4.

SISTEME DE CLIMATIZARE
“AER-APĂ”

58
59
 4. SISTEME DE CLIMATIZARE „AER-APĂ”

4.1. Introducere

Sistemele “aer-apă” reprezintă la ora actuală una dintre cele mai răspândite soluții
de climatizare pentru clădirile de tip multizonă, indiferent de destinația acestora (clădiri
administrative, de birouri, spitale, spații comerciale, unități de învățământ, etc.). Utilizarea
pe scară largă a acestora se explică prin capacitatea de a răspunde rapid la variația
sarcinilor termice din aceste clădiri. Această flexibilitate deosebită în funcționare se
bazează pe prezența ca agenți de lucru a aerului și în special a apei.
Practic, sistemele de climatizare „aer-apă” cuprind, indiferent de soluția folosită,
aparate terminale prevăzute în spațiile deservite sau în apropierea acestora. Aceste
unități terminale conțin unul sau chiar două schimbătoare de căldură racordate la rețele
de agent termic și apă răcită, existând și varianta în pompă de căldură racordată doar la
o buclă de apă, indiferent de modul de funcționare (încălzire/răcire). Aparatele terminale
asigură astfel climatizarea prin tratarea locală a aerului până la parametrii impuși în
zonele respective. Pe de altă parte, trebuie să se precizeze că aparatele terminale
necesită racordarea la surse de agent termic și apă răcită, excepția fiind, în unele cazuri,
pompele de căldură în buclă de apă. De asemenea, prin sistemele de climatizare “aer-
apă” se poate controla doar temperatura aerului din zonele deservite, umiditatea aerului
variind în funcție de condițiile din încăperile respective (degajări de umiditate de la surse
interioare, umiditatea aerului primar refulat, etc.).
Aparatele terminale utilizate în cadrul sistemelor de climatizare “aer-apă” se pot
clasifica după modul în care se asigură vehicularea aerului din zonele climatizate la
nivelul schimbătoarelor de căldură. Există astfel ventiloconvectoare la care circulația
aerului se realizează, după cum o arată și denumirea, prin ventilatoare montate în
aparatele terminale (aceeași soluție este utilizată și pentru pompele de căldură în buclă
de apă) și ejectoconvectoare la care aerul este preluat prin efect de ejecție cu ajutorul
aerului primar (aerului proaspăt). Din ultima categorie fac parte ejectoconvectoarele
propriu-zise (climaconvectoare) și grinzile de răcire, cu observația că există și varianta

60
de grinzi de răcire de tip “pasiv” unde circulația aerului se realizează în mod natural prin
mișcări convective ale aerului, așa cum se va detalia în ceea ce urmează.
Dintre cele patru tipuri de aparate terminale se folosesc astăzi
ventiloconvectoarele, și mai nou, grinzile de răcire, precum și pompele de căldură în buclă
de apă. Sistemele de climatizare “aer-apă” cu aparate terminale de tip ejectoconvectoare
sunt mult mai rar întâlnite în practică azi. Aceasta se datorează modului de funcționare al
ejectoconvectoarelor, bazat pe introducerea de aer primar cu viteză foarte mare, ceea ce
conduce la un nivel de zgomot ridicat și un consum de energie important. Practic,
ejectoconvectoarele pot funcționa numai prin racordarea la sistemul de aer primar care
asigură energia de antrenare a aerului din încăpere, disponibilul de presiune fiind redus.
Din acest motiv aceste unități terminale nu sunt prevăzute cu filtre de praf. Toate aceste
aspecte au condus la reducerea (a se vedea abandonarea) utilizării ejectoconvectoarelor
(climaconvectoarelor) începând cu sfârșitul anilor 1970, perioadă care a coincis cu
intensificarea eforturilor de reducere a consumului de energie, inclusiv în domeniul
sistemelor de climatizare.
În concluzie, se aprofundează în continuare doar sistemele de climatizare “aer-
apă” cu aparate terminale de tip ventiloconvectoare, grinzi de răcire și pompe de căldură
în buclă de apă. Așa cum s-a menționat și cu alte ocazii, aspectele referitoare la celelalte
tipuri de sisteme de climatizare “aer-apă” (cu ejectoconvectoare) pot fi regăsite în detaliu
în alte lucrări de specialitate [14-16].

4.2. Sisteme de climatizare “aer-apă” cu ventiloconvectoare

4.2.1. Tipuri constructive de ventiloconvectoare

Ventiloconvectoarele sunt echipamente extrem de simple în comparație cu alte

aparate utilizate în cadrul sistemelor de climatizare. Elementele componente ale unui
ventiloconvector (se mai utilizează și denumirea “fan coil unit - FCU”) sunt prezentate în
Fig. 4.1: într-o carcasă metalică se găsesc unul sau două schimbătoare de căldură, un
ventilator (de regulă cu mai multe trepte de turație), un filtru de praf lavabil şi o tavă pentru

61
colectarea condensului. De asemenea, echipamentul este prevăzut cu grile pentru
aspirarea şi refularea aerului tratat (încălzit/răcit).

1 – ventilator; 2 – grilă aspirație; 3 – filtru praf; 4 (4') – schimbătoare de căldură; 5 – tavă condens; 6 –
grilă refulare; 7 – panou de comandă; 8 – carcasă; 9 - termostat; 10 – structură portantă.

Fig. 4.1. Elemente componente ventiloconvector [15]

Se precizează că din ce în ce mai mulţi producători introduc în ventiloconvectoare

ventilatoare cu motoare de tip „brushless” cu inverter (ventilatoare cu turație modulantă),
ceea ce permite atingerea de economii importante de energie electrică necesară pentru
acţionarea acestora. De asemenea această tehnologie permite o adaptare mai bună a
puterii termice disipate de ventiloconvecor în funcţie de necesarul din zona climatizată.
În fine, fapt extrem de important, utilizarea acestui tip modern de acţionare al
ventilatoarelor conduce la reducerea substanţială a nivelului de zgomot produs de
ventiloconvectoare.
Ventiloconvectoarele pot fi echipate cu cameră de distribuţie pentru racordarea la
tubulatură şi/sau cu cameră de amestec în care se amestecă aer primar (proaspăt) cu
aer interior (recirculat) din încăpere, aşa cum se va prezenta mai departe.
Clasificarea ventiloconvectoarelor se realizează după poziţia de montaj şi după
aspect (cu/fără carcasă):
- ventiloconvectoare verticale carcasate cu montaj aparent pe perete sau pe
pardoseală;

62
 - verticale necarcasate cu montaj îngropat (încastrate în elemente de
construcţie);
- orizontale carcasate cu montaj aparent pe plafon (cu posibilitate de montare şi
pe colţ);
- orizontale necarcasate cu montaj îngropat (încastrate în elemente de
construcţie, în acest caz, în plafonul fals);
- orizontale necarcasate, racordabile la tubulatură (montaj în plafonul fals);
- ventiloconvectoare speciale de perete (montaj aparent);
- ventiloconvectoare tip casetă (montaj în plafon fals).

Diferite tipuri de ventiloconvectoare sunt prezentate în Fig. 4.2.

Fig. 4.2. Tipuri constructive de ventiloconvectoare

De asemenea, un criteriu important de clasificare îl constituie numărul de

schimbătoare de căldură din ventiloconvector:
- ventiloconvectoare de tip „2 ţevi” (cu un schimbător de căldură);
- ventiloconvectoare de tip „4 ţevi” (cu două schimbătoare de căldură).
În cazul ventiloconvectoarelor „2 ţevi” nu se poate asigura simultan încălzirea şi
răcirea zonelor deservite de acelaşi sistem de climatizare, alimentarea cu agent termic,
respectiv apă răcită la nivelul ventiloconvectorului fiind realizată prin aceleaşi racorduri
tur/retur. Practic, singurul schimbător de căldură prevăzut în ventiloconvector este fie
baterie de încălzire, fie baterie de răcire, în funcţie de necesităţile din încăperile
respective (a se vedea schemele din secțiunile următoare).

63
 În schimb, dacă se doreşte o funcţionare simultană încălzire/răcire a sistemului de
climatizare în zone diferite din clădire, soluţia constă în ventiloconvectoare „4 ţevi”. În
acest caz, există două schimbătoare de căldură în ventiloconvector (unul reprezintă
bateria de încălzire, în timp ce celălalt bateria de răcire), fiecare având racorduri separate
tur/retur la circuitul de agent termic, respectiv apă răcită (a se vedea schemele din
secțiunile următoare).
Pe de altă parte, ventiloconvectoarele pot funcţiona asigurându-se un amestec aer
exterior (proaspăt)/aer interior (recirculat) la nivelul ventiloconvectorului sau în recirculare
totală (cu 100% aer interior din zona deservită), Fig. 4.3. Există diferite soluţii privind
funcţionarea unui ventiloconvector cu aer amestecat, acestea vor fi prezentate şi
analizate cu ajutorul schemelor din secțiunile următoare.

Aer tratat Aer tratat

Cadru şi element
de construcţie
folosit pentru
mascare

Aer proaspăt

Aer recirculat

Aer recirculat
Conducte agent termic şi condens
a) b)

Fig. 4.3. Funcţionare ventiloconvectoare [16]:

a) amestec aer proaspăt / aer recirculat; b) recirculare totală

4.2.2. Caracteristici tehnice și dimensionare ventiloconvectoare

Principalele caracteristici tehnice ale ventiloconvectoarelor, indiferent de tipul

constructiv, sunt următoarele:
- putere frigorifică totală, sensibilă (răcire) și latentă (uscare) - kW;
- putere termică (încălzire) - kW;

64
 - putere termică adițională (încălzire cu baterie electrică) - kW;
- debit de aer – m3/h;
- debit de apă răcită, respectiv debit de agent termic – l/h;
- presiune maximă admisibilă schimbător (schimbătoare) de căldură - bar;
- pierdere de sarcină pe partea de apă (apă răcită, respectiv agent termic) - kPa;
- putere electrică absorbită (curent electric absorbit) – W, A;
- presiune sonoră – dB(A);
- diametru racorduri circuit apă răcită, respectiv agent termic – mm sau țoli;
- diametru racord evacuare condens – mm sau țoli;
- dimensiuni - mm;
- greutate - kg.
Se menționează că în cazul ventiloconvectoarelor racordabile la tubulatură se
adaugă și presiunea disponibilă a ventilatorului (Pa) pentru un anumit debit de aer (m 3/h),
parametru foarte important pentru buna funcționare a echipamentului și alegerea corectă
a acestuia pentru diferite situații de proiectare.
În general valorile nominale pentru puterile de răcire, puterile de încălzire, debitele
de aer, puterile electrice și presiunile sonore sunt precizate în fișele tehnice puse la
dispoziție de producători pentru toate treptele de turație ale ventilatorului din dotarea
ventiloconvectorului.
În ceea ce priveşte nivelul de zgomot, valorile sunt obţinute de cele mai multe ori
la distanţe diferite de echipament şi în condiţii diferite (de exemplu alt număr de suprafeţe
reflectante). Din acest motiv, valorile declarate de producători trebuie analizate şi
comparate cu multă atenţie.
Pe de altă parte, pentru calculele practice de alegere ale ventiloconvectoarelor
trebuie să se țină cont de faptul că valorile nominale ale puterilor de răcire, respectiv de
încălzire sunt date în documentațiile tehnice pentru anumite situații de lucru, bine
precizate. De regulă, puterile frigorifice sunt precizate pentru apă răcită cu temperaturile
tur/retur 7/12ºC și condiții interioare cu temperatură aer după termometrul uscat 27ºC,
respectiv temperatură aer după termometrul umed 19ºC (ceea ce corespunde unei
umidități relative a aerului interior de 47%), în timp ce puterile termice pentru agent termic
tur/retur 50/40ºC sau 60/50ºC și temperatură aer interior 20ºC sau 22ºC. În consecință,

65
în condiții de lucru diferite de acestea (fie pe partea de apă, fie pe partea de aer), valorile
puterilor frigorifice și termice ale ventiloconvectoarelor se modifică. Din acest motiv,
alegerea corectă a ventiloconvectoarelor trebuie efectuată pentru condițiile reale de lucru,
determinându-se cu precizie caracteristicile ventiloconvectoarelor pentru aceste condiții.
Acest lucru este posibil prin utilizarea programelor de selecție dezvoltate de fabricanți
special pentru aceste situații. Se recomandă de altfel utilizarea numai acestor soft-uri
pentru aceste calcule, orice altă soluție fiind dificil de folosit și conducând în general la
rezultate mai puțin exacte. Utilizarea acestei metode prezintă și avantajul de a obține
valorile exacte pentru toate caracteristicile tehnice ale ventiloconvectoarelor (de exemplu
debite pe partea de apă, pierdere de presiune pe partea de apă) pentru situația analizată,
valori inaccesibile altfel.
În acest context, la dimensionarea și alegerea ventiloconvectoarelor trebuie să se
țină cont de următoarele considerente:
- ventiloconvectoarele trebuie să asigure sarcina de răcire, respectiv încălzire a
zonei deservite din clădire; sarcinile termice (pozitive și negative) ale unei zone
(încăperi) se calculează conform prescripțiilor tehnice în vigoare [13], la
acestea adăugându-se, dacă este cazul, sarcinile termice rezultate din
aducerea aerului proaspăt la condițiile interioare;
- ventiloconvectoarele trebuie să asigure prin sisteme de ventilare asociate
debitele minime de aer proaspăt conform metodologiei din normativul privind
proiectarea, executarea și exploatarea instalațiilor de ventilare și climatizare
[13];
- ventiloconvectoarele trebuie să asigure un nivel de zgomot cât mai redus și în
conformitate cu limitele admisibile în funcție de destinația spațiilor respective;
- alegerea tipului de ventiloconvectoare este condiționată printre altele de
înălțimea parapetului ferestrelor, înălțimea disponibilă în plafonul fals, soluția
de racordare la aer proaspăt, numărul de dispozitive de introducere de aer și
distanța până la acestea (în cazul ventiloconvectoarelor racordabile la
tubulatură), posibilități de evacuare condens;
- numărul de ventiloconvectoare rezultă desigur din necesitatea de a furniza
sarcinile termice ale zonei respective, dar și de modul în care este nevoie să

66
 se acopere într-un mod cât mai uniform prin jeturile de aer ale
ventiloconvectoarelor spațiul din încăperea respectivă.
Din punct de vedere practic se recomandă ca alegerea ventiloconvectoarelor să
se efectueze pentru sarcinile de răcire ce corespund treptei de turație medie a
ventilatorului. În acest fel se dispune de o flexibilitate în funcționare și se limitează nivelul
de zgomot. Alegerea se face pentru funcționarea în regim de răcire deoarece în
majoritatea situațiilor puterea de încălzire nominală se poate mări substanțial prin
alimentarea cu agent termic la parametrii mai ridicați.
De asemenea, o observație extrem de importantă legată de selecția corectă a
ventiloconvectoarelor se referă la sarcina de răcire. Este evident faptul că
ventiloconvectorul pe treapta medie de turație a ventilatorului trebuie să asigure o putere
de răcire cel puțin egală cu sarcina de răcire determinată pentru încăperea respectivă
(conform celor precizate mai sus), însă valoarea acestei puteri de răcire a
ventiloconvectorului se recomandă să fie cea sensibilă și nu cea totală. Acest mod de
selecție a ventiloconvectoarelor permite evitarea situațiilor în care datorită faptului că se
“consumă” foarte mult din capacitatea sa pe parte latentă (pentru uscarea aerului interior
sau/și aerului exterior cu conținut de umiditate ridicat vara), puterea de răcire sensibilă
rămasă disponibilă este insuficientă și nu se mai poate asigura astfel controlul
temperaturii în domeniul dorit de confort.

4.2.3. Scheme sisteme de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare

a) ventiloconvectoare „2 ţevi”
În practică sunt posibile mai multe scheme pentru realizarea sistemelor de
climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu 2 ţevi. Aceste scheme se diferenţiază în
principal prin posibilitatea echipării ventiloconvectoarelor cu vane de reglare cu 2 căi
(reglaj cantitativ) sau cu vane de reglare cu 3 căi (reglaj calitativ). Există de asemenea
varianta în care ventiloconvectoarele să nu fie prevăzute cu vane de reglare.
În cazul ventiloconvectoarelor fără vane de reglare sau atunci când sunt prevăzute
cu vane cu 3 căi, distribuţia agentului de lucru (agent termic/apă răcită) în instalaţie are
loc la debit constant (Fig. 4.4), indiferent de modul de funcţionare (încălzire/răcire).

67
 Această schemă trebuie să fie prevăzută obligatoriu cu vane de comutare centrală
pe circuitul surse încălzire/răcire - ventiloconvectoare, rolul acestora fiind, aşa cum
rezultă şi din denumire, să permită trecerea de pe sursa de încălzire pe cea de răcire și
invers. În practică există pentru aceasta două posibilităţi: 2 vane cu 3 căi (varianta din
Fig. 4.4) sau 4 vane cu 2 căi (câte 2 vane pentru fiecare sursă, în special atunci când se
lucrează cu diametre mari).

Pompă de circulaţie (agent termic/apă răcită)

Sursă apă răcită (chiller)

Vană de Termostat
comutare

Ventiloconvectoare „2 ţevi”

Sursă agent termic

Sonde de temperatură
exterioară
Vană de comutare

Fig. 4.4. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „2 ţevi” echipate cu

vane de reglare cu 3 căi (schemă cu comutare centrală) [16]

Acționarea vanelor de comutare poate să fie realizată automat, prin intermediul

unor sonde de temperatură exterioară (Fig. 4.4) sau manual în funcţie de solicitările din
zonele deservite. Se precizează că varianta cu comutare automată este dificil de
gestionat în practică deoarece în perioadele de tranziţie (primăvară/toamnă) alternanţa
cald/rece poate fi necesară foarte des. În schimb, comutarea manuală este simplu de
realizat, fiind efectuată de regulă doar de două ori pe an, la trecerea de la sezonul rece

68
la cel cald și invers, desigur putând exista perioade în acest caz când, în funcție de
„capriciile” vremii, confortul zonelor climatizate să aibă de suferit primăvara și toamna.
În cazul recurgerii la soluţia cu reglare calitativă (utilizarea vanelor cu 2 căi),
distribuţia apei (agent termic sau apă răcită) în sistemul de climatizare are loc cu debit
variabil la ventiloconvectoare şi implicit la nivelul circuitelor de alimentare ale acestora.
Această situaţie era extrem de dificil de gestionat în trecut, conducând la probleme
în exploatare în ceea ce priveşte funcţionarea optimă a surselor de încălzire şi răcire, mai
ales pentru instalaţii cu un număr ridicat de consumatori (ventiloconvectoare). Soluţia la
ora actuală constă în utilizarea de separatoare hidraulice (butelii de egalizare a presiunii)
la nivelul surselor de încălzire şi răcire pentru a se menţine debitul constant pe circuitul
acestora (Fig. 4.5). Se observă că plecarea de apă caldă (agent termic) este situată la
partea superioară, în timp ce plecarea de apă răcită la partea inferioară a separatorului
hidraulic corespunzător, pentru a respecta stratificarea naturală (Fig. 4.5).

Vană de Pompă electronică de circulaţie

Sursă apă răcită (chiller) comutare (agent termic/apă răcită)

Ventiloconvectoare „2 ţevi”
Separator hidraulic

Separator hidraulic

Sursă agent termic

Sonde de temperatură
exterioară Vană de comutare

Fig. 4.5. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „2 ţevi” echipate cu

vane de reglare cu 2 căi (schemă cu comutare centrală) [16]

69
 De asemenea, existau probleme legate de distribuţia corectă a agentului de lucru
(agent termic/apă răcită) la ventiloconvectoare. În prezent, şi aceste dificultăţi au fost
depăşite prin apariţia pompelor electronice controlate prin nivelul de presiune diferenţială
tur/retur (Fig. 4.5), acestea adaptându-se astfel în orice moment la cerinţele din sistemul
de climatizare privind circulaţia agentului termic, respectiv a apei răcite. În plus, utilizarea
pompelor electronice (cu turaţie variabilă) se traduce prin economii importante de energie
electrică, fapt ce recomandă recurgerea la astfel de scheme de sisteme de climatizare
„aer-apă” cu ventiloconvectoare.
În ceea ce priveşte comutarea centrală „sursă de cădură/sursă de frig”, aceasta
se realizează tot prin vane de comutare într-un mod analog celor prezentate pentru
schema precedentă (Fig. 4.4), modificările fiind doar la nivelul distribuţiei către
ventiloconvectoare, aşa cum s-a arătat mai sus.
O alternativă la soluţia cu vane de comutare centrală este reprezentată de schema
din Fig. 4.6, unde sursele de încălzire/răcire utlizate sunt chillere reversibile, iarna putând
să funcţioneze în regim de pompe de căldură „aer-apă”.
Sursă de încălzire suplimentară
Chillere / pompe de căldură

Ventiloconvectoare „2 ţevi”

Pompe de circulaţie

Fig. 4.6. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „2 ţevi” echipate cu

vane de reglare cu 3 căi (grupuri frigorifice reversibile, fără comutare centrală) [16]

70
 Astfel comutarea încălzire/răcire se realizează direct prin intermediul vanelor de
inversiune (vane cu 4 căi) de pe circuitele frigorifice ale chillerelor / pompelor de căldură
(Fig. 4.6). În consecinţă, pentru această soluţie nu mai este necesar să se prevadă vane
de comutare hidraulică centrală. Iarna, automatizarea care asigură controlul temperaturii
comandă în cascadă maşinile frigorifice, acestea funcţionând în mod „căldură”
(schimbătoarele de căldură pe partea de apă din acestea sunt condensatoare). Când
temperatura exterioară este prea scăzută, încălzirea agentului termic poate să fie
completată cu alte surse (de exemplu electric, aşa cum se arată în schema din Fig. 4.6).
Vara, grupurile de răcire funcţionează în cascadă în mod „răcire” (schimbătoarele de
căldură pe partea de apă din acestea sunt evaporatoare).
Se menţionează de asemenea că în cazul soluţiilor cu ventiloconvectoare cu „2
ţevi” se poate recurge la „zonarea” sistemului de climatizare, o zonă reprezentând în
această situaţie un ansamblu de spaţii (încăperi) caracterizate prin sarcini termice
apropiate. Încăperile dintr-o zonă a sistemului de climatizare cu ventiloconvectoare cu „2
ţevi” nu trebuie să cunoască sarcini termice opuse (răcire/încălzire) în niciun moment,
sistemul fiind incapabil să răspundă acestei situaţii. Împărţirea în mai multe „zone” a
instalaţiei din clădirile cu multe încăperi echipate cu ventiloconvectoare „cu 2 ţevi” este
necesară datorită următoarelor considerente: prin crearea mai multor zone se asigură o
flexibilitate mai mare a instalaţiei şi se obţine de asemenea un control mult mai bun al
temperaturii din încăperile deservite.
Pentru realizarea „zonării” sistemului de climatizare trebuie să se ţină seama de
orientarea încăperilor faţă de punctele cardinale, de suprafața vitrată și de degajările de
căldură de la sursele interioare. De regulă, împărţirea unei clădiri în „zone” pentru
sistemul de climatizare cu ventiloconvectoare „cu 2 ţevi” se face cu o zonă pe orientare
şi eventual o zonă centrală cu spaţii fără elemente de construcţie exterioare sau cu
suprafeţe reduse în contact direct cu exteriorul.
În cadrul unui sistem de climatizare cu ventiloconvectoare cu „2 țevi” împărțit pe
zone va exista un set de vane de comutare pentru fiecare zonă (Fig. 4.7), în locul unui
singur set de vane de comutare (centrală) pentru întreaga instalaţie (Fig. 4.5). În acest
mod, toate ventiloconvectoarele dintr-o zonă sunt alimentate, de exemplu, cu agent
termic, în timp ce cele din altă zonă pot să fie alimentate cu apă răcită. Astfel, funcţionarea

71
fiecărei zone este independentă, asigurându-se simultan încălzire/răcire în funcție de
necesarul din zonele respective.
Comanda vanelor de comutare dintr-o zonă este realizată de o sondă de
temperatură exterioară și de una sau două sonde de compensație: temperatura interioară
a încăperii de referință (martor) a zonei respective și temperatura măsurată undeva pe
fațadă pentru a avea și controlul însoririi (Fig. 4.7).
Se precizează că atunci când numărul de zone este mai mare sistemul este mai
suplu și asigură mai bine temperatura dorită în fiecare spațiu. Pe de altă parte, în acest
caz instalația devine mult mai complexă, fiind mai greu de gestionat și necesitând costuri
suplimentare.
Sonde de temperatură exterioară
Sonde „însorire”

Sursă apă răcită (chiller) Separatoare hidraulice zona 1 Separatoare hidraulice zona 2

Ventiloconvectoare „2 ţevi”
Sursă agent termic

Zona 1 Zona 2
Sonde de temperatură exterioară

Fig. 4.7. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „2 ţevi” echipate cu

vane de reglare cu 2 căi (zone multiple, cu pompă de circulaţie pe zonă) [16]

b) ventiloconvectoare „4 ţevi”
În cazul sistemelor de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „4 ţevi” există
posibilitatea ca în fiecare zonă climatizată din încăpere să se selecteze automat modul
de funcţionare, prin alimentarea aparatelor terminale fie cu agent termic, fie cu apă răcită.

72
 De asemenea, în varianta cu „4 ţevi”, aşa cum s-a menţionat deja, sistemele de
climatizare „aer-apă” asigură simultan cererile de încălzire şi răcire ale încăperilor din
clădire, nefiind necesară „zonarea” instalaţiei pentru aceasta, aşa cum trebuie să se
procedeze obligatoriu în varianta cu ventiloconvectoare cu „2 ţevi”.
Pe de altă parte, din punct de vedere hidraulic, schemele utilizate sunt în general
asemănătoare sistemelor de climatizare cu ventiloconvectoare cu „2 țevi”, cu observația
că circuitele de agent termic și apă răcită sunt complet separate de data aceasta,
ventiloconvectoarele cu „4 țevi” fiind racordate permanent la un circuit de încălzire,
respectiv la un circuit de răcire. Bateriile de încălzire și de răcire din ventiloconvectoarele
cu „4 ţevi” pot fi echipate astfel cu vane cu 2 căi sau cu vane cu 3 căi care reglează debitul
de agent termic, respectiv debitul de apă răcită.
Schemele hidraulice ale sistemelor de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare
cu „4 ţevi” cu vane de reglare cu 3 căi sunt caracterizate prin vehicularea unui debit
constant. O astfel de schemă este prezentată în Fig. 4.8. Se observă că instalaţia este
identică cu cea pentru ventiloconvectoarele cu „2 ţevi”, însă nu mai sunt prevăzute vanele
de comutare centrală.
Pompă de circulaţie apă răcită
Sursă apă răcită (chiller)

Ventiloconvectoare „4 ţevi”

Sursă agent termic

Pompă de
circulaţie
agent termic

Sondă de temperatură exterioară

Fig. 4.8. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „4 ţevi”

echipate cu 2 vane de reglare cu 3 căi [16]

73
 În cazul schemelor cu vane de reglare cu 2 căi, distribuţia de agent termic şi apă
răcită are loc cu debit variabil, în funcţie de sarcinile termice, aşa cum se procedează şi
la ventiloconvectoarele cu „2 ţevi”. Pentru a asigura un debit constant la surse şi la nivelul
pompelor de circulaţie se poate utiliza o schemă cu by-pass la consumatori
(ventiloconvectoare), debitul neutilizat fiind vehiculat printr-o vană de reglare prevăzută
cu un regulator de presiune diferenţială (Fig. 4.9). Pentru reţele extinse, cu un număr
foarte mare de ventiloconvectoare, se recomandă montarea mai multor vane de reglare
cu regulatoare de presiune diferenţială. De asemenea, se poate recurge şi la soluţia cu
separatoare hidraulice pentru sursele de încălzire şi răcire, aşa cum s-a prezentat pentru
ventiloconvectoarele cu „2 ţevi” (Fig. 4.5).

Sursă apă răcită (chiller)

Pompă de circulaţie
apă răcită
Vane „by-pass” cu regulator presiune diferenţială

Ventiloconvectoare „4 ţevi”
Sursă agent termic
Pompă de circulaţie
agent termic

Sondă de temperatură exterioară

Fig. 4.9. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „4 ţevi”

echipate cu 2 vane de reglare cu 2 căi [16]

În cazul sistemelor de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „4 țevi” se

poate proiecta și o schemă de funcționare caracterizată printr-o eficientă energetică
ridicată. Aceasta se bazează pe un transfer de căldură de la încăperile cu sarcini termice
pozitive (cu necesar de frig), spre încăperile cu sarcini termice negative (cu necesar de
căldură). Acest transfer de energie se realizează prin intermediul agentului frigorific

74
utilizat în sursele de răcire/încălzire (Fig. 4.10). Se precizează că maşinile frigorifice
utilizate în acest tip de scheme trebuie să fie de construcţie specială (cu condensatoare
care în funcţie de situaţie pot fi răcite cu apă sau cu aer).
Funcționarea instalației din Fig. 4.10 are loc după cum urmează: căldura preluată
prin intermediul bateriilor de răcire din ventiloconvectoare (eventual și centrală de tratare
aer proaspăt) din zonele clădirii cu sarcini termice pozitive ajunge prin circuitul de apă
răcită la evaporatoarele grupurilor frigorifice. De aici, aceasta este transferată prin
intermediul agentului frigorific la condensatoare (cu creștere de temperatură prin acțiunea
compresoarelor). În continuare, căldura „evacuată” din zonele răcite ale clădirii este
preluată de la nivelul condensatoarelor răcite cu apă în rețeaua de agent termic a
instalației unde va fi utilizată pentru alimentarea bateriilor de încălzire din sistemul de
climatizare în zonele din clădire cu sarcină termică negativă. De asemenea, agentul
termic obținut în acest mod poate fi utilizat și pentru preparare de apă caldă de consum
pentru nevoile clădirii respective (mai ales în perioadele în care sarcina de încălzire a
clădirii este redusă sau chiar nulă).

Maşini frigorifice cu recuperare de căldură

Centrală tratare aer proaspăt

Sursă suplimentară agent termic

Pompă agent
termic

Agent termic

Ventiloconvectoare „4 ţevi”
Condensator răcit
cu apă

Pompă apă
Evaporator răcită
Acumulator
apă răcită

Condensator
răcit Apă răcită
cu aer

Agent termic

Fig. 4.10. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare cu „4 ţevi”,

cu recuperare de căldură la grupurile frigorifice [16]

75
 În acest mod se realizează o economie de energie importantă în perioadele de
timp când sistemul de climatizare poate funcţiona după principiul de mai sus, singurul
consum de energie în acest caz fiind cel necesar pentru antrenarea compresoarelor. Pe
de altă parte, trebuie să se ţină cont de faptul că atunci când există un excedent de
căldură la nivelul clădirii, surplusul va fi disipat cu ajutorul soluţiei clasice (condensator
răcit cu aer atmosferic). De asemenea, pot exista situaţii când căldura disponibilă prin
recuperare nu este suficientă, ceea ce necesită prevederea de surse de căldură auxiliare
(Fig. 4.10).
Se precizează că acest principiu de recuperare de căldură la grupurile frigorifice
se poate aplica şi în cazul ventiloconvectoarelor cu 2 conducte, însă numai în variantele
cu zonarea clădirii (Fig. 4.7).
În fine, există și o variantă echivalentă ca principiu de funcționare cu
ventiloconvectoarele cu „4 țevi” bazată pe ventiloconvectoare cu „2 țevi” prevăzute cu
rezistențe electrice (monofazate). În acest caz, singurul schimbător de căldură din
ventiloconvector va fi alimentat cu apă răcită, având rol doar de baterie de răcire, în timp
ce bateria de încălzire este înlocuită cu rezistența electrică. În consecință, schemele
hidraulice prezentate mai sus rămân valabile.

c) soluții de ventilare pentru sisteme de climatizare “aer-apă” cu

ventiloconvectoare
Indiferent de tipul ventiloconvectorului utilizat (cu „2 țevi” sau „4 țevi”), sau de o
manieră generală, indiferent de aparatul terminal utilizat, sistemele de climatizare „aer-
apă” trebuie să fie asociate unor sisteme de ventilare pentru a se asigura calitatea aerului
în spațiile deservite, conform prevederilor în vigoare [13].
Există diferite modalități practice de ventilare pentru sistemele de climatizare “aer-
apă” cu ventiloconvectoare. Acestea se clasifică după modul în care are loc introducerea
aerului proaspăt și după parametrii la care acest aer este refulat în spațiile climatizate cu
ventiloconvectoare.
Astfel, în ceea ce privește introducerea aerului proaspăt, soluțiile sunt următoarele:
- refularea aerului proaspăt direct în încăpere, printr-un sistem complet separat
de sistemul de climatizare;

76
 - introducerea aerului proaspăt la nivelul ventiloconvectoarelor, acesta fiind
amestecat cu aerul interior înainte de a fi refulat în spațiul climatizat.
Pe de altă parte, refularea aerului proaspăt se poate face în diferite condiții:
- aer proaspăt introdus la condițiile exterioare;
- aer proaspăt introdus la condițiile interioare;
- aer proaspăt introdus la condiții intermediare, între cele exterioare și cele
interioare.
Pe baza celor precizate mai sus, în practică se pot întâlni următoarele soluții de
ventilare pentru sistemele de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare:
- nu există un sistem special de introducere de aer proaspăt, ventilarea
asigurându-se prin neetanșeitățile elementelor de construcție și prin
deschiderea periodică a ferestrelor; în acest caz la dimensionarea
ventiloconvectoarelor trebuie să se țină cont de sarcina termică suplimentară
necesară pentru tratarea aerului exterior până la condițiile interioare. Se
menționează că nu se recomandă această soluție în ciuda simplității și
costurilor extrem de reduse de investiție (practic nule în ceea ce privește
ventilarea), neexistând un control al debitului de aer proaspăt introdus și al
modului de difuzie al acestuia în încăpere;
- introducere de aer proaspăt direct în ventiloconvectoare amplasate pe pereți
exteriori, prin intermediul unor dispozitive (accesorii) denumite „kit de aer
proaspăt” [15]; și în acest caz la dimensionarea ventiloconvectoarelor trebuie
să se țină seama de suplimentarea sarcinii termice cu valoarea rezultată din
calculele necesare pentru aducerea aerului exterior la condițiile interioare;
această soluție poate fi extrapolată și pentru ventiloconvectoare montate în
plafoanele false (Fig. 4.11), introducerea aerului exterior realizându-se prin
conducte de aer prevăzute cu toate elementele unui „kit de aer proaspăt” (priză
de aer, clapetă de închidere, servomotor, termostat antigel). Această schemă
se folosește din ce în ce mai rar în prezent deoarece, deși permite un control
mai bun al ventilării față de soluția precedentă și necesită costuri reduse de
investiție, prezintă dezavantaje legate de propagarea direct în încăperi a

77
 zgomotelor provenite din exterior, prin grilele practicate pe fațadele încăperilor
pentru alimentarea acestora cu aer proaspăt;

Fig. 4.11. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare - alimentare cu aer

proaspăt direct din exterior, prin conductă de aer [15]

- există un sistem special de introducere de aer proaspăt prin intermediul unei

rețele de conducte de aer, refularea având loc în încăperi printr-un sistem
complet separat față de ventiloconvectoare, utilizând dispozitive de introducere
(Fig. 4.12); debitul de aer proaspăt prin acest sistem centralizat este egal cu
suma debitelor de aer proaspăt necesare în încăperile respective, calculate
conform [13]; parametrii de refulare ai aerului proaspăt pot fi parametrii aerului
exterior (există doar un ventilator de introducere, sistemul fiind practic un
sistem de ventilare mecanică controlată simplu flux sau pot fi două ventilatoare,
introducere/evacuare – sistem de ventilare mecanică controlată dublu flux
cu/fără recuperator de căldură), condiții intermediare (între cele exterioare și
cele interioare) sau pot fi egali cu condițiile interioare; pentru ultimele două
variante sistemul de introducere de aer proaspăt trebuie să fie prevăzut cu
centrală de tratare a aerului (CTA) echipată, în funcție de situație, cu baterie
de încălzire, baterie de răcire, umidificator, recuperator de căldură și ventilator
(ventilatoare) – Fig. 4.12; în acest caz dimensionarea ventiloconvectoarelor
este în funcție de soluția de tratare a aerului proaspăt: fără tratare (doar filtrare

78
 – sistem de ventilare) -sarcină termică suplimentară necesară pentru aducerea
aerului exterior până la condițiile interioare din încăperi, tratare parțială (cu
CTA) – sarcină termică suplimentară necesară pentru aducerea aerului de la
condițiile la ieșirea din CTA până la condițiile interioare din încăperi, tratare
completă (cu CTA) – sarcină termică ventiloconvectoare egală doar cu sarcina
de calcul a zonelor (încăperilor) respective;

Fig. 4.12. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare - alimentare cu aer

proaspăt în sistem centralizat separat, cu centrală de tratare aer [15]

- există un sistem special de introducere de aer proaspăt prin intermediul unei

rețele de conducte de aer, refularea având loc direct la nivelul
ventiloconvectoarelor (prin plenumuri speciale) - Fig. 4.13; toate considerentele
prezentate mai sus (referitoare la calculul debitului de aer proaspăt, modalitățile
de tratare ale acestuia și dimensionarea ventiloconvectoarelor) rămân valabile.

Practic ultimele două soluții cu sisteme centralizate de aer proaspăt (fără tratare
sau cu tratare parțială/completă) sunt cele mai utilizate în prezent pentru clădirile
multizonă cu un număr foarte mare de ventiloconvectoare.
În ceea ce privește evacuarea aerului viciat corespunzător debitului de aer
proaspăt introdus în spațiile climatizate există în principal două soluții tehnice:

79
 Fig. 4.13. Sistem de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare - alimentare cu aer
proaspăt în sistem centralizat cu introducere direct la ventiloconvectoare, cu centrală de
tratare aer [15]

- evacuare prin suprapresiune (această soluție se recomandă atunci când

debitele de aer sunt reduse), circulația aerului fiind controlată pe traseul
încăpere – exterior / holuri – grupuri sanitare – exterior, utilizându-se grile de
transfer pentru a asigura acest circuit și ventilatoare speciale de evacuare
pentru preluarea aerului din grupurile sanitare;
- evacuare prin rețea specială de conducte de aer (soluție utilizată când debitele
de aer sunt importante), în acest caz există dispozitive de extragere montate
în fiecare zonă climatizată unde se introduce aer proaspăt, precum și ventilator
de evacuare (în funcție de configurație, ventilator separat sau în CTA); această
variantă permite prevederea de recuperatoare de căldură.

4.2.4. Beneficii sisteme de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare

Sistemele de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare reprezintă una dintre

soluţiile de bază pentru asigurarea confortului în clădirile multizonă.
Acest lucru se datorează în principal unor costuri de investiţie mai reduse în
comparaţie cu alte soluţii de climatizare pentru clădiri multizonă. De asemenea,

80
ventiloconvectoarele se caracterizează prin costuri reduse de montaj, instalarea acestora
realizându-se de cele mai multe ori foarte simplu.
În plus, sistemele de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare se pot integra cu
uşurinţă în clădiri vechi (chiar şi cu înălţimi utile mai mici), spaţiile necesare pentru
circuitele de apă răcită şi agent termic, precum şi pentru traseele conductelor de aer fiind
reduse. Pe de altă parte se apreciază în cazul ventiloconvectoarelor flexibilitatea în
reglare, aceasta putând fi efectuată atât pe partea de apă cât şi pe partea de aer. Mai
mult, reglarea se poate face cu uşurinţă la nivelul fiecărei încăperi (sau zone) din clădire,
operaţia putând fi executată într-un mod extrem de simplu şi intuitiv direct de către
utilizator. De asemenea, un alt avantaj constă în faptul că reglarea se efectuează în mod
independent pentru fiecare aparat terminal. În varianta cu „4 ţevi” este posibil de exemplu
să se asigure simultan încălzirea în anumite zone şi răcirea în altele, fără „zonarea” clădirii
şi fără comutare între sursele de agent termic şi apă răcită.
Sistemele de climatizare „aer-apă” cu ventiloconvectoare sunt apreciate şi prin
fiabilitatea ridicată, durata de viaţă a aparatelor terminale fiind foarte mare, în condiţii de
mentenanţă minimă.
Se precizează totuşi că prin soluţia cu ventiloconvectoare nu se asigură controlul
strict al umidităţii aerului din încăperi, iar în varianta cu „2 ţevi” este dificil să se stabilească
momentul optim de comutare iarnă/vară (încălzire/răcire), fiind necesară de multe ori şi o
„zonare” raţională a clădirii în acest caz pentru a permite o funcţionare eficientă şi în
perioadele de tranziţie (primăvară/toamnă). De asemenea, nu trebuie uitat faptul că
nivelul de zgomot al ventiloconvectoarelor este relativ ridicat datorită prezenţei
ventilatorului, ajungându-se, în funcţie de treapta de turaţie a ventilatorului, la valori care
ating şi 50...60 dB(A). În plus, acest disconfort acustic creşte în general odată cu uzura
(„îmbătrânirea”) echipamentului. Aceste probleme sunt „diminuate” prin apariţia la ora
actuală a ventiloconvectoarelor cu ventilatoare de tip „brushless” cu inverter, nivelul de
zgomot fiind doar de 10...15 dB(A) la turaţii reduse.

81
 4.2.5. Exemplu de calcul sisteme de climatizare „aer-apă” cu
ventiloconvectoare

Se prezintă în continuare dimensionarea unui sistem de climatizare „aer-apă” cu

ventiloconvectoare pentru o zonă (încăpere) dintr-o clădire de birouri.

a) Ipoteze de calcul

Se consideră o clădire de birouri pentru care se propune soluția de climatizare

„aer-apă” cu ventiloconvectoare, fiecare birou reprezentând o zonă climatizată.
Clădirea are o structură modulară formată din spații (birouri) construite plecând de
la o tramă de bază de 2,5 x 8,5 m2. Exemplul de calcul ia în considerare un birou format
din 2 astfel de trame.
Parametrii interiori și exteriori de calcul sunt grupați în Tabelul 4.1, iar valorile de
calcul pentru sarcinile termice și bilanțurile de umiditate vara/iarnă pentru zona din clădire
considerată sunt date în Tabelul 4.2.

Tabel 4.1.
Parametrii de calcul vara Parametrii de calcul iarna
Temp. (ºC) Umiditate relativă (%) Temp. (ºC) Umiditate relativă (%)
Interior 25 50 20 50
Exterior 35,3 35 -15 80

Biroul este prevăzut cu ventiloconvector cu „2 ţevi”, alimentarea acestuia fiind

asigurată de la un chiller ce furnizează apă răcită 7/12ºC, respectiv de la o centrală
termică ce prepară agent termic 90/70ºC.
Debitul minim de aer proaspăt pentru spațiul considerat, rezultat conform [13],
este de 150 m3/h.
Se vor analiza următoarele situații:
i) introducere de aer proaspăt direct în birou la condițiile exterioare (biroul este
prevăzut de exemplu doar cu un sistem de ventilare simplu flux);

82
 ii) introducere de aer proaspăt la condițiile exterioare pe aspirația
ventiloconvectorului (clădirea este prevăzută cu o rețea de conducte de aer de
introducere cu centrală simplă de ventilare);
iii) introducere de aer proaspăt direct în birou la condițiile interioare (clădirea
este prevăzută cu o rețea de conducte de aer de introducere cu centrală de
tratare a aerului cu baterie de încălzire, umidificator cu abur, baterie de răcire
și recuperator de căldură, fiecare zonă având propriul sistem de
introducere/evacuare a aerului, separat de ventiloconvectoare);
iv) introducere de aer proaspăt la condițiile interioare pe aspirația
ventiloconvectorului (clădirea este prevăzută cu o rețea de conducte de aer de
introducere cu centrală de tratare a aerului cu baterie de încălzire, umidificator
cu abur, baterie de răcire și recuperator de căldură, ventiloconvectoarele din
fiecare zonă fiind prevăzute cu plenumuri de amestec aer proaspăt – aer
interior).

Tabel 4.2.
Sarcină termică (kW) Sarcină de umiditate (kg/s)
Încăpere / zonă
Vară Iarnă Vară Iarnă
Birou 3,3 -2,1 0,11 x 10-3 0,11 x 10-3

b) Rezolvare

i) introducere de aer proaspăt direct în birou la condițiile exterioare

Sarcina de răcire a ventiloconvectorului montat în biroul respectiv este dată în
acest caz prin suma dintre bilanțul termic de vară al zonei și sarcina rezultată din
aducerea aerului proaspăt la condițiile interioare:

𝑄𝑅𝑉𝐶𝑉 = 𝑄𝑉 + 𝑄𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡𝑣 (4.1)

unde sarcina corespunzătoare tratării aerului proaspăt (vara) se determină prin diferența
entalpiilor aerului exterior și aerului interior (fiind un proces de răcire și uscare):

83
 𝑘𝑔 𝑘𝐽
𝑄𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡𝑣 = 𝐷𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡 (ℎ𝐸𝑉 − ℎ𝐼𝑉 ) = 0,04 (65,7 − 49,2) ≌ 0,7 𝑘𝑊 (4.2)
𝑠 𝑘𝑔

𝑄𝑅𝑉𝐶𝑉 = 𝑄𝑉 + 𝑄𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡𝑣 = 3,3 + 0,7 = 4 𝑘𝑊 (4.3)

Pentru situația de iarnă se procedează analog:

𝑄𝐼𝑉𝐶𝑉 = 𝑄𝐼 + 𝑄𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡𝑖 (4.4)

unde sarcina corespunzătoare tratării aerului proaspăt (iarna) se poate determina de data
aceasta direct prin diferența temperaturilor aerului interior și aerului exterior (având loc
doar un proces sensibil), căldura specifică a aerului fiind aproximată la 1 kJ/kgC:

𝑘𝑔 𝐾𝑗
𝑄𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡𝑖 = 𝐷𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡 𝑐𝑝 (𝑡𝐼𝐼 − 𝑡𝐸𝐼 ) = 0,04 𝑥 1 𝑘𝑔𝐶 𝑥 (20 + 15)𝐶 = 1,4 𝑘𝑊 (4.5)
𝑠

𝑄𝐼𝑉𝐶𝑉 = 𝑄𝐼 + 𝑄𝑎𝑒𝑟𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎𝑡𝑖 = 2,1 + 1,4 = 3,5 𝑘𝑊 (4.6)

În concluzie, se recomandă pentru biroul respectiv alegerea unui ventiloconvector

cu sarcina de răcire sensibilă de 4 kW (pentru treapta medie de turație a ventilatorului),
sau 2 ventiloconvectoare cu sarcina de răcire sensibilă pentru fiecare de 2 kW (pentru
treapta medie de turație a ventilatorului). În mod normal pentru aceste valori,
ventiloconvectoarele alese asigură și sarcina de încălzire de 3,5 kW, precum și debitul
de aer necesar (incluzând aici și debitul de aer proaspăt de 150 m3/h). Din consultarea
fișelor tehnice ale producătorilor, pentru ventiloconvectoare de 4 kW sarcină de răcire pe
treapta medie de turație, debitul de aer al acestora este de aproximativ 800 m 3/h.

ii) introducere de aer proaspăt la condițiile exterioare pe aspirația

ventiloconvectorului
În această situație se determină starea aerului la ieșirea din ventiloconvector,
rezultată ca un amestec între starea aerului exterior și cea a aerului interior.
Conform celor menționate mai sus, se poate lua în considerare un debit total al
ventiloconvectorului de 800 m3/h, ceea ce înseamnă că rezultă un debit de aer recirculat
de 650 m3/h.
Parametrii de stare ai punctului de amestec pentru situația de vară, M V, se
calculează pe baza relațiilor clasice (unde valorile sunt conform Tabel 3.3 – pag. 53):
84
 Daerproaspat  hEV  Drecirculat  hI V 150  65,7  650  49,2
hMV    52,3 kJ/kg (4.7)
D 800
Daerproaspat  x EV  Drecirculat  x I V 150 12,5  650  9,9
xM V    10,4 g/kg (4.8)
D 800

Pe baza valorilor obținute pentru entalpie și conținut de umiditate, relațiile (4.7),

respectiv (4.8), se determină o temperatură a aerului (după termometrul uscat) pe
aspirația ventiloconvectorului de 25,6C și o umiditate relativă de 50,4%.
Se constată că punctul de stare al aerului la intrarea în ventiloconvector este foarte
apropiat de starea aerului interior. Aceasta se explică desigur prin proporția mare de aer
recirculat din amestec (peste 80%). Cu toate acestea, se recomandă ca determinarea
parametrilor funcționali ai ventiloconvectorului să se efectueze luând în calcul pentru
parametrii aerului la intrarea în ventiloconvector parametrii corespunzători amestecului
aer exterior/aer interior în această situație. Acest lucru permite determinarea cu precizie
a caracteristicilor ventiloconvectorului corespunzătoare condițiilor reale de lucru.
Bineînțeles, atunci când proporția de aer proaspăt este mai mare, respectarea acestui
mod de lucru prezintă și mai multă importanță.
În ceea ce privește sarcina frigorifică a ventiloconvectorului, aceasta nu se
modifică față de situația precedentă, rezultând tot ca suma dintre sarcina de răcire a zonei
și sarcina necesară pentru tratarea aerului proaspăt de la condițiile exterioare la cele
interioare. Diferența este dată doar de modul prin care se calculează sarcina de răcire
corespunzătoare tratării aerului amestecat în ventiloconvector, prin relația (4.9), în
comparație cu relația (4.2) din cazul anterior, rezultatul obținut fiind același.

𝑘𝑔 𝑘𝐽
𝑄𝑎𝑒𝑟𝑎𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒𝑐𝑎𝑡𝑣 = 𝐷(ℎ𝑀𝑉 − ℎ𝐼𝑉 ) = 0,222 (52,3 − 49,2) ≌ 0,7 𝑘𝑊 (4.9)
𝑠 𝑘𝑔

Aceeași procedură de calcul se urmează și pentru situația de iarnă. Se prezintă în

continuare rezultatele obținute.
- punct de amestec iarna (valorile sunt preluate conform Tabel 3.3 – pag. 53):

85
 Daerproaspat  hEI  Drecirculat  hI I 150  (13)  650  37,9
hM I    28,3 kJ/kg (4.10)
D 800
Daerproaspat  x EI  Drecirculat  x I I 150  0,8  650  7,3
xM V    6,1 g/kg (4.11)
D 800

(valorile obținute corespund unei temperaturi uscate de 13,4C și unei umidități

relative de 66,2%)
- sarcina de încălzire a ventiloconvectorului: 3,5 kW (din care 2,1 kW pierderi de
căldură încăpere și 1,4 kW putere termică necesară pentru tratarea aerului
amestecat în ventiloconvector, conform ec. 4.12)

𝑘𝑔 𝐾𝑗
𝑄𝑎𝑒𝑟𝑎𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒𝑐𝑎𝑡𝑖 = 𝐷𝑐𝑝 (𝑡𝐼𝐼 − 𝑡𝑀𝐼 ) = 0,222 𝑥 1 𝑘𝑔𝐶 𝑥 (20 − 13,4)𝐶 = 1,4 𝑘𝑊 (4.12)
𝑠

Practic, și în această configurație se alege tot un ventiloconvector cu sarcina de

răcire sensibilă de 4 kW (pentru treapta medie de turație a ventilatorului), sau 2
ventiloconvectoare cu sarcina de răcire sensibilă pentru fiecare de 2 kW (pentru treapta
medie de turație a ventilatorului).

iii) introducere de aer proaspăt direct în birou la condițiile interioare

În acest caz sarcinile de răcire și încălzire ale ventiloconvectorului sunt egale cu
sarcinile termice (pozitive, respectiv negative) calculate pentru încăperea respectivă. În
consecință se alege un ventiloconvector (sau 2 ventiloconvectoare) cu o putere de răcire
(sensibilă) mai redusă (3,5 kW pentru treapta medie de turație a ventilatorului).

iv) introducere de aer proaspăt la condițiile interioare pe aspirația

ventiloconvectorului
Pentru alegerea ventiloconvectorului se procedează analog cazului precedent.
Singura diferență constă într-un debit de aer mai mare vehiculat prin ventiloconvector, pe
aspirația acestuia amestecându-se două debite de aer cu condiții identice (sau foarte
apropiate): aer recirculat (aer interior) și aer proaspăt (exterior) tratat.

86
 4.3. Sisteme de climatizare “aer-apă” cu grinzi de răcire

4.3.1. Tipuri constructive de grinzi de răcire

Sistemele de climatizare „aer-apă” cu aparate terminale de tip grinzi de răcire

(„chilled beams”) sunt extrem de răspândite la ora actuală în Europa, aceasta fiind
rezultatul unei experienţe de aproximativ 20 de ani cu numeroase proiecte implementate
cu succes. Practic, sistemele de climatizare „aer-apă” cu grinzi de răcire au devenit astăzi
soluţia de bază în ţările nordice pentru asigurarea confortului în spaţii din clădiri de birouri,
hoteluri, spitale, şcoli şi alte clădiri de tip „multizonă”. De asemenea, în momentul de faţă
grinzile de răcire reprezintă o alternativă importantă la sistemele de climatizare „aer-apă”
cu ventiloconvectoare şi în SUA.
Principiul de funcţionare care stă la baza grinzilor de răcire este cunoscut din anii
1920, atunci când Willis Carrier a folosit conceptul de inducţie pentru construcţia unor
aparate de climatizare [18]. Funcţionarea acestor unităţi de climatizare se baza la vremea
respectivă pe refularea cu viteză foarte mare a unor jeturi de aer care antrenau circulaţia
aerului interior peste un schimbător de căldură (baterie de încălzire/răcire) montat în
echipamente similare ventiloconvectoarelor (dar, desigur, fără ventilator).
Se poate afirma că prima generaţie de grinzi de răcire a apărut în anii 1950 când
inginerul norvegian Gunnar Frenger [28] a proiectat şi patentat „Panel for radiant heating
or cooling systems” (brevet US2782006 A – Fig. 4.14). Soluţia consta într-un sistem de
ţevi de cupru prevăzute cu un profil de aluminiu pentru a asigura un schimb de căldură
prin radiaţie (Fig. 4.14). Dispozitivul era prevăzut să se monteze la nivelul plafonului.
Un pas extrem de important a fost făcut în anii 1970 când s-au utilizat pentru prima
dată sisteme care pot fi considerate precursoarele grinzilor de răcire moderne (practic, „a
doua generaţie” de grinzi de răcire). Astfel, la Göteborg, în Suedia, s-a instalat în 1972
un sistem de climatizare bazat pe răcire radiantă, cuplat cu introducerea de aer (ceea ce
se cunoaşte acum sub denumirea de grinzi de răcire ventilate sau cu inducţie – „active
chilled beams – ACB”). Puterea termică a acestor echipamente era mult îmbunătăţită în
comparaţie cu soluţia dezvoltată de Frenger.

87
 Generaţia următoare de grinzi de răcire din punct de vedere tehnologic a fost
dezvoltată şi utilizată în anii 1980-1990. Astfel, primele grinzi de răcire convective
(„passive chilled beams - PCB”), apropiate de concepţia actuală, au fost implementate în
Stockholm, Suedia (1986), pentru o clădire de birouri (au fost instalate peste 5000 de
unităţi) [30].
În perioada 1990-2000 sistemele de climatizare cu grinzi de răcire au fost din ce
în ce mai utilizate, în special în nordul Europei așa cum s-a menționat deja. În următoarea
decadă (2000-2010), grinzile de răcire au fost întrebuințate pe scară largă și în Marea
Britanie și SUA, ajungând să atingă la ora actuală la nivel mondial o pondere importantă
pe piața soluțiilor de climatizare pentru clădiri multizonă, aproape egală cu cea a
sistemelor de climatizare “aer-apă” cu ventiloconvectoare sau a sistemelor de climatizare
cu debit de aer variabil.

Fig. 4.14. Sistemul radiant de încălzire/răcire brevetat de Gunnar Frenger [29]

88
 Din punct de vedere constructiv există în momentul de față trei tipuri principale de
grinzi de răcire:
- grinzi de răcire „convective” constituite dintr-un schimbător de căldură (baterie
de răcire), aerul circulând prin convecție naturală;
- grinzi de răcire ventilate sau cu inducţie (în plus față de modelul precedent
există și alimentare cu aer primar);
- grinzi de răcire multifuncționale (acestea includ și echipamente sau conexiuni
pentru alte instalații din clădirile climatizate).
Grinzile de răcire „convective” („passive chilled beams - PCB”) pot ajunge astăzi
la puteri termice (răcire) de 130-170 W/m. Grinzile de răcire „convective” sunt constituite
dintr-un schimbător de căldură introdus într-o carcasă (Fig. 4.15). Apa răcită circulă prin
schimbătorul de căldură, răcind aerul din apropiere ce trece printre lamelele
schimbătorului. Aerul astfel răcit are tendința de a coborî, ceea ce conduce la punerea în
mișcare a masei de aer din spațiul climatizat și răcirea acesteia la contactul cu
schimbătorul de căldură.

Schimbător de căldură
(baterie de răcire)

Carcasă

Față

Fig. 4.15. Grinzi de răcire „convective” [31]

Puterea termică (frigorifică) a grinzilor de răcire „convective” depinde de ecartul de

temperatură aer interior – apă răcită. Funcționarea și eficiența acestui tip de grinzi de
răcire sunt dependente de poziția surselor de căldură din spațiul deservit, precum și de
dispunerea dispozitivelor de introducere/evacuare ale sistemelor de ventilare din
încăperea respectivă. Se recomandă efectuarea de studii a priori pentru a se optimiza
poziția de montaj a grinzilor de răcire „convective” pentru o anumită configurație dată (de

89
exemplu prin construcția de modele de tip „Computational Fluid Dynamics - CFD”, ce
permit simularea curgerii aerului și transferului termic în încăperea climatizată).
Se precizează că grinzile de răcire „convective” nu asigură încălzirea și ventilarea
spațiilor în care sunt montate. În consecință trebuie prevăzute sisteme complementare
pentru încălzire și ventilare în acest caz.

Fig. 4.16. Exemplu de montaj (integrare arhitecturală) grinzi de răcire „convective” [28]

De asemenea, puterea de răcire poate fi limitată (prin funcționare cu apă răcită la

temperaturi mai mari, de până la 15-20C) pentru evitarea apariției condensului. Există și
riscul de colmatare al schimbătorului de căldură.
Pe de altă parte, principalele avantaje ale grinzilor de răcire „convective” constau
într-o funcționare silențioasă și viteză de difuzie a aerului foarte redusă, apariția curenților
de aer care să conducă la disconfort fiind exclusă.
În ceea ce privește grinzile de răcire ventilate sau cu inducţie („active chilled
beams - ACB”), acestea se caracterizează prin puteri termice mult mai mari (850-1400
W/m) datorită ameliorării conceptului anterior prin prevederea unui sistem special de
introducere de aer primar. Astfel, construcția unei grinzi de răcire ventilate cuprinde
obligatoriu, pe lângă schimbătorul de căldură, un racord de alimentare cu aer primar,
refulat printr-un sistem special, ce conduce la antrenarea aerului interior în zona din
apropierea schimbătorului de căldură (Fig. 4.17).

90
 Datorită fenomenului de inducție, bazat pe viteze ridicate ale aerului primar,
poziționarea în încăpere a grinzilor de răcire „active” nu mai exercită o influență deosebită
asupra funcționării acestora, în comparație cu cele de tip „pasiv”. De asemenea, spre
deosebire de varianta precedentă (de tip „pasiv”), în cazul grinzilor de răcire cu inducție
nu este nevoie de un sistem separat de ventilare (introducere aer proaspăt). Mai mult,
grinzile de răcire „active” pot fi prevăzute cu schimbător de căldură suplimentar alimentat
cu agent termic pentru a asigura și încălzirea. La aceste avantaje ale grinzilor de răcire
ventilate se adaugă cele deja menționate în cazul modelelor de tip „convectiv (pasiv)”:
nivel de zgomot extrem de redus și curenți de aer interiori aproape imperceptibili. Pe de
altă parte există în continuare riscul de colmatare al schimbătorului de căldură dacă în
încăperea respectivă se vehiculează un aer cu mult praf.

Racord aer Plenum aer primar

primar

Schimbător
de căldură

Plafon fals

Aer interior
Aer amestecat
(efect Coandă)

Fig. 4.17. Grinzi de răcire ventilate (cu inducție) [31]

Începând cu anii 1995 s-a dezvoltat constant și conceptul de grinzi de răcire

multifuncționale („multi service/purpose chilled beams - MSCB”), cu puteri termice la ora
actuală de aproximativ 850-1050 W/m. Acestea integrează în construcția lor diferite
componente sau elemente de racordare pentru alte sisteme de instalații din clădirile
climatizate (Fig. 4.19). De regulă grinzile de răcire multifuncționale (în majoritatea
cazurilor de tip „activ”) sunt prevăzute cu corpuri de iluminat, diferite tipuri de senzori (de
exemplu de mișcare, detecție fum), boxe audio, sprinklere, etc. De asemenea, acestea
conțin și legăturile necesare pentru echipamentele menționate anterior, precum și

91
racordurile pentru alte sisteme de instalații din clădiri (de exemplu instalațiile electrice și
de automatizare).

Fig. 4.18. Exemplu montaj (integrare arhitecturală) grinzi de răcire „ventilate” [28]

Principala motivație pentru apariția și dezvoltarea continuă a grinzilor de răcire de

tip multifuncțional constă în reducerea semnificativă a costurilor și a timpului de montaj
pentru alte sisteme de instalații care se regăsesc de regulă în majoritatea clădirilor
multizonă climatizate, construite la ora actuală conform celor mai exigente norme de
eficiență energetică, confort, calitate a aerului, siguranță, etc.

Cabluri de date Cabluri electrice

Racord aer primar Senzor PIR

Cabluri electrice Corp iluminat

Sprinkler
Schimbător de
căldură
Speaker
Refulare aer primar

Fig. 4.19. Grinzi de răcire multifuncționale [31]

92
 Numeroase studii au arătat astfel că timpul de execuţie al clădirilor de tip multizonă
este redus cu 25...30% atunci când se recurge la soluţia cu sisteme de climatizare „aer-
apă” cu aparate terminale de tip grinzi de răcire multifuncţionale [32].

Fig. 4.20. Exemplu montaj (integrare arhitecturală) grinzi de răcire multifuncționale [28]

4.3.2. Caracteristici tehnice și dimensionare grinzi de răcire

Principalele caracteristici tehnice ale grinzilor de răcire de tip „activ” sunt

asemănătoare celor menţionate deja la ventiloconvectoare:
- putere frigorifică (răcire) - kW;
- putere termică (încălzire) - kW;
- dimensiuni orificii inducţie aer – mm;
- debit de aer (primar) – m3/h;
- presiune statică – Pa;
- bătaie jet de aer – m;
- debit de apă răcită, respectiv debit de agent termic – l/h;
- presiune maximă admisibilă schimbător (schimbătoare) de căldură - bar;
- pierdere de sarcină pe partea de apă (apă răcită, respectiv agent termic) - kPa;
- presiune sonoră – dB(A);
- diametru racorduri circuit apă răcită, respectiv agent termic – mm sau țoli;

93
 - dimensiuni (lungime) - mm;
- greutate - kg.
În cazul grinzilor de răcire de tip „pasiv” datele tehnice principale se rezumă doar
la puterile de răcire, exprimate de regulă în W/m.
Pe de altă parte, puterea de răcire şi cea de încălzire depind de ecartul de
temperatură aer interior – apă (răcită, respectiv agent termic). De regulă valorile sunt date
de producători pentru diferenţe de temperatură aer–apă răcită de 8...10°C, respectiv
pentru diferenţe de temperatură aer-agent termic de 20...30°C.
De asemenea, în cazul grinzilor de răcire ventilate, puterea frigorifică depinde de
dimensiunile orificiilor de inducţie, precum şi de debitul de aer primar ce alimentează
echipamentul. În consecinţă, puterea de răcire este precizată de fabricanţi în fişele
tehnice în funcţie de diametrul orificiilor de inducţie al modelului de grindă de răcire (chiar
dacă lungimea echipamentului este aceeaşi), luând în calcul şi diferite valori pentru
debitul de aer primar. Aceeaşi dependenţă există şi pentru nivelul de zgomot sau
presiunea statică, valorile fiind date de producători într-o manieră similară (în funcţie de
model grindă de răcire – anumit diametru orificiu inducţie, la un anumit debit de aer
primar).
Un parametru particular în cazul grinzilor de răcire ventilate este „bătaia jetului de
aer”. Această mărime prezintă o importanţă deosebită în selecţia adecvată a modelului
de grindă de răcire în ceea ce priveşte curgerea aerului în spaţiul climatizat pentru o
anumită configuraţie (înălţime încăpere, înălţime zonă ocupată, etc.). Valorile pentru
„bătaia jetului” sunt date de asemenea în funcţie de dimensiunile orificiilor de inducţie şi
de debitul de aer primar.
Dimensionarea grinzilor de răcire se realizează în general conform consideraţiilor
expuse deja în cazul ventiloconvectoarelor.
Grinzile de răcire trebuie să asigure astfel sarcina de răcire (încălzire) a încăperii
respective, luându-se în calcul la aceasta şi sarcinile termice corespunzătoare tratării
aerului proaspăt, dacă acesta este refulat cu condiţii diferite faţă de cele interioare.
În cazul grinzilor de răcire „convective” trebuie să se prevadă în clădirea
climatizată soluţii separate de sisteme de ventilare pentru asigurarea calităţii aerului
interior conform normelor în vigoare [13].

94
 4.3.3. Scheme sisteme de climatizare „aer-apă” cu grinzi de răcire

De o manieră generală, schemele sistemelor de climatizare „aer-apă” cu grinzi de

răcire sunt asemănătoare celor prezentate pentru ventiloconvectoare.
Similitudinele sunt evidente la nivelul reglării pe partea de apă a aparatelor
terminale. Practic, din punct de vedere hidraulic se pot utiliza tot soluţii cu reglaj calitativ
(vane de reglare cu 3 căi – Fig. 4.21) sau cu reglaj cantitativ (vane de reglare cu 2 căi –
Fig. 4.22).
În schema din Fig. 4.21 se prezintă o soluţie cu o singură vană de reglare cu 3 căi
(de tip on/off sau proporţională), prevăzută pentru controlul mai multor grinzi de răcire
montate în aceeaşi zonă dintr-o clădire climatizată. Se recomandă echiparea fiecărui
aparat terminal cu vane de echilibrare.

Termostat

Vană de reglare
cu 3 căi
Vane de
echilibrare

Grinzi de răcire

Fig. 4.21. Sistem de climatizare „aer-apă” cu grinzi de răcire

echipate cu vane de reglare cu 3 căi [21]

Soluţia bazată pe modificarea debitului de apă (apă răcită sau agent termic) pentru
reglarea puterii disipate în concordanţă cu necesarul zonei climatizate este prezentată în
Fig. 4.22. Se observă că şi în acest caz se recomandă echiparea individuală a grinzilor
de răcire cu vane de echilibrare.

95
 Vană de reglare cu 2 căi

Vane de
echilibrare

Grinzi de răcire

Fig. 4.22. Sistem de climatizare „aer-apă” cu grinzi de răcire

echipate cu vane de reglare cu 2 căi [21]

O problemă specifică sistemelor de climatizare „aer-apă” cu grinzi de răcire este

evitarea apariţiei condensului. Pentru aceasta există mai multe soluţii practice, diferenţa
fiind dată de modalitatea prin care se detectează riscul apariţiei condensului şi de
acţiunile întreprinse la nivelul instalaţiei (închiderea alimentării cu apă răcită sau creşterea
temperaturii apei răcite).
În Fig. 4.23 gestionarea apariției condensului se realizează direct prin senzori de
condens instalaţi pe racordurile de alimentare cu apă răcită ale grinzilor de răcire. Aceştia
comandă închiderea individuală (vane on/off) sau limitarea debitului (vane proporţionale)
circuitelor de alimentare cu apă răcită pentru echipamentele unde se detectează prezenţa
condensului. Se remarcă şi în această schemă montajul vanelor de echilibrare, cu atât
mai necesare în acest caz când schema de automatizare pentru controlul condensului
impune închiderea alimentării unuia sau altuia dintre consumatori.
Soluţia din Fig. 4.23 prezintă inconvenientul de a reacţiona tardiv, funcţionarea
fiind bazată efectiv pe apariţia condensului şi nu pe anticiparea formării acestuia, existând
astfel riscul de producere efectivă a condensului până la intervenţia în sistem. Alt

96
inconvenient constă în numărul mare de senzori necesari. Pe de altă parte această
soluţie permite un control mai fin (local) al condiţiilor de apariţie a condensului, existând
situaţii în care, datorită dimensiunilor mari ale încăperii, curgerii diferite a aerului la
interiorul acesteia sau poziţiei surselor interioare de umiditate, închiderea circuitelor de
apă răcită să fie necesară doar în anumite zone.

Vane de reglare
cu 2 căi Termostat de interior

Vane de echilibrare

Senzori condens

Grinzi de răcire

Fig. 4.23. Soluţie control apariţie condens prin senzori de condens

pe alimentarea cu apă răcită ale grinzilor de răcire [21]

O altă variantă de monitorizare a apariţiei condensului constă în utilizarea unui

senzor de umiditate relativă din aerul interior care acţionează asupra unei vane de reglare
cu 2 căi de pe circuitul comun de alimentare al grinzilor de răcire din zona respectivă (Fig.
4.24) atunci când se atinge valoarea presetată. Senzorul de umiditate relativă se
instalează în zona aerului interior antrenat prin fenomenul de inducţie la nivelul grinzilor
de răcire. De altfel poziţionarea optimă a acestui senzor constituie una dintre dificultăţile
întâlnite la punerea în practică a acestei scheme relativ simple.
Spre deosebire de schema din Fig. 4.23 cu senzori de condens pentru fiecare
grindă de răcire, soluţia din Fig. 4.24 cu senzor de umiditate relativă conduce la
închiderea sau modificarea debitului pentru toţi consumatorii din zonă, chiar dacă pot
exista zone unde nu sunt îndeplinite condiţiile de formare a condensului.

97
 Termostat de interior
Vane de echilibrare
Vană de reglare cu 2 căi

Senzor umiditate
relativă

Grinzi de răcire

Fig. 4.24. Soluţie control apariţie condens prin senzor de umiditate relativă [21]

Evitarea apariţiei condensului se poate face şi prin intermediul unui senzor de

punct de rouă pentru aerul interior (Fig. 4.25). Acest senzor comandă de data aceasta o
vană de reglare cu 3 căi prevăzută pe circuitul de apă răcită. Amestecul tur/retur prin
vana cu 3 căi permite astfel ridicarea temperaturii apei răcite ce alimentează grinzile de
răcire peste nivelul temperaturii punctului de rouă al aerului interior. Pe de altă parte,
schema din Fig. 4.25 prezintă aceleaşi particularităţi ca şi soluţia bazată pe senzor de
umiditate relativă (configuraţie simplă, însă alegere dificilă a poziţiei senzorului şi
acţionare centralizată la nivelul grinzilor de răcire).
Se precizează că funcţionarea eficientă a schemelor prezentate este condiţionată
de o serie de măsuri complementare, cum ar fi:
- presetarea temperaturii apei răcite ce alimentează grinzile de răcire la o
valoare cu 1°C peste temperatura punctului de rouă calculat pentru condiţiile
nominale din clădirea climatizată;
- aerul primar refulat trebuie să fie dezumidificat corespunzător pentru a se
menţine un nivel de umiditate relativă a aerului interior conform condiţiilor de
proiectare;
- izolarea corespunzătoare a circuitelor de apă răcită (conducte, vane, etc.).

98
 Aceste cerinţe sunt extrem de importante în condiţiile în care, pentru a se atinge
un nivel cât mai ridicat de putere de răcire, sistemele de climatizare cu grinzi de răcire
trebuie să funcţioneze cu temperaturi cât mai scăzute ale apei răcite.

Vană de reglare cu 3 căi

Pompă electronică Vane de echilibrare

Termostat de interior/senzor
punct de rouă („dew point”)

Grinzi de răcire

Fig. 4.25. Soluţie control apariţie condens prin senzor de punct de rouă [21]

În ceea ce priveşte soluțiile de ventilare pentru sistemele de climatizare “aer-apă”

cu grinzi de răcire acestea se diferenţiază în primul rând în funcţie de tipul de grindă de
răcire.
În cazul grinzilor de răcire de tip „pasiv” nu există decât varianta introducerii
aerului proaspăt separat, prin una dintre soluţiile deja prezentate pentru
ventiloconvectoare în această situaţie:
- ventilare naturală prin neetanșeitățile elementelor de construcție și prin
deschiderea periodică a ferestrelor;
- ventilare mecanică (fără/cu tratare parţială/completă aer proaspăt), folosind
reţele de conducte de aer pentru întreaga clădire şi centrală de tratare aer - în
funcţie de situaţie (Fig. 4.12), aşa cum s-a discutat în cazul
ventiloconvectoarelor.

99
 În situaţia utilizării soluţiei centralizate de introducere de aer proaspăt (a doua
variantă de mai sus), refularea acestuia poate avea loc, ca şi la ventiloconvectoare, la
condițiile exterioare, la condițiile interioare sau la condiții intermediare, între cele
exterioare și cele interioare.
În schimb, în cazul grinzilor de răcire de tip „activ” introducerea de aer proaspăt se
realizează direct prin intermediul acestora, nefiind nevoie de un sistem separat. În
consecinţă soluţiile de data aceasta sunt bazate de regulă pe sisteme centralizate cu
reţele de conducte de aer primar ce alimentează toate grinzile de răcire din clădire. Aerul
proaspăt, aşa cum s-a arătat la ventiloconvectoare, poate fi introdus în acest caz fără a
fi tratat sau folosind o centrală de tratare a aerului (Fig. 4.26).

Centrală tratare aer

Aer proaspăt

Reţea apă răcită

şi agent tetmic

Reţea conducte de aer primar

Grinzi de răcire

Racord aer primar

grinzi de răcire
Termostat de interior

Fig. 4.26. Sistem de climatizare „aer-apă” cu grinzi de răcire de tip „activ” –

alimentare cu aer proaspăt în sistem centralizat (cu centrală de tratare aer) [33]

Se face totuşi precizarea că, atât în cazul grinzilor de răcire „convective” cât şi în
cazul celor „cu inducţie”, se recomandă numai utilizarea soluţiilor ce permit introducerea
de aer proaspăt tratat (dezumidificat) pentru limitarea riscului de apariţie a condensului,
fapt subliniat şi anterior.

100