GRUP ŞCOLAR .............................................

PROIECT DE ABSOLVIRE

ŞCOALA PROFESIONALĂ
MESERIA: TINICHIGIU-VOPSITOR AUTO
PROMOŢIA .......................

PROFESOR COORDONATOR:
.....................................................

ABSOLVENT: .........................................
 1. REPARAREA ŞI CONTROLUL RADIATOARELOR DE RĂCIRE

1.1 Necesitatea răcirii

În timpul funcţionării motorului, piesele care vin în contact cu gazele arse se
încălzesc intens. Pentru a asigura o temperatură optimă a pieselor este necesară
răcirea acestora. Temperatura de funcţionare optimă a pieselor trebuie astfel
aleasă încât să se evite apariţia unor solicitări termice periculoase. Pe de altă
parte, trebuie evitată răcirea prea intensă a pieselor, deoarece creşte consumul
specific de combustibil şi se intensifică uzura cilindrilor şi segmenţilor.
Preluarea şi evacuarea căldurii pieselor se realizează prin intermediul
sistemelor de răcire, care pot fi cu lichid şi cu aer.

1.2 Sisteme de răcire cu lichid

În instalaţia de răcire se produc două fenomene: transportul căldurii şi disiparea
acesteia. Transportul căldurii se realizează de către lichidul de răcire iar disiparea
acesteia se face de către aer. Cele mai răspândite sisteme de răcire cu lichid sunt
cele cu apă, sau cu amestec de apă şi etilenglicol (antigel). Apa prezintă o serie de
avantaje: coeficient de cedare termică prin convecţie ridicat, preţ mai mic, dar are
şi dezavantajul că îngheaţă la temperaturi exterioare mai reduse de 0 oC. Antigelul
are coeficientul de cedare termică prin convecţie de 5... 8 ori mai redus decât al
apei. din această cauză este necesar să se mărească viteza de circulaţie a lichidului,
pentru a obţine aceeaşi intensitate a schimbului de căldură.
Sistemele de răcire cu lichid pot fi de tip deschis (când comunică în
permanenţă cu atmosfera) şi de tip închis (când este necesară prezenţa unei
supape aer- vapori). În ultimul caz, se menţine în sistem o uşoară supra presiune
care ridică temperatura de fierbere a lichidului la 105...107oC.
Schema de principiu a instalaţiei de răcire deschise se prezintă în fig.1.
Pompa de lichid 1 aspiră lichidul răcit în radiatorul 2 prin conducta de aspiraţie 3
şi îl refulează prin conducta de refulare 4 în cămaşa de răcire a motorului, după ce
(în anumite cazuri a trecut prin radiatorul de ulei 5 ). La disiparea căldurii cedate
de lichid în radiator participă ventilatorul 6. Lichidul încălzit, colectat în conducta
7, trece prin termostatul 8 şi conducta 9 în radiator şi circuitul se reia.
În schema oricărei instalaţii de răcire se prevede un termostat (supapă
regulatoare), care reglează limita inferioară a temperaturii motorului, închizând sau
deschizând circulaţia lichidului de răcire prin radiator. Când motorul este rece (la
pornire de exemplu), termostatul închide circuitul prin radiator, întreaga cantitate
de lichid trece prin conducta 7 în conducta 10 şi apoi prin pompă în partea
inferioară, realizându-se aşa-numitul circuit mic (fig. 1a). Pe măsură ce lichidul se
încălzeşte, se deschide treptat circulaţia şi prin radiator (fig. 1b). În acest fel se
menţine temperatura motorului în limite relativ strânse.

1
 Fig. 1. Schema instalaţiei de răcire:
a – circuitul scurt deschis;
b – circuitul scurt închis

La instalaţiile închise (fig. 2) se prevede vasul de expansiune 1, care are rolul

de a compensa variaţiile de volum ale lichidului în timpul funcţionării motorului şi
de a realiza dezaerarea întregii instalaţii. Prin vasul de expansiune există o
circulaţie continuă de lichid, care transportă vaporii de apă şi eventualele bule de
aer. În spaţiul de compensare 2 se adună vaporii de apă şi bulele de aer care se
deplasează din circuitul principal prin conductele 3 şi 4, având diametre de
8-10 mm. Din vasul de expansiune lichidul revine prin conducta 5, cu diametrul de
20-25 mm, în conducta de aspiraţie a pompei de lichid. Comunicarea cu atmosfera
se realizează prin supapele de suprapresiune (0,4-0,8 bar) şi de depresiune
(0,04-0,08 bar) montate în buşonul de umplere 6.

Fig. 2. Schema instalaţiei

de răcire închisă

La realizarea schemei de răcire trebuie să se aibă în vedere că lichidul rece să

se aducă în primul rând în zona părţilor celor mai calde ale motorului şi apoi să
treacă în restul traseului.

2
 1.3 Radiatorul pentru lichidul de răcire

Radiatorul reprezintă un schimbător de căldură, care asigură transferul

căldurii primite, de la lichidul de răcire la aer. Se compune din două bazine unite
printr-o reţea de ţevi (corpul de răcire). Reţeaua poate fi şi sub formă lamelară sau
de fagure.
Consideraţiile implicate în construcţia radiatorului depinde de o serie de
factori printre care : funcţiunile efectuate de radiator; spaţiu disponibil pentru
montaj; condiţiile de exploatare în care funcţionează; rezerva de lichid necesară;
procedeul şi metoda de dezaerare; economia de materiale etc.

Corpul de răcire, cunoscut şi sub numele de miezul sau fagurele

radiatorului, este compus din tuburi de trecere a lichidului de răcire şi aripioare
(foiţe de metal) lipite de tuburi. Practic toate corpurile de răcire fabricate astăzi
sunt de două tipuri: cu aripioare plate şi cu aripioare ondulate. Tuburile sunt
executate din alamă şi mai rar din cupru, materiale rezistente la coroziune,
adaptabile uşor la ambutisări, ştanţări şi lipiri. grosimea tablei variază între 0,1 şi
0,2 mm, construcţiile de grosime mai mare fiind utilizate numai pentru condiţii
foarte grele de exploatare. Cea mai utilizată formă constructivă o constituie tubul
plat din bandă de alamă cu închidere prin falţ, banda fiind acoperită cu aliaj de
Sn-Pb, fie înainte, fie după fasonare.

Aripioarele sunt fabricate din tablă de cupru, alamă, aluminiu sau oţel cu
acoperiri de protecţie. cele mai frecvente utilizări le au aripioarele din tablă de
cupru, cu grosimi variind între 0,05 şi 1,2 mm, ca urmare a rezistenţei mari la
coroziune, conductibilităţii mari ridicate şi adaptabilităţii uşoare la ştanţare şi
lipire cu aliaje uşor fuzibile.

Aripioarele pot avea feţele plate sau pot avea feţele laterale cu fante
(tăieturi) paralele între ele şi perpendiculare pe direcţia curentului de aer,
ondulate, bordurate sau încreţite.

3
 Corp de răcire cu aripioare plate Corp de răcire cu aripioare ondulate

Bazinele radiatorului se execută din tablă de alamă sau oţel, acoperit cu

aliaje de Sn-Pb, prin ambutisare şi ştanţare. La unele variante ale instalaţiei de
răcire, bazinul superior al radiatorului reprezintă o construcţie specială, ce se
adoptă în vederea aerisirii întregii instalaţii (fig.3). Caracteristica principală a
acestei construcţii este prezenţa unui deflector 3, care împarte bazinul 1 în două
părţi. Debitul principal al lichidului de răcire care se întoarce de la motor intră în
partea inferioară, sub deflector, prin racordul 5 şi, deoarece nu este în contact cu
un spaţiu aerat, este posibil ca lichidul să antreneze aer în acest loc. Partea
superioară primeşte lichidul prin tubul vertical 7, montat în deflector (tub de
derivaţie), care serveşte totodată şi pentru aerisirea corpului radiatorului în timpul
umplerii, precum şi prin tubul de aerisire 6 care este montat deasupra nivelului
lichidului. Deoarece circulaţia lichidului de răcire din partea superioară este
minimă, aerul se separă şi lichidul căruia i s-a eliminat aerul este returnat în
sistem prin racordul 4. Bazinul este prevăzut cu placa de sprijin 2.

Fig. 3. Părţile constructive

ale bazinului superior

4
 1.4. Radiatorul pentru ulei

Motoarele ce echipează automobilele şi tractoarele, în mod deosebit cele

care lucrează în condiţii grele de exploatare, sunt prevăzute şi cu radiatoare de
răcire a uleiului. În funcţie de mediul în care se face transferul de căldură, răcirea
uleiului se poate face prin radiatoare de ulei care cedează căldura în atmosferă
(fig.4) şi radiatoare (răcitoare) care cedează căldura lichidului din sistemul de
răcire al motorului (fig.5).
În primul caz radiatorul de ulei are o construcţie similară cu radiatorul de
lichid, având corpul format din tuburi şi aripioare plate, conectându-se în circuitul
de ungere al motorului. Se amplasează alături de radiatorul de răcire, pentru a
putea fi spălat de aerul trimis de ventilator. Pentru motoare cu presiune ridicată în
sistemul de ungere se folosesc radiatoare de ulei conectate în sistemul de răcire al
motorului, la ce corpul de răcire este format din ţevi de alamă etanşate prin
lipitură tare.
Se disting două soluţii: circuitul lichidului de răcire se realizează prin ţevi,
preluând căldura de la uleiul al cărui circuit se stabileşte prin exteriorul ţevilor;
lichidul preia căldura, înconjurând ţevile prin care circulă uleiul.
Pentru micşorarea vitezei atât în circuitul de lichid, cât şi de ulei se
instalează şicane de deviere executate din tablă de alamă şi lipite de corpul cu
ţevi.

Fig. 4 Radiator de ulei

5
 Fig. 5 Răcitor de ulei cu circulaţia lichidului de răcire prin ţevi

1.5. Defecte şi remedieri

La radiatoare, în timpul exploatării, pot apărea următoarele defecţiuni:

- deformarea bazinelor din cauze accidentale;
- fisurarea asamblărilor lipite cu corpul radiatorului;
- fisurarea bazinelor;
- înfundarea parţială a ţevilor de răcire şi a bazinului inferior cu mâl
provenit din utilizarea apei murdare, folosită la completarea nivelului apei in
radiator;
- depunerea unei cruste de săruri pe pereţii inferiori ai bazinelor şi ţevilor
de răcire din cauza apei cu duritate mare (care conţine calcar sau alte săruri); crusta
de săruri este rea conducătoare de căldură şi schimbul de căldură dintre apă şi
exterior se face mai greu, motorul funcţionând supraîncălzit. Verificarea
radiatorului se poate face fie în stare montată, fie în stare demontată. În stare
montată, verificarea se face prin presiune hidraulică, utilizând un banc special pe
care se fixează radiatorul 1 (ca în Fig. 6) sau prin presiune pneumatică, introducând
radiatorul într-o baie de apă (în dreptul fisurilor apar bule de aer);

6
 Fig. 6. Banc pentru verificarea hidraulică
a radiatorului:
1 – radiator; 2 – suport; 3 – capac pentru racordul
inferior; 4 – capac pentru gaura de umplere;
5 – capac pentru racordul superior; 6 – manometru;
7 – robinet.

- deformarea ţevilor de răcire din cauze accidentale;

- spargerea ţevilor de răcire;
Remedierile se fac în felul următor:
- spălarea exterioară cu ajutorul apei şi aerului comprimat, pentru
îndepărtarea murdăriei şi prafului;
- bazinele deformate se constată vizual şi se repară dezlipindu-le cu un
ciocan de lipit încălzit de pe corpul radiatorului şi îndreptându-le cu un ciocan de
lemn după care se lipesc la locul cu lipitură moale;
- fisurarea cordonului de lipitură se constată vizual, prin prelingerile de apă
care apar; se repară prin lipire;
- fisurarea bazinelor se întâmplă mai rar şi se constată vizual. Se repară
prin peticire cu un petic din tablă de alamă cu grosimea de 1-2 mm folosindu-se
lipitură tare (alămire). Toate lucrările de reparaţii se fac cu radiatorul demontat de
pe automobil, după terminarea reparaţiei făcându-se o probă de presiune aşa cum
se va arăta ulterior;
- înfundarea cu mâl se constată prin supraîncălzirea motorului, apa
circulând greu. Se remediază făcând o răcire în circuit deschis şi anume, cu
motorul mergând se deschide robinetul de golire, iar în orificiul de umplere din
bazinul superior se introduce apă de la robinet cu un furtun. Operaţia durează până
când apa iese curată. Această metodă prezintă dezavantajul că dacă durează prea
mult, motorul mergând sub temperatura de regim, combustibilul din amestecul
carburant se condensează pe pereţii cilindrului şi spală uleiul, subţiindu-l în acelaşi
timp;
- depunerea crustei de săruri poate fi evitată dacă în zonele cu apă dură,
apa folosită este dedurificată cu anumite substanţe în general fosfaţi, înainte de
folosire. Dacă, totuşi, s-a depus crusta pe toţi pereţii camerelor de răcire din bloc şi
chiulase, se procedează la dezincrustare. Se goleşte apa din instalaţia de răcire, se
demontează termostatul. Se introduce în instalaţia de răcire o soluţie de apă cu 5%

7
acid clorhidric sau 10% sodă caustică şi petrol şi se lasă 12 ore. Se recomandă
soluţia acidă care nu atacă materialele din care sunt confecţionate elementele
instalaţiei de răcire. Se porneşte apoi motorul şi se lasă să meargă la ralanti 40 – 50
min, după care se deschide robinetul de golire şi se face o răcire în circuit deschis
cu motorul funcţionând timp de aproape 15 min. Se închide robinetul, se umple cu
apă instalaţia de răcire şi se face ultima spălare cu motorul în funcţiune încă 15
min. Se goleşte instalaţia de răcire şi se umple din nou cu apă curată;
- deformarea ţevilor de răcire se constată vizual şi se încearcă îndreptarea,
dezlipindu-se bazinul superior şi introducându-se în ţevile deformate o vergea de
oţel cu secţiunea puţin mai mică decât a ţevii de răcire. Operaţia trebuie făcută cu
atenţie pentru a nu se fisura ţevile. Aceeaşi vergea poate fi utilizată şi pentru
desfundarea ţevilor înfundate;
- fisurarea ţevilor de răcire se constată mai întâi vizual, prin scurgerile de
apă care se observă. Se demontează radiatorul de pe automobil, se astupă toate
orificiile cu dopuri elastice, un singur dop având o ţeavă pe care intră un furtun cu
aer comprimat la o suprapresiune de 0,25 ... 0,50 × 10 5 N/m2 pentru a nu se sparge
ţevile. Se introduce apoi radiatorul într-un bazin cu apă şi se dă drumul aerului
comprimat, furnizat de cele mai multe ori de o pompă pentru umflat cauciucurile.
Acolo unde apar bule de aer înseamnă că e o ţeavă spartă. Pentru localizarea ţevii
respective, avându-se în vedere că ţevile de răcire se află aşezate pe mai multe
rânduri, se scoate radiatorul afară, se dezlipesc bazinele şi se verifică pe rând
fiecare ţeavă din zona în care au apărut bulele de aer. Verificarea se face în felul
următor: se astupă fiecare ţeavă pe rând, la un capăt cu o pană (dop de lemn), fără a
forţa, iar la celălalt capăt se introduce printr-o ţeavă calibrată aer comprimat,
radiatorul fiind introdus într-un bazin cu apă. Dacă apar bule de aer înseamnă că
ţeava respectivă este spartă.
Remedierea unei ţevi sparte se poate face în două feluri:
- prin suspendarea ţevii respective, adică astuparea ei cu dopuri la ambele
capete, fiind scoasă astfel din circuitul de răcire. În general se admite suspendarea
a maximum 10% din ţevile de răcire, în caz contrar radiatorul nemaiputând evacua
cantitatea necesară de căldură din apă, mai ales vara;
- prin lipirea ţevii respective, se procedează în felul următor: se introduce
în ţeava respectivă o vergea de oţel încălzită, cu secţiunea puţin mai mică decât a
ţevii şi se dezlipesc cu ciocanul de lipit capetele ţevii de plăcile de bază. Vergeaua
încălzită dezlipeşte ţeava şi de pe aripioarele de răcire, ţeava scoţându-se uşor cu
un cleşte special. Se alămeşte fin sau se cositoreşte; i se face proba la presiune,
apoi se remontează, lipindu-se cu lipitură moale capetele pe plăcile de bază. Se
face cin nou proba de presiune, după care se lipesc bazinele, făcându-se din nou
proba de presiune.

8
 Dacă ţeava nu se poate repara, ea se poate înlocui cu alta, procedându-se aşa
cum s-a văzut înainte. La radiatoarele la care ţevile sunt aşezate numai pe un rând
lipirea se poate face pe loc, încălzind cu un arzător de gaze cu flacără mică
aripioarele de răcire din zona fisurată care după topirea cositorului sunt împinse în
sus şi în jos cu o şurubelniţă specială. După lipirea ţevii, şi după proba de presiune,
aripioarele de răcire se readuc la loc în poziţia iniţială.
La lipire şi dezlipire, când nu se poate utiliza ciocanul de lipit se va folosi un
arzător cu gaz cu flacără mică şi nu flacără oxiacetilenică, deoarece aceasta din
urmă are temperatura prea mare şi poate topi cositorul de pe ţevile alămite.
La autoturismul Dacia 1300 demontarea radiatorului în vederea verificării şi
reparaţiei sale se face în felul următor:
- se scot bornele bateriei;
- se goleşte instalaţia de răcire, lichidul colectându-se într-un vas curat care
apoi se acoperă pentru ca lichidul de răcire să poată fi refolosit;
- se slăbesc colierele care fixează tubul de cauciuc flexibil de legătură între
pompa de apă şi radiator, scoţându-se cablul flexibil;
- se slăbeşte colierul care fixează conducta vasului de expansiune de
radiator şi se scoate conducta respectivă;
- se deşurubează şuruburile care fixează în partea superioară radiatorul de
capotaj, împreună cu tampoanele de cauciuc şi se scoate radiatorul din locaşul său.
Remontarea se face executându-se operaţiile în ordine inversă.

Repararea radiatoarelor de ulei de construcţie asemănătoare cu cele de

răcire a apei, se face în mod asemănător, doar că radiatorul de ulei trebuie foarte
bine degresat într-o baie de apă fierbinte 70-80 ºC cu 10% sodă caustică şi apoi
bine spălat cu apă caldă pentru a se îndepărta tot uleiul de pe el.
La motorul Saviem folosit la automobilele cu motoare Diesel MAN şi
ROMAN, radiatorul de ulei este răcit de apa care este trimisă de pompa de apă a
instalaţiei de răcire a uleiului.
După demontarea din circuit se marchează cu câte o crestătură de daltă
poziţiile capacelor faţă de carcasă, pentru a fi remontate în aceeaşi poziţie. Se
demontează siguranţa de la capătul şurubului de asamblare, se scoate piuliţa
înecată şi se trage şurubul afară, demontându-se concomitent şi cele două capace.
Circuitul de ulei se degresează cu tricloretilenă. Circuitul de apă se
dezincrustează cu o soluţie de apă cu 5% acid clorhidric, timp de 30 min., apoi se
spală bine cu apă caldă şi se neutralizează cu soluţie caldă şi rece şi se face proba
la presiune pentru a se constata locurile cu crăpături. Ţevile sparte se înlocuiesc
obligatoriu, la fel garniturile capacelor, iar toate elementele trebuie bine uscate cu
aer comprimat, pentru a se evita coroziunea.

9
Forma generală a radiatorului

10
 2. PRODUSE PRINCIPALE DE VOPSIRE

2.1. Acţiunea factorilor de mediu şi necesitatea protecţiei

anticorozive a automobilelor

Automobilele – de altfel ca şi celelalte autovehicule rutiere – sunt expuse

unei multitudini de factori distructivi care acţionează asupra caroseriei
determinând, în principal, acţiuni corozive, abrazive, erozive şi calorice.
Cei mai importanţi factori de mediu care acţionează nefavorabil asupra
materialelor metalice şi nemetalice din construcţia automobilelor sunt:
- variaţiile de temperatură şi de umiditate. Temperatura mediului variază
de la zi la noapte şi de la anotimpuri calde la cele reci, în domeniul 233 – 328 K în
funcţie de latitudinea geografică. Suprafeţele expuse direct radiaţiilor solare ajung
la 338 K. Umiditatea în zona temperată variază în domeniul 50 – 95 %. În general
roua, ploile, grindina, ninsorile precum şi noroiul acţionează în sensul reducerii
durabilităţii peliculelor de protecţie;
- radiaţiile ultraviolete din spectrul luminos îmbătrânesc pelicula, iar cele
din spectrul roşu şi infraroşu o încălzesc;
- vânturile cu praf şi nisip exercită o intensă acţiune erozivă;
- ceaţa sărată de mare şi sarea împrăştiată pe şosele manifestă acţiune
intens corozivă asupra metalelor;
- poluanţii mediilor industriale (CO2, SO2, gazele acide, funinginea, praful
etc.) contribuie la coroziunea metalelor, la îmbătrânirea peliculei şi uzarea
caroseriei automobilelor;
- microorganismele, larvele şi insectele din mediul de exploatare
deteriorează în special părţile nemetalice.
În funcţie de condiţiile climatice specifice de exploatare se impune aplicarea
unui sistem de protecţie eficace a automobilului care să permită şi obţinerea unor
pelicule de acoperire estetice şi durabile.
Metodele de protecţie a metalelor împotriva coroziunii se pot aplica prin:
izolarea suprafeţei de mediul exterior; aplicarea unei acoperiri chimice; utilizarea
inhibitorilor şi prin protecţie catodică.
Acoperirile organice cu materiale peliculogene – adică acoperirile cu lacuri,
vopsele şi emailuri care după aplicarea pe o suprafaţă formează prin uscare o
peliculă aderentă şi continuă – asigură efectul anticoroziv, mai ales prin utilizarea
grundurilor anticorozive. Materialele peliculogene împreună cu grunduri sau
chituri formează „sistemul de vopsire“.

11
 2.2. Produsele de vopsire

Lacurile sunt soluţii de derivaţi celulozici, răşini naturale sau sintetice în

dizolvanţi organici cu sau fără adaos de uleiuri vegetale. De obicei, lacurile sunt
incolore sau slab colorate; coloraţia poate fi dată de răşinile utilizate sau de
coloranţii organici solubili şi transparenţi, adăugaţi.
După uscare, lacurile dau pelicule transparente şi lucioase (excepţie fac
lacurile pe bază de bitum, care nu sunt transparente).
Emailurile sunt lacuri în care s-au introdus pigmenţi metalici organici sau
anorganici. Se pot adăuga sau nu materiale de umplutură. Efectul de culoare este
dat de diversitatea pigmenţilor.
Peliculele obţinute sunt, deci, colorate, lucioase, cu un aspect perfect neted.
Grundurile sunt dispersii de pigmenţi şi materiale de umplutură în lacuri sau
uleiuri. Aspectul peliculei obţinute nu este lucios, ci semimat sau mat şi prezintă
duritate bună.
Grundurile stau la baza oricărei vopsiri, ele constituie primul strat aplicat şi
fac legătura între suprafaţa de vopsit şi celelalte straturi ale sistemului de vopsire;
deci, calitatea grundului este de cea mai mare importanţă. Dacă asupra aspectului
final al obiectului vopsit, grundul influenţează mai puţin, asupra protecţiei
împotriva coroziunii, grundul are cea mai mare însemnătate; un grund
necorespunzător compromite întregul sistem de vopsire.
Chiturile. Suprafaţa obiectelor grunduite poate să prezinte cavităţi şi
denivelări, datorate obiectului sau rezultate de la manipulări, tamponări etc. Pentru
eliminarea neregularităţilor şi obţinerea unor suprafeţe netede se folosesc chiturile.
Acestea sunt constituite din lacuri cu adaos mare de pigmenţi şi materiale de
umplutură. Chiturile se aplică prin diferite procedee, peste stratul de grund, având
şi rolul de a face legătura dintre grund şi grundul de culoare, vopsea sau email.
După uscare, care se poate realiza în limite mari de timp, chitul apare în straturi
dure cu aspect mat, uşor de şlefuit.
Grundurile de culoare, numite şi vopsele intermediare, sunt obţinute prin
dispersarea pigmenţilor şi a materialelor de umplutură, în lacuri şi uleiuri.
Cantitatea de pigment care se adaugă este mai mică decât în cazul grundurilor din
primul strat, dar mai mare decât în cazul vopselei care se aplică peste grundul de
culoare. Aspectul este semimat şi culoarea apropiată de cea a vopselei următoare.
Vopselele sunt dispersii de pigmenţi sau de pigmenţi şi materiale de
umplutură în diferite substanţe peliculogene. Ele sunt colorate şi acoperitoare, iar
după uscare dau pelicule cu aspect semimat sau lucios.
În general, lacurile şi vopselele se livrează în forma în care pot fi folosite,
eventual necesitând adăugarea unor cantităţi de diluanţi.

12
 În cazul unor materii prime peliculogene pe bază de răşini sintetice,
produsele pot consta din 2-3 componente care se livrează separat şi se amestecă
numai înainte de utilizare. În astfel de cazuri, produsul rezultat din amestec nu se
poate păstra un timp care depăşeşte numărul de ore al unui schimb; de aceea, se
prepară numai cantităţi care se folosesc repede.
Diluanţii sunt amestecuri de dizolvanţi, care servesc la diluarea lacurilor,
emailurilor şi vopselelor gata fabricate, pentru a le aduce la viscozitatea prescrisă
de tehnologie.
Materialele de şlefuit sunt materiale abrazive sub formă de piatră, pastă sau
fixate pe un suport de hârtie sau pânză care servesc pentru netezirea şi
uniformizarea suprafeţelor după chituire, sau între două straturi de vopsea.
Materialele de lustruit sunt emulsii de ceruri în apă, care conţin diferite
adaosuri de substanţe detergente şi substanţe uşor abrazive; ele se utilizează pentru
obţinerea unui grad înalt de luciu şi pentru încetinirea îmbătrânirii peliculelor pe
care le acoperă cu un strat subţire, protector, contra radiaţiilor ultraviolete.
Materialele de lustruit se pot prezenta sub formă de lichide sau de pastă.

Caracteristici generale ale materialelor de vopsire

Pentru a asigura o bună protecţie a suprafeţelor şi a le conferi un aspect
decorativ, lacurile şi vopselele trebuie să prezinte o serie de caracteristici specifice,
de care depinde calitatea lor.
Culoarea reprezintă o caracteristică importantă pentru obţinerea aspectului
plăcut al obiectelor vopsite. Există trei colori principale: roşu, galben şi albastru,
numite culori cromatice, la care se adaugă albul şi negrul, cunoscute sub numele de
culori acromatice; din combinarea acestora rezultă toate celelalte.
În practica vopsitoriei pe lemn şi metal, numărul nuanţelor de culori este
relativ redus.
O altă caracteristică importantă pentru calitatea unui material de vopsire este
fineţea pigmentului. Calitatea unui email sau vopsea este cu atât mai bună cu cât
pigmentul folosit la fabricare este mai fin măcinat şi mai uniform răspândit.
Fineţea de măcinare şi uniformitatea răspândirii pigmentului fac ca emailul
sau vopseaua să aibă o mai mare putere de acoperire şi deci consumul de email sau
de vopsea pentru acoperirea unităţii de suprafaţă să fie mai mic.
Fineţea de măcinare depinde de tehnologia fabricării pigmenţilor. În
fabricarea propriu-zisă a lacurilor şi a vopselelor, asupra acestei caracteristici se
poate interveni numai în parte. Când pigmentul este măcinat prea grosier, el trebuie
cernut prin site fine, pentru a introduce în amestecul de vopsea particule de
pigment numai până la o anumită mărime.
Se pot obţine vopsele necorespunzătoare chiar şi cu pigmenţi cu fineţea de
măsurare corespunzătoare, din cauza unei deficienţe în procesul de fabricare a

13
vopselelor (nerespectarea gradului de frecare); aceasta influenţează aspectul
peliculei şi chiar calitatea acoperirii. Dimensiunea maximă a particulelor de
pigment nu trebuie să fie mai mare decât grosimea peliculei uscate. Dacă aceasta
totuşi se întâmplă, suprafaţa vopsită va prezenta asperităţi evidenţiate, în special,
după uscarea peliculei, când pelicula, datorită evaporării dizolvantului, scade în
grosime. Pe lângă acest defect, datorită particulelor nescufundate complet în liant,
ele vor fi uşor deplasate din peliculă prin acţiuni mecanice şi porii rămaşi vor
constitui centre de atac pentru coroziune.
O altă caracteristică care influenţează calitatea unui material de vopsire este
capacitatea de întindere, proprietatea unui lac sau vopsea de a da o peliculă
uniformă ca grosime după un timp oarecare de la aplicare; această egalizare a
suprafeţei vopsite trebuie să se facă înainte de uscare prin dispariţia dungilor
rămase în urma vopsirii (de exemplu, cu pensula).
Capacitatea de întindere depinde de natura substanţei peliculogene, de
dizolvanţii utilizaţi (calitatea lor), de condiţiile de temperatură la aplicare etc.
Capacitatea de egalizare va trebui să fie mai mare la vopsele pe bază de ulei,
aplicate prin pensulare, unde apariţia dungilor în timpul aplicării este inevitabilă.
În general, însă, fiecare lac sau email trebuie să prezinte o bună capacitate de
întindere pentru ca pelicula obţinută să fie uniformă ca grosime pe toată suprafaţa
ei şi să aibă luciu.
Puterea de acoperire reprezintă capacitatea unui email sau vopsea de a
acoperi suprafeţele pe care sunt aplicate. Puterea de acoperire a unei vopsele se
evidenţiază mai ales când suportul este diferit colorat faţă de vopseaua aplicată. Cu
cât numărul de straturi de vopsea necesare pentru a face să se acopere suportul sau
stratul anterior de vopsea este mai mic, cu atât puterea de acoperire este mai mare.
În general, vopselele de culori închise au putere de acoperire mai mare. De
exemplu, un email negru acoperă mai bine un suport de culoare deschisă, decât un
email alb un suport negru. Totuşi, folosindu-se vopsele cu pigmenţi metalici (de
exemplu, bronzaluminiul), chiar şi o suprafaţă închisă la culoare va fi bine
acoperită, după primul strat.
Puterea de acoperire depinde, deci, de caracteristicile pigmentului utilizat,
precum şi de valoarea raportului dintre pigment şi liant.
Viscozitatea materialelor de vopsire, este, de asemenea, o caracteristică
importantă. Substanţele peliculogene – lacuri şi vopsele – se utilizează în stare
lichidă.
Gradul e viscozitate are o mare importanţă atât la aplicarea cât şi la
obţinerea protecţiei dorite. Viscozitatea optimă se stabileşte ţinându-se seama de
modul de aplicare a vopselei; în cazul aplicării cu pensula, o viscozitate prea mare
îngreuiază mult lucrul, iar în cazul aplicării vopselei prin pulverizare este necesară
o presiune mare.

14
 Dacă se foloseşte o vopsea fluidă, deci cu o viscozitate mică, se obţine, în
final, o peliculă prea subţire, puţin rezistentă, ceea ce determină aplicarea mai
multor straturi. În plus, datorită viscozităţii prea mici, vopselele aplicate pe
suprafeţe verticale sau chiar înclinate se vor scurge, formând perdele
neaspectuoase şi cu o acoperire necorespunzătoare.
Pentru a aduce un email sau o vopsea la o viscozitate necesară (alta decât
cea de fabricare), aceasta se diluează cu diluantul corespunzător, compatibil cu
tipul de diluant utilizat.
Viscozitatea se urmăreşte în permanenţă în timpul vopsirii:
Timpul de uscare este o caracteristică, de asemenea, importantă,
reprezentând timpul în care un lac sau o vopsea trece din stare lichidă în stare
solidă după aplicare.
Dacă viscozitatea variază în limite nu prea largi, timpul de uscare este foarte
diferit de la o clasă de vopsea la alta, mergând de la minute la zile.
Timpul de uscare depinde de natura substanţei peliculogene, de grosimea
stratului aplicat, de temperatura în momentul aplicării şi uscării etc.
Uscarea unui email sau unei vopsele se realizează în două etape. Prima etapă
este numită „uscarea la praf“; aceasta durează până când pe suprafaţa vopsită nu se
prinde praful; a doua etapă se termină prin uscarea completă, când pelicula pe
întreaga ei grosime s-a întărit. Obiectele vopsite pot fi manipulate şi supuse
încercărilor numai după uscarea completă (7-15 zile).
Uscarea diferă după natura substanţei peliculogene; cele la care întărirea
peliculei se realizează în urma evaporării dizolvantului volatil, adică are loc o
uscare fizică, au timpul de uscare relativ scurt, de la 15-30 min.
Când întărirea se realizează ca urmare a unui fenomen ciclic, timpul de
uscare este mai lung, de la 8-24 h.
Acestea au fost exemple de uscare la aer.
În tehnică, însă, uscarea se accelerează în cuptor, prin intermediul aerului
cald, a radiaţiilor infraroşii etc.; timpul de uscare se reduce până la maximum
30 min, la temperatura de 60-180 ºC. Uscarea lacului nu indică şi sfârşitul
evaporării dizolvantului sau terminarea reacţiei chimice care a avut loc în peliculă;
din această cauză obiectele se consideră apte pentru a fi date în exploatare sau
supuse încercărilor numai după trecerea perioadei de 7-15 zile, în care timp,
procesul de uscare completă este încheiat.
Nerespectarea condiţiilor de uscare specifice fiecărui produs de vopsire
conduce la acoperiri necorespunzătoare, atât din punctul de vedere al calităţii cât şi
al aspectului.
Mirosul şi toxicitatea sunt conferite, în special, de dizolvanţi şi diluanţi, care
sunt volatili. Există, însă, vopsele al căror miros este influenţat de liant; astfel, la

15
lacul de bachelită se descoperă uşor mirosul de fenol, la vopselele ureo-
formaldehidice, mirosul de formol etc.
Datorită conţinutului în dizolvanţi, în special aromatici, vopselele sunt
toxice.
În afară de cele expuse, pentru unele vopsele există o serie de alte
caracteristici care determină calitatea vopselelor: greutatea specifică, viteza de
sedimentare a pigmenţilor, rezistivitatea (pentru vopselele cu aplicare în câmp
electrostatic) etc.

16
 MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII ŞI P.S.I.

MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII

LA LUCRĂRILE DE LĂCĂTUŞERIE

În atelierele mecanice (strungărie, rectificare, frezare, honuire, rodare,

lustruire) precum şi pe liniile tehnologice de prelucrare mecanică, sursele de
pericol sunt determinate de: fixarea necorespunzătoare a pieselor, sculelor
aşchietoare şi a dispozitivelor universale sau speciale de prindere a piesei, aşchiile
ce se detaşează în timpul aşchierii, fragmente de scule aşchietoare (burghiu, piatră
de rectificat, cuţit etc).
Măsurile de prevenire a accidentelor în sectoarele de prelucrări mecanice,
rezultă din respectarea tuturor normelor specifice de protecţie a muncii cuprinse în
normativele departamentale şi în instrucţiunile proprii ale întreprinderii.
La polizarea şi rectificare principalul pericol îl constituie spargerea discului
abraziv.
De aceea este necesar ca discurile abrazive să fie verificate de organul
C.T.C. înainte de montarea pe maşină. Cele mai eficiente dispozitive de protecţie
sunt carcasele de protecţie, ecranele de protecţie, instalaţia de ventilaţie a
pulberilor produse.

MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII

LA LUCRĂRILE DE SUDURĂ

În atelierele de fabricat sau reparat caroserii de autovehicule precum şi în

sectoarele de recondiţionare a pieselor prin sudare şi metalizare electrică ori cu jet
de plasmă se pot produce electrocutări atunci când operatorul, neprotejat cu
echipament corespunzător atinge simultan două puncte care au între ele o diferenţă
de potenţial mai mare de 40V iar intensitatea curentului de peste 0,050A.
Protecţia împotriva electrocutărilor şi oftalmiilor se asigură prin:
- legarea la pământ sau la nul a surselor de energie, a maşinilor şi a pieselor;
- asigurarea inaccesibilităţii la elementele care fac parte din circuitele
electrice;
- deconectarea automată în cazul scurgerilor de curent sau atingerilor
periculoase.
La sudarea oxiacetilenică, aparatele vor fi prevăzute cu furtunuri speciale
pentru gaze, legate prin bride.
Se va evita contactul buteliei de oxigen cu grăsimile vegetale, animale sau
minerale, deoarece în contact cu oxigenul sub presiune grăsimile se aprind
producând explozie.

17
 Manevrarea robinetului de gaze se va face numai după ce arzătorul a fost
luat în mână în poziţia de lucru.
Sudorul va fi echipat corespunzător cu ochelari, şorţ, ghete.

MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII LA FABRICAREA ŞI

DEPOZITAREA MATERIALELOR DE VOPSIRE

Materialele de vopsire, datorită componentelor lor, sunt toxice şi uşor

inflamabile. Manipularea şi folosirea acestor materiale necesită, deci, respectarea
riguroasă a normelor de protecţie a muncii. Aceste materiale se depozitează în
condiţii speciale – atât din cauza pericolului de incendiu şi explozie pe care îl
prezintă cât şi pentru a nu dăuna calităţii lor – în ambalaje ermetic închise;
temperatura trebuie să fie sub 20ºC, dar nu mai mică de 5ºC, deoarece se produce
îngroşarea sau chiar congelarea materialelor, ceea ce dăunează calităţii lor; pe
butoaie, cutii sau bidoane se prevăd etichete pe care se scriu citeţ denumirea
materialului şi data fabricării sale.
În depozit şi staţiile de preparare a materialelor trebuie luate măsuri de
securitate împotriva incendiilor şi exploziilor. Depozitul trebuie să fie dotat cu
necesarul pentru localizarea şi stingerea incendiilor.
Pentru a se evita formarea unei cantităţi mari de vapori inflamabili, nu este
permis să se dilueze lacurile, emailurile şi vopselele în depozit, ci în staţiile de
preparare prevăzute cu instalaţii de ventilare specială.
Elementele constructive ale încăperilor destinate depozitării, precum şi
preparării vopselelor în vederea aplicării lor, ca pereţii, podeaua, ferestrele, uşile,
trebuie să fie executate din materiale rezistente la foc.
Încăperea în care se execută operaţia de preparare (diluarea şi aducerea la
viscozitatea prescrisă) trebuie să fie prevăzute cu două uşi de ieşire care se deschid
spre exterior.
Pentru protecţia organismului împotriva pătrunderii în organism a
substanţelor toxice, trebuie să se folosească materiale de protecţie corespunzătoare.
Împotriva vaporilor de dizolvanţi şi diluanţi se utilizează măştile de protecţie
cu cartuşe filtrante specifice.
Organismul expus timp îndelungat la acţiunea toxicelor mai curând sau mai
târziu resimte aceste influenţe, îmbolnăvirea provocată putând fi mult mai gravă.

18
 MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII
LA OPERAŢIILE DE APLICARE A MATERIALELOR DE VOPSIRE

Vopsirea cu pensula se poate executa în halele de lucru cu alt specific, cu

condiţia ca în apropiere să nu existe surse de aprindere, iar ventilaţia să fie capabilă
de o bună evacuare a diluantului.
Băile pentru vopsire prin imersiune trebuie să fie dotate cu sistem de
ventilaţie locală. Acestea trebuie să fie prevăzute cu capace care să se închidă
automat dacă se aprinde vopseaua aflată în baie. De asemenea, trebuie să fie
prevăzute local cu instalaţie de stingere a incendiilor cu bioxid de carbon.
Când pentru vopsirea pieselor se foloseşte ca mijloc de transport un conveior
suspendat, se vor prevedea un jgheab pentru scurgerea vopselei şi colectarea ei,
precum şi dispozitive de captare şi evacuare a degajărilor vătămătoare.
Vopsirea prin pulverizare trebuie să se efectueze, în mod obligatoriu, în
instalaţii special ventilate, prevăzute cu filtre umede sau uscate pentru reţinerea
particulelor de vopsea sau pe platforme de vopsire cu absorbţie prin pardoseală.
Piesele mici vor fi vopsite în nişe speciale ,cu absorbţie.
Nu se admite lucrul dacă instalaţia de ventilaţie nu funcţionează în bune
condiţii. Dacă ventilaţia nu este suficient de eficientă, vopsitorul va purta mască
împotriva gazelor sau a prafului.
Vopsirea electrostatică se execută în instalaţii închise. Personalul de
deservire va respecta cu stricteţe instrucţiunile de funcţionare şi întreţinere
elaborate de constructorul instalaţiei şi normele privind lucrul cu curenţii de înaltă
tensiune. În timpul funcţionării, accesul la instalaţie este interzis. Uşile de acces
vor fi blocate automat în timpul funcţionării utilajului. Instalaţia va fi echipată cu
aparatură specială pentru atingerea scânteilor care s-ar putea produce în timpul
procesului de vopsire electrostatică şi cu stingătoare cu bioxid de carbon care se
vor declanşa automat în caz de incendiu.

19
 BIBLIOGRAFIE

1. I. Sava, M. V. Popa, N. Dinescu – Tinichigiu-vopsitor auto, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1995

2. D. Marincaş, D. Abăitancei – Fabricarea şi repararea autovehiculelor rutiere,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982

3. F. Tănase, E. Baciu, I. Soare, N. Bejan – Tehnologia reparării automobilelor,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

4. P. Precupeţu, C. Dale, Th. Niţulescu – Desen tehnic industrial, Editura Tehnică,

Bucureşti

5. A. Brebenel ş.a. – Tropicalizarea şi protecţia anticorosivă a autovehiculelor,

Editura Tehnică, Bucureşti, 1982

6. D. Marincaş, E. Negruş – Combustibili, lubrifianţi şi materiale speciale pentru

automobile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

7. D. Abăitancei ş.a. – Motoare pentru automobile şi tractoare, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1978

20
 CUPRINS

1. REPARAREA ŞI CONTROLUL RADIATOARELOR DE RĂCIRE

1.1. Necesitatea răcirii ................................................................................. 1

1.2. Sisteme de răcire cu lichid ................................................................... 1

1.3. Radiatorul pentru lichidul de răcire .................................................. 3

1.4. Radiatorul de ulei ................................................................................. 5

1.5. Defecte şi remedieri .............................................................................. 6

Forma generală a radiatorului ................................................................. 10

2. PRODUSE PRINCIPALE DE VOPSIRE

2.1. Acţiunea factorilor de mediu şi necesitatea protecţiei

anticorozive a automobilelor .................................................................... 11

2.2. Produse de vopsire ............................................................................. 12

MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII ŞI P.S.I. ................................................ 17

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 20

21