a unui organ societar, deși permise, ele
nu pot fi opuse terților de bună-credință256. Prin îndeplinirea (doar) a formalităților de publicitate societară
nu le sunt opozabile terților de bună-credință următoarele restricții convenționale: (i) depășirea obiectului
statutar de activitate257 (a fortiori, regula față de terții de bună-credință se aplică și atunci când actul este în
limitele obiectului de activitate, dar cu neglijarea interesului societății 258); (ii) limitarea competenței
255
Este vorba, desigur, de „clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare”, adică actele prevăzute în alineatul
1, și nu de societățile prevăzute în alin. (1) (o astfel de interpretare fac Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 181, autorii
pledând pentru o modificare a textului legal considerat deficitar pe motiv că alin. (1) nu vorbește de o anumită formă
societară).

256
Art. 9 paragraful (2) din Directiva Generală Societară.

257
Art. 9 paragraful (1) subparagraful (1) din Directiva Generală Societară. În același sens, a se vedea și Marius Șcheaua, op.
cit., p. 110.

258
Ap. Torino, dec. din 2 martie 1925 în op. cit., de M.A. Dumitrescu, vol. I, p. 304, pct. 2383.
reprezentanților legali ai societății de a încheia acte de dispoziție care depășesc un anumit plafon valoric
stabilit statutar259; (iii) aprobarea unor anumite acte de către un organ societar, fără ca acest lucru să fie
prevăzut în lege260 sau aprobarea lor în anumite condiții de cvorum și majoritate stabilite prin actul
constitutiv ori hotărârile organelor interne261; (iv) instituirea unui drept de reprezentare colectivă, cu
excepția membrilor directoratului262; (v) împuternicirea unuia dintre ei de către membrii directoratului care
lucrează împreună pentru a încheia acte reprezentând anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni 263. A
fortiori, în lipsa unei limitări statutare cunoscute și, bineînțeles, legale, orice act juridic încheiat de un
reprezentant legal obligă societatea264. Prin textele legale menționate se dă câștig de cauză, în cazul unei
depășiri a limitelor puterii de reprezentare 265 și crearea unui mandat aparent, terților de bună-credință, în
detrimentul asociaților sau a altor persoane care ar fi interesate în ineficacitatea actului astfel încheiat 266.
Acești terți sunt cei care s-au încrezut în mod onest în capacitatea reprezentantului legal al societății de a-i
angaja răspunderea în condițiile actului semnat, ca urmare a creări de către societate a unei aparențe în
drept, conform art. 1309 alin. (2) C. civ. Odată ce-i este angajată răspunderea, societatea se poate apoi
îndrepta împotriva reprezentantului său pentru prejudiciile cauzate ca urmare a depășirii limitelor
reprezentării. Răspunderea este una civilă contractuală, născută din contractul de mandat 267, dar s-a
considerat a fi și una materială, născută din contractul de muncă 268, pentru reprezentantul legal salariat; în
doctrină s-a exprimat și opinia că am fi în fața unei răspunderi delictuale 269. În plus, reprezentantului legal îi
va putea fi revocată atribuția de reprezentare sau întreg mandatul, fără ca acesta să poată ataca hotărârea
de revocare, după cum prevede art. 1371 alin. (4) din Legea societăților.
Interpretarea pe care o dăm alineatelor secunde (finale) ale art. 55 din Legea societăților, respectiv
art. 218 C. civ., este aceea că ele se referă – în materie societară cel puțin – la inopozabilitatea față de terți
a derogărilor statutare cu privire la atributele legale de gerare 270, precum și la inopozabilitatea față de terți
a modificărilor, chiar publicate, a competențelor decizionale exclusive. Așadar, în materie de gerare, există

259
De exemplu, împrumuturi (micile și scurtele împrumuturi au fost denumite în doctrina interbelica „lombarde”; a se
vedea C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 69).

260
ICCJ, s. com., dec. nr. 896/2004, în Buletinul Jurisprudenței – baza de date.

261
ICCJ, s. com., dec. nr. 896/2004, în Buletinul Jurisprudenței – baza de date (pentru valabilitatea actelor de înstrăinare, în
cazul societății cu răspundere limitată, voința juridică a societății este exprimată de administrator, nefiind necesară o hotărâre a
adunării generale. Actele de înstrăinare încheiate în temeiul mandatului de administrator dat de asociatul majoritar și
administrator al societății vânzătoare angajează societatea față de cumpărător, iar cel de-al doilea administrator, asociat
minoritar, nu are calitatea de a ataca și cere nulitatea contractului, ci trebuie să se supună voinței societății).

262
Art. 9 paragraful (3) din Directiva Generală Societară (În sistemul dualist, derogarea de la regula reprezentării colective a
directoratului, sub forma reprezentării individuale, este considerată, deci, o lărgire a puterilor, nu o limitare a lor și, drept
urmare, nu intră sub incidența art. 55).

263
Această împuternicire, permisă de art. 1533 alin. (3) din Legea societăților, nu este echivalentă cu semnătura individuală
a fiecărui membru al directoratului, atunci când aceștia nu lucrează împreună, prevăzută expres la alin. (2) și (5) ale aceluiași
articol. A reprezenta individual societatea (deci, a avea deplină putere de reprezentare, conform actului constitutiv) și a
reprezenta societatea prin împuternicire de la întreg directoratul care lucrează doar împreună (unde doar semnăturile
conjuncte angajează răspunderea societății, conform actului constitutiv) sunt două lucruri diferite.

264
Crierion Properties Plc. Vs. Stratford UK Properties LLC (2004) UKHL 28, (2004) 1 WLR 1846 (House of Lords), în op. cit., de
Len Sealy, Sarah Worthington, p. 107.

265
Doctrina a definit actul încheiat cu depășirea marginilor lui ca mandat excesiv, iar pe cel încheiat cu depășirea scopului
(de exemplu, încheiat în folosul personal al reprezentantului) ca mandat abuziv. A se vedea Traian Ionașcu, op. cit. 934.

266
Precum creditorii.

267
Trib. Constanta, s. com., dec. civ. nr. 2313 din 25 septembrie 2000.

268
ICCJ, s. civ. și de prop. intel., dec. civ. nr. 5795 din 21 octombrie 2004, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă, p. 67.

269
Marius Șcheaua, op. cit., ed. 2, p. 203 și Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 195. Într-o terță opinie
(Gabriel Chifan, art. cit., p. 64) s-a spus chiar că răspunderea este contractuală în cazul societăților mixte și de capitaluri,
respectiv delictuală (în baza art. 78 alin. (1) din Legea societăților) în cazul celor de persoane. Cu privire la natura răspunderii
civile, a se vedea infra nr. 38.7.1.

270
Deci nu limitări legale precum inexistența atribuțiunilor manageriale ale administratorilor, pe care le-au delegat către
directori conform art. 143 din Legea societăților.
situații în care legea fie stabilește competențe fixe 271, fie condiționează încheierea unui anumit act de
aprobarea lui într-un organ societar. Aceste situații sunt excepționale și, deci, de strictă interpretare. Rolul
competențelor fixe este acela de a împiedica ca societatea să treacă, prin voința sa, atribuția respectivă din
competența organului statutar prevăzut de lege în competența altui organ statutar, de obicei inferior. La
fel, atributul de reprezentare legală conferită nu poate suferi, cu excepția reprezentării colective, nici un fel
de limitări sau specializări272. Deoarece alin. (2) al art. 55 din Legea societăților se raportează la alin. (1),
desigur că terții despre care alin. (2) vorbește sunt cei de bună-credință. Deci, dacă au aflat de existența
limitărilor, terții devin de rea-credință și nu se mai bucură de protecția art. 55, dându-se câștig de cauză
asociaților prejudiciați de actul vătămător al reprezentantului legal.
Exemple de limitări legale, deci opozabile terților în orice situație 273 și care duc la ineficacitatea față de
societate a actului încheiat cu încălcarea condițiilor legale, sunt următoarele: (i) aprobarea de către
adunarea generală a asociaților a contractelor încheiate de fondatori în cursul constituirii societății (art. 38
alin. (2) lit. b) coroborat cu 53 din Legea societăților); (ii) aprobarea de către adunarea generală a societății
pe acțiuni a unor acte de dispoziție 274 sau de administrare cu valoare însemnată pentru societate (art. 150
sau art. 15322 din Legea societăților, respectiv art. 90 alin. (1) din Legea emitenților de instrumente
financiare și operațiuni de piață)275; (iii) aprobarea de către adunarea generală a asociaților a cesiunii către
un terț a părților sociale (art. 202 alin. (2) din Legea societăților) sau (iv) semnătura conjunctă a mai multor
administratori sau directori (executivi) – reprezentanți legali ai unei societăți pe acțiuni (art. 143 2 alin. (2)
din Legea societăților). Întrucât, pentru contractele mai mari de echivalentul în lei a €50.000 încheiate de o
societate admisă la tranzacționare cu administratorii 276, angajații sau acționarii care dețin controlul, precum
și cu persoanele implicate cu aceștia 277, obligația este numai de raportare a acestor contracte 278, nu
încadrăm această situație în categoria limitărilor legale. În sensul art. 55 alin. (1) din Legea societăților, prin
terți de rea-credință se înțelege terții informați cu privire la viciul reprezentării 279, adică cei care cunoșteau
sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea limitelor de reprezentare statutare (constructive
notice), fără ca publicarea actului constitutiv să fie o dovadă prin ea însăși cu privire la cunoașterea limitării.
În acest caz, societatea nu se poate apăra doar probând existența limitării publicate prin actul constitutiv
sau printr-o hotărâre a adunării generale. Cu atât mai puțin nepublicarea unei modificări a actului
constitutiv ori a hotărârii asociaților ce limitează dreptul de reprezentare face ca terțul să fie prezumat a fi
de bună-credință. Proba cunoașterii de către terț incumbă societății și trebuie să constea în acte sau fapte
din care să reiasă că terțul fie cunoștea efectiv limitarea, fie că, din împrejurări, ar fi trebuit să o cunoască.
271
Competențele care nu pot fi delegate, denumite „de bază”, sunt enumerate la art. 142 din Legea societăților.

272
Spre deosebire de atribuția de gerare, care poate fi atât divizată în atribuțiuni de supraveghere și atribuțiuni de
conducere, precum și specializată, prin participarea în comitete diferite, constituite la nivelul organului societar cu atribuțiuni
de supraveghere: comitetul de audit, comitetul de nominalizare sau comitetul de remunerare.

273
Marius Șcheaua, op. cit., p. 83.

274
Criticăm soluția instanței supreme (CSJ s. com. dec. nr. 853/11.02.2002 pe www.csj.ro) de a considera ca valabil actul
încheiat de administratori fără aprobarea adunării generale, deși această aprobare este cerută în mod expres de lege. Legislația
societară anterioară (Codul comercial) nu conținea această prevedere, drept urmare ea putea fi stabilită numai pe cale
statutară (C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 349).

275
Aprobarea trebuie să fie expresă și, atunci când contractului ce se vrea a se încheia are ca obiect un bun, cu indicarea
acestuia alături de celelalte elemente esențiale ale contractului. În doctrină s-a emis și opinia conform căreia aprobarea
situațiilor financiare de unde rezultă înlocuirea în patrimoniu a bunului cu prețul obținut ori cu alt bun ar reprezenta o aprobare
indirectă (a se vedea Cătălin Oroviceanu, art. cit., p. 13). În primul rând acționarii nu verifică situațiile financiare decât în cazul
societăților de mici dimensiuni, cu câțiva acționari care sunt în general și administratori, în rest aprobarea făcându-se pe baza
raportului administratorilor și pe cel al cenzorilor, respectiv auditorilor, mai ales că societățile de dimensiuni mari pot avea sute
de active, deci ar fi imposibil și inutil ca cineva să verifice toate posturile de activ, comparându-le cu cele din bilanțul contabil
anterior. În al doilea rând, în cazul societăților pe acțiuni, aprobarea trebuie să facă obiectul unei hotărâri extraordinare.

276
Prin analogie, alături de administratori sunt incluși și directorii, membri directoratului și membrii consiliului de
supraveghere (Titus Prescure în op. cit., de Titus Prescure, Nicoleta Călin, Dragoș Călin, p. 346, autorul propunând modificarea
Legii pieței de capital). Credem că ar trebui adăugați și auditorii financiari (aceștia au însă obligații de transparență în codul de
conduită).

277
Art. 82 din Legea emitenților de instrumente financiare și operațiuni de piață (persoanele implicate sunt definite la art. 2
alin. (1) pct. 22 din Legea pieței de capital).

278
Acestea au fost denumite în doctrină „contracte dezechilibrate” (a se vedea Titus Prescure în op. cit., de Titus Prescure,
Nicoleta Călin, Dragoș Călin, p. 346), probabil o traducere a sintagmei arm’s lenght tranzaction.

279
Art. 9 paragraful (1) subparagraful (2) din Directiva Generală Societară.
Sarcina probei nu poate fi răsturnată întrucât ar însemna ca terțul să facă dovada unui fapt negativ, or acest
lucru este imposibil. Societatea trebuie să vină cu alte mijloace de probă suplimentare actului constitutiv,
inclusiv martori și prezumții. De exemplu, (i) deși s-a omis solicitarea dovezii aprobării actului în organul
societar competent, cu alte ocazii a fost cerută de către același terț contractant; sau (ii) actul constitutiv ori
hotărârea unui organ societar care prevede limitarea mandatului au fost trimise terțului de către societate
la solicitarea lui, în cadrul diligențelor efectuate cu ocazia negocierilor; sau (iii) actul constitutiv ori
hotărârea organului societar au fost trimise terțului însoțite de o notă privind existența limitării sau
(iv) când, într-o opinie juridică a unui avocat, s-a atras atenția terțului asupra existenței limitării ș.a. Lipsa
diligențelor terțului de a verifica dacă există o limitare, chiar și atunci când este generic prevăzută în actul
constitutiv280, nu reprezintă, în lumina art. 55 alin. (1) din Legea societăților, o dovadă a cunoașterii 281 nici
chiar atunci când actul constitutiv i-a fost remis de către societate din proprie inițiativă, fără vreo altă
formalitate de atenționare, între simpla remitere a actului și obținerea lui de la Oficiul registrului
comerțului nefiind nicio deosebire.
În materie de limite ale reprezentării stabilite prin lege, art. 55 alin. (1) din Legea societăților se
interpretează în sensul că informarea terților se prezumă, aceștia știind sau trebuind să știe că legea
impune anumite condiții de eficacitate, iar faptul că nu au cerut reprezentantului legal al societății să facă
dovada îndeplinirii condiției ori nu au verificat respectiva îndeplinire le este imputabilă. Dovada îndeplinirii
condiției nu se face printr-o declarație din partea reprezentantului cum că acesta este împuternicit să
încheie actul sau că încheierea lui are loc în limitele împuternicirii, informarea terților trebuind să fie
probată prin acte emanând de la organul societar competent conform legii. Prezumția informării terțului
este relativă, dar nu în sensul că nu a cunoscut legea 282 ci probând, de exemplu, existența actului aprobator
emanând de la organul societar competent. Terțul nu se va putea prevala însă de faptul că nu a știut care
este valoarea bazei de raportare, pentru a ieși de sub incidenta unei prevederi legale privind obligativitatea
aprobării operațiunii de către organul societar competent 283. Dacă însă actul cu terțul nu este încheiat prin
reprezentare legală, ci prin semnarea lui de către toți asociații societății 284, actul obligă societatea în orice
situație, chiar și atunci când actul constitutiv prevede contrariul, considerându-se astfel că încheierea lui
reprezintă o aprobare implicită. Într-o singură situație terțul contractant se va putea îndrepta împotriva
societății față de care actul încheiat de reprezentant este inopozabil, și anume când aceasta a beneficiat de
pe urma lui285, dar în condițiile extracontractuale ale gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără justă cauză 286.
Într-o decizie de speță criticabilă287, un judecător britanic a abordat chestiunea relei-credințe investigând nu
cunoașterea de către terț a depășirii mandatului de reprezentare a companiei, ci că terțul avea cunoștință de
faptul că reprezentanții societății ar fi putut face asta având în vedere că actul încheiat era vădit favorabil terțului,
respectiv defavorabil companiei. Un astfel de comportament din partea reprezentanților societății nu putea fi
decât urmarea faptului că își depășiseră puterile de reprezentare288.
Ca și în cazul inexistenței sau revocării atribuției de reprezentare, sancțiunea depășirii limitelor
reprezentării se sancționează cu inopozabilitatea față de societate a actului încheiat de reprezentant,
dispozițiile art. 1309 alin. (1) C. civ. fiind aplicabile. Reluând argumentele de la secțiunea anterioară (9.2.4),
reiterăm că, și în situația depășirii limitelor reprezentării în sensul art. 55 alin. (1) din Legea societăților
raportat la art. 218 alin. (2) și (3) C. civ., efectele contractului inopozabil societății rămân a se produce în

280
De exemplu, aprobarea unui organ societar pentru actele a căror valoare depășește un anumit plafon.

281
Într-o opinie la care nu achiesăm, susținută însă de o parte a practicii judiciare, a se vedea Lucian Bojin, op. cit., p. 330.
Conform acestui autor, terțul contractant nu este exonerat de obligația de a întreprinde verificări, conform normelor în vigoare
(nu se precizează care sunt aceste norme). Pentru decizii criticabile în materie de refuz de recunoaștere a drepturilor dobândite
cu bună-credință de terții cocontractanți ai societății a se vedea ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1542 din 8 mai 2008, pe www.scj.ro,
comentată la infra nr. 32.5.1.

282
Nemo censetur ignorare legem: nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii (a se vedea C-tin Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 83), așa cum se poate prevala de necunoașterea actului constitutiv, în ciuda faptului
că există posibilitatea obținerii de copii certificate de pe acesta.

283
Pentru o opinie contrară, a se vedea Marius Șcheaua, op. cit., ed. 2, p. 203.

284
A se vedea supra nr. 9.2.2.

285
Dimitrie Alexandresco, op. cit., vol. IX, p. 507.

286
Ioan G. Grigoriu, op. cit., p. 85 și Gheorghe Comăniță, art. cit., pp. 30-31.

287
Ford vs. Polymer Vision Ltd. (2009).

288
Paul L. Davies, Sarah Worthington, op. cit., p. 173.
persoana reprezentantului. Cum actul încheiat nu este nul, ci doar inopozabil societății, după cum rezultă
din textul legal („nu produce efecte între reprezentat și terț”), rezultă per a contrario că acesta produce
efecte între reprezentant și terț și, în acest caz, considerându-se contractul ca fiind valabil față de
reprezentantul ce va răspunde ca parte, în caz de neexecutare. Dacă am accepta teza nulității, atunci am fi
pe tărâm delictual289, deosebirea dintre cele două forme de răspundere fiind sarcina probei culpei: în cazul
răspunderii contractuale se prezumă, în cazul răspunderii delictuale trebuie dovedită. De aceea, terțul nu
va avea interesul să invoce nulitatea contractului (de exemplu, pentru lipsa calității de proprietar a unor
bunuri vândute) ci neexecutarea lui de către reprezentant.
În concluzie, nu îmbrățișam teza nulității 290 (absolute291 sau relative292) a actului încheiat, cu depășirea
mandatului, de reprezentanții legali cu terții și nu o vedem pertinentă în nicio situație, nu numai în funcție
de sarcina probei referitoare la informarea terțului contractant, ci și în funcție de tipul societății. Facem
această ultimă precizare întrucât, conform art. 90 din Legea emitenților de instrumente financiare și
operațiuni de piață, actul de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanţie a unor active din
categoria activelor imobilizate ale emitentului, a căror valoare depăşeşte, individual sau cumulat, pe durata
unui exerciţiu financiar, 20% din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanțele, încheiat de
reprezentantul legal fără aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor este anulabil.
Considerăm însă că efectele inopozabilității, consacrate prin art. 1309 alin. (1) C. civ., sunt mai adecvate
inclusiv în această situație 293 întrucât permit ratificarea294, în vreme ce confirmarea nulității este mult mai
limitată, pe de-o parte și, pe de altă parte, nulitatea poate priva societatea de un act profitabil. Drept
urmare, aplicând regulile interpretării restrictive pentru a ajunge la rezultatul dorit în realitate de legiuitor,
considerăm că dispozițiile generale privind inopozabilitatea se vor aplica și situațiilor particulare care
prevăd nulitatea, nepărând că legiuitorul a urmărit în mod expres repunerea părților în situația anterioară
ci doar protecția societății.
În final, menționăm că inopozabilitatea, spre deosebire de nulitate, este soluția tradițională îmbrățișată
de legiuitorului nostru295 în materie de depășire a limitelor reprezentării (indiferent cum sunt stabilite
289
Pentru o opinie conform căreia răspunderea falsului reprezentant este una extracontractuală, a se vedea Honoria
Dumitrescu în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), p. 1381. De
asemenea, pentru o opinie în sensul unei răspunderi delictuale a se vedea și Gheorghe Buta – Reprezentarea, în op. cit., de
Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 284.

290
Deși instanța supremă s-a pronunțat în acest sens: ICCJ, s. com., dec. nr. 896 din 8 martie 2004 (într-o interpretare per a
contrario) și ICCJ, s. com., dec. nr. 1327 din 23 martie 2007, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă, p. 68. Jurisprudența franceză a
consemnat de asemenea cazuri de nulitate bazate pe lipsa consimțământului reprezentatului (a se vedea Claudia Roșu, op. cit.,
p. 65, autoarea menționând însă și opinii în favoarea inopozabilității) iar în dreptul german nulitatea este prevăzută în lege
atunci când „reprezentantul și terțul uneltesc împreună în detrimentul reprezentatului” (Adrian Circa, op. cit., p. 428).

291
Pentru o opinie în favoarea nulității absolute a se vedea Gheorghe Comăniță, art. cit., pp. 31-32; Gheorghe Piperea în op.
cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 576/603 (acest autor argumentează sancțiunea
prin aceea că actul încheiat în disprețul interesului societar este lipsit de cauză); Cătălin Micu, art. cit., p. 64; Dan Claudiu
Dănișor, în op. cit., de Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu (coordonatori), vol. IV, p. 711 (acest din
urmă autor considerând că nulitatea este însă confirmabilă și ratificabilă, confirmarea însemnând nulitate relativă, iar
ratificarea însemnând, desigur, inopozabilitate).

292
Pentru o opinie în favoarea nulității relative a se vedea Lucian Bojin, op. cit., p. 161 (argumentată pe încălcarea
specializării capacității de folosință) și Cătălin Oroviceanu, art. cit., p. 33. Acest din urmă autor aderă la soluția nulității relative
în contrast cu cea absolută împotriva căreia aduce argumentul că imperativitatea normei nu ocrotește în mod obligatoriu un
interes public, în cazul de față interesul protejat fiind cel al acționarilor unei societăți de tip închis.

293
Legislația pieței de capital a deviat în mod constant, de-a lungul timpului, de la principiile noastre de drept, dezvoltând
nu de multe ori un drept paralel, presărat cu idei originale sau importate din sisteme legislative puțin compatibile în domeniul
dreptului civil.

294
Ioan G. Grigoriu, op. cit., p. 85.

295
Pentru doctrină, a se vedea Dimitrie Alexandresco, op. cit., vol. IX, p. 605; Ioan G. Grigoriu, op. cit., p. 84; Doru Cosma,
op. cit., p. 89; Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 402; Claudia Roșu, op. cit., p. 65; Paul Vasilescu, op. cit., pp. 224-225; D.
Eduard, op. cit., p. 118 sau Gheorghe Buta – Reprezentarea, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. III, p. 276. De
asemenea, cu referire chiar la administratori, a se vedea C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 345; M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. VI,
p. 93; I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 242; Ministerul Justiției (cu notă introductivă de Ioan C. Marinescu), op. cit., p. 99, pct. 2);
I.L: Georgescu, op. cit., vol. II, p. 409, Renée Sanilevici, art. cit., p. 39; Sorin David, Flavius Baias, art. cit., p. 25; Marius Șcheaua,
op. cit., p. 203. Pentru practică judiciară și arbitrală a se vedea Cas. III, dec. nr. 861 din 28 mai 1930, în op. cit., de Stelian
Ionescu, Laurențiu Preuțescu, p. 126; Cas. Turin, dec. din 25 ianuarie 1908 și Cas. Turin, dec. din 2 octombrie 1903, ambele în
op. cit., de M.A. Dumitrescu, vol. I, p. 319, pct. 2495, respectiv 2496; P.A.S., dec. nr. 1699/1972, în revista „Arbitrajul de Stat” nr.
5/1972). Au existat însă și poziții contrare, impuse de principiul „legalității socialiste”. Pentru opinii doctrinare, a se vedea
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 525. Pentru soluții arbitrale, a se vedea P.A.S., dec. nr. 1663/1967, în revista „Arbitrajul de Stat” nr.
4/1967, p. 83.
aceste limite și în ce constau), sancționându-se un exces de putere, o deturnare a mandatului de la scopul
formal conferit296. Citând dintr-o lucrare de referință297, putem spune că „suntem în prezența aplicării, până
la urmă, a principiului relativității actului juridic, deoarece, în virtutea acestui principiu, efectele actului
juridic se produc numai față de partea sau părțile care au încheiat actul, personal sau prin reprezentant. Or,
în ipoteza pe care o analizăm, nu se poate spune că actul juridic a fost încheiat personal sau prin
reprezentant, de vreme ce «reprezentantul» a încheiat actul în lipsă sau cu depășirea (care înseamnă,
practic, tot lipsă) împuternicirii de a reprezenta”. Inopozabilitatea pentru depășirea limitelor statutare sau
legale a fost subliniată inclusiv în considerarea naturii mixte a reprezentării legale societare, situată între
reprezentarea legală clasică, a persoanei fizice și reprezentarea convențională, voluntară 298. Aceeași
inopozabilitate față de societate a actului încheiat cu depășirea obiectului de activitate ori a limitelor
reprezentării se manifestă și atunci când hotărârea prin care s-a aprobat actul încheiat cu terțul este
ulterior anulată, în acest caz art. 55 alin. (1) din Legea societăților aplicându-se în conjuncție cu art. 59
alin. (2) din aceeași lege299.
Fiind, cum spuneam, o măsura de protecție, destinată acționarilor, aceștia pot renunța la ea ratificând
actul300, făcându-l pe această cale opozabil, conform art. 1311 alin. (1) C. civ., astfel că actul își produce
efectele față de societate de la chiar data încheierii lui, nu de la data ratificării 301, explicația fiind aceea că
actul, deși virtual, din pricina situației tranzitorii existente până la ratificare sau la refuzul net de ratificare,
ia naștere chiar pe data încheierii lui, iar ratificarea se limitează doar să înlăture piedica existentă până
atunci în calea opozabilității lui față de societate 302. Terțul contractant nu se poate opune ratificării 303. Dacă
terțul declanșase o acțiune ex-contractu împotriva reprezentantului răspunzător direct ca urmare a
inopozabilității lui față de societate, acesta va rămâne fără obiect odată actul ratificat, cu excepția situației
în care întârzierea ratificării i-a creat un prejudiciu. Având în vedere caracterul imperativ al normelor
privind inopozabilitatea unor acte pentru a căror eficacitate în raport cu societatea legea cere expres
îndeplinirea unor condiții, nu sunt permise derogări convenționale 304, prin actul constitutiv305, acționarii
neputând renunța definitiv la o măsură de protecție stabilită prin lege 306 întrucât aceasta nu este un drept
individual, ci colectiv, de care beneficiază toți acționarii, prezenți și viitori, precum și, indirect, creditorii
sociali.
Organul în a cărui competență ar fi intrat ratificarea actului încheiat de reprezentantul legal cu
depășirea limitelor statutare, respectiv legale, va fi același care va constata și inopozabilitatea față de
societate a actului în cauză. În caz de litigiu, societatea va fi reprezentată în instanță de alt reprezentant
legal, dacă există, întrucât cel care a încheiat actul cu terțul nu va putea invoca propriile sale
neregularități307. Dacă nu există un altul, reprezentarea se va face în condițiile art. 132 alin. (5) – (7) din
Legea societăților, aceste prevederi având valoare de principiu în materie de reprezentare a societății în
alte cazuri decât prin reprezentanții ei legali.

296
Traian Ionașcu, op. cit., pp. 934-935.

297
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 403.

298
Constantin Bălescu, art. cit., p. 701.

299
Radu Catană, op. cit., p. 105. Articolul în speță menține actele încheiate de terți cu societatea declarată nulă, a pari
prevederea fiind aplicabilă și în cazul actelor anulate ale societății constituite în mod valabil.

300
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 34.

301
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 404.

302
Doru Cosma, op. cit., p. 93.

303
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 31.

304
„Încălcarea unei norme se traduce fie prin faptul că actul are un obiect ilicit sau imoral” (Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op.
cit., p. 423, nota de subsol 576).

305
Marius Șcheaua, op. cit., ed. 2, p. 203.

306
Pentru o opinie contrară, a se vedea Cătălin Oroviceanu, art. cit., p. 33.

307
Cas. III, dec. nr. 886 din 27 mai 1909, op. cit., în George T. Ionescu, I. Vasilescu Nottara, p. 57.
 Într-o decizie de speță308, o instanță britanică a stabilit că răspunderea companiei este angajată prin actul încheiat
de unul dintre administratorii săi deși, conform actului constitutiv, operațiunea trebuia aprobată în prezența
tuturor celor 4 administratori, lucru care nu s-a întâmplat309.

9.2.6. Lipsa reprezentării și aparența ei.

Bibliografie: M.A. Dumitrescu – Codul de comerciu adnotat, vol. I-III. Editura Cugetarea, S. Ciornei și P.C.
Georgescu, București, 1926/ C.A. Stoeanovici – Curs de drept comercial. Despre societățile comerciale. Institutul
de Arte Grafice și Editură Curierul Judiciar, București, 1926/ Ioan G. Grigoriu – Teoria aparenței. Studiu
jurisprudențial și doctrinar. Tipografia Muscanu, București, 1936/ Constantin C. Bălescu – Dreptul de reprezentare
în codul comercial Carol al II-lea. Revista de drept comercial și studii economice, anul 1938/ Traian Ionașcu –
Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern. Editura cursurilor litografiate, București, 1943/ Doru
Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/ Aurel Pop, Gheorghe Beleiu –
Curs de drept civil. Partea generală. Editura Universității din București, București, 1973/ Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan – Teoria generală a obligațiilor. Editura All, București, 1994/ Robert W. Hamilton – Corporations,
4th Edition. West Publishing Co, St. Paul, Minnessotta, 1997/ Flavius A. Baias – Simulația. Studiu de doctrină și
jurisprudență. Editura Rosetti, București, 2003/ Gheorghe Comăniță – Condițiile mandatului aparent. Revista de
drept comercial nr. 4/2007/ Claudia Roșu – Contractul de mandat în dreptul privat intern. Editura C.H. Beck,
București, 2008/ Philippe Malaurie, Laurent Aynés, Pierre-Yves Gautier – Drept civil. Contractele speciale. Editura
Wolters Kluwer, București, 2009/ Simona Petrina Gavrilă – Legea societăților comerciale. Practică judiciară.
Editura Hamangiu, București, 2009/ Len Sealy, Sarah Worthington – Cases and Materials in Company Law, 9th
Edition. Oxford University Press, New York, 2010/ Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – Tratat
elementar de drept civil. Obligațiile. Editura Universul Juridic, București, 2012/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru,
Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) – Noul Cod civil. Comentarii pe articole. Editura C.H. Beck,
București, 2012/ Colectiv de autori – Noul Cod civil. Editura Hamangiu, București, 2012/ Paul L. Davies, Sarah
Worthington – Gower and Davis’ Principles of Modern Company Law, 9th Edition, Thomson Reuters (Professional),
London, 2012.

Independent de natura sa legală sau convențională – deoarece reprezentarea, în general, constituie o

delegare de atribuțiuni – în practică se întâlnesc și situații în care o persoană încheie un act în numele și pe
socoteala societății fără a avea un mandat expres în acest sens, precum: (i) situația administratorilor sau
managerilor (în special directorul sau directorul general al unei societăți cu răspundere limitată) cărora nu
le-a fost acordată (și) puterea de reprezentare legală ori le-a fost revocată, sau actul în baza căruia au fost
numiți este anulabil și (ii) situația unor angajați (inclusiv conducători ai unor dezmembrăminte societare)
care creează aparența reprezentării. În cazul acestor conducători trebuie făcută o distincție între sucursale
și alte unități fără personalitate juridică (agenții, reprezentanțe sau puncte de lucru), cei dintâi fiind
reprezentanți legali, cu drept de semnătură opozabil terților de la data depunerii specimenului la registrul
comerțului, dar cu un drept de reprezentare limitat la actele încheiate în numele sucursalei, pe când cei din
urmă sunt sau nu reprezentanți, o eventuală reprezentare având doar natură convențională. În aceste
condiții, simularea reprezentării poate apărea, în cazul celor dintâi, atunci când aceștia au fost numiți dar
au omis să depună specimenul de semnătură 310, iar celor din urmă prin depășirea limitelor de competență
stabilite de societatea-mamă, prin împuternicire.
Dacă atribuția de reprezentare nu există sau a existat dar a fost revocată, conform art. 1309 alin. (1)
C. civ., contractul nu produce efecte față de societate, fiindu-i deci inopozabil. În acest caz se aplică
308
Freeman and Lockyer vs. Buckhurst Park Properties (Mangal) Ltd. (1964) 2QB 480 (Court of Appeal), în op. cit., de Len
Sealy, Sarah Worthington, p. 100.

309
Două persoane au înființat compania pârâtă pentru a cumpăra și revinde largi proprietăți imobiliare. Kapoor era
dezvoltator imobiliar, iar Hood doar a contribuit cu jumătate din capitalul social, fără a juca un rol activ în activitatea societății.
Kapoor, Hood și încă două persoane au fost desemnați administratori și, conform actului constitutiv, deciziile în companie se
luau cu un cvorum de 100%. Hoon era mai mult plecat din țară, lăsând managementul de zi cu zi în sarcina lui Kapoor. Acesta a
decis să angajeze serviciile unei firme de arhitecți și consultanți imobiliari pentru a obține o serie de autorizații în legătură cu
terenurile deținute. Ulterior compania a refuzat plata onorariului reclamantei susținând că Kapoor nu avea acordul consiliului
de administrație.

310
„În cazul în care societatea comercială nu a cerut înregistrarea mențiunii privind numirea altei persoane în funcția de
conducător al sucursalei, propria culpă nu poate fi invocată pentru a susține calitatea de reprezentant a altei persoane decât
cele menționate în registru” (Trib. Dolj, s. com., sentința nr. 3779 din 27 iunie 2007, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă,
p. 332).
principiul relativității actului juridic în virtutea căruia acesta are efecte doar între părțile contractante și
reprezentanții lor, societatea nedobândind calitatea de reprezentat și rămânând terț 311 (actul poate deveni
opozabil societății doar prin ratificare, conform art. 1311 alin. (1) C. civ.). Cum societatea nu apare ca parte
a contractului, rezultă că efectele lui se produc doar în persoana falsului reprezentant ( falsus procurator).
Conform art. 1310 C. civ., „cel care încheie, în calitate de reprezentant, neavând împuternicire [...],
răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea
valabilă a contractului”. Cum actul încheiat nu este nul, ci doar inopozabil societății 312, după cum rezultă din
textul legal („nu produce efecte între reprezentat și terț”), rezultă per a contrario că acesta produce efecte
între reprezentant și terț și, în acest caz, considerând contractul ca fiind valabil față de reprezentant, acesta
va răspunde ca parte, în caz de neexecutare. Dacă am accepta teza nulității 313, atunci am fi pe tărâm
delictual314, deosebirea dintre cele două forme de răspundere fiind sarcina probei culpei: în cazul
răspunderii contractuale se prezumă, în cazul răspunderii delictuale trebuie dovedită. De aceea, așa cum
arătam mai sus, terțul nu ar avea interesul să invoce nulitatea contractului (de exemplu, pentru lipsa
calității de proprietar a unor bunuri vândute), ci neexecutarea lui.
Neangajarea răspunderii societății pentru actul încheiat de falsul reprezentant comportă o excepție:
mandatul aparent315. Conform art. 1309 alin. (2) C. civ., „dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a
determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil ca reprezentantul are puterea de a-l
reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul
contractant de lipsa puterii de a reprezenta”. În aceeași ordine de idei, art. 1921 C. civ. spune că societatea
va răspunde față de un terț de bună-credință indus în eroare de aparenta calitate de asociat a unei
persoane dacă i-a dat terțului motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat real,
sau în cazul în care, cunoscând manoperele sale, nu ia măsurile necesare pentru a împiedica inducerea
terțului în eroare. Din interpretarea coroborată a acestor doua articole rezultă că falsul reprezentant legal
angajează societatea, indiferent dacă face sau nu parte dintr-un organ societar, atât sub forma răspunderii
contractuale, ci și extra-contractuale (adică pentru faptele licite și ilicite) 316 față de terții care, cu bună-
credință, s-au încrezut în aparența creată din vina societății. Terțul nu este obligat să invoce mandatul
aparent, el putând renunța la contractul încheiat cu falsul reprezentant 317.
Aparența în drept aplicabilă falsului reprezentant este acea stare de fapt necorespunzătoare unei stări
de drept căreia ordinea juridica îi atribuie totuși efecte pentru a-i proteja pe terții de bună-credință care,
fără a li se putea imputa vreo culpă, au crezut în starea de fapt, fiind victimele unei erori. Nu este vorba de
eroarea comună și invincibilă (error comunis facit jus)318 ci de eroarea provocată prin culpa imputabilă
societății (deci nu auto-indusă, imputabilă terțului 319), care, prin comportamentul ei, a determinat credința
terților contractanți în existența mandatului 320, adică exact situația reglementată de art. 1309 alin. (2) C.
civ321.

311
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 402.

312
Ibidem, p. 402.

313
Pentru o astfel de calificare în jurisprudența franceză, pe motivul lipsei consimțământului mandantului, a se vedea
Claudia Roșu, op. cit., p. 65, autoarea menționând însă și opinii în favoarea inopozabilității.

314
Pentru o opinie conform căreia răspunderea falsului reprezentant este una extracontractuală, a se vedea Honoria
Dumitrescu în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), p. 1381.

315
C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 73; Cas. req, dec. din 14 ianuarie 1920 și Cas. req., dec. din 21 martie 1910, în op. cit., de
M.A. Dumitrescu, vol. I, p. 323, pct. 2510, respectiv pct. 2511.

316
Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 195.

317
Ibidem, p. 37.

318
Deși o astfel de variantă a fost, cu mai mult sau mai puțin temei, de asemenea îmbrățișată de doctrină (a se vedea Aurel
Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 402 și Tudor Vlad Rădulescu în op. cit., de Colectiv de autori, vol. II, p. 644).

319
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 35.

320
Doru Cosma, op. cit., pp. 90-91.

321
În doctrina franceză s-a spus că există mandat aparent atunci când credința este legitimă și, în același timp, verosimilă și
rezonabilă (Philippe Malaurie, Laurent Aynés, Pierre-Yves Gautier, op. cit., pp. 305-306, ceea ce este apropiat de error comunis
facit jus.
 Atitudinea falsului reprezentant este irelevantă 322, indiferent de manoperele sale. Pentru a obliga
societatea la respectarea actului încheiat de cel pe care societatea nu îl recunoaște ca reprezentant, terțul
trebuie să facă dovada comportamentului reprezentatului care a generat, permis sau menținut starea de
confuzie; adică o culpă a societății, care nu poate decât să fie accentuată atunci când însuși reprezentantul
său fals a fost de bună-credință. Proba incumbă terțului întrucât de această dată suntem, evident, pe tărâm
delictual, într-o situație asemănătoare dar nu identică cu răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului. Nu se poate vorbi de o răsturnare a sarcinii probei și de o prezumție de rea-credință a
terțului323, ci pur şi simplu de proba culpei ce incumbă acestuia din urmă, conform principiilor răspunderii
civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală unde culpa neexecutării obligațiilor se
prezumă. Chestiunea de a dovedi culpa societății în crearea unei aparențe în drept este o problemă de fapt
ce se poate dovedi prin orice mijloc de probă, instanța fiind suverană a aprecia acest lucru, de la caz la caz,
în funcție de circumstanțe, de natura actului, funcția falsului reprezentant, folosirea în mod curent a unor
tipizate ale reprezentatului, ștampila324, obișnuința de a acționa în numele lui325, în general în situațiile
uzuale sau permanente unde este știut că nu se verifică cu ocazia fiecărei operațiuni durata și întinderea
mandatului326. De exemplu, semnarea de cecuri de către un director de agenție, deși acest lucru îi fusese
interzis327; acceptarea unei facturi de către angajatul însărcinat cu primirea și recepția mărfii însoțite de
factură, ce este opozabilă cumpărătorului respectivei mărfi dacă mandatul acestuia a fost stabilit în termeni
generali sau vagi. Dacă însă contractul între părți prevede acceptarea facturilor în funcție de natura
mărfurilor doar de către o anumită persoană ori mandatul era limitat la un anumit plafon valoric, atunci
acceptarea de către o alta sau cu depășirea plafonului nu este opozabilă societății dacă terții aveau
cunoștință despre aceste restricții. Invers, predarea unei mărfi de către prepus implică faptul că acest
reprezentant era împuternicit să primească de la cumpărător contravaloarea mărfii predate, iar plata ce s-a
făcut către el este valabilă328.
La modul generic se poate spune deci că, atunci când mandantul nu doar că nu a avut cunoștință despre
calitatea falsă ce și-a atribuit-o mandatarul, dar nu a contribuit cu nimic la crearea aparenței înșelătoare ce
a dus la încheierea actului în numele său, nu poate exista mandat aparent, iar mandantul nu poate fi
obligat față de terțul cu care mandatarul a contractat 329. De exemplu, simpla calitate de asociat ori chiar de
administrator într-o societate mixtă sau de capitaluri nu poate să ducă, prin ea însăși, la concluzia că este
însoțită și de calitatea de reprezentant legal 330. La societățile de persoane (practic, dispărute în prezent),
unde asociații reprezintă societatea, afară de stipulație contrară, se poate vorbi de un mandat aparent în
condițiile art. 1921 C. civ. coroborat cu art. 55 alin. (1) din Legea societăților.
Răspunderea pentru mandatul aparent este diferită de răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului. O primă deosebire între cele două este aceea că, dacă în materia răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului, faptul prejudiciabil dă naștere la obligația de despăgubire, în materia contractului
încheiat de reprezentantul aparent societatea va fi obligată la respectarea lui, prin executarea întocmai a
obligațiilor asumate de acesta din urmă față de terțul de bună-credință. Totuși, doctrina a admis aparența
în drept cu mult înainte de legiferarea ei prin art. 1309 C. civ. aplicând principiile răspunderii civile
delictuale într-un mod asemănător răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, arătând că
reprezentatul trebuie să suporte efectele actului încheiat de reprezentant în numele și pe socoteala sa ori
de câte ori, prin propriul comportament, a creat aparența unei reprezentări. Obligarea societății la
322
Ioan G. Grigoriu, op. cit., pp. 92-93.

323
Pentru o astfel de opinie, la care nu subscriem, a se vedea Carolina Mădălina Niță în op. cit., de Colectiv de autori, vol. III,
p. 291.

324
CSJ, s. com., dec. nr. 5302/2002, în Revista de drept comercial nr. 2/2003, p. 162.

325
Claudia Roșu, op. cit., p. 84.

326
Ioan G. Grigoriu, op. cit., p. 90.

327
ICCJ, s. com., dec. nr. 603/2006, în Pandectele Romane nr. 4/2006, p. 52 (în condițiile în care terțul – organ bancar nu a
fost încunoștințat de societate că directorului unei agenții i se interzisese în mod expres emiterea de cecuri).

328
A se vedea jurisprudența citată de M.A. Dumitrescu în op. cit., vol. II, pp. 270-271, pct. 5621 și urm.

329
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 34.

330
Anterior abrogării, în Codului comercial problema mandatului aparent era reglementată la art. 395 care prevedea în
mod util că, „față de cei de-al treilea, mandatul tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele comerțului
pentru care este dat. Patronul nu poate opune celor de-al treilea vreo restricțiune a mandatului tacit, dacă nu probează că ei o
cunoșteau în momentul contractării obligației”.
executarea contractului încheiat de reprezentantul aparent nu este un efect al răspunderii civile
contractuale, deși suntem în prezența unui act juridic încheiat de reprezentantul aparent, ci un efect al
răspunderii civile delictuale, întrucât, în asemenea cazuri, cea mai adecvată cale de reparare a prejudiciului
cauzat de greșeala, neglijența sau imprudența reprezentatului este eficacitatea față de el a actului încheiat
de reprezentantul aparent331. Desigur, s-ar putea obiecta că există o deosebire între reprezentant – care
este un mandatar, și prepus332. Această deosebire este, în opinia eminentului profesor Traian Ionașcu,
aproape imperceptibilă: „nu mai puțin, mandatarul și prepusul sunt persoane alese de mandante sau
comitent; și mandatarul și prepusul lucrează în numele, pentru contul și folosul mandantelui sau
comitentului. Iarăși, nu mai puțin, comitentul sau mandantele au drept ierarhic asupra mandatarului sau
prepusului, putând să dea instrucțiuni, ordine, să limiteze sau să restrângă puterile acordate de acesta” 333.
O a doua deosebire dintre răspunderea civilă pentru fapta prepusului și răspunderea pentru falsa
reprezentare este aceea că prima este o răspundere pentru altul, iar cea de-a doua o răspundere pentru
fapta proprie, cu consecințe pe tărâm probator. Dacă în primul caz, terțul trebuie să facă, între altele 334,
dovada culpei prepusului, iar societatea, pentru a înlătura răspunderea în calitate de comitent, trebuie să
facă dovada că, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile
sau cu scopul funcțiilor încredințate, în al doilea caz terțul trebuie să facă dovada culpei societății cu privire
la crearea sau menținerea aparenței în drept335.
Delegarea atribuțiunilor de la o companie britanică poate fi implicită. Acest lucru se poate întâmpla prin angajarea
unei persoane pe o anumită funcție în companie. Mai departe, se prezumă că respectiva persoană este
împuternicită să facă orice în vederea îndeplinirii atribuțiunilor de serviciu. Uneori se spune că agentul (angajatul)
are autoritatea uzuală (usual authority) să facă ceea ce fișa postului îi cere: de exemplu, un director general
(managing director), un director de marketing sau o secretară. Numai că uneori o astfel de numire poate fi
interpretată de către terți ca fiind însoțită de reprezentare, caz în care puterile angajatului se numesc aparente
(ostensible authority). Buna-credință a terților este irelevantă când agentul este într-adevăr reprezentant al
companiei. Dar are relevanță atunci când terțul se încrede în puterile aparente. În acest caz terțul trebuie să
dovedească faptul că a crezut în aparență și că acest lucru s-a făcut în mod rezonabil336.
Aparența reprezentării convenționale funcționează după aceleași principii precum aparența
reprezentării legale, respectiv pe ideea de culpă din partea mandantului cu privire la publicitatea revocării,
secțiunea reprezentării reglementată la art. 1295 și urm. fiind aplicabilă tuturor formelor de reprezentare.
Conform art. 1308 C. civ., la încetarea puterilor încredințate, reprezentantul este obligat să restituie
reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri (mandatul sau procura). El nu poate reține acest înscris
ca garanție a creanțelor sale asupra reprezentatului dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de
reprezentat, cu mențiunea că puterea de reprezentare a încetat.
Conform art. 2036 C. civ., tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaște
sau de a fi putut cunoaște cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea
acestuia. Acest articol este menit să îl protejeze pe mandatarul de bună-credință. A pari, pentru aceleași
rațiuni de protecție a terților de bună-credință care au contractat cu un mandatar convențional al cărui
mandat a încetat, inclusiv prin revocare ori care a fost anulat, considerăm că efectele mandatului se produc
în persoana și patrimoniul societății-mandante atunci când terții nu au știut despre încetarea mandatului.
O situație distinctă este aceea în care procura a fost dată în formă autentică. Conform art. 2033 C. civ.,
notarul public căruia i se solicită autentificarea revocării unei asemenea procuri este obligat, în vederea
informării terților, să transmită de îndată revocarea către Registrul Național Notarial, ținut în formă
electronică, potrivit legii. Notarul public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura
are obligația să verifice la Registrul Național Notarial dacă acea procură a fost revocată. Dispozițiile privind
obligația notarilor sunt aplicabile și reprezentanților misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale
României. Deși introducerea acestei prevederi transferă așadar răspunderea pentru prejudiciile provocate
prin încheierea unui act în baza unei procuri revocate către notarii publici și funcționarii diplomatici și
consulari, nu toate procurile sunt emise în formă autentică. Conform art. 2013 C. civ., mandatul poate fi

331
Doru Cosma, op. cit., p. 90.

332
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 31.

333
Traian Ionașcu, op. cit., p. 944.

334
Elementele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt: (i) existența prejudiciului, (ii) existența faptei ilicite,
(iii) legătura de cauzalitate, (iv) vinovăția prepusului, (i) existența raportului de prepușenie și (ii) săvârșirea faptei în legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (a se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pp. 226-227).

335
Carolina Mădălina Niță în op. cit., de Colectiv de autori, vol. III, p. 291.

336
Len Sealy, Sarah Worthington, op. cit., pp. 124-125.
încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată sau verbală. Doar mandatul dat pentru
încheierea unui act supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie să respecte acea formă, sub
sancțiunea aplicabilă actului însuși. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru
opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu se prevede altfel. În concluzie, pentru mai multă
siguranță, atunci când reprezentantul legal al societății nu este absolut sigur asupra bunei-credințe a
mandatarului, ar trebui ca procura să fie dată în formă autentică, pentru ca revocarea ei să poată fi
verificată public. Această opțiune ar putea fi utilizată indiferent dacă actul ce urmează a fi încheiat de către
mandatar în baza procurii este autentic sau nu, având doar rolul de a oferi posibilitatea verificării procurii și
fără ca neverificarea să ducă la răsturnarea prezumției de bună-credință prin ci doar la evitarea unui
eventual litigiu.
Concluzia trasă din cele de mai sus este aceea că mandatul cu reprezentare (legală sau convențională)
înfrânt produce efecte juridice specifice aparenței în drept nu doar în situațiile în care există o depășire a
lui, ci și când acesta nu există sau a existat dar a fost revocat 337 ori actul organului societar care a hotărât
acordarea reprezentării a fost anulat, precum și atunci când reprezentantul aparent este doar un simplu
prepus care derulează o activitate care, în general sau în particular, beneficiază de reprezentare.
Fundamentarea soluției de a păstra pe principiile răspunderii civile delictuale efectele juridice ale actului
încheiat de reprezentant presupune așadar existența unei culpe în sarcina societății mandante 338, simpla sa
neglijență, pasivitate sau chiar credulitate 339, când a știut sau a admis că un fals reprezentant poate sau
vrea să încheie acte juridice în numele și pe seama sa, fiind suficientă pentru a-i atrage răspunderea civilă
(non reclamatio iuncta cum scientia et patentia sat est ad inducendum mandatum)340.
Practica societăților comerciale din S.U.A. arată că terții consideră întotdeauna că directorul general executiv
(President și/sau Chief Executive Officer) are putere discreționară nu numai în ceea ce privește operațiunile
ordinare, dar și cele extraordinare. Deși în trecut instanțele au privit această abordare ca eronată, considerând că
directorul general are atribuțiuni doar în ceea ce privește operațiunile ordinare, pentru cele extraordinare
solicitându-se aprobarea expresă a consiliului de administrație, în prezent se dă câștig de cauză interesului terților
de a fi protejați în situația în care exista o aparență a întinderii nelimitate a mandatului directorului general
executiv. Astfel, unele instanțe au decis că directorul general executiv se prezumă a avea aceleași competențe ca și
consiliul de administrație, în timp ce altele au decis că acesta poate încheia doar acte al căror obiect se înscrie în
activitatea obișnuită a societății, privită în sens larg. Pentru a evita riscul unei imposibilități a angajării răspunderii
societății pentru actele încheiate de directori, terții cer și dovada competenței acestora, constând într-o copie
certificată a deciziei consiliului de administrație de aprobare a actului încheiat, certificare ce cade în competența
secretarului societar (nefiind nevoie să se cerceteze dacă faptele sau actele certificate de secretarul societar sunt
adevărate, însă terții diligenți fac și acest lucru în cursul procesului de verificare) 341.
În cazul Mahoney vs. East Holyford Mining Co. (1875) din Regatul Unit, o bancă a onorat cecurile emise de o
companie prin semnătura a doi din cei trei administratori, după ce au primit de la secretarul corporativ o copie a
deciziei consiliului de administrație privind dreptul de reprezentare, însoțit de specimenul de semnătură. Din
nefericire, nici „secretarul” și nici „administratorii” nu fuseseră desemnați în mod legal, însă banca s-a apărat
spunând că documentul prezentat nu conținea nimic contradictoriu cu statutul companiei, drept urmare era
îndreptățită să presupună că administratorii fuseseră desemnați în mod legal. Protecția i-a fost constatată pe baza
principiului că actele administratorilor obligă compania chiar dacă ulterior se constată că numirea lor a fost
nelegală. Într-un caz ulterior (Morris vs. Kanssen), Camera Lorzilor a considerat că acest principiu nu se aplică
atunci când desemnarea administratorilor nu a existat, lipsește. În prezent, Companies Act (2006) prevede că terții
sunt protejați nu doar atunci când se descoperă ulterior deficiențe ale numirii administratorilor, dar și atunci când
mandatul acestora a încetat sau a fost revocat, ori numirea nu a ținut cont de faptul că votul privind desemnarea
trebuie exercitat individual pentru fiecare administrator în parte. Protecția nu funcționează, conform s.161, pentru
terțul care a cunoscut în mod efectiv cauza de ineficacitate a dreptului de reprezentare 342.

9.2.7. Simularea reprezentării

Bibliografie: Cesare Vivante – Principii de drept comercial, ed. 37. Editura Cartea Românească, București, 1928/
Tudor R. Popescu, Petre Anca – Teoria generală a obligațiilor. Editura Științifică, București, 1968/ Doru Cosma –

337
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 34.

338
Cambell vs. Paddington Corporation (1911), 1 KB 869 (King’s Bench Divisional Court), Dubai Aluminum Company Ltd. vs.
Salaam (2002) UKHL 48, (2003) 2 AC 366 (House of Lords), în op. cit., de Len Sealy, Sarah Worthington, pp. 138-139.

339
Gheorghe Comăniță, art. cit., p. 34.

340
Doru Cosma, op. cit., p. 91.

341
Robert W. Hamilton, op. cit., pp. 321-322.

342
Paul. L. Davies, Sarah Worthington, op. cit., p. 170.
Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969/ Aurel Pop, Gheorghe Beleiu – Curs de
drept civil. Partea generală. Editura Universității din București, București, 1973/ Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan – Teoria generală a obligațiilor. Editura All, București, 1994/ Paul Vasilescu – Relativitatea actului juridic
civil. Repere pentru o noua teorie generală a actului de drept privat. Editura Rosetti, București, 2003/ Flavius A.
Baias – Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență. Editura Rosetti, București, 2003/ Ion Dogaru, Edmond
Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu (coordonatori) – Bazele dreptului civil, vol. I-V. Editura C.H. Beck,
București, 2009/ Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – Tratat elementar de drept civil. Obligațiile.
Editura Universul Juridic, București, 2012/ Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
(coordonatori) – Noul Cod civil. Comentarii pe articole. Editura C.H. Beck, București, 2012.

În cadrul Titlului II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”), simulația în materie
relativă subiectivă prin ascunderea reprezentării este reglementată în mod distinct la secțiunea a 7-a
(„Reprezentarea”), deși reglementarea generică a simulației face obiectul secțiunii a 6-a („Efectele
contractului”), subsecțiunea 2 („Efectele față de terți”) punctul IV („Simulația”). Conform art. 1297 C. civ. -
Nearătarea calității de reprezentant, „contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite,
atunci când terțul contractant nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască faptul că reprezentantul acționa în
această calitate, îl obligă numai pe reprezentant și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel” (alin. (1)).
„Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terțul în limita puterilor conferite , pe
seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea
adevăratului titular poate să exercite asupra acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva
reprezentantului” (alin. (2)). Primul alineat al articolului citat reglementează simulația relativă
subiectivă în care reprezentantul încheie actul cu terțul în nume propriu dar pe socoteala altei
persoane, nefăcându-i cunoscut acest fapt. Situația reglementată este aceea a simulației prin
împrumutare de nume (prête-nom) ce are ca scop transferarea către reprezentat a efectelor
contractului încheiat de reprezentant cu terțul, prin predarea foloaselor, după ce au trecut prin
patrimoniul reprezentantului343. Această situație nu este deci un simplu mandat fără reprezentare,
comision, consignație etc.344 întrucât actul reprezentării era nu doar necunoscut pentru terțul
contractant ci chiar secret, ocult, după cum se desprinde din textul articolului care spune că terțul nu
numai că nu cunoștea, dar „nici nu ar fi trebuit să cunoască existenta reprezentării”, astfel că are
convingerea că reprezentantul contractează în nume propriu. Dacă am fi fost în prezența unui mandat
fără reprezentare, reprezentarea nu ar fi fost ascunsă ci doar necunoscută terțului cocontractant 345
sau ignorată de acesta346. În orice caz, doctrina este împărțită cu privire la deosebirile și asemănările
dintre împrumutul de nume și mandatul fără reprezentare, mulți punând semnul egalității între ele 347.
Nu suntem nici în fața unei simulații prin interpunere de persoane întrucât terțul contractant,
neavând cunoștință de existența simulației, nu participă la ea într-o conivență tripartită 348. Și în acest
caz doctrina este divizată în opinii, convenția de prête-nom fiind calificată ca o simulație relativă
subiectivă fie alături de interpunerea de persoane 349, fie chiar confundându-se cu aceasta 350. În toate
cazurile, consecințele necunoașterii sau ascunderii reprezentării au același rezultat, în speță lipsa de
efecte a acesteia asupra contractantului de bună-credință, care este un terț desăvârșit (penitus
extranei) față de actul dintre reprezentat și reprezentant. Necunoașterea reprezentării, fie din lipsa de

343
Paul Vasilescu, op. cit., p. 265 și Flavius A. Baias, op. cit., p.119.

344
Pentru o astfel de calificare a se vedea Honoria Dumitrache în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica
Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), p. 1371.

345
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 74 și Dan Claudiu Dănișor în op. cit., de Ion Dogaru, Edmond Gabriel
Olteanu, Lucian Berndt Săuleanu, vol. IV, p. 746.

346
Cesare Vivante, op. cit., p. 59.

347
Doru Cosma, op. cit., p. 397; Aurel Pop. Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 397; Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu,
op. cit., p. 227.

348
Flavius A. Baias, op. cit., p. 114.

349
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 165; Doru Cosma, op. cit., p. 397; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
p. 74; Flavius A. Baias, op. cit., p. 127.

350
Paul Vasilescu, op. cit., p. 263; Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 228 (nuanțat).
interes, fie ca urmare a caracterului secret, ocult îl îndreptățește pe terțul contractant să îl țină obligat
pe reprezentant ignorând reprezentarea, ca și cum acesta din urmă ar fi adevăratul titular al
contractului351.
Lipsa de efecte a reprezentării față de terțul contractant, prevăzută la art. 1297 alin. (1) C. civ., nu
este însă decât o aplicație la situația convenției de prête-nom a principiului general în materie de
simulație, reglementat la art. 1290 alin. (1) C. civ., care prevede că sancțiunea simulării este
inopozabilitatea actului secret față de terții de bună-credință, indiferent de natura reprezentării,
legală sau convențională. Alineatul secund al art. 1297 C. civ., la fel, nu face decât să reglementeze în
mod expres și să circumstanțieze – de data aceasta în materie de întreprinderi – un corolar al
principiului prevăzut la art. 1290 alin. (1) C. civ. Astfel, conform art. 1297 alin. (2) C. civ., dacă terțul ce
nu știa, la momentul încheierii actului, despre contractantul său că în realitate este reprezentantul
unei întreprinderi, dar descoperă ulterior existența reprezentării și, automat, a faptului că altcineva
este adevăratul beneficiar al actului352, terțul îi poate opune întreprinderii reprezentate efectele
actului încheiat.
Art. 1290 alin. (1) C. civ. stabilește ca principiu faptul că actul secret nu poate fi invocat de părți
(deci nici de reprezentantul prête-nom care a contractat) împotriva terților care s-au încrezut cu bună-
credință în actul aparent353, de unde rezultă două lucruri: (i) dacă adevăratul beneficiar vrea să-și
devoaleze calitatea față de terți, inclusiv față de contractantul de bună-credință, aceștia nu pot fi
obligați să suporte consecințele juridice ale actului ascuns – în cazul de față actul de reprezentare –
dintre reprezentant și reprezentat, părțile recunoscute ale contractului rămânând cele care l-au
semnat și (ii) deși actul nu poate fi opus în contra terților de bună-credință, per a contrario acesta poate fi
invocat de către aceștia în beneficiul lor 354. După cum vedem, art. 1297 alin. (1) și (2) C. civ. reglementează,
de data aceasta în materie de simulație relativă, posibilitatea cocontractantului de bună-credință de a alege
între a ignora existența adevăratului beneficiar, ascuns la momentul încheierii actului, ținându-l în
continuare obligat pe reprezentant ca parte contractuală (alin. (1)), sau de a opune adevăratului beneficiar-
întreprindere actul încheiat cu reprezentantul său (alin. (2)). Opțiunea cocontractantului de bună-credință
este absolută, exercițiul ei fiind determinat doar de interesul acestuia 355 (de exemplu, dacă falsul
reprezentat este insolvabil, cocontractantul se poate îndrepta împotriva adevăratului reprezentat de a
cărui existență află).
Conflictul de interese la reprezentare (la fel ca cel decizional) afectează valabilitatea contractului
încheiat de reprezentant pentru societatea reprezentată. Întrucât conflictele de interese pot afecta atât
procesul decizional, cât și reprezentarea societății în actele sale juridice, subiectul este tratat unitar în
cadrul secțiunii nr. 38.6.2.2.

9.3. Elementele personalității juridice a societății

Bibliografie: Gheorghe Beleiu – Drept civil. Persoanele. Editura Universității din București, București, 1982/ Ernest
Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga – Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994.

Odată înmatriculată, societatea devine persoana juridică, subiect de drepturi și obligații distinct de
asociații ei. Definitorii pentru statutul de persoană juridică sunt (i) existența unei organizări de sine
stătătoare, (ii) a un patrimoniu propriu și (iii) a unui scop propriu356.

351
Cesare Vivante, op. cit., p. 232.

352
„Adevăratul titular al întreprinderii” este o formulă nefericită pentru a defini „adevăratul stăpân al afacerii”, prin
raportare la calitatea de „om de paie” a contractantului, cum îi definește doctrina (a se vedea Flavius A. Baias, op. cit., p. 118).

353
Reprezentantul îi poate însă ceda reprezentatului acțiunile acestuia împotriva terțului cocontractant (Cesare Vivante, op.
cit., p. 232).

354
Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 387.

355
Doru Cosma, op. cit., p. 407.

356
Art. 187 C. civ. (anterior noului Cod civil, existența celor trei elemente este dedusă din interpretarea art. 26 lit. e din
fostul Decret nr. 31/1954; a se vedea și a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 396 și Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia
Marga, op. cit., pp. 35-37).
9.3.1. Existența unei organizări de sine stătătoare

Bibliografie: Paul I. Demetrescu – Întreprinderile comerciale. Editura Cercetări Juridice, București, 1943/ I.L.
Georgescu – Drept comercial român, vol. I și II (1947-1948). Editura All Beck, București, 2002/ Gheorghe Beleiu –
Drept civil. Persoanele. Editura Universității din București, București, 1982/ Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia
Marga – Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994/ Sebastian Bodu – Dreptul afacerilor.
Editura Universitară, București, 2013/ Jonathan Charkham, Anne Simpson – Fair Shares. The Future Of
Shareholders Power And Responsibility. Oxford University Press, New York, 1998/ Paul L. Davies, Sarah
Worthington – Gower and Davis’ Principles of Modern Company Law, 9th Edition, Thomson Reuters (Professional),
London, 2012.

Existența unei organizări de sine stătătoare înseamnă că persoana juridică are o existență independentă
de cea a membrilor ei, inclusiv o denumire socială proprie 357. Avantajele unei astfel de situații pun persoana
juridică într-o poziție diferită de persoana fizică a cărei existență este esențial efemeră și spusă unor situații
nedorite precum boala fizică sau psihică, lipsire de libertate etc. Neavând o existență materială, persoana
juridică își exprimă voința prin organele sale 358, constituite în funcție de cerințele imperative ale legii și
voința membrilor359. Situațiile nedorite – mai sus date ca exemplu – ce afectează membrii organelor
persoanei juridice afectează persoana juridică însăși într-o măsură mult mai redusă, aceștia putând fi
substituți sau înlocuiți. Membrii săi vin și pleacă dar persoana juridică continuă să existe 360, fără incidență
formală nici față de creditorii și nici față de debitorii sociali.
În condițiile diversității de forme societare-persoane juridice, asociații au o libertate de alegere destul
de largă, limitele legale fiind impuse doar atunci când existența anumitor organe este indispensabilă pentru
activitatea societății361. Conform art. 8 lit. i) din Legea societăților, actul constitutiv al unei societăți trebuie
să conțină clauze privind „conducerea, administrarea, funcționarea și controlul gestiunii societății de către
organele statutare [...]”. Deși acest articol se referă la societățile pe acțiuni, prin analogie el se aplică
tuturor formelor societare. Motivul pentru care nu există o prevedere similară și pentru celelalte forme
societare este că, în cazul acestora, nu este obligatorie existența decât a organelor esențiale. Așadar,
adunarea generală a asociaților există implicit prin existența fondatorilor și a celor care dobândesc calitatea
de asociat ulterior constituirii, prin cesiune sau subscripție de titluri de participare. De asemenea, existența
a cel puțin un administrator este obligatorie, indiferent de forma societară (art. 7 lit. e), respectiv art. 8 lit.
g) din Legea societăților)362. În ceea ce privește cenzorii, existența acestora este obligatorie la societățile de
capitaluri, când formează o comisie alcătuită din trei persoane. În cazul societăților cu răspundere limitată,
numirea cenzorilor este obligatorie doar atunci când numărul asociaților este mai mare de 15 (art. 199
alin. (3) din Legea societăților). Atunci când, prin prevederi legale speciale este obligatorie numirea unui
auditor financiar, existența acestuia se completează cu cea a auditorului intern, nu cu a cenzorilor 363.
Atunci când, în funcție de forma juridică și de nevoile fiecărei forme societare, o parte din organele
executive sau de control lipsesc, atribuțiile lor sunt preluate de către celelalte organe. În cazul societăților
cu răspundere limitată, inexistența, de exemplu, a directorilor (executivi), nu este un lucru neobișnuit; în
cazul societăților pe acțiuni însă, în special a celor mari, această lipsă creează incertitudine și confuzie. În
acestea din urmă diviziunea muncii între acționari, administratori și management este clară. Astfel,
acționariatul trebuie să se preocupe doar ca administratorii să își îndeplinească în mod eficient rolul de a
357
Paul I. Demetrescu, op. cit., p. 176.

358
Organele societare sunt: (i) adunarea generală, (ii) administratorul unic sau consiliul de administrație, în sistemul unitar,
respectiv consiliul de supraveghere, în cel dualist, (iii) managerul unic sau managementul (activând sub denumirea legală de
director, în sistemul unitar, respectiv membru al directoratului, în sistemul dualist) și (iv) sau cenzorii sau auditorii interni și
auditorul financiar.

359
A se vedea și I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 290.

360
Paul L. Davies, Sarah Worthington, op. cit., p. 44.

361
În acest sens, inclusiv referitor la limitele libertății de voință în ceea ce privește persoanele juridice în general, a se vedea
Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., p. 38.

362
În cazul societăților admise la tranzacționare care aplică votul cumulativ, existența unui consiliu de administrație format
din 5 persoane este obligatorie (art. 84 alin. (3) din Legea emitenților de instrumente financiare și operațiuni de piață).

363
Numirea unui auditor financiar sau înlocuirea cenzorilor cu auditorul financiar poate fi și urmarea voinței asociaților (art.
160 alin. (3) din Legea societăților).
caută manageri competenți, care să ducă la creșterea profitului societății, precum și să îi supravegheze.
Pentru asta ar trebui ca și administratorii să dispună de cunoștințele necesare unei alegeri, respectiv a unei
supravegheri eficace364. În marile societăți de capitaluri, asociații (acționarii) depind de membrii consiliului
de administrație, respectiv de supraveghere, care fiind mai aproape de miezul problemei, pot veni cu
soluții. Făcând o paralelă cu regulile constituționale, adunarea generală a asociaților ar fi electoratul,
consiliul de administrație sau de supraveghere ar fi parlamentul, iar managementul ar fi guvernul. Așa cum
nu electoratul este cel care sancționează în mod direct guvernul, ci parlamentul, pe calea moțiunii de
cenzură, așa nici acționarii nu intervin în mod direct în managementul societății, lăsând acest lucru pe
seama membrilor consiliului. De aceea, o sarcină reprezentând mai mult decât o simplă rutină pentru
membrii consiliului este aceea de a monitoriza activitățile managementului nu numai în raport cu
indicatorii financiari, dar și cu modul în care societatea servește intereselor clienților, își motivează angajații
sau câștigă sprijinul comunității365.
Spre deosebire de organele societare a căror existență este obligatorie atunci când legea o cere,
existența reprezentantului sau reprezentanților legali este doar indispensabilă 366, societatea putând să
încheie acte prin acordarea, prin hotărâre a adunării generale a asociaților, a unor drepturi de reprezentare
speciale unor mandatari convenționali. Pe lângă caracterul mai mult decât necesar, existența
reprezentanților legali este impusă în mod administrativ la momentul înmatriculării societății.

9.3.2. Patrimoniul propriu

Bibliografie: C.C. Arion – Curs de drept comercial, vol. I și II. Stenografiat și editat de Vasile Ștefănescu, București,
1915/ Cesare Vivante – Principii de drept comercial, ed. 37. Editura Cartea Românească, București, 1928/ I.N.
Fințescu – Drept comercial, vol. I-III. Editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929/ Paul I. Demetrescu –
Întreprinderile comerciale. Editura Cercetări Juridice, București, 1943/ I.L. Georgescu – Drept comercial român,
vol. I și II (1946-1947). Editura All Beck, București, 2002/ Traian Ionașcu și colaboratorii – Organizațiile socialiste
ca persoane juridice în România. Editura Academiei Române, București, 1967/ Constantin Stătescu – Drept civil.
Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970/ Ernest
Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga – Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994/ Dorin
Clocotici – Dreptul comercial al afacerilor. Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1998/ Radu Bogdan
Bobei – Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, comentată.
Editura Rosetti, București, 2005/ Colectiv de autori – Noul Cod civil. Editura Hamangiu, București, 2012.

În vederea îndeplinirii activității și, deci, realizarea scopului pentru care a fost constituită, societatea are
nevoie de o serie de bunuri (atât corporale cât și incorporale, începând cu sume de bani) care să-i permită
să exercite o dispoziție economică operativă a acestor bunuri 367. Pe de altă parte, îndeplinirea scopului nu
este posibilă fără asumarea de obligații de către societate, proprio nome. Aceste active (contabil), respectiv
bunuri ori drepturi constatatoare a acestor bunuri, reale sau de creanță (juridic), împreună cu obligațiile,
formează ceea ce se numește patrimoniu social. Patrimoniul reprezintă așadar acel element constitutiv al
personalității juridice constând în totalitatea drepturilor și datoriilor ce pot fi evaluabile în bani și care
aparțin societății comerciale (art. 31 alin. (1) C. civ.). Acest element deosebește un colectiv care este
persoană juridică de unul care nu este (de exemplu, societatea simplă). Așa cum rezultă din definiția
enunțată, din patrimoniu fac parte drepturi368 și datorii ale societății, cele dintâi alcătuind împreună latura
activă a patrimoniului, iar cele din urmă alcătuind împreună latura pasivă a acestuia, evidența tuturor
drepturilor și datoriilor făcându-se în bilanțul contabil 369. În sistemul contabilității în partidă dublă, latura
364
Sebastian Bodu, op. cit., p. 100.

365
Jonathan Charkham, Anne Simpson, op. cit., p. 31.

366
Pentru o opinie conform căreia organizarea proprie presupune atât existența organelor societare („cum este împărțit
colectivul pe compartimente ori formații”) cât și precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în
raporturile cu terții, a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 399.

367
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., p. 216.

368
Menționarea doar a bunurilor nu și a drepturilor nu este greșită deoarece simpla referire la drepturi este suficientă
pentru a le include implicit (a se vedea Constantin Stătescu, op. cit., p. 485).

369
Datoriile nu se confundă cu cheltuielile (pentru o opinie privind suprapunerea celor două noțiuni a se vedea Eugenia
Florescu și Andreea Corina Târșia în op. cit., de Colectiv de autori, vol. I, p. 232). Cheltuiala este un cost pe care societatea îl
suportă pentru a produce un venit, pe când datoria este o formă de finanțare, împreună cu aportul social sau ca alternativă la
activă a bilanțului este întotdeauna egală cu latura pasivă. De exemplu, la constituire, activul este format
din aporturile sociale, iar pasivul din datoriile către asociați rezultate din subscrierea titlurilor de participare
primite în schimbul aporturilor, precum și alte active și pasive 370. Imediat după constituire încep să apară și
alte elemente de activ și pasiv. De exemplu, societatea contractează un credit, deci înregistrează în activ o
sumă de bani, iar în pasiv o datorie egală către bancă. Deși egale contabil prin definiție, nu înseamnă că
activul juridic este egal cu pasivul juridic sau că societatea este, prin definiție, solvabilă. Insolvabilitatea,
definită în teoria dreptului civil ca acea situație în care „pasivele depășesc activele sociale”, are un înțeles
strict juridic, fără influență contabilă: datoriile față de terți ce se solicită a fi plătite nu pot fi acoperite din
sumele ce ar fi obținute din activele (bunurile) societății, dacă acestea ar fi vândute la valoarea corectă de
piață (de lichidare)371. Această definiție a fost inclusă în definiția mai extinsă dar corectă a insolvabilității de
la art. 1417 alin. (2) C. civ.: datoriile ce nu pot fi acoperite din vânzarea activelor va reprezenta o pierdere a
creditorilor.
Constituirea patrimoniului se face, în general, prin subscrierea de titluri de participare în schimbul
aporturilor ce devin active bilanțiere (latura activă a patrimoniului) dobândite de societate pe calea
aportului la capitalul social372. Nu se poate concepe o societate fără fondul comun constituit prin aport de
capital social373, care să-și constituie patrimoniul doar ulterior înmatriculării, prin alte acte 374. După
constituire alte bunuri sunt dobândite sau înstrăinate de societate, în temeiul dinamismului ce
caracterizează universalitatea juridică a patrimoniului însă actele ulterioare constituirii nu pot decât să aibă
la bază patrimoniul existent la constituire, adică alcătuit din aporturile inițiale ale asociaților.
Latura pasivă a patrimoniului este constituită din două categorii de datorii: față de asociați (capitalul
social375) și față de terți. Cele din prima parte se nasc, alături de activele aduse ca aport social, din același
raport juridic al subscripției, ca contract sinalagmatic, iar cele din a doua categorie reprezintă datorii
născute din orice alt fel de raporturi juridice, altele decât cele de subscripție: împrumuturi (de la terți sau
chiar de la asociați), credite-furnizor, leasing etc. Teoretic, ordinea în care se formează latura pasivă începe
cu datoriile către asociați născute din subscripție, corelative aporturilor aduse și continuă cu datorii
contractate față de terți. Pot exista însă și active și datorii contractate anterior constituirii societății de către
fondatori, datorii care devin ale societății imediat ulterior înmatriculării, prin preluare. Aceste din urmă
datorii sunt plătite de societate din sumele de bani intrate în societate tot pe calea aportului 376.
Existența unui patrimoniului social este de esența societății comerciale, acesta reprezentând suportul
material al calității de subiect de drept distinct de asociații săi sau de orice alți terți 377, inclusiv prin faptul că
sediul social este diferit, juridic, de domiciliul sau sediul asociaților 378. În ceea ce privește latura sa activă,
bunurile componente formează obiect al dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, conform
art. 2324 C. Civ379.

acesta.

370
De exemplu, locațiunea asupra spațiului unde funcționează, ca activ.

371
După cum se observă din această definiție, insolvabilitatea nu este același lucru cu insolvența (comercială), aceasta din
urmă fiind situația în care societatea nu mai poate face față datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Așadar, o
societate poate fi solvabilă dar insolventă sau insolventă dar solvabilă (deși acest din urmă caz e mai mult teoretic).

372
Conform art. 65 din Legea societăților, bunurile aduse ca aport devin ale societății înseși, deci constituie activ al
patrimoniului social (prin sintagma „în lipsă de stipulație contrară” se înțelege faptul că un alt drept decât cel de proprietate
poate fi adus ca aport).

373
Cesare Vivante, op. cit., p. 67.

374
C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 49.

375
Și, ulterior constituirii, celelalte capitaluri proprii: primele legate de capital, rezervele, profitul nedistribuit etc (activele
nete).

376
De aceea aporturile în numerar sunt obligatorii la orice formă societară. Asta nu înseamnă că societatea nu poate vinde
un bun intrat în patrimoniul său pe calea aportului în natură pentru a obține bani în vederea plății datoriilor sociale.

377
Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., p. 40.

378
Paul. I. Demetrescu, op. cit., p. 176.

379
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 184.
 Divizibilitatea patrimoniului380 este posibilă la orice persoană, fizică sau juridică, atunci când este
prevăzută de lege. Fără a o exclude de la aplicare, vedem fiducia ca fiind o instituție aplicabilă mai degrabă
persoanelor fizice și persoanelor juridice fără scop lucrativ sau, în orice caz, chestionabilă din punctul de
vedere al creditorilor sociali ai unei societăți comerciale. Fondul de comerț nu este o stare de divizibilitate a
patrimoniului unde toate activele sociale sunt afectate realizării obiectului de activitate 381, spre deosebire
de persoana fizică autorizată, care își constituie un patrimoniu-afectațiune similar fondului de comerț 382.
Afectațiunea unor drepturi (active) aflate în patrimoniul unei persoane juridice (teoretic, așa cum spuneam,
altele decât societățile comerciale) este singura care justifică divizarea lui, însă o astfel de divizare juridică 383
este, în toate cazurile, total diferită de clasificarea juridică sau contabilă a drepturilor în cadrul activului
social, de exemplu în active fixe sau circulante384 ori în funcție de destinația lor economică385.
Răspunderea personală a asociaților cu răspundere nelimitată nu are nicio legatură cu divizibilitatea
patrimoniului, cea dintâi neputând duce la comasarea celor doua patrimonii – al societății și al asociatului –
în persoana doar a societății 386, ele rămânând distincte387. Această răspundere nu schimbă cu nimic nici
caracterul unic și exclusiv al patrimoniului (adică legat strict de calitatea de subiect de drept al societăţii),
răspunderea personală fiind una subsidiară imperfectă.
Conform art. 2580 alin. (1) C. civ., statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
națională (lex societatis). Conform art. 2581 C. civ., statutul organic al persoanei juridice cârmuiește
îndeosebi elemente ce țin de înființarea, funcționarea, dizolvarea și lichidarea persoanei juridice. Fiind o
enumerare enunțiativă, compoziția patrimoniului ar putea părea ca fiind cârmuită tot de lex societatis.
Patrimoniul este însă ceva viu, aflat în continuă mișcare, prin elementele care îi compun latura activă
(drepturile patrimoniale, reale și de creanță) și latura pasivă (obligațiile, datoriile). Multe dintre aceste
elemente care compun patrimoniul beneficiază însă de o normă conflictuală distinctă, așa că este mai
degrabă greșit a se vorbi despre o lege aplicabilă patrimoniului social 388, precum constituirii societății, de
exemplu. Astfel, norma conflictuală în materie de bunuri este lex rei sitae (art. 2613 C. civ.389), creanțele
izvorâte din acte juridice sunt guvernate, în general, după lex voluntatis (art. 2637 și urm. C. civ.), iar
obligațiile contractuale sau extracontractuale după dreptul comunitar (art. 2640 şi urm. C. civ.). În
concluzie, nu credem că există o normă conflictuală pentru patrimoniu, urmând ca art. 2581 C. civ. să se
aplice situațiilor acolo enumerate și, deși enumerarea este enunțiativă, nu s-ar putea extinde la situațiile
expres sau chiar implicit beneficiare ale unei norme conflictuale.

9.3.3. Scopul propriu

Bibliografie: Paul I. Demetrescu – Întreprinderile comerciale. Editura Cercetări Juridice, București, 1943/
Gheorghe Beleiu – Drept civil. Persoanele. Editura Universității din București, București, 1982/ Ernest Lupan, Dan
A. Popescu, Amalia Marga – Drept civil. Persoana juridică. Editura Lumina Lex, București, 1994.

380
Divizibilitate care nu afectează unicitatea lui.

381
Dorin Clocotici, op. cit., p. 145.

382
Pentru o opinie împotriva calificării fondului de comerț ca patrimoniu de afectațiune a se vedea I.L. Georgescu, op. cit.,
vol. I, p. 470.

383
Care scoate patrimoniul-afectațiune de sub garanția creditorilor constitutorului, inclusiv în caz de faliment.

384
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., pp. 217-218.

385
Constantin Stătescu, op. cit., p. 459

386
Pentru o astfel de interpretare, făcută însă din poziția dreptului socialist versus dreptul burghez, a se vedea Constantin
Stătescu, op. cit., p. 492.

387
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 184.

388
Pentru o opinie asemănătoare a se vedea Radu Bogdan Bobei, op. cit., p. 46.

389
Totuși, nu s-ar putea aplica o lege străină care să reglementeze aportul în imobile în mod derogatoriu de la norma
privind actul autentic, conținută de lex societatis. Așadar, având de ales între lex rei sitae și lex societatis în materie de aport în
imobile, credem că dispozițiile lex societatis prevalează, ca dispoziții speciale
 Scopul propriu reprezintă, în cazul societății comerciale, obținerea de profituri în formula asociativă
convenită, prin exercițiul activității economice ce face obiectul asocierii 390, adică un câștig patrimonial
pozitiv, iar nu numai de a face o economie sau a evita o daună, precum la asigurările mutuale 391. Scop care
este independent de scopul activității asociaților; chiar dacă un asociat desfășoară o activitate cu același
obiect ca și societatea la al cărei capital social participă 392, acest lucru nu înseamnă o contopire între
activitatea asociatului și activitatea societății. Scopul are atât un caracter generic, valabil pentru toate
persoanele juridice, respectiv (i) să fie licit, (ii) moral și (iii) în acord cu interesul public, general 393, dar și
unul societar, adică acela de a derula activități lucrative, prevăzute sau nu în actul constitutiv 394. Scopul
propriu pune în valoare celelalte două elemente ce alcătuiesc conținutul personalității juridice, în sensul că
organizarea proprie și patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectivelor societății comerciale 395.

9.4. Consecințele dobândirii personalității juridice. Drepturile

creditorilor personali ai asociatului

Bibliografie: M.A. Dumitrescu – Codul de comerciu adnotat, vol. I-III. Editura Cugetarea, S. Ciornei și P.C.
Georgescu, București, 1926/ C.A. Stoeanovici – Curs de drept comercial. Despre societățile comerciale. Institutul
de Arte Grafice și Editură Curierul Judiciar, București, 1926/ D.D. Gerota – Curs de societăți comerciale. Editura
Fundației Culturale „Regele Mihai I”, București, 1928/ I.N. Fințescu – Drept comercial, vol. I-III. Editat de Al. Th.
Doicescu, București, 1929/ Stelian Ionescu, Laurențiu Preuțescu – Codul comercial român adnotat. Editura M.O.
Imprimeria Națională, București, 1933/ C. Petrescu-Ercea – Curs de drept comercial, vol. I-III. Compus de Ion
Florița, Editura Lito Schildkraut, Cluj, 1936/ Alexandru Otetelișanu – Acțiunea pauliană. Tipografia Ziarului
Universul, București, 1940/ I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol. I și II (1947-1948). Editura All Beck,
București, 2002/ Tudor R. Popescu, Petre Anca – Teoria generală a obligațiilor. Editura Științifică, București, 1968/
Paul Halpern, Michael Trebilock, Stuart Turnbull – An Economic Analysis of Limited Liability. Corporation Law.
University of Toronto Law Journal, 1980/ Cornelia Lefter – Societățile cu răspundere limitată – soluții teoretice și
practice pentru întreprinzători. Editura Economică, București, 1996/ Valeriu Stoica – Drept civil. Drepturile reale
principale, vol. I și II. Editura Humanitas, București, 2004/ Marian Bratiș – Constituirea societății comerciale pe
acțiuni. Editura Hamangiu, București, 2008/ Simona Petrina Gavrilă – Legea societăților comerciale. Practică
judiciară. Editura Hamangiu, București, 2009/ Len Sealy, Sarah Worthington – Cases and Materials in Company
Law, 9th Edition. Oxford University Press, New York, 2010/ Ionica Ninu – Acțiunea revocatorie (pauliană) și
acțiunea oblică. Drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului. Practică judiciară. Editura Hamangiu,
București, 2010/ Maria Dumitru – Dreptul societăților comerciale, ed. 2, Editura Institutul European, Iași, 2012.

Prin înmatricularea societății și obținerea statutului de persoană juridică, societatea dobândește o

denumire, un sediu (social), un patrimoniu, precum și calitatea de subiect de drept. În această calitate (de
drept, material și respectiv procesual), societatea poate încheia acte juridice prin reprezentanții săi,
respectiv poate exercita acte procesuale, de asemenea prin reprezentanții săi, în acest din urmă caz fără a fi
nevoie de mandat de la fiecare asociat, având în vedere că societatea este cea care are calitate procesuală
– de reclamant sau pârât – și nu asociații săi 396; de asemenea, societatea poate avea calitatea de învinuit
sau inculpat397. Calitatea de subiect de drept presupune exprimarea voinței proprii (voință socială,
colectivă398), voința formată în interiorul organelor societare și exteriorizată prin reprezentanții săi.
390
C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 49.

391
Paul I. Demetrescu, op. cit., p. 168.

392
Dacă acest lucru este permis și cu respectarea regulilor privind conflictul de interese, în cazul societății de persoane.

393
Art. 187 C. civ. (a se vedea și Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Amalia Marga, op. cit., p. 43).

394
În urma eliminării specializării capacității de folosință pentru persoanele juridice cu scop lucrativ, acestea pot încheia
orice fel de contracte, cu sau fără legătură cu obiectul de activitate statutar, astfel că precizarea a rămas anacronică și contrară
actualei viziuni a legiuitorului (a se vedea supra nr. 9.1.1).

395
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 410.

396
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I., p. 185.

397
Marian Bratiș, op. cit., p. 563.

398
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 83.
 Distincția dintre patrimoniul social, afectat realizării activității societății, și cel al asociaților este
importantă prin aceea că bunurile societății nu se confundă cu bunurile asociaților, iar bunurile și drepturile
aduse ca aport ies din patrimoniul personal și intră în patrimoniul societății, subscriitorii nemaiavând niciun
drept asupra lor, nici de proprietate (cu excepția cazului când s-a transmis un alt drept decât cel de
proprietate), nici de administrare399. Drepturile și obligațiile patrimoniului social nu se confundă cu
drepturile și obligațiile personale ale asociaților și de la acest principiu nu există excepții. Aceasta înseamnă
că un asociat retras sau exclus are dreptul la o sumă de bani echivalentă cu cota sa de participare raportată
la patrimoniul social de la data retragerii, respectiv excluderii și nu la restituirea aportului adus 400. Înseamnă
de asemenea că creditorii sociali nu se pot îndrepta împotriva patrimoniului asociatului pentru datoriile
societății (decât în cazul în care aceștia răspund nelimitat, deci personal și solidar, însă această răspundere
este una subsidiară imperfectă401), iar creditorii personali ai asociaților nu se pot îndrepta împotriva
patrimoniului social pentru datoriile personale ale acestora. Creditorii personali se pot însă îndrepta
împotriva titlurilor de participare deținute de asociați în societate 402 și/sau drepturilor patrimoniale
rezultând din aceste titluri întrucât acestea sunt bunuri personale ale asociaților 403. Odată ieșite din
patrimoniul asociatului și intrate în cel al societății, aporturile conduc la realizarea activităților societății
alături de celelalte bunuri dobândite de societate pe alte căi și toate pot fi urmărite doar de creditorii
sociali, dacă se mai regăsesc în patrimoniul ei la data urmăririi 404. Invers, dacă un bun iese din patrimoniul
societății intrând în cel al asociatului, creditorii sociali nu îl mai pot urmări. Transferul trebuie făcut însă cu
respectarea condițiilor legale privind conflictul de interese, o operațiune frauduloasă putând atrage inclusiv
răspunderea penală. De asemenea, între creanțele asupra societății ale unui creditor care, în același timp
este debitor al asociatului (chiar și unic) nu operează compensația, întrucât nu sunt reciproce 405. Adică, un
asociat nu poate opune creditorului sau personal compensația pentru o datorie a acestuia din urmă față de
societate. Invers, nici societatea nu poate opune unui creditor social compensația față de o datorie a
acestuia către un asociat al său406.
Regulile privind separația de patrimonii sunt valabile indiferent de forma sau tipul societății, inclusiv în
cazul celei unipersonale407. Principala deosebire dintre acest ultim tip de societate și persoana fizica
autorizată reglementată de O.G. nr. 447/2008 privind desfășurarea activităților economice de către
persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale și asociațiile familiale este aceea că, în primul caz, se
înființează un subiect de drept, în timp ce în cazul secund acest lucru nu se întâmplă. Separația de
patrimonii funcționează însă în ambele cazuri, cu mențiunea că, în primul caz este consecința dobândirii
personalității juridice, pe când în celălalt caz este consecința afectării unui patrimoniu derulării activității
profesionale respective.
În cazul canadian Clarkson Co. Ltd. vs. Zhelka (1967), instanța a respins creditorilor personali ai asociatului unic
acțiunea îndreptată împotriva bunurilor companiei sale: „Fără îndoială că creditorii sunt dezamăgiți pentru refuzul
de a li se permite urmărirea activelor companiei de pe urma cărora, în final, profită pârâtul. Dar acest lucru este
corect atâta timp cât legea reglementează și încurajează constituirea companiilor. Fără ele, întreprinderile și
afacerile ar fi înăbușite. Separarea răspunderii este una din pietrele de bază ale incorporării 408.
Atunci când aportul la capitalul social, atât în faza de constituire a societății, cât și în faza de majorare a
capitalului, creează un prejudiciu unui creditor personal al unui asociat, prin cauzarea sau mărirea stării sale

399
C.C., dec. nr. 377/2005, publicată în M.Of. nr. 791 din 31 august 2005.

400
C. Petrescu-Ercea, op. cit., vol. II, p. 33.

401
Nu este necesară urmărirea întâi a societății, ci doar simpla neplată în termen de 15 zile de la data punerii sale în
întârziere (art. 3 alin. (2) din Legea societăților).

402
Cu respectarea prevederilor privind transmiterea titlurilor în cazul societăților de persoane.

403
Cas. s. II, dec. nr. 290 din 24 octombrie 1901, în op. cit., de Stelian Ionescu, Laurențiu Preuțescu, p. 105, pct. 1. Într-o
opinie cu care nu suntem de acord s-a considerat, ca o excepție de la separația de patrimonii, posibilitatea creditorilor personali
ai unui acționar de a sechestra și vinde acțiunile debitorului lor (Maria Dumitru, op. cit., p. 78).

404
Lee vs. Lee’s Air Farming Ltd (1961) AC 12 (Privy Council), în op. cit., de Len Sealy, Sarah Worthington, p. 41.

405
C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 18 și Cornelia Lefter, op. cit., p. 147.

406
I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 184.

407
Cass. fr. dec din 7 februarie 1905 în op. cit., de M.A. Dumitrescu, vol. I, p. 271, pct. 2140.

408
Paul Halpern, Michael Trebilock, Stuart Turnbull, art. cit., p. 120.
de insolvabilitate, creditorul personal are la îndemână acțiunea revocatorie 409 (art. 1562 C. civ.)410, întocmai
ca într-o vânzare411. Prejudiciul constă numai în faptul că debitorul și-a cauzat sau și-a mărit starea de
insolvabilitate412 chiar și atunci când înstrăinează oneros, dar viclean 413. Așadar, nu este suficient ca creanța
creditorului personal al asociatului să se fi născut anterior aportării bunului 414. Odată finalizată cu succes
acțiunea, creditorul-reclamant se poate apoi îndrepta împotriva bunului adus ca aport ca și cum acesta nu
ar fi ieșit niciodată din patrimoniul asociatului 415. La fel și alți eventuali creditori personali ai asociatului, însă
doar dacă sunt intervenienți în acțiune416. De la data admiterii acțiunii, prin chiar hotărârea judecătorească
bunul adus ca aport se indisponibilizează până la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat
acțiunea revocatorie. În acest fel, bunul se aduce înapoi în patrimoniul asociatului, urmând a fi executat silit
de către creditorul reclamant. Împreuna cu bunul trebuie restituite și fructele obținute de societatea
împotriva căreia s-a făcut acțiunea 417 (de exemplu, chiriile imobilului adus ca aport) însă după depunerea
acțiunii, până atunci păstrându-le ca posesor de bună-credință 418. Societatea poate păstra bunul doar
plătind creditorului căruia îi profită admiterea o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta prin
încheierea actului. În acest caz, apreciem că societatea se află în situația unui bun de care este evinsă,
indiferent dacă bunul este urmărit silit până la adjudecare sau societatea plătește contravaloarea lui pentru
a scăpa de la urmărire.
Condițiile exercitării acțiunii revocatorii sunt (i) ca creanța să fie certă la data introducerii acțiunii, iar
(ii) acțiunea să fi fost introdusă în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să
cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat (art. 1563 şi 1564 C. civ.). După cum observam, legea nu
cere lichiditatea și exigibilitatea creanței 419 ci doar certitudinea și, pe cale de consecință, anterioritatea sa
momentului introducerii, care trebuie dovedită 420. De asemenea, începutul termenului de prescripție nu
curge neapărat de la data încheierii actului fraudulos (actul care constată aportul) ci de la data la care
creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, adică crearea sau mărirea stării de insolvabilitate
a debitorului său prin faptul aportului. Acest moment nu este deci, neapărat, data publicării în Monitorul
Oficial a încheierii/rezoluției de înmatriculare a societății (care redă mențiunile actului constitutiv prevăzute
la art. 7, respectiv 8 din Legea societăților) sau data publicării hotărârii adunării generale de majorare a
capitalului social, după caz, ori data înscrierii în cartea funciară a transmiterii aportului constând într-un
imobil. Art. 19 alin. (4) C. civ. prevede într-adevăr că nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut
dreptul, actul sau faptul supus publicității, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită, dar acest
articol se aplică situațiilor în care terțul are obligația de a se informa cu privire la un anumit drept, act sau
fapt pentru a se proteja împotriva unor riscuri. Publicitatea actului fraudulos poate fi doar o prezumție cu
409
C.A. Stoeanovici, op. cit., p. 56 și D.D. Gerota, op. cit., p. 67.

410
Creditorul nu poate să se opună aportului cerând radierea înmatriculării, în baza art. 25 din Legea registrului comerțului
(a se vedea infra nr. 11.1.2).

411
Ap. Galați, dec. nr. 5 din 29 ianuarie 1924, în op. cit., de Stelian Ionescu, Laurențiu Preuțescu, p. 105, pct. 2; Cas. it., dec.
din 3 martie 1934, în Rivista del diritto commerciale e del dirrito generale delle obbligazioni, 1934, II, p. 526; CSJ, s. com., dec.
nr. 1214 din 28 februarie 2003, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă, p. 99.

412
ICCJ, s. com., dec. nr. 2849 din 13 mai. 2005, în op. cit., de Ionica Ninu, p. 1.

413
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 347.

414
Cornelia Lefter, op. cit., p. 87.

415
Jurisprudența franceză a considerat ca frauduloase pentru creditori următoarele situații: aportul unor imobile
susceptibile individual să-și găsească cumpărători în schimbul unor acțiuni negociabile cu dificultăți și al căror preț nu ar atinge
valoarea imobilelor respective (Cass., cam. 1 civ., dec. din 27 februarie 1973, în Jurissclaseur périodique, ed. G, 1973, IV, p. 141);
aportul unui imobil în schimbul unor acțiuni dificil de negociat chiar dacă aportatorul consimte la ipotecarea titlurilor astfel
emise (Cass., cam. 3 civ., dec. din 20 decembrie 2000, în R.J.D.A. nr. 3/2001, p. 289, nr. 318); aportul unor imobile către o
societate constituită între soți, garanți solidari pentru datoriile unei alte societăți, arătându-se că ipotecarea parților sociale nu
aduce creditorului aceleași garanții că o ipotecă imobiliară, cu atât mai mult cu cât părțile sociale sunt indirect grevate de
datoriile sociale (Cass., cam. com., dec. din 3 decembrie 2002, în Bulletin rapide des droit des affaires nr. 3/2003, p. 3).

416
În cazul celorlalți acțiunea revocatorie nu are niciun efect.

417
Al. Otetelișanu, op. cit., p. 33.

418
Valeriu Stoica, op. cit., vol. I, p. 205.

419
Ap. București, s. IX civ. dec. nr. 427/R/22 iunie 2006, în op. cit., de Ionica Ninu, p. 82.

420
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 350-351.
privire la data când creditorul putea să cunoască efectuarea aportului, creditorii personali nefiind însă
obligați să urmărească periodic registrele de publicitate pentru a fi atenți la toate mișcările debitorului lor,
precum cei sociali421.
Conform art. 1562 alin. (2) C. civ., un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui
asemenea contract poate fi declarată inopozabilă, în urma unei acțiuni revocatorii, numai atunci când terțul
contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de
insolvabilitate. Acest articol este important sub două aspecte. Întâi, este vorba de modalitatea în care
debitorul își cauzează sau mărește starea de insolvabilitate: inclusiv printr-o plată (mai puțin plata unei
datorii422). Aceasta înseamnă că nu doar aporturile în natură pot face obiectul acțiunii revocatorii ci și
sumele de bani sau creanțele423 contribuite sub forma aportului în numerar, respectiv în creanțe. Acest fapt
poate perturba serios activitatea societății întrucât creditorul personal urmăritor al sumei va putea popri
conturile ei bancare. Al doilea aspect important este acela că, subscripția fiind un contract cu titlu oneros,
societatea primitoare a vărsământului ar trebui să știe că asociatul își creează sau mărește starea de
insolvabilitate424; nu este însă nevoie să știe că prejudiciază interesele creditorului-reclamant 425. Rațiunea
acestei soluții este ca situația creditorului şi a societății, ca terț dobânditor de bună-credință care a
dobândit un drept dând un echivalent în schimb asociatului, este egală, ambii luptând să nu sufere o
pagubă certat de damno vitando426. Aceasta înseamnă că creditorului i se poate admite acțiunea
revocatorie doar în cazul în care aportul adus a fost subevaluat în mod vădit, direct sau indirect.
Subevaluarea vădită va fi asimilată în acest caz cu frauda sub forma creării sau majorării stării de
insolvabilitate427. Subevaluarea indirectă se face prin stabilirea unei prime de emisiune disproporționate,
unde intervine prejudicierea prin viclenie sub forma supraevaluării prețului acțiunilor, urmând ca diferența
până la valoarea corectă de piața (mai mică) a acestora, care profită celorlalți asociați, să fie recuperată
prin alte mijloace societare, precum distribuiri de dividende mascate.

421
C.A. Stoeanovici, op. cit., pp. 62-63.

422
Ibidem, p. 25.

423
„Altă valoare” (Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 352).

424
În actele cu titlu gratuit dovada complicității terțului dobânditor nu este necesară deoarece, în conflictul ivit, el se luptă
numai pentru a păstra un câștig (Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 348).

425
ICCJ s. com. dec. 101 din 17 ianuarie 2006, în op. cit., de Ionica Ninu, p 162.

426
Al. Otetelișanu, op. cit., p. 30.

427
Cu privire la prețul derizoriu la o vânzare a se vedea ICCJ, s. com., dec. nr. 101 din 17 ianuarie 2006 în op. cit., de Ionica
Ninu, p. 162.