COLEGIUL ECONOMIC “A.D.

XENOPOL”
BUCURESTI

PROIECT DE SPECIALITATE
PENTRU OBTINEREA ATESTATULUI LA LIMBA CHINEZA

TEMA: DINASTIA MING

Profesor Coordonator: DIMULESCU Ana-Maria

Absolvent: NICHITA Tiberiu-Alexandru

Clasa a XII-a A

2024

1
 DINASTIA MING

Dinastia Ming
Ming
大明
—Imperiu—
← 1368 – 1644 →

Stemă

Dinastia Ming, de asemenea numită și Imperiul Marelui Ming, a fost dinastia ce a

guvernat China timp de 276 ani (1368 – 1644), ca urmare a prăbușirii dinastiei mongole Yuan.
Dinastia este descrisă de istorici ca fiind „una dintre cele mai mari epoci de guvernare ordonată și
stabilitate socială din istoria omenirii”, aceasta fiind ultima dinastie din China condusă de către
etnici chinezi Han. Deși capitala primară, de la Beijing, a căzut în 1644, la o revoltă condusă de Li
Zicheng (care a stabilit Dinastia Shun, în curând înlocuită cu dinastia manciuriană Qing), regimurile
loiale tronului Ming - numite colectiv Ming de Sud - au supraviețuit până în 1662.

Imperiul chinez Ming, în jurul anului 1580

Imparatul Hongwu (1368-1398) a încercat să creeze o societate de comunități rurale auto-

suficiente, ordonate într-un sistem rigid, imobil, care garanta și sprijinea o clasă permanentă de
soldați pentru dinastia lui; armata permanentă a imperiului depășea un milion de oameni și docurile
Marinei din Nanjing au fost cele mai mari din lume. El a avut, de asemenea, mare grijă de rupere a
puterii eunucilor și al magnaților neînrudiți, înfeudându-și descendenții în întreaga Chină și a
încercat să ghideze acești principi, prin publicarea de instrucțiuni dinastice. Acest lucru a eșuat în
mod spectaculos, atunci când succesorul său, a încercat să reducă puterea unchilor săi, fapt ce i-a
determinat la revolta care l-a pus pe Prințul Yan pe tron, ca Împăratul Yongle în 1402. Împăratul
Yongle stabilit Yan drept capitală secundară și a redenumit-o Beijing, construind Orașul Interzis,
restaurând Marele Canal și a stabilit întâietatea examenelor imperiale pentru numirile oficiale. El i-a
răsplătit pe susținătorii săi eunuci și i-a folosit ca o contragreutate împotriva „Învățaților-Birocrați”

2
confucianiști. Unul dintre aceștia, Zheng He, a condus șapte curse masive de explorare, în Oceanul
Indian până în Arabia și coasta Africii.
Apariția de noi împărați și noi facțiuni au diminuat astfel de extravaganțe, iar capturarea
Împăratului Zhengtong în timpul Crizei Tumu (1449), le-au încetat în totalitate. Marina Imperială a
fost lăsată să cadă în paragină în timp ce munca forțată a fost folosită pentru construirea palisadei
Liaodong și conectarea și fortificarea Marelui Zid Chinezesc, în forma sa modernă. Recensăminte
ample ale întregului imperiu au fost efectuate o dată la zece ani, dar dorința de a evita munca și
taxele și dificultatea de a stoca și de a analiza arhivele enorme la Nanjing, au împiedicat aflarea
cifrelor exactre. Estimări pentru populația Ming-târzie variază de la 160 la 200 de milioane, dar
veniturile necesare au fost strânse de la un număr tot mai mic de fermieri în timp ce altii dispăreau
din evidențele oficiale sau „donau” pământurile lor la eunuci sau temple scutite de impozite. Legile
Haijin aveau scopul de a proteja zonele de coastă de pirații „japonezi” în schimb multe persoane au
devenit contrabandiști și pirați. Până în secolul al XVI-lea, cu toate acestea, expansiunea comerțului
european, deși limitată la insulele de lângă Guangzhou, precum Macao - răspândi Schimbul
Columbian de culturi (arabile), plante și animale, în China, au introdus ardeiul iute în bucătăria
Sichuan, porumbul și cartofii extrem de productivi, au diminuat foametea și au stimulat creșterea
populației. Creșterea comerțului portughez, spaniol și olandez a creat noua cerere pentru produse
din China și a creat un aflux masiv de argint japonez și american. Această abundență de numerar a
permis Mingului să evite, în cele din urmă, folosirea banilor de hârtie, ce stârniseră o hiperinflatiei
în 1450. În timp ce confucianiștii tradiționali, se opunea unui astfel de rol proeminent al comerțului
și al noilor îmbogățiți, heterodoxia introdusă de către Wang Yangming a permis o atitudine mai
conciliantă. Reformele lui Zhang Juzheng, inițial de succes, s-au dovedit devastatoare atunci când o
încetinire în agricultură, produsă de Mica eră glaciară, a fost întâmpinată cu politicile japoneze și
spaniole de tăiere rapidă a furnizării de argint, necesar pentru ca fermierii să poată să își plătească
impozitele. În combinație cu recolte eșuate, inundații, epidemii, s-a considerat că dinastia ar fi
pierdut Mandatul Cerului și s-a prăbușit înaintea liderului rebel Li Zicheng și invaziei manciuriene.

Nanjing
(1368-1421)
Capitală
Beijing
(1421-1644)
Limbă Chineza, turcă, tibetană, mongolă, jurchenă
budism, taoism, religia tradițională chineză,
Religie
confucianism, islam
Guvernare
Formă de guvernare Monarhie
Împărat
- 1368-1398 Împăratul Hongwu (primul)
- 1627-1644 Împăratul Chongzhen (ultimul)
Mare Secretar
- 1402–1407 Xie Jin
- 1644 Wei Zaode
Istorie
Epoca istorică Evul Mediu (Renașterea)
Fondarea dinastiei la Nanjing 23 ianuarie 1368
Căderea Beijingului 25 aprilie 1644
Sfârșitul Dinastiei Ming de Sud aprilie 1662

3
 Economie
Bimetalism
Monedă
Great Ming Treasure Note[*] (1375–1436

ISTORIE
Fondarea
Revolta și rivalitatea rebelilor
Dinastia mongolă Yuan (1271-1368) a guvernat înainte de stabilirea dinastiei Ming. Alături
de discriminarea etnică instituționalizată împotriva chinezilor han din China, care a stârnit
resentimente și rebeliuni, alte explicații pentru dispariția Yuanului au inclus zone suprasolicitate,
greu afectate de inflație, inundațiile masive ale Fluviului Galben, ca urmare a abandonului
proiectelor de irigații. În consecință, agricultura și economia au fost în ruină și rebeliunile au
izbucnit printre sutele de mii de țărani chemați să lucreze la repararea digurilor Fluviului Galben.[6]
O serie de grupuri de chinezi han s-au revoltat, inclusiv Turbanele Roșii în 1351. Turbanele Roșii s-
au afiliat cu Lotusul Alb, o societate secretă budistă. Zhu Yuanzhang a fost un țăran fără nici un ban
și călugăr budist care s-a alăturat Turbanelor Roșii în 1352, dar în curând a câștigat proeminență
după ce s-a căsătorit cu fiica adoptivă a unui comandant rebel. În 1356, forțele rebele ale lui Zhu au
capturat orașul Nanjing, care va fi stabili mai târziu drept capitala dinastiei Ming.
Cu dinastia Yuan fragmentată, grupările de rebeli adversare au început lupta pentru controlul
asupra țării și, prin urmare, dreptul de a înființa o nouă dinastie. În 1363, Zhu Yuanzhang și-a
eliminat rivalul de temut și liderul al fracțiunii Han rebele Chen Youliang în Bătălia de la Lacul
Poyang, fără îndoială, cea mai mare bătălie navală din istorie. Cunoscută pentru utilizarea ambițiosă
de nave de foc, marina Zhu, de 200.000 de marinari Ming, a fost capabilă de a învinge o forță rebelă
Han, peste triplul mărimii Ming, estimată la a fi 650.000. Victoria a distrus ultima fracțiune rebelă
adversă, lăsându-l pe Zhu Yuanzhang în controlul necontestat al bogatei văi a fluviului Yangtze și
cimentânduși puterea în sud. După ce liderul dinastic al Turbanelor Roșii a murit în mod suspect în
1367, în timp ce era un oaspete al lui Zhu, nu mai era nimeni care a să fi fost capabil de a contesta
marșul său la tron, și a făcut ambițiile sale imperiale cunoscute prin trimiterea unei armate spre
capitala Yuanului, Dadu (azi Beijing), în 1368. Ultimul împărat Yuan a fugit la nord, la Shangdu și
Zhu s-a declarat fondator al dinastiei Ming, după ce a ras de pe fața pământului palaturile Yuanului
din Dadu, orasul fiind redenumit Beiping în același an. Zhu Yuanzhang a ales Hongwu sau „Vastul
Marțial”, ca numele de eră/domnie.

Un tun de la Huolongjing realizat de Jiao Yu și Liu Ji (secolul XIV), înainte de moartea lui Liu în
1375
4
Domnia Împăratului Hongwu
Împăratul Hongwu făcut un efort imediat pentru a reconstrui infrastructura statului. El a
construit un zid lung de 48 km în jurul orașului Nanjing, precum și noi palate și edificii
guvernamentale. „Istoria Mingului” afirmă că, încă din 1364, Zhu Yuanzhang a început elaborarea
unui nou cod de legi confucianiste, Da Ming Lü, care a fost completat în 1397 și repetată anumite
clauze găsite în vechiul „Cod Tang” din 653. Împăratul Hongwu a organizat un sistem militar,
cunoscut drept „weisuo”, care a fost similar cu sistemul „fubing” al dinastiei Tang (618-907).
În 1380 Împăratul Hongwu îl execută pe cancelarul Hu Weiyong (胡惟庸), suspectând un
complot pentru detronarea sa, după care Împăratul Hongwu a desființat Cancelaria asumându-și
rolul de cancelar, în calitate de șef al guvernului și împărat, un precedent urmat în cea mai mare
parte a perioadei Ming. Suspectându-și tot mai mult miniștrii și supușii, Împăratul Hongwu stabilit
Jinyiwei-ul, o rețea de poliție secretă, formată din propria sa gardă a palatului. Aceasta a fost parțial
responsabilă pentru pierderea a 100.000 de vieți în mai multe epurări, în peste trei decenii de
domnie ale sale

Portretul Împăratului Hongwu (d.1368–1398)

Frontiera de sud – vest

În Qinghai, musulmanii Salar s-au situat de bunăvoie sub guvernarea Ming, liderii lor de
clan au capitulat în jurul anului 1370. Trupele Uyghur, sub generalul Hala Bashi, au suprimat
rebeliunea miao din 1370 și s-au stabilit în Changde, Hunan. Trupele musulmanilor Hui, de
asemenea, s-au stabilit în Changde, Hunan, după ce au deservit dinastia Ming în campaniile
împotriva altor triburi aborigene. În 1381 dinastia Ming a anexat zonele din sud-vest, care au făcut
cândva parte din Regatului Dali, în urma efortului de succes al armatelor Ming, ale musulmanilor
Hui, de a învinge pe monarhiștii loiali ai mongolilor Yuan și rezistența trupelor musulmane hui din
provincia Yunnan. Trupele hui conduse de generalul Mu Ying, care a fost numit guvernator al
Yunnanului, au fost relocate în regiune, ca parte a unui efort de colonizare. Până la sfârșitul
secolului al XIV-lea, aproximativ 200.000 de coloniști militari, s-au stabilit în 2.000.000 de mu
(1.417 km2) de teritoriu în ceea ce este acum Yunnan și Guizhou. Aproximativ o jumătate de milion
de coloniști chinezi au venit în perioadele ulterioar; aceste migrații au determinat o schimbare
majoră în etnicitatea regiunii, din moment ce anterior, mai mult de jumătate din populație era
5
formată din populații non-han. Resentimentul asupra unor astfel de schimbări masive în populație și
prezența guvernamentală și a politicilor Ming, au declanșat mai multe revolte Miao și Yao în 1464-
1466, care au fost strivite de o armată de 30.000 de soldați Ming (inclusiv 1.000 de mongoli), la
care s-au alăturat 160.000 de localnici din Guangxi. După ce cărturarul și filozoful Wang Yangming
(1472-1529) a suprimat o altă revoltă în regiune, el a pledat pentru o singură, unitară administrare,
formată din grupuri etnice de chinezi și indigene, în scopul de a siniza popoarele locale.

Imperiul chinez Ming, la cea mai mare întindere a sa, în timpul erei Yongle (1402-1424)

Relațiile cu Tibetul
Mingshi - istoria oficială a dinastiei Ming, compilată mai târziu de Dinastia Qing în 1739,
prevede că Mingul a stabilit Comanderii care supravegheau administrarea Tibetului, în timp ce a
reînnoit titlurile foștilor funcționari Yuan din Tibet și care conferă noi titluri princiare pentru liderii
sectelor budiste din Tibet. Cu toate acestea, Turrell V. Wylie afirmă că cenzura din Mingshi în
favoarea întăririi prestigiului și reputației împăratului Ming, cu toate costurile, umbresc istoria
nuanțată a relațiilor chino-tibetane în epoca Ming.
Oamenii de știință moderni dezbat încă dacă dinastiei Ming a avut sau nu suveranitate
asupra Tibetului. Unii cred că a fost o relație de suzeranitate liberă, care a fost tăiată în mare măsură
când în era Jiajing (d. 1521-1567) budismul a fost persecutat în favoarea taoismului de la
curte.[20][21] Alții susțin că natura religioasă semnificativă a relației cu Lamaul tibetan este slab
reprezentată în erudiția modernă. Alții notează nevoia Ming-ului de cai din Asia Centrală, precum și
necesitatea de a menține comerțul cu ceai pentru cai.
Ming a trimis sporadic incursiuni armate în Tibet în timpul secolului al XIV-lea, la care
tibetanii au rezistat cu succes. Mai mulți oameni de știință subliniază că, spre deosebire de
precedenții mongoli, dinastia Ming nu a avut o garnizoană de trupe permanente în Tibet. Împăratul
Wanli (d. 1572-1620) a încercat să restabilească relațiile chino - tibetane în urma unei alianțe dintre
mongoli și tibetani inițiată în 1578, o alianță care a afectat politica externă, a ulterioarei dinastii
manciuriene Qing (1644-1912), în sprijinul lor pentru Dalai Lamaul sectei Pălăria Galbenă (Gelug).
Până în secolul al XVI-le, mongolii s-au dovedit a fi protectorii armați, de succes, ai lui Dalai Lama
al sectei Pălăria Galbenă, după prezența lor în creștere în regiunea Amdo, culminând (în 1582-1655)
cu, cucerirea Tibetului în 1642 de către Gushi Han.

6
 DOMNIA ÎMPĂRATULUI YONGLE

Ascensiunea la putere

Portret al Împăratului Yongle (a domnit între 1402-1424)

Împăratul Hongwu l-a nominalizat pe nepotul său, Zhu Yunwen, ca succesor al său. Acesta și-a
asumat tronul având numele erei de Jianwen (1398-1402), după moartea Împăratului Hongwu în
1398. Cel mai puternic dintre fii Împăratului Hongwu, Zhu Di, militar puternic, n-a fost de acord cu
acest lucru și în curând o confruntare politică a izbucnit între el și nepotul său, Împăratul Jianwen.
După ce Împăratul Jianwen a arestat mai mulți dintre asociații unchiului său, Zhu Di pus la cale o
rebeliune ce a declanșat un război civil de trei ani. Sub pretextul de a îl salva pe tânărul Împărat
Jianwen de funcționarii compromițători, Zhu Di a condus personal forțele în revoltă, palatul de la
Nanjing a fost ars din temelii, împreună cu Împăratul Jianwen, soția lui, mama, fiul cel mare și
curtenii. Zhu Di și-a asumat tronul, având numele domniei Yongle (1402-1424); domnia sa este
general vazută, de către cercetători, ca o „a doua fondare” a dinastiei Ming, deoarece el a schimbat
multe dintre politicile tatălui său.

Noua capitală și incursiuni străine

Împăratul Yongle a retrogradat Nanjingul drept capitală secundară în 1403, anunțând faptul
că noua capitală a Ming-ului va fi baza lui de putere de la Beijing. Construirea unui oraș nou a durat
de la 1407 la 1420, folosind sute de mii de muncitori zi de zi. În centru era nodul politic al
Orașulului Imperial, iar în centrul acestuia a fost Palatul Imperial (Orașul Interzis), palatul-reședință
al împăratului și a familiei sale. Prin 1553, Orașul Exterior a fost adăugat la sud, care a adus
dimensiunea totală a Beijingului la 6,4 km pe 7,2 km. Împăratul Yongle a folosit, de asemenea, flota
tezauriză a lui Zheng He pentru a extinde sistemul comercial tributar al Chinei mai departe decât
oricând înainte, folosid xilogravura pentru a răspândi cultura chineză, și a folosit armata (în special
cavaleria) pentru a extinde granițele Chinei spre nord în Manciuria și sud, în Vietnam.

Voiaje cu comori
Începând din 1405, Împăratul Yongle l-a numit pe comandantul său eunuc, favorit, Zheng
He (1371-1433), ca amiral pentru o nouă flotă gigantică, de nave, desemnate pentru misiuni
internaționale tributare. Chinezii au trimis misiuni diplomatice pe uscat spre vest încă din timpul
dinastiei Han (202 î.Hr. - 220 d.Hr) și s-au angajat, de secole, în comerțul privat peste mări, până în
Africa de Est, comerț ce a culminat în dinastiile Song și Yuan, dar nicio misiunea tributară,
sponsorizată de guvern, de această măreție și mărime nu a mai fost vreodata formată. Pentru a
7
deservi șapte misiuni tributare diferite în străinătate, șantierele navale Nanjing au construit două mii
de nave între 1403-1419, care au inclus navele de comori mari, care măsurau 112 m - 134 m, în
lungime și 45 m - 54 m în lățime

CRIZA TUMU ȘI MONGOLII MING

Liderul mongol Oirat, Esen Tayisi, a lansat o invazie în Ming China, în iulie 1449. Eunucul
șef Wang Zhen l-a încurajat pe Împăratul Zhengtong (d. 1435-1449), să conducă personal o forță
armată pentru a-i înfrunta pe mongoli, după o înfrângere recentă a dinastiei Ming. Mărșăluind cu
50.000 de militari, împăratul a părăsit capitala lăsându-l pe fratele său vitreg, Zhu Qiyu, responsabil
cu guvernarea ca regent temporar. La 8 septembrie Esen Tayisi atacă armata Împăratului
Zhengtong, iar împăratul este capturat - un eveniment cunoscut sub numele de Criza Tumu.[42]
Mongolii l-au sechestrat pe Împăratul Zhengtong pentru răscumpărare. Cu toate acestea, acest plan
a fost dejucat odată ce fratele mai mic al împăratului a preluat tronul, având numele de eră Jingtai
(d. 1449-1457), mongolii au fost, de asemenea, alungați, odată ce confidentul Împăratului Jingtai și
ministrul apărării, Yu Qian (1398-1457), a preluat controlul forțelor armate Ming. Captivitatea
Împăratului Zhengtong devine astfel inutilă pentru mongoli, fiind nevaloros pentru negocieri, de
moment ce alt monarh era pe tronul său, așa că l-au eliberat și trimis înapoi în Ming.[42] Fostul
împărat a fost pus sub arest la domiciliu în palat, până la lovitura de stat împotriva Împăratului
Jingtai în 1457, când fostul Împărat Zhengtong reocupă tronul, avand noul nume de eră Tianshun
(d. 1457-1464).
Era Tianshun s-a dovedit a fi un moment tulbure și forțele mongole din cadrul structurii
militare Ming au continuat să fie problematice. La data de 07 august 1461, generalul chinez Cao
Qin și trupele sale Ming, de descendență mongolă, au organizat o lovitură de stat împotriva lui
Tianshun, de teama de a fi următorul pe lista împăratului epurare a celor care l-au ajutat în
recuperarea tronului. Forțele rebele ale lui Cao au reușit să dea foc porților de vest și de est ale
Orașului Imperial (udate de ploaie în timpul luptei) și a ucis mai mulți miniștri importanți, înainte
ca forțele sale să fie în cele din urmă încolțite iar el fost nevoit să se sinucidă.
În timp ce Împăratul Yongle a organizat cinci ofensive majore la nord de Marele Zid
împotriva mongolilor, amenințarea constantă a incursiunilor mongole a determinat autoritățile Ming
să fortifice Marele Zid de la sfârșitul secolului al XV-lea până în secolul al XVI-lea, cu toate
acestea, John Fairbank notează că „s-a dovedit a fi un gest militar inutil, dar a exprimat clar
mentalitate de asediu a Chinei”. Cu toate acestea, Marele Zid nu a fost menit să fie o fortificație pur
defensivă; turnurile sale au funcționat mai degrabă ca o serie de balize luminoase și stații de
semnalizare, pentru a permite avertizare rapidă la unitățile aliate, de avansarea trupelor inamice

Mormintele Dinastiei Ming localizate la 50 km (31 mi) nord de Beijing; acest loc a fost ales de către
Împăratul Yongle.

8
 DECLINUL ȘI CĂDEREA DINASTIEI MING

Domnia Împăratului Wanli

Drenajul financiar al Războiului Imjin din Coreea împotriva japonezilor, a fost una dintre
cele mai mari probleme - fiscale sau de altă natură - cu care s-a confruntat dinastia Ming, în timpul
domniei Wanli (1572-1620). La începutul domniei sale, Împăratul Wanli s-a înconjurat de consilieri
capabili și a făcut un efort conștient pentru a se ocupe de treburile de stat. Marele Secretar al lui,
Zhang Juzheng (1572-1582), a construit o rețea eficientă de alianțe cu demnitarii curții. Cu toate
acestea, n-a existat după el nicio persoană suficient de calificată pentru a menține stabilitatea
acestor alianțe; curând, funcționarii s-au unit în facțiuni politice oponente. De-a lungul timpului
Împăratul Wanli a devenit sătul de treburile oficiale și certurile politice frecvente din rândurile
miniștrilor săi, preferând să rămână în spatele zidurilor Orașului Interzis și departe de ochii
slujitorilor lui. Erudiții funcționari au pierdut din importanță în administrație, întrucât eunucii au
devenit intermediari între împăratul distant și funcționarii săi; orice demnitar care dorea să discute
chestiuni de stat, trebuia să îi convingă pe puternicii eunuci, cu o mită, numai pentru ca cererile lor,
sau mesajul, să fie transmis împăratului.

Împăratul Wanli (d. 1572–1620)

Rolul eunucilor
Împăratului Hongwu a interzis eunucilor să învețe să citească sau să se implice în politică.
Indiferent dacă aceste restricții au fost sau nu efectuate cu succes absolut în timpul domniei lui,
eunucii în timpul erei Yongle au reușit să gestioneze uriașe ateliere imperiale, să conducă armate, și
au participat la numirea și promovarea funcționarilor. Eunucii au dezvoltat propria lor birocrație,
care a fost organizată în paralel, dar nu a fost subordonată, cu birocrația serviciului public. Cu toate
că au existat mai mulți eunuci dictatoriali în întreaga perioadă Ming, cum ar fi Wang Zhen, Wang
Zhi, și Liu Jin, excesul de putere al eunucilor tirani nu a devenit evident până în anii 1590, când
Împăratul Wanli a sporit drepturile lor asupra birocrației civile și le-a acordat puterea de a colecta
taxele din provincii.

9
 Cești de ceai din timpul erei Tianqi, Colecția Nantoyōsō, Japonia

Eunucul Wei Zhongxian (1568-1627) a dominat curtea Împăratului Tianqi (d. 1620-1627)
și-a torturat rivalii politici până la moarte, mai ales pe criticii vehemenți din facțiunea Societatii
Donglin. El a ordonat construitea de temple în onoarea sa, în cuprinsul Imperiului Ming, și-a
construit palate personale din fondurile alocate pentru construirea de morminte ale împăratului
precedent. Prietenii și familia au obținut poziții importante fără sa aibe calificări. Wei a publicat o
lucrare istorică în care își critica și umilea adversarii politici. Instabilitatea de la curte a venit chiar
la apogeul apariției calamităților naturale, ciumei, rebeliunilor și invaziilor străine. Deși Împăratul
Chongzhen (d. 1627-1644) l-a alungat pe Wei de la curte, ceea ce a dus la sinuciderea lui la scurt
timp după aceea, problema eunucilor de la curte a persistat până la colapsul dinastiei, peste mai
puțin de doua decenii mai târziu.

Marele Zid Chinezesc, deși pereții de pământ bătătorit a vechilor State Combatante au fost
combinate într-un perete unificat sub dinastiilor Qin și Han, marea majoritate a Marele Zid din
cărămidă și piatră, așa cum este văzut astăzi, este un produs al dinastie Ming.

Prăbușirea economiei și dezastrele naturale

În ultimii ani ai erei Wanli și a celor doi succesori, o criză economică s-a dezvoltat, care a
fost centrată într-o lipsă bruscă și răspândită a mediului de schimb al imperiului: argintul. Filip IV al
Spaniei (d. 1621-1665) a început să stopeze contrabanda cu argint din Noua Spanie și Peru, de-a a
lungul Pacificului spre China, în favoarea transportului maritim de argint american prin porturile
spaniole. În 1639 noul regim Tokugawa din Japonia încetează comerțul său exterior cu puterile
europene, tăind astfel o altă sursă de argint pentru China. Aceste evenimente au loc aproximativ în
același timp, provocând o explozie dramatică a valorii argintului și au făcut aproape imposibilă
plata impozitelor de către cele mai multe provincii. Oamenii au început să stocheza prețiosul argint,
de moment ce acesta era din ce în ce mai puțin, forțând raportul dintre valoarea cuprului fața de
argint într-un declin abrupt. În anii 1630 un șir de o mie de monede de cupru era egal cu 28 - 35 de
grame de argint, prin 1640 acest raport se reducea la jumătate, iar în 1643 la doar o treime. Pentru

10
țărani acest lucru a însemnat un dezastru economic, deoarece impozitele erau plătite în argint, în
timp ce comerțul local și vânzarea culturilor agrare se facea în cupru.
Foametea a devenit obișnuită în nordul Chinei, în secolul al XVI-lea, din cauza vremii
neobișnuit de uscate și reci, care a scurtat sezonul de creștere al culturilor - efectele unui eveniment
ecologic mai mare, acum cunoscut sub numele de Mica eră glaciară. Foametea, alături de creșterea
taxelor, dezertări militare pe scară largă, un sistem de întrajutorare guvernamentală în scădere și a
dezastrelor naturale, cum ar fi inundațiile și incapacitatea guvernului de a gestiona proiectele de
irigare și de control în mod corespunzător al inundațiilor, au provocat pierderi pe scară largă de vieți
omenești. Guvernul central, lipsit de resurse, a putut face foarte puțin pentru a atenua efectele
acestor calamități. Pentru a face lucrurile și mai rele, o epidemie pe scară largă s-a răspândit în
China, de la Zhejiang la Henan, ucigând un număr necunoscut, dar mare, de oameni. Cel mai mortal
cutremur din toate timpurile, cutremurul Shaanxi din 1556, a avut loc în timpul domniei Jiajing,
omorând aproximativ 830.000 oameni

Rebeliune, invazie, colaps

Un soldat țăran pe nume Li Zicheng s-a revoltat, împreună cu acoliții săi soldați, în vestul
Shaanxiului, la începutul anilor 1630, după ce guvernul Ming nu a reușit să expedieze proviziile atât
de necesare acolo. În 1634 el a fost capturat de către un general Ming, dar a fost eliberat cu condiția
că va reveni la serviciul militar. Acordul a fost rupt curând, atunci când un magistrat local a
executat treizeci și șase de camarazi ai săi, rebeli. Trupele lui Li s-au răzbunat prin uciderea
funcționarilor guvernamentali și el a continuat să conducă rebeliunea, avand cartierul general în
Rongyang, în provincia centrala Henan până în 1635. Până în 1640, un fost soldat și rival al lui Li –
Zhang Xianzhong (1606-1647), a creat o bază solidă de rebeli în Chengdu, Sichuan, în timp ce
centrul de putere al lui Li a fost în Hubei cu influența extinsă asupra provinciilor Shaanxi și Henan.
În 1640, masele de țărani chinezi, care sufereau de foamete, în imposibilitatea de a-și plăti
taxele și nemai fiindu-le teamă de armata chineză, tot mai învinsă în conflicte, au început să se
formeze în bande mari de rebeli. Armata chineză, prinsă între eforturile inutile pentru a învinge
raidurile manciuriene din nord și revoltele țărănești uriașe în provincii, în esență, s-a destrămat.
Neplătită și înfometată, armata a fost învinsă de Li Zicheng - acum autointitulatul Prințul Shun - și a
părăsit capitala, fără prea multă luptă. La data de 26 mai 1644, Beijing-ul a cazut în mâinile armatei
rebele conduse de Li Zicheng, când porțile orașului au fost, în mod perfid, deschise din interior. În
timpul crizei, ultimul împărat Ming s-a spânzurat de un copac din grădina imperială, din afara
Orașului Interzis.
Profitând de oportunitate, manciurienii au trecut Marele Zid Chinezesc, după ce generalul
Ming, de frontieră, Wu Sangui (1612-1678) a deschis portile Trecătoarei Shanhai. Acest lucru a
avut loc la scurt timp după ce a aflat despre soarta capitalei și despre faptul că o armată a lui Li
Zicheng marșăluia spre el, cântărind opțiunile sale de alianță, el a decis să treacă de partea
manciurienilor. Armata manciurienilor, sub comanda Prințului Dorgon (1612 - 1650) și Wu Sangui,
s-au apropiat de Beijing, după ce armata trimisă de Li a fost distrusă la Shanhaiguan; armata
Prințului Shun a fugit din capitală pe 4 iunie. La 6 iunie, manciurienii și Wu au intrat în capitală și
au proclamat tânărul Shunzhi drept conducătorul (împăratul) Chinei. După ce a fost forțat să iasă
din Xi'an de către manciurieni, urmărit de-a lungul râului Han până la Wuchang, și în cele din urmă
de-a lungul frontierei de nord a provinciei Jiangxi, Li Zicheng moare în acel loc, în vara anului
1645, punând astfel capăt Dinastiei Shun. Un raport spune că moartea lui a fost o sinucidere, altele
spun că a fost bătut până la moarte de către țărani după ce a fost prins furând mâncarea lor.
Rămășițe împrăștiate ale Mingului au rezistat după 1644, inclusiv teritoriile controlate de
catre Koxinga (Zheng Chenggong) în Taiwan (Formosa). În ciuda pierderii Beijingului și moartea
împăratului, puterea Ming nu a fost în nici un caz distrusă în totalitate. Nanjing, Fujian, Guangdong,
Shanxi, și Yunnan au fost toate bastioane de rezistentă Ming. Cu toate acestea, au existat mai mulți
pretendenti la tronul Ming, și forțele lor au fost împărțite. Fiecare bastion al rezistenței a fost învins,
în mod individual, de către Qing până în 1662, când ultimele speranțe reale de o renaștere Mingului

11
au murit odată cu Împăratul Mingului de Sud, Yongli, Zhu Youlang. În ciuda înfrângerii Mingului,
mișcările monarhiste mai mici au continuat până la proclamarea Republicii Chineze în 1912.

ÎMPĂRAȚII DINASTIEI MING

Numele
Numele după
Anii de Numele de Numele Postum1 Numele de
care este cel mai Portretul
domnie naștere Domniei/Erei (short la Templu1
cunoscut
form)

Zhū
Împăratul 1368– Hóngwǔ Gāodì Tàizǔ
Yuánzhāng
Hongwu 1398 洪武 高帝 太祖
朱元璋

Împăratul 1398– Zhū Yǔnwén Jiànwén Rangdì Huizong

Jianwen 1402 朱允炆 建文 讓帝 惠宗

Tàizōng
太宗
Împăratul 1402– Zhū Dì Yǒnglè Wéndì
și
Yongle 1424 朱棣 永樂 文帝
Chéngzǔ
成祖2

Împăratul 1424– Zhū Gāochì Hóngxī Zhāodì Rénzōng

Hongxi 1425 朱高熾 洪熙 昭帝 仁宗

Împăratul 1425– Zhū Zhānjī Xuāndé Zhāngdì Xuānzōng

Xuande 1435 朱瞻基 宣德 章帝 宣宗

12
 1435– Zhèngtǒng
14493
Împăratul Zhū Qízhèn 正統 Ruìdì Yīngzōng
și
Zhengtong 朱祁鎮 și 睿帝 英宗
1457–
1464 Tiānshùn 天順

Împăratul 1449– Zhū Qíyù Jǐngtài Jǐngdì Dàizōng

Jingtai 1457 朱祁鈺 景泰 景帝 代宗

Împăratul 1464– Zhū Jiànshēn Chénghuà Chúndì Xiànzōng

Chenghua 1487 朱見深 成化 純帝 憲宗

Împăratul 1487– Zhū Yòutáng Hóngzhì Jìngdì Xiàozōng

Hongzhi 1505 朱祐樘 弘治 敬帝 孝宗

Zhū
Împăratul 1505– Zhèngdé Yìdì Wǔzōng
Hòuzhào
Zhengde 1521 正德 毅帝 武宗
朱厚照

Zhū
Împăratul 1521– Jiājìng Sùdì Shìzōng
Hòucōng
Jiajing 1567 嘉靖 肅帝 世宗
朱厚熜

Împăratul 1567– Zhū Zǎihòu Lóngqìng Zhuāngdì Mùzōng

Longqing 1572 朱載垕 隆慶 莊帝 穆宗

13
Împăratul 1572– Zhū Yìjūn Wànlì Xiǎndì Shénzōng
Wanli 1620 朱翊鈞 萬曆 顯帝 神宗

Zhū
Împăratul Tàichāng Zhēndì Guāngzōng
1620 Chángluò
Taichang 泰昌 貞帝 光宗
朱常洛

Împăratul 1620– Zhū Yóujiào Tiānqǐ Zhédì Xīzōng

Tianqi 1627 朱由校 天啟 悊帝 熹宗

Împăratul 1627– Zhū Yóujiǎn Chóngzhēn Lièdi Sīzōng

Chongzhen 1644 朱由檢 崇禎 烈帝 思宗

GUVERNUL

Provincia, prefectura, subprefectura, comitatul

Procesiune de figurine din mormântul din Shanghai al lui Pan Yongzheng, un oficial al dinastiei
Ming care a trait in secolul al XVI

Împărații Ming au preluat sistemul de administrare provincială al dinastiei Yuan, iar cele
treisprezece provincii Ming sunt precursoarele provinciilor moderne. De-a lungul dinastiei Song,
cea mai mare diviziunea politică a fost Districtul Judecătoresc (lu路). Cu toate acestea, după invazia
jurchenilor din 1127, curtea imperială Song a stabilit patru sisteme regionale semi-autonome de
control, bazate pe unități teritoriale și militare, cu un secretariat de serviciu detașat, care vor deveni
administrațiile provinciale, ale dinastiilor Yuan, Ming și Qing. Copiat dupa modelul Yuan,
birocrația provincială Ming conținea trei comisii: una civilă, una militară, și una de supraveghere.
Sub nivelul de provincie (sheng省) au fost prefecturile (fu府) funcționând sub un prefect
(Zhifu知府), urmate de subprefecturi (Zhou州) sub un subprefect. Cea mai mică unitate a fost cea
de comitat (Xian县), supravegheată de un magistrat. În afară de provincii, au existat, două zone
14
mari, care nu aparțineau provinciilor, ci erau zonele metropolitane (Jing亰), anexate Nanjingului și
Beijingului

INSTITUȚII ȘI DEPARTAMENTE

Tendințele instituționale

Orașul Interzis, gospodăria imperială oficială al dinastiilor Ming și Qing din 1420 până în 1924,
când republicanii l-au evacuat pe Puyi din Curtea Interioară.

Pornind de la sistemul administrativ central, principal, în general, cunoscut sub numele de

sistemul de Trei Departamentele și Șase Ministere, care a fost instituit de către diferite dinastii,
începând de la sfârșitul dinastiei Han (202 î.Hr. - 220 CE), administrația Ming a avut doar un singur
departament, Secretariatul, care a controlat cele șase ministere. În urma executării cancelarului Hu
Weiyong în 1380, Împăratul Hongwu a abolit Secretariatul, Cenzoratul, și Comisia Militară
Principală și a preluat personal conducerea celor șase ministere și a celor „Cinci comisii militare
regionale”. Astfel, un întreg nivel al administrației a fost eliminat și parțial reconstruit de către
împarații succesori. Marele Secretariat, la început o instituție de secretariat, care asista împăratul cu
administrația birocratică, a fost înființat, dar fără a angaja consilieri importanți, sau un prim-
cancelar. Ministerele, conduse de către un ministru și cârmuite de către directori, au rămas sub
controlul direct al împăratului, până la sfârșitul dinastiei Ming.
Împăratul Hongwu l-a trimis pe moștenitorul său aparent la Shaanxi în 1391 la o „vizită și
calmare” (xunfu) a regiunii; în 1421 Împăratul Yongle a comandat unor 26 de funcționari să
călătorească prin imperiu cu atribuții, similare, de investigare și patrimoniale. Prin 1430 aceste
misiuni, xunfu, au devenit instituționalizate. Prin urmare, Cenzoratul a fost reînființat și angajându-
se Cenzori de inverstigații, iar mai târziu, Cenzori Șefi. Până în 1453, „marii coordonatorii” sau
„călătorii pacificatori”, așa cum notează Michael Chang, au primit titluri de Cenzori-Șefi sau
Cenzori-Șefi Asistenți și au primit un acces direct la împărat. Precum și în dinastii anterioare,
administrațiile provinciale au fost monitorizate de către un inspector care călătoresc de la Cenzorat.
Cenzorii au avut puterea de a suspenda funcționarii în mod neregulat, spre deosebire de oficialii de
rang înalt, care faceau suspendări numai în urma evaluărilor trienale ale funcționarilor de rang
inferior.
Deși descentralizarea puterii de stat, în provincii, a avut loc la începutul Dinastiei Ming,
tendința de a trimite funcționarii guvernului central, în provincii, ca guvernatorii provinciali, a
început în 1420. Spre sfârșitul dinastiei Ming, au existat oficiali ai guvernului central, delegați la
două sau mai multe provincii, în calitate de comandanți supremi și viceregi, un sistem care va struni
puterea și influența armatei de către unitatea civilă.

Marele Secretariat și cele Șase Ministere

Instituțiile guvernamentale din China s-au conformat unui tipar similar pentru aproximativ
două mii de ani, dar fiecare dinastie a înființat funcții și birouri speciale, care să reflecte propriile
interese particulare. Administrația Ming i-a avut pe Marii Secretari pentru a-l asista pe împărat, cu
documente gestionate de către aceștia, sub domnia Yongle, și în cele din urmă numiți în calitate de
înalți funcționari ai agențiilor și Mari Preceptori, un rang de top, un serviciu public nefuncțional,
15
sub conducerea Împăratului Hongxi (1424-1425). Marele Secretariat și-a atras membrii săi de la
Academia Hanlin și au fost considerați ca parte din autoritatea imperială, nu cea ministerială (prin
urmare, fiind în contradicție (uneori) atât cu împăratul cât și cu miniștrii). Secretariatul a fost o
agenție de coordonare, în timp ce cele șase ministere: Ministerul Personalului, Veniturilor, Riturilor,
Războiului, Justiției, și Lucrărilor Publice au fost organele administrative directe ale statului.
Ministerul Personalului a fost responsabil de numirile funcționarilor, evaluări, promovări, și
retrogradări, precum și acordarea de titluri onorifice. Ministerul de Venituri a fost responsabil de
colectarea datelor de recensământ, colectarea impozitelor, și de gestionarea veniturilor statului, în
timp ce au existat două birouri monetare care au fost subordonate acestuia. Ministerul Riturilor era
responsabil de ceremoniile de stat, ritualurile și aducerea de ofrande; a supravegheat, de asemenea,
înregistrarea calugărilor budiști și taoiști și chiar recepția emisarilor din statele tributare. Ministerul
de Război a fost responsabil de numirile, promovările și retrogradările ofițerilor militari, întreținerea
instalațiilor militare, a echipamentelor și a armelor, precum și cu sistemul de curierat. Ministerul
Justiției a fost responsabil de procesele judiciare și penale, dar nu a avut un rol de supraveghere a
Cenzoratului sau a Marii Instanțe de Revizuire. Ministerul Lucrărilor a fost responsabil de
proiectele de construcții ale statului, angajarea meșteșugarilor și a lucrătorilor temporari, de
fabricarea echipamentelor guvernului, întreținerea de drumuri și canale, standardizarea greutăților
de măsură, și colectarea de resurse din zonele rurale.[

Birourile și oficiile Gospodăriei Imperiale

Monede chineze din Dinastia Ming, secolele XIV - XVII

Gospodăria Imperială a fost compusă, aproape în întregime, din eunuci și femei, cu propriile
lor Birouri. Doamnele însoțitoare au fost organizate în Biroul de Asistența al Palatului, Biroul de
Ceremonii. Biroul de îmbrăcăminte, Biroul de Alimentație, Biroul Dormitorului, Biroul de meserii
și Oficiul de Supraveghere al personalului. Începând din 1420, eunucii au început să preia aceste
funcții de la femei, rămânându-le lor numai Biroul de Îmbrăcăminte, cu cele patru servicii
subordonate ale sale. Împăratul Hongwu i-a organizat pe eunuci în cadrul Direcției Insoțitorilor din
Palat, dar odata ce putere eunucilor de la curte a crescut, la fel și birourile lor administrative,
dezvoltându-se în cele douăsprezece Direcții, patru Oficii și opt Birouri. Dinastia a avut o vastă
Gospodărie Imperială, cu mii de eunuci, care au fost conduși de Direcției Insoțitorilor din Palat.
Eunucii au fost împărțite în diferite direcții responsabile de supravegherea personalului, ritualurilor
ceremoniale, alimentelor, ustensilelor, documentelor, grajdurilor, sigiliilor, îmbrăcămintei, și așa
mai departe. Oficiile au fost responsabile de furnizarea de combustibil, muzică, hârtie, și băi.
Birourile au fost responsabile de arme, orfevrărie, spălarea rufelor, pălării, obiectele din bronz,
fabricarea de textile, vinării și grădini. Câteodată eunucul cel mai influent din cadrul Directoratului
de Ceremonii a acționat ca un – de facto – dictator al statului. Deși Gospodăria Imperială a avut ca
personal, în mare parte, eunuci și doamne de la palat, a existat un birou de serviciu public numit
Oficiulul Sigiliului, care a colaborat cu agențiile eunucilor în păstrarea sigiliilor imperiale,
salariilor, și a timbrelor. Au fost, de asemenea, oficii de servicii publice pentru a supraveghea
treburile prinților imperiali.

16
 PERSONALUL

Erudiții-Funcționari
După domnia Împăratului Hongwu, care din 1373 până în 1384 a ocupat funcțiile oficiale
sau birourile, cu funcționari recrutați doar prin recomandări, Erudiții-Funcționari care ocupau mai
multe trepte ale birocrației, au fost recrutați prin intermediul unui sistem de examinare riguros, care
a fost stabilit, prima dată, de către dinastia Sui (581 - 618). Teoretic sistemul de examene permitea
oricui să se alăture rândurilor funcționarilor imperiali (deși se dezaproba particiarea comercianților),
în realitate, timpul și fondurile necesare, pentru a sprijini studiul de pregătire pentru examen, în
general, a limitat participarea la candidații proveniți din clasa bogată a deținătorilor de pământ. Cu
toate acestea, guvernul stabilea cursul acțiunilor, la nivel de provincie, în timpul recrutării
oficialilor. Acesta a fost un efort de a reduce monopolizarea puterii de către nobilimea deținătoare
de pamânt (gentry), care provenea din regiunile cele mai prospere, în care educația era într-un
stadiu avansat. Extinderea industriei tipăririi încă din timpul dinastiei Song, a sporit răspândirea
cunoștințelor și numărul de potențiali candidați la examen, de-a lungul provinciilor. Pentru tinerii
învățăcei au fost tipărite table de înmulțire și abecedare pentru vocabularul elementar; pentru adulți,
candidați la examen, au fost produse, în masă, volume ieftine ale scrierilor clasice confucianiste și
răspunsuri la întrebarile de la examene.
Ca și în perioadele anterioare, accentul examenului era pus pe textele clasice confucianiste,
în același timp, cea mai mare parte a materialului de testare, s-a centrat pe cele Patru Cărți, scrieri
confucianiste selectate de către Zhu Xi, în secolul al XII-lea. Examenele din epoca Ming au fost,
probabil, mult mai greu de trecut din anul 1487, când s-a cerut completarea unui „eseu în opt părți”,
o abatere de la eseurile bazate pe tendințe literare progresiste. Examenele creșteau în dificultate pe
măsura ce candidatul progresa de la nivelul local, fiindu-i acordate, ca răsplată, titluri
corespunzătoare. Oficialii au fost clasificați în nouă clase ierarhice, fiecare grad împărțit în două
subgrade, cu salarii (plătiți nominale în piculi de orez), variind în funcție de rangul lor. În timp ce
absolvenții provinciali, care au fost numiți în funcție li s-au atribuit imediat posturi de rang scăzut
precum absolvenților de comitat, cei care treceau examenul de la palat li se acordau gradul Jinshi
(„erudit prezentat”) și asigura un post de rang înalt. În 276 ani de guvernare a dinastiei Ming și
nouăzeci de examene de palat, numărul de diplome de absolvire acordate prin trecerea examenelor
palatului, au fost de 24.874. Ebrey afirmă că „au existat doar doi la patru mii de Jinshi la un
moment dat, sau de unul la 10.000 de barbati adulti. Acest lucru a fost în comparație cu cei 100.000
„shengyuan” („elevi de stat”), cel mai mic nivel al absolvenților, în secolul al XVI-lea.
Mandatul maxim în funcție a fost de nouă ani, dar odată la trei ani funcționarii erau
clasificați în funcție de performanțe de către oficialii de rang înalt.[102] În cazul în care aceștia erau
încadrați la categoria superioară, atunci erau promovați; în cazul în care clasificare era adecvată,
atunci își păstrau rangurile, iar dacă erau clasificați ca inadecvați, atunci erau retrogradați un rang.
În cazuri extreme, oficialii erau demiși sau pedepsiți. Doar oficialii de la gradul 4 în sus erau
exceptați de la controlul de evaluare, deși se aștepta ca ei să mărturisească orice greșeală ar comite.
Au fost peste 4000 de instructori școlari în școlile din comitate si prefecturi, care făceau obiectul
unor evaluări la fiecare nouă ani. Instructorul Șef. la nivelul prefecturii. a fost clasificat ca fiind egal
cu un absolvent de comitat de gardul doi. Supraveghetorul de Instrucțiuni Imperiale a urmărit
educația moștenitorilor tronului; acest birou a fost condus de un Mare Supervizor de Instrucțiuni,
care a fost clasat ca făcând parte din prima clasă - gradul trei.

Funcționarii inferiori
Erudiții-Funcționari, care au intrat în serviciul public prin examene, au acționat în calitate de
funcționari executivi. față un corp mult mai mare de personal, non-clasat numit Funcționari
Inferiori. Ei îi depășeau numeric pe oficiali, cu patru la unu. Charles Hucker estimează că aceștia au
fost, probabil, nu mai puțin de 100.000 în tot cuprinsul imperiului. Acești funcționari inferiori aveau
atribuții de birou și tehnice în cadrul agențiilor guvernamentale. Cu toate acestea, ei nu ar trebui
17
confundați cu inferiorii lictori, alergători sau carauși. Funcționarilor inferiori li se făceau evaluări de
merite periodice, precum oficialilor, și după nouă ani de serviciu puteau fi acceptați într-un serviciu
public de rang scăzut. Un mare avantaj al funcționarilor inferiori, față de oficiali, a fost faptul că
oficialii erau periodic rotiți și încadrați în diferite posturi regionale și trebuiau să se bazeze pe o
bună deservire și cooperare a funcționarilor locali inferiori

Eunuci, prinți și generali

Eunucii din timpul dinastiei Ming au câștigat o putere fără precedent asupra afacerilor de
stat. Una dintre cele mai eficiente mijloace de control a fost serviciul secret localizat în ceea ce s-a
numit „Esplanada de Est” la începutul dinastiei, iar mai târziu Esplanada de Vest. Acest serviciu
secret a fost supravegheat de către Direcția de Ceremoniale, prin urmare, acest organ de stat a avut
o afiliere totalitară. Eunucii aveau ranguri echivalente cu rangurile serviciului public, numai că
aveau patru clase în loc de nouă. Descendenții primului împărat Ming au fost numiți „prinți” și li s-
au dat comenzi (de obicei nominale) militare, venituri anuale, și mari moșii. Titlul utilizat a fost
„rege” (王 wang), dar, spre deosebire de prinții din dinastiile Han și Jin, aceste bunuri nu au fost
feudale, prinții nu au deservit nicio funcție administrativă, și au participat la conflicte militare doar
în timpul domniilor primilor doi împărați. Rebeliunea Prințului de Yan a fost justificată, în parte, de
a proteja drepturile prinților, dar, odată ce Împăratul Yongle a fost întronat, el a continuat politica
nepotul său de dezarmare a fraților săi și mutarea fiefurilor lor departe de granița de nord
militarizată. Deși prinții nu au servit ca organ al administrației de stat, prinții, consorții prințeselor
imperiale, și rudele înnobilate au făcut parte din Curtea Clanului Imperial, care supraveghea
genealogia imperială.
Precum Erudiții-Funcționari, generalii militari erau împărțiți în ranguri ierarhice și aveau
evaluări de merite la fiecare cinci ani (spre deosebire de trei ani pentru funcționari). Cu toate
acestea, ofițerii militari au avut un prestigiu mai mic decât funcționarii. Acest lucru a fost din cauza
serviciului lor ereditar (în loc de un sistem meritocratic), dar și datorită valorilor confucianiste, care
dictatu o inferioritate a velor care alegeau o profesia violentă (wu), în detrimentul preocupărilor
culturale și de cunoaștere (wen). Deși văzuți ca fiind mai puțin prestigioși, ofițerii militari nu erau
excluși de la examenele serviciului public și după 1478 în armată au avut loc propriile examene
pentru testarea capacităților militare. În plus față de preluarea structurii birocratice stabilite în
perioada Yuan, împărații Ming au stabilit noi posturi de inspectori militari. În prima jumătate a
perioadei dinastiei, oamenii de neam nobil au dominat rândurile superioare ale serviciului militar,
această tendință a fost inversată în a doua jumătate a perioadei dinastiei, când oamenii cu origini
mai umile i-au inlocuit.

SOCIETATE ȘI CULTURĂ

Literatură și arte
Dinastiei Ming a văzut o literatură înfloritoare, pictură, poezie, muzică și operă chineză de
diferite tipuri, mai ales în valea comercială și prosperă (din aval) a fluviului Yangtze. Deși ficțiunile
scurte erau populare încă din timpul dinastiei Tang (618-907), și lucrările autorilor contemporani,
cum ar fi Xu Guangqi, Xu Xiake și Song Yingxing au fost de multe ori tehnice și enciclopedice,
dezvoltarea literară cea mai izbitoare a fost cea a romanului autohton. În timp ce elita nobiliara a
deținatorilor de pământ au fost educați, suficient pentru a înțelege pe deplin limba chineză clasică,
cei cu studii rudimentare, cum ar fi femeile din familii educate, comercianții și funcționarii
magazinelor, au devenit un public cu un mare potențial pentru literatură și arta spectacolului, care
folosea chineza vernaculară. Învățații literați au editat sau dezvoltat în formă matură romane
importante din China, în această perioadă, cum ar fi „Osândiții mlastinilor”, „Pe malul apei” și
„Călătorie spre soare-apune”. Jin Ping Mei publicat în 1610, a încorporat materiale anteriore,
marcând tendința de compoziție independentă și preocuparea pentru psihologie. În ultimii ani ai
dinastiei, Feng Menglong și Ling Mengchu au inovat ficțiunea scurtă vernaculară. Script-uri de

18
teatru au fost la fel de imaginative. Cel mai renumit, Pavilionul Bujorului, a fost scris de Tang
Xianzu (1550-1616), cu primul spectacol la Pavilionul Prințului Teng în 1598.
Eseul informal și jurnalele de călătorie au fost un alt punct culminant. Xu Xiake (1587-
1641), un autor de literatură de călătorie, a publicat jurnalele sale de călătorie, scriind în 404.000
caractere, informații cu privire la orice de la geografie locală la mineralogie. Prima referire la
publicarea privată de presă din Beijing a fost în 1582; până în1638 Gazeta de Beijing a trecut de la
utilizarea xilogravurii la printarea de tip mobil. Noul domeniul literar al ghidului moral al eticii în
afaceri, a fost dezvoltat în timpul perioadei Ming târzie, pentru cititori din clasa negustorilor.
Spre deosebire de Xu Xiake, care s-a axat pe aspectele tehnice, în literatura lui de călătorie,
poetul chinez și funcționar Yuan Hongdao (1568-1610) a utilizat literatura de călătorie pentru a
exprima dorințele sale pentru individualism, precum și autonomie și frustrare față de politica
confucianistă de la curte. Yuan dorit să se desprindă de compromisurile etice care au fost
inseparabile de cariera unui erudit-fucționar. Acest sentiment anti – politic în literatura de călătorie
și poezia lui Yuan, a fost de fapt o urmare, în tradiție, a poetului și funcționarului Su Shi (1037-
1101) al dinastiei Song. Yuan Hongdao și cei doi frați ai săi, Yuan Zongdao (1560-1600) și Yuan
Zhongdao (1570-1623), au fost fondatorii Școlii Gong'an de litere. Această școală extrem de
individualistă de poezie și proză a fost criticată de către gândirea confucianistă pentru asocierea sa
cu un intens lirism senzual, care, de asemenea, s-a evidențiat în romanele vernaculare Ming, cum ar
fi Jin Ping Mei. Erudiții-Funcționari și mica nobilime au fost atrași de noua literatură populară
romantică, căutând curtezane ca suflete pereche, pentru a reconstitui poveștile de dragoste eroice, pe
care căsătoriile arânjate, de multe ori, nu le puteau oferi sau cuprinde.

Pictură de flori, fluture, și pietre sculpturale de Chen Hongshou (1598-1652); mici picturi de frunze,
ca aceasta, au devenit populare în timpul dinastiei Song Dinasitiei Song.

Pictori celebri au fost, printre alții, Ni Zan și Dong Qichang, precum și cei Patru Maeștri ai
Dinastiei Ming (Shen Zhou, Tang Yin, Wen Zhengming, Qiu Ying). Ei au creat folosind tehnici,
stiluri, și complexitatea în pictură realizată de către predecesorii lor din dinastiile Song și Yuan, dar
de asemenea, au adăugat propriile tehnici și stiluri de pictură. Artiștii Ming bine-cunoscuți puteau
trăi doar din pictat, ca urmare a prețurilor ridicate cerute pentru lucrările lor și cererea mare, a
oamenilor cultivați, de a colecționa prețioasele opere de artă. Artistul Qiu Ying a fost odată plătit cu
2.8 kg (100 uncii) de argint pentru a picta un sul lung pentru a celebrarea a optzecea zi de nastere a
mamei unui patron bogat. Artiști de renume au adunat de multe ori un anturaj de discipoli, unii fiind
amatori care pictau în timp ce urmăreau o carieră oficială iar alții care erau pictori profesioniști.
Perioada a fost, de asemenea, renumită pentru ceramică și porțelanuri. Cele mai importante
centre de producție pentru porțelanuri au fost cuptoarele imperiale de la Jingdezhen din provincia
Jiangxi și Dehua în provincia Fujian. Fabricile de porțelan Dehua satisfăcea gusturile europene prin
crearea de porțelan pentru export din China, în secolul al XVI-lea. Olarii independenți au devenit,
de asemenea, cunoscuți, cum ar fi He Chaozong, care a devenit celebru în secolul al XVII-lea
pentru stilul său de sculptură a porțelanului alb. În „Comerțul cu ceramică în Asia”, Chuimei Ho
19
estimează că aproximativ 16 % din ceramica exportată, a perioadei târzie Ming, a fost trimisă în
Europa, în timp ce restul a fost destinată Japoniei și Asiei de Sud-Est.
Modele sculptate lăcuite, sau cele lustruite pe articolele din porțelan, afișau scene complexe,
similare în complexitate cu cele din pictură. Aceste obiecte puteau fi găsite în casele celor bogați,
alături de mătăsuri brodate și articole din jad, fildeș sau cloisonné. Casele celor bogați, au fost, de
asemenea, mobilate cu mobilier din lemn de trandafir și grilaje storuri. Materialele de scris folosite
în studiul privat al unui erudit includeau suporturi pentru pensule, elaborat sculptate în piatră sau
lemn, fiind concepute și arânjate într-un mod ritualic, pentru a oferi un aspect estetic.
Cunoscătorii din perioada Ming târzie erau centrați în jurul acestor elemente de un gust artistic
rafinat, care a oferit de lucru pentru comercianții de artă și chiar înșelătorilor din industria
subterană, care făceau imitații și atribuții false. Iezuitul Matteo Ricci, în perioada în care a locuit în
Nanjing, a scris că artiști escroci erau ingenioși în a face falsuri și profituri uriașe. Cu toate acestea,
au existat ghiduri pentru a-l ajuta pe noul cunoscator neexperimentat și îngrijorat; Liu Tong
(decedat în 1637) a scris o carte, tipărită în 1635, în care a descris cititorilor săi cum să deosebeasca
piesele de artă autentice de cele false. El a arătat că un articol din bronz aparținând erei Xuande (d.
1426-1435) ar putea fi autentificată după analizarea luciului; un articol din porțelan din perioada
Yongle (1402-1424) ar putea fi considerat autentic dupa grosimea sa

RELIGIA

Credințele religioase dominante în timpul dinastiei Ming au fost diferitele forme ale Religiei
tradiționale chineze și cele Trei Învățături: confucianismul, taoism și budismul. Lama tibetan,
susținut de dinastia Yuan, a căzut din grația imperială la începutul Mingului, împărații favorizând în
special taoismul, acordând practicanților săi mai multe poziții în departamentele rituale ale statului.
Era Hongwu reduse cultura cosmopolită mongolă a dinastiei Yuan, iar prolificul Prinț de Ning, Zhu
Quan chiar a compus o enciclopedie în care ataca budismul, ca un străin „cult al doliului” dăunător
pentru stat și o altă enciclopedie care a aderat ulterior la canonul taoist.
Islamul a fost, de asemenea, bine stabilit în întreaga Chină, cu o istorie, despre care se spune, că a
început cu Sa`d ibn Abi Waqqas, în timpul dinastiei Tang și sprijinul oficial puternic în timpul
dinastiei Yuan. Deși Ming a redus drastic acest suport, au existat mai multe figuri proeminente
musulmane de timpuriu, inclusiv generali ai erei Hongwu precum Chang Yuqun, Lan Yu, Ding
Dexing, și Mu Ying precum și puternicul eunuc al erei Yongle, Zheng He.
Apariția Mingului a fost inițial devastatoare pentru creștinism: în primul său an, Împăratul
Hongwu a declarat misiunile franciscane, vechi de optzeci de ani, heterodoxe și ilegale. Veche de
secole, Biserica Nestoriană a dispărut, de asemenea. Perioada târzie Ming a văzut un nou val de
creștinism, în special iezuit, misionarii sosiți aduc noile științe și tehnologii din Occident ca
argument pentru convertirea chinezilor. Ei au fost educați în limba și cultura chineză la Colegiul
Sfântul Paul din Macao, după fondarea sa în 1579. Cel mai influent a fost Matteo Ricci, a cărui
Kunyu Wanguo Quantu (Harta Mare a celor zece mii de țări) a imbogățit geografia tradițională în
Asia de Est și a cărui operă, care împreună cu convertitul Xu Guangqi, a dus la prima traducere
chineză a Elementelor lui Euclid în 1607. Descoperirea stelei nestoriene la Xi'an, în 1625, a permis
creștinismului să fie tratat ca o credință veche și înrădăcinată, mai degrabă decât un cult nou și
periculos. Cu toate acestea, au existat dezacorduri puternice cu privire la măsura în care convertiții
puteau continua să efectueze ritualuri pentru împărat, Confucius, sau strămoșii lor. Ricci a fost
foarte înțelegător, dar o încercare a succesorilor săi pentru a renunța la această politică a ritualurilor,
a dus la incidentul de la Nanjing din 1616, în care patru iezuiți au fost exilați la Macao și i-a forțat
pe ceilalți să iasă din viața publică timp de șase ani. O serie de eșecuri spectaculoase ale
astronomilor chinezi, inclusiv nedescoperirea unei eclipse, ușor de calculat de către Xu Guangqi și
Sabatino de Ursis – a favorizat o revenire a iezuiților, pentru a se prezenta în calitate de cercetători
educați în tiparul confucianist. S-au restaurat averile lor, dar, până la sfârșitul erei Ming,
dominicanii au început Controversa Riturilor Chineze la Roma, care va duce în cele din urmă la o
interzicere completă a creștinismului în dinastia Qing.
20
În timpul misiunii sale, Ricci a fost contactat la Beijing, de către unul din cei aproximativ 5.000 de
evrei din Kaifeng făcând cunoscută Europei, prezența și istoria lor în China. Cu toate acestea,
inundația din 1642, cauzată de către guvernatorul de Kaifeng, a devastat comunitatea, care a pierdut
cinci din cele douăsprezece familii, sinagoga, și cele mai multe din Tore

FILOZOFIA

Confucianismul lui Wang Yangming

În timpul dinastiei Ming, doctrinele neo-confucianiste ale cărturarului Songului, Zhu Xi, au
fost îmbrățișate de către curtea imperială și în mare măsura de către literați chinezi, cu toate că linia
directă a școlii lui a fost distrusă de exterminare celor zece grade de rudenie ale lui Fang Xiaoru, din
timpul domniei Yongle, în 1402.
Învățatul Ming cel mai influent asupra generațiilor următoare a fost Wang Yangming (1472-
1529), ale cărui învățături au fost atacate în timpul său pentru similitudinile cu budismul Chan
(Zen). Pornind de la conceptul lui Zhu Xi de „extindere a cunoașterii” (理学 sau 格物致知), Wang
câștigă înțelegere prin investigația atentă și rațională a lucrurilor și a evenimentelor, el susține că
noțiunile universale ar putea apărea în mintea oricui. Prin urmare, el a afirmat că oricine, indiferent
de genealogie sau educație, ar putea devini la fel de înțelept precum au fost Confucius sau Mencius
și că scrierile lor nu au fost surse de adevăr, ci doar de călăuzire, care ar putea avea imperfecțiuni
atunci când sunt examinat cu atenție. Un țăran, cu o mare de experiență și inteligență, ar fi atunci
mai înțelept decât un funcționar care i-a memorat pe clasici, dar nu are experiență practică în lumea
reală

Reacții conservatoare

O pictură Ming, reprezentându-l pe Confucius în drum spre capitala Dinastiei Zhou, Luoyang

Alți erudiți-funcționari au fost precauți cu heterodoxia lui Wang, creșterea numărului de

discipoli ai săi în timp ce era încă în funcție, și per ansamblu, mesajul său social rebel. Pentru a
reduce influența lui, el a fost de multe ori trimis să se ocupe de afacerile militare și revolte, departe
de capitală. Cu toate acestea, ideile sale au pătruns în gândirea de masă din China și au stimulat un
nou interes pentru taoism si budism. Mai mult decât atât, oamenii au început să pună la îndoială
validitatea ierarhiei sociale și ideea că învățatul ar trebui să fie deasupra fermierului. Discipolul lui
Wang Yangming și minerul de sare, Wang Gen, făcea prelegeri oamenilor de rând cu privire la
importanța educației pentru îmbunătățirea vieții lor, în timp ce adeptul său, He Xinyin (何 心 隐), a
contestat superioritatea și accentuarea familiei în societatea chineză.[136] Contemporanul său, Li Zhi,
chiar a învățat că femeile erau egale, din punct de vedere intelectual, bărbaților și că ar trebui să li
se acorde o educație mai bună. Atât Li cât și He, în cele din urmă, au murit în închisoare, arestați
sub acuzația de răspândire a unor „idei periculoase” Totuși, aceste „idei periculoase” de educare a

21
femeilor, au fost de mult timp acceptate de unele mame și de curtezane, care au fost la fel culte și
pricepute în caligrafie, pictură, poezie ca și oaspeții lor de sex masculin.
Punctele de vedere liberale ale lui Wang Yangming erau opuse Cenzoratului și Academiei Donglin,
reînființată în 1604. Acești conservatori au dorit o revigorare a eticii ortodoxe confucianiste.
Conservatorii, cum ar fi Gu Xiancheng (1550-1612) au argumentat împotriva ideilor lui Wang, de
cunoaștere morală înnăscută, declarând că aceastea au fost pur și simplu o legitimizare pentru un
comportament lipsit de scrupule, cum ar fi preocupările lacome și câștig personal. Aceste două
direcții de gândire confucianiste, întărite de noțiunea de obligație față de mentorii lor, a erudiților
chinezi, s-au dezvoltat într-un factionalism omniprezent între miniștrii de stat, care au folosit orice
ocazie pentru a pune sub acuzare membri ai celeilalte fracțiuni de la curte.

VIAȚA URBANĂ ȘI RURALĂ

Wang Gen a fost în măsură să facă prelegeri filozofice oamenilor obișnuiți din diferite
regiuni, deoarece, în urma trendului deja evident în Dinastia Song, comunitățile din societatea Ming
au devenit din ce în ce mai puțin izolate, deoarece distanța dintre târguri era în scădere. Școlile,
grupurile de persoane înrudite, asociații religioase și alte organizații de voluntariat locale au devenit
tot mai numeroase și au permis mai multe contacte între oamenii educați și țăranii locali. Jonathan
Spence scrie că depărtarea dintre ceea ce a însemnat un oraș și rural, a fost estompat în Ming China,
din moment ce zonele suburbane cu ferme s-au situat chiar în afara, și în unele cazuri, între zidurile
unui oraș. Nu a fost neclară numai separarea dintre urban și rural, dar și separarea dintre clasele
socio-economice ale celor patru profesii tradiționale (chineză: 士 农工商), deoarece artizanii,
uneori, lucrau la ferme în perioadele de vârf iar fermierii de multe ori călătoreau în orașe pentru a
găsi de lucru în perioadele de foamete.[144]

„Călătoria Împăratului Minghuang la Sichuan”, o pictură din perioada Ming după Qiu Ying (1494–
1552).

O varietate de ocupații puteau fi alese sau moștenite din tată-n fiu. Aceasta puteau include,
dar fără a se limita doar la ele, tâmplari, fierari și potcovari, croitori, bucătari și preparatori de tăiței,
comercianți cu amănuntul, manageri de taverne, ceainării, cârciumi; cizmari, tăietori de etanșare,
proprietari ai caselor de amanet, șefi de bordeluri și comecianți bancheri implicați într-un sistem
pre-modern de schimb valutar. Practic, fiecare oraș avea un bordel unde puteau exista femei și
bărbați angajați în prostituație. Baieții ținuți pentru acte homosexuale aveau un preț mai mare decât
concubinele de sex feminin întrucât pederastia cu un adolescent era văzută ca un semn al statutului
de elită, chiar dacă sodomia era inadmisibilă, conform normelor sexuale. Baia publică era mult mai
frecventată decât în perioadele anterioare. Magazinele urbane și comercianții cu amănuntul vindeau
o varietate de bunuri, cum ar fi banii de hârtie specială, pentru a-i arde la ritualurile ancestrale,
bunuri de lux de specialitate, pălării, pânză fină, ceaiuri și altele. Comunități mai mici și localități
prea sărace sau prea dispersate pentru a avea magazine și artizani, îsi obțineau bunurile de la târguri
periodice și negustorii itineranți. Un mic orășel oferea, de asemenea, un loc simplu de școlarizare,
știri și bârfă, pețire, festivaluri religioase, trupe de teatru itinerante, de colectare a impozitelor,
precum și baze de distribuție de alimente în caz de foamete.
Sătenii agricultori din nord își petreceau zilele lor cultivând pământul cu grâu și mei, în timp
ce fermierii de la sud de Râul Huai se angajau în cultivarea intensivă a orezului, de asemenea

22
posedând lacuri și iazuri în care aveau rațe și pește. Cultivarea de duzi pentru viermii de mătase și
arbuști de ceai, putea fi aflată în cea mai mare parte de la sud de Fluviul Yangze, iar chiar mai la
sud de aceasta au fost cultivate, ca și culturi de bază, trestia de zahăr și citrice. Unii oameni, din
sud-vestul muntos, își făceau un trai prin vânzarea de cherestea din bambus tare. Pe lângă tăierea
copacilor pentru a vinde lemnul, cei săraci își câștigau existența din transformarea lemnului în
cărbune, arderea de scoici pentru a face var, vase din ceramică, preșuri țesute și coșuri. În partea de
nord, cel mai frecvent, transportul se făcea cu trasura trasă de cai, în timp ce în partea de sud,
multitudinea de râuri, canale și lacuri, au făcut transportul pe apă ieftin și ușor. Deși partea de sud s-
a caracterizat prin proprietari de pământ bogați și arendași, au fost, în medie, mult mai mulți
cultivatori-proprietari la nord de râul Huai, datorită climei mai aspre, trăind nu cu mult peste nivelul
de subzistență.

ȘTIINȚĂ ȘI TEHNOLOGIE

Comparativ cu înflorirea științifică și tehnologică din timpul dinastiei Song, dinastia Ming a
văzut, probabil, mai puține progrese în domeniul științei și tehnologiei, în comparație cu ritmul
descoperirilor din lumea occidentală. De fapt, progresele importante în știința chineză în perioada
târzie Ming au fost stimulate de contactul cu europenii. În 1626, Johann Adam Schall von Bell a
scris primul tratat chinez despre telescop,Yuanjingshuo-ul (Sticlă Optică de Văzut la Depărtare); în
1634 Împăratul Chongzhen a dobândit telescopul răposatului Johann Schreck (1576-1630). Modelul
heliocentric, al sistemului solar, a fost respins de către misionarii catolici din China, însă ideile lui
Johannes Kepler și Galileo Galilei au pătruns lent în China, începând cu polonezul iezuit Michael
Boym (1612-1659) în 1627, sau cu tratatul lui Adam Schall von Bell din 1640, și în cele din urmă
Joseph Edkins, Alex Wylie, și John Fryer în secolul al XIX-lea. Iezuiții catolici din China au
promova teoria lui Copernic la curte, dar în același timp, au îmbrățișat sistemul lui Ptolemeu în
scrierile lor; nu a fost decât până în 1865 când misionarii catolici din China au susținut modelul
heliocentric, așa cum făceau colegii lor protestanți.

Harta lumii cunoscute de Zheng He: India în partea de sus, Ceylon în dreapta – sus și Africa
Răsăriteană în partea de jos.

Cu toate că Shen Kuo (1031-1095) și Guo Shoujing (1231-1316) au pus bazele

trigonometriei în China, un alt studiu important de trigonometrie chineză nu va fi publicat până în
1607; publicație făcută cu eforturile lui Xu Guangqi și Matteo Ricci. În mod ironic, unele invenții
care își aveau originea în China antică au fost reintroduse în China de europeni, în epoca târzie a
Mingului, de exemplu, moara de câmp.
Calendarul chinezesc a avut nevoie de reformare, deoarece el măsoară inadecvat anul solar
de la 365 ¼ de zile, dând o eroare de 10 min și 14 sec pe an sau aproximativ o zi întreagă la fiecare
128 ani. Deși Ming a adoptat calendarul Shoushi din 1281, al lui Guo Shoujing, care a fost la fel de
precis precum calendarul gregorian, Direcoratul Ming de Astronomie nu a reușit să îl re-adapteze
periodic, acest lucru a fost, probabil, din cauza unei lipsei de expertize, conducerea biroului
devenind ereditară în dinastia Ming și statutul dinastiei interzicea implicarea privată în astronomie.
Un descendent al Împăratului Hongxi, aflat la a șasea generație, „Prințul" Zhu Zaiyu (1536-1611), a
prezentat o propunere de a îndrepta calendarul în 1595, dar comisia astronomică ultraconservatoare

23
a respins-o. Acesta a fost același Zhu Zaiyu care a descoperit sistemul de tonuri cunoscute sub
numele de temperament egal, o descoperire făcută simultan cu Simon Stevin (1548-1620) în
Europa. În plus față de publicarea lucrărilor sale despre muzică, el a reușit să-și publice propriile
concluzii cu privire la calendar în 1597 Un an înainte, memoriul lui Xing Yunlu, în care sugera o
îmbunătățire a calendarului, a fost respinsă de către Supervizorul Biroului Astronomic din cauza
legii care interzicea cercetarea privată a astronomiei; Xing va lucra mai târziu cu Xu Guangqi la
reformarea calendarului (chineză: 崇祯 暦 书), în 1629, în conformitate cu standardele occidentale.

Schema unei busole în 24 de puncte, folosită de Zheng He în timpul expedițiilor sale.

Când fondatorul Mingului, Împăratul Hongwu, a dat peste dispozitivele mecanice adăpostite
în palatul dinastiei Yuan, din Khanbaliq – cum ar fi fantâni cu bile plutitoare în jeturi lor, un tigru
automat, dispozitive cu cap de dragon care pulverizau vapori de parfum, și ceasuri mecanice,
inspirate după modelurile lui Yi Xing (683-727) și Su Song (1020 - 101) – a asociat toate acestea cu
decadența statului mongol și le-au distrus. Acestea au fost relatate în totalitate decătre Directorul
divizionar al Ministerului Lucrărilor, Xiao Xun, care, de asemenea, a păstrat cu grijă detalii privind
arhitectura și aspectul palatului dinastiei Yuan. Mai târziu, iezuiții europeni, cum ar fi Matteo Ricci
și Nicolas Trigault vor menționa pe scurt mecanismul ceasului cu angrenaj chinez. Cu toate acestea,
atât Ricci cât și Trigault s-au grăbit să sublinieze că mecanismele ceasurilor europene din secolul al
XVI-lea erau cu mult mai avansate decât dispozitivele chineze obișnuite de masurare a timpului,
catalogând astfel drept clepsidre, ceasuri de tămâie și „alte dispozitive... cu roți angrenate de nisip
ca de apă.” (chineză: 沙漏) Consemnările chineze, și anume Yuan Shi (chineză: 元史), descriu un
„ceas cu cinci angrenaje mișcate de nisip”, un mecanism inițiat de Zhan Xiyuan (cca. 1360 - 1380),
care avea caracteristicile a ceasului astronomic al lui Su Song.[162] Acest ceas a fost îmbunătățit de
către Zhou Shuxue (fl. 1530-1558), care a adaugat o a patra roată mare, schimbând raporturile de
diametru; lărgind apoi orificiul de colectare al nisipului, el criticând modelul anterior pentru faptul
că se înfunda prea des.

24
Portretul lui Matteo Ricci de Yu Wenhui, latinizat ca Emmanuel Pereira, datând din anul morții lui
în Ricci, 1610

Chinezii au fost intrigați de tehnologia europeană, dar tot așa au fost și vizitatorii europeni
de tehnologie chineză. În 1584, Abraham Ortelius (1527-1598), a prezentat în atlasul său „Theatrum
Orbis terrarum” inovațiile, „ciudate”, chineze precum căruțul cu piloni ficși și vele (un fel de
roabe), la fel ca navele chineze. Gonzales de Mendoza a menționa acest lucru un an mai târziu,
observând faptul că velele erau de mătase - în timp ce Gerardus Mercator (1512-1594) le-a
prezentat în atlasul său, John Milton (1608-1674), într-una din poeziile sale celebre și Andreas
Everardus van Braam Houckgeest (1739-1801) în jurnalul său de călătorie în China
Enciclopedistul Song Yingxing (1587-1666) a documentat o gamă largă de tehnologii,
metalurgii și procese industriale în enciclopedia Tiangong Kaiwu (chinezesc: 天工 开 物) din 1637.
Aceasta includea dispozitive mecanice și hidraulice pentru agricultură și irigații, tehnologii marine,
cum ar fi tipuri de nave și accesorii de scufundări pentru căutătorii de perle, procesele anuale de
sericicultură și furci de tors pentru țesut, procese metalurgic, cum ar fi tehnica creuzet și oțel călit,
procesele de fabricație, cum ar fi prăjirea piritei pentru transformarea acidului sulfuric în sulf folosit
pentru praful de pușcă; și folosirea armelor de foc precum mina marină.
Concentrându-se pe agricultură în lucrarea Nongzheng Quanshu, agronomul Xu Guangqi
(1562-1633) a avut un interes în irigații, îngrășăminte, întrajutorare în caz de foamete, culturi
economice și textile, precum și observația empirică a elementelor care ofereau o perspectivă în
înțelegerea timpurie a chimiei.
Au fost multe progrese și noi modele de arme de foc, la începuturile dinastiei, dar de la mijlocul
perioadei Ming, chinezii au început să folosească frecvent artileria și armeie de foc în stil european.
Manualul Huolongjing, scris de Jiao Yu și Liu Ji, cândva înainte de moartea celui din urmă la 16
mai 1375 (cu o prefață adăugată de Jiao în 1412), prezenta mai multe tipuri, de ultimă oră, de arme
de foc. Acesta includea ghiulele explozive, goale pe dinauntru, umplute cu praf de pușcă, mine de
teren cu un mecanism complex de declanșare, mine navale, rachete cu aripioare pentru control
aerodinamic, rachete propulsate în mai multe trepte de aprindere a motorului și tunuri de mână.
Li Shizhen (1518-1593), unul dintre cei mai renumiți farmaciști și medici din China, a
aparținut perioadei tâzii a Mingului. Lucrarea sa, Bencao Gangmu, este un text medical despre
utilizarea a 1892 de medicamente.Inocularea, deși poate fi găsită în medicina tradițională chineză, a
fost detaliată în textele chineze în secolul al XVI-lea. De-a lungul dinastiei Ming, aproximativ
cincizeci de texte au fost publicate cu privire la tratamentul variolei. În ceea ce privește igiena orala,
egiptenii antici au avut o periuta de dinți primitivă având o crenguță uzată la un capăt, chinezii au
fost primii care au inventat moderna periuță de dinți cu peri în 1498, deși o foloseau cu păr rigid de
porc.
25
 POPULAȚIA

Istorici sinologi dezbat încă cifrele referitoare la populația fiecărei perioade din timpul
dinastiei Ming. Istoricul Timothy Brook notează că cifrele recensământului guvernului Ming sunt
îndoielnice, deoarece obligațiile fiscale determinau multe familii să declare mai mic numărul de
persoane din gospodăriile lor și mai mulți oficiali de comitat declarau o cifra mai mică decât cea
existentă. Copiii de multe ori nu se contabilizau, în special cei de sex feminin, după cum arată
statisticile denaturate ale populației în întreag Mingul. Chiar si unele femei adulte erau „ascunse”;
de exemplu, Prefectura Daming în Zhili de Nord a raportat o populație de 378 167 bărbați și 226
982 de femei în 1502. Gvernul a încercat să revizuiască cifrele recensământului folosind estimări
ale numărului mediu așteptat de oameni în fiecare gospodărie, dar acest lucru nu a rezolvt
problema, pe scară largă, a înregistrării fiscale. O parte a dezechilibrului de gen poate fi atribuită
practicii de infanticid a sexului feminin. Practica este bine documentată în China, ea mergând înapoi
cu peste două mii de ani, și a fost descrisă ca „agresivă” și „practicată de aproape fiecare familie”,
conform autorilor contemporani. Cu toate acestea, raporturile sexuale erau dramatic denaturate,
multe comitate raportând un raport mai mare de 2:1 în 1586, ceeace nu pot fi explicat numai prin
infanticid.[186]

Portretul Împăratului Hongwu (d.1368–1398)

Împăratul Xuande (r. 1425–35) a declarat în 1428 că populația a fost în scădere datorită
construcției palatului și campaniilor militare. Dar populația a fost în creștere sub domnia lui, un fapt
remarcat de către Zhou Chen, guvernator al South Zhili-ului, în raportul său din 1432 cu privire la
comerțul ambulant pe scară largă.
Numărul de persoane numărate la recensământul din 1381 a fost de 59 873 305, cu toate acestea,
acest număr a scăzut în mod semnificativ când guvernul a constatat că lipseau aproximativ 3
milioane de persoane la recensământul din 1391. Chiar dacă subraportarea a fost declarată drept
crimă capitală în 1381, nevoia de supraviețuire a împins pe mulți să renunțe la înregistrarea la
recensăminte și să plece din regiunile lor. Astfel, domnia Hongwu a încercat să impună o rigidă
imobilitate asupra populației. Guvernul a încercat să atenueze aceste probleme prin crearea unei
estimări conservatoare proprii, de 60.545.812 de persoane în 1393. În lucrarea „Studii asupra
populației Chinei”, Ho Ping Ti propune revizuirea recensământului din 1393 la 65 de milioane de
persoane, menționând că suprafețe mari din China de Nord și zonele de frontieră nu au fost
recenzate la acel recensământ. Brook prevede faptul că numărul oamenilor care s-au adunat la
recensămintele oficiale de după 1393, au variat între 51 și 62 de milioane, în timp ce populația a
fost, de fapt, în creștere. Chiar și domnia Hongzhi (r. 1487 - 505) a remarcat faptul că sporirea
continuă a veniturilor din taxe a coincis cu declinul populației și a soldaților înregistrați. William
26
Atwell afirmă că in jurul anului 1400 populația Chinei a fost, probabil, de 90 de milioane de
oameni, citând Heijdra și Mote.
Istoricii se orientează acum către indicii geografici locali din Ming China, pentru indicii care
ar putea arăta o creștere consistentă a populației. Utilizând această metodă, Brook estimează că
populația totală în era Chenghua (r. 1464-1487) a fost de aproximativ 75 milioane oameni, în ciuda
cifrelor recensământului de la mijlocul perioadei Ming, situate în jurul valorii de 62 de milioane
persoane. În timp ce prefecturile din imperiu, de la mijlocul perioadei Ming, raportau fie o scădere
fie o stagnare a populației, indicii geografici locali raportau un numar foarte mare de muncitori
itineranți, fără suficient pământ cultivat, așa că mulți au devenit vagabonzi, escroci, sau tăietori de
lemne, care contribuiau la defrișări. Împăratul Hongzhi și Împăratul Zhengde au diminuat
sancțiunile împotriva celor care fugeau din regiunile lor de origine, în timp ce Împăratul Jiajing (r.
1521-1567) i-a pus, în cele din urmă, pe funcționari, să înregistreze migranții, ori de câte ori se
mutau sau fugeau, în scopul de a aduce mai multe venituri statului.
Chiar și cu reformele erei Jiajing de documentare a lucrătorilor migranți și negustorilor
itineranți, din epoca târzie Ming, recensământul guvernului încă nu reflecta cu exactitate creșterea
enormă a populației. Indicii geografici din imperiu au notat acest lucru și au făcut propriile estimări
ale populației dinastiei, unii presupun că aceasta s-ar fi dublat, triplat sau chiar a crescut de cinci ori
din 1368. Fairbank estimează că populația a fost, probabil, 160 de milioane la sfârșitul anilor
dinastiei Ming, în timp ce Brook estimează 175 de milioane și Ebrey afirmă o populație de,
probabil, 200 de milioane. Cu toate acestea, o mare epidemie care a pătruns în China, prin nord-
vest, în 1641 a devastat zonele dens populate de-a lungul Marelui Canal, un gazetar din nordul
Zhejiangului remarcând că mai mult de jumătate din populație s-a îmbolnăvit în acel an și că 90 %
din populația locală dintr-o zonă a murit până în 1642.

27