Introducere

Modulul intitulat Introducere in sistemul mass-media se studiază in anul I, semestrul al II-lea sit e inițiază
intr-un domeniu care face parte integranta din fenomenul comunicării de masa de interes maxim pentru
profitabilitatea facultatii.
Competentele pe care le vei dobândi in urma studierii modulului sunt următoarele:
- Descrierea sistemului mass-media si a corelațiilor dintre componentele acestuia;
- Condiționarea istorica a devenirii sistemului;
- Explicarea tendințelor contemporane din sistem;
- Asumarea regulilor esențiale de transformare a evenimentului in material de presa.
Modulul este structurat in următoarele capitole:
- Presa scrisa;
- Radioul
- Televiziunea
- Noile media
In urma studierii capitolului intitulat Presa scrisa vei dobândi cunoștințe care iți vor conferi capacitatea:
- să corelezi preistoria cu istoria presei;
- să explici rezistenta ziarului in fata agresiunii online-ului;
- să argumentezi funcțiile presei scrise in raport cu mentalitățile.

1. Presa scrisa
Suprapus adesea peste un alt concept (comunicare de masă) mass-media desemnează ansambluri de
procedee, tehnici, instituţii, care generează mesaje pentru societatea de masă trăind în orizontul culturii de
masă, specifică lumii moderne, care apelează tot mai puţin la comunicarea directă şi tot mai mult la cea
mediată de sisteme tehnologice sofisticate. În chip firesc termenul mass-media, cu variantele mass media,
massmedia sau forma abreviată MM, s-a format pe terenul limbii engleze prin asocierea dintre cuvântul
englezesc mass desemnând masa de beneficiari ai culturii de masă şi cel latin media formă de plural
corespunzătoare singularului medium care trimite la mediatorii adică suporturile prin care mesajul ajunge
la beneficiari.

Mass-media implică tehnologia, modul de producere şi transport al mesajelor organizaţiilor care produc
sau transportă spre beneficiari indefiniţi aceste mesaje. În esenţă, mesajul produs şi transportat prin canale
specifice se adresează unei mase de beneficiari, tot mai largă pe măsură ce societatea de consum cucereşte
teritorii tot mai vaste schimbând radical modul de existenţă tradiţional sau patriarhal. Tehnicile,
instituţiile şi produsele create cu ajutorul sau datorită acestora se subordonează logicii comunicării de
masă care exclude relaţia directă dintre persoane, proximitatea spaţială a acestora rezervată tot mai mult
spaţiului privat. Comunicarea în interiorul instituţiilor este tot mai mult mediată de tehnologiile
informatice, persoane aflate la distanţe minime comunică tot mai mult prin email, messenger, intranet, sau
îşi îşi procură informaţiile prin site-uri, baze de date, biblioteci virtuale, portaluri etc., excluzând
comunicarea cu persoana care le-ar putea oferi simpla informaţie sau, pe lângă aceasta, şi conexiunile
fireşti ale acesteia. Comunicarea mediată cucereşte tot mai mult lumea devenită de acum sat planetar
(M.Mc Luhan) ceea ce nu exclude însă şi o criză a comunicării, un Babel modern în care socializarea
indivizilor este tot mai dificilă, formele de autism social fiind tot mai numeroase.

1
Rolul determinat al noilor tehnologii care permit multiplicarea şi distribuţia produselor media (ziare,
reviste, emisiuni radio, TV etc.) este indubitabil numai că în toate acestea există precarităţi de securitate
tehnică şi de acurateţe a transmiterii informaţiei corecte. Deşi concurează acerb şi cu tot mai multă
eficienţă comunicarea personală nemediată, tehnologiile informatice tot mai accesibile ca preţuri de cost
şi distribuţie teritorială nu reuşesc să înlocuiască nevoia omului de a comunica direct cu semenul său,
chiar şi nonverbal, medierea fiind doar soluţia societăţii de consum ieftină şi adesea îndoielnică. Şi aici
consumismul dezarmat de mişcări tot mai prezente în spaţiul public ( ecologiste, pacifiste, antiglobalizare
etc.) îşi spune însă cuvântul tot mai mult, nicio componentă a vieţii de azi nerămânânâd în afara acestei
provocări extrem de tentante.

Funcţiile mass-media

De la Gutenberg la mass-media a trecut peste o jumătate de mileniu, timp în care s-au acumulat cunoştinţe
noi, tehnici şi tehnologii tot mai performante, mobilităţi greu de bănuit atunci când calul era cel mai rapid
mijloc de deplasare şi până azi când se circulă curent cu viteze supersonice şi planetele apropiate ne sunt
accesibile. În esenţă însă diferenţa dintre presa lui Gutenberg şi tehnologia informatică este doar una de
performanţă tehnică, nu neapărat şi una de eficienţă a cunoaşterii, dacă excludem din discuţie cultura de
masă, în Renaştere un ideal nici măcar gândit, darămite pus în faptă. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit
cu viteză uluitoare pentru acele vremuri în întreg spaţiul european; ea permitea nu doar tipărirea de cărţi,
ci şi cea de ziare, numai că a trebuit să treacă încă un secol şi jumătate până când acest lucru să fie posibil,
adică să fie cititori suficienţi într-un spaţiu apropiat (mari oraşe), astfel încât ziarul să fie accesibil ca preţ
şi ca distribuţie promptă.

Mass-media se adresează spaţiului public, ceea ce presupune o relaţie directă cu societatea. Consecinţele
acestei relaţii, influenţele exercitate sau misiunile pe care societatea i le atribuie se cumulează în termenul
generic de funcţie a acestuia. În consecinţă, scopul, cerinţa sau aşteptarea se înglobează în aceleaşi
concept şi se aplică fără dificultate la toate funcţiile socio-culturale ale mass-media. De la un autor la altul
sau de la un tip de presă la altul, numărul funcţiilor diferă, ceea ce nu înseamnă însă că pot fi identificate
cele de maxim impact la nivelul culturii de masă, excluzându-se din discuţie presa de nişă (care se
adresează unui public restrâns, specializat şi fidel domeniului).

Funcţia de informare

Nelipsită din niciuna dintre clasificări, este cea care exemplifică existenţa atâtor forme de media, care fie
se completează, fie se concurează în a-l bombarda pe utilizator cu informaţii dintre cele mai diverse, unele
cu impact imediat, căci ţin de regula proximităţii spaţiale sau temporale, altele de interes general, care
însă nu modifică în niciun fel comportamentul individului sau grupului. Între o informaţie despre
schimbarea bruscă a vremii şi atribuirea premiului Nobel pentru literatura unui anumit scriitor, impactul
imediat asupra consumatorului de mass-media va fi maxim în cazul primei informaţii, şi repede uitat în
cazul celei de-a doua. Răcirea bruscă a vremii, previzionată de un buletin meteo, va fi însoţită de
comentarii numeroase, se vor pregăti hainele şi încălţămintea adecvate, se vor izola spaţiile sensibile la
frig, pe când un nume de scriitori adesea greu de pronunţat şi dintr-o literatura mai puţin cunoscută va fi
uitat în momentele următoare de o proporţie covârşitoare a celor care au citit (recepţionat) ştirea
respectivă. La rândul lor, informaţiile pot fi generale, instrumentale sau de prevenire, toate acestea, în
dozaje bine gândite, fac obiectul de interes al producătorilor de media care mizează pe efectul de
dependenţă al cititorilor de informaţia pe care presa i-o aduce zilnic în faţă supra-informându-l şi

2
transformându-l astfel într-un cititor pasiv al evenimentelor pe care el le accesează prin text, sunet şi
imagine, fără să reacţioneze însă în vreun fel oarecare. Bombardamentul informatic dă individului
senzaţia de control asupra lumii înconjurătoare, dar lipsa informaţiilor îl panichează, el devenind
dependent de ziare, radio sau televiziune. Renunţarea la aceste comodităţi de informare este analogă cu
efectul de sevraj pe care îl au consumatorii de droguri, de alcool, de tutun, de cafea, în grade diferite,
desigur, dar evident atunci când timpul liber trebuie umplut cu ceva. Politicul, economicul, socialul,
juridicul etc. oferă publicului prin intermediul canalelor mass-media informaţii generale, care permit apoi
individului să se raporteze la lumea în care trăieşte, deşi datele esenţiale ale vieţii sale nu se schimbă prea
mult. Un cutremur într-o zonă îndepărtată, un accident aviatic, prăbuşirea unei bănci din alt continent, o
condamnare la moarte într-o ţară cu regim totalitar, îi reţin atenţia şi le memorează chiar până când altele,
la fel de catastrofale şi violente, vor veni în ziua următoare să-i ocupe zona de maxim interes cognitiv.
Confortul psihologic pe care informaţia generală îl dă beneficiarului de media este speculat comercial,
căci acesta devine dependent de cunoaşterea mijlocită de canalul respectiv fidelizarea realizându-se
adesea prin strategii de persuadare extrem de sofisticate.

Informaţiile instrumentale sunt cele care îi permit cititorului să se orienteze în activităţile sale zilnice, îl
scutesc de efortul deplasărilor la distanţe considerabile de casă sau de serviciu, îl ajută să-şi organizeze
viaţa. Astfel de informaţii sunt primele căutate într-un ziar, la radio sau TV, sunt accesate preponderent pe
Internet. Ele vizează starea vremii, programele instituţiilor de divertisment, transportul public, cotaţia
valutară şi bancară, noutăţile comerciale, ofertele de vânzare, cumpărare sau schimb, decese, închirieri,
sfaturi medicale, reţete culinare, soluţii de slăbire etc. Cuantumul informativ al acestora nu este prea mare
şi de aceea au o valoare relativă, însă pe moment ele se dovedesc extrem de utile. Tocmai de aceea presa
de proximitate (locală) este adesea preferată celei centrale care nu are cum să acopere cu informaţii
instrumentale aşteptarea beneficiarilor de media. Presa specializată în publicitate (tipărită sau emisiuni),
canalele de tip teleshopping, se explică tot prin interesul maxim pe care îl au informaţiile instrumentale.

Informaţiile de prevenire îl ajută şi-l ghidează pe beneficiarul media în organizarea vieţii sale, căci
anticiparea îi lasă răgazul să-şi ia măsurile de protecţie pe care le consideră utile. Buletinul meteo îl
previne despre pericolele care-l ameninţă în ziua următoare, iminenţa unei epidemii îl determină să se
protejeze, cursul valutar în creştere îl consiliază că e bine să-şi plătească acum ratele scadente,
schimbările de numere de telefon, de adrese, de legi, de mers al autobuzelor, trenurilor, avioanelor sunt
importante, căci îl ajută să-şi rezolve nevoile sociale din ziua / zilele următoare. Informaţia de prevenire
are rolul de a combate panica sau nepăsarea, disfuncţii evidente, dar reuşeşte câteodată să aibă acelaşi
efect ca şi zvonul prin circulaţie orală, se folclorizează şi ajunge în cele din urmă la catastrofic. Faptul că,
de la ziar la ziar sau de la un post TV la altul, informaţia de prevenire cunoaşte nuanţe extrem de variate şi
agravante ca efect îi determină pe beneficiari să acţioneze imprevizibil. Dacă se anunţă că falsificatorii de
bani au pus în circulaţie bancnote măsluite, în ziua/zilele următoare cei care le manevrează controlează
aceste hârtii cu o insistenţă adesea comică, panica explicând comportamentul lor. Pe pachetele de ţigări
sunt imprimate informaţii cu caracter preventiv, dar nepăsarea fumătorilor merge până acolo încât fac
glume pe seama acestor îndemnuri alarmante la prezervarea stării de sănătate.

Funcţia de interpretare

O ştire nu e lansată niciodată în stare genuină, ea fiind însoţită de o sumă de interpretări justificate
cultural şi care ţin cont de “orizontul de aşteptare” al cititorului generic de presă scrisă sau audio-video.

3
Dincolo de faptul în sine e importantă interpretarea care se dă acestuia şi care începe odată cu selecţia
informaţiei, a modului de punere în pagină sau eter, a întinderii acesteia. În plus, contextul în care este
plasată informaţia sau comentariile pe marginea acesteia duc interpretarea mult mai departe. De aici până
la inducerea unei idei personale sau până la manipularea prin media nu mai sunt prea mulţi paşi şi de
aceea presa modernă (mai puţin cea de scandal) delimitează informaţia propriu-zisă de opiniile gazetarilor
sau ale celor chemaţi să comenteze evenimentul. În pagini distincte sau în secţiuni (emisiuni) speciale
opinia ia forma editorialului, a comentariului, a analizei, a pamfletului. Formele moderne de jurnalism
inserează comentarii ale cititorilor, ale ascultătorilor sau telespectatorilor în formatul unei pagini sau
emisiuni, obţinându-se astfel un feed-back prompt şi cu impact foarte mare asupra audienţei. Beneficiarul
media iese din rolul pasiv şi devine el însuşi formator de opinie, interpret al informaţiei pe care o
completează cu date noi, cu conexiuni personale şi căreia îi atribuie sensuri la care gazetarul nu s-a
gândit.

Funcţia de relaţionare

Relaţionarea dintre indivizi pe timpul unei emisiuni, legăturile emoţionale, curiozităţile, (in)satisfacţiile
generate de eveniment, întâmplare, poveste, vizează de acum o componentă socială semnificativă. O
partidă de fotbal a echipei naţionale ţine legaţi de televizoare, de aparatele de radio şi, a doua zi, de
gazetele care publică comentarii ale meciului milioane de indivizi ale căror reacţii sunt consonante;
milioane de indivizi exclamă, oftează sau jubilează în acelaşi timp, fără ca cineva să le ceară explicit acest
tip de relaţionare sincronă. Alta este situaţia în cazul minutelor de doliu naţional, a zilelor pământului,
când se procedează la oprirea activităţilor sau la stingerea luminii electrice timp de câteva clipe (minute)
la aceeaşi oră, impactul psihologic fiind însă mult mai redus şi mai greu de cuantificat. O olimpiadă, un
campionat mondial, un zbor interplanetar leagă oamenii planetei care se uită toţi, în direct, la acelaşi
eveniment, împărtăşind aceleaşi valori şi reprezentări culturale. Efectul obţinut este cel de “sat planetar”
în care toţi ştiu tot despre ceilalţi. Şi evenimentele catastrofice creează astfel de solidarizări: un atentat, un
război, o catastrofă creează acelaşi tip de solidaritate umană, deşi indivizii nu s-au cunoscut între ei şi nici
nu se vor cunoaşte vreodată. Mass-media suplineşte astfel nevoia de călătorie, de senzaţional, povestit şi
tras în cărţi, de miraculos chiar, generând mituri moderne al căror impact formativ este adesea sensibil
mai pregnant decât al celor culturale. Coagularea socială realizată în jurul acestor evenimente este
factorul decisiv în realizarea coerenţei de gândire şi acţiune a colectivităţilor din lumea modernă.

Funcţia de culturalizare

Prin mass-media, valorile culturale ale unei lumi ajung la destinatar de la cele mai fragede vârste. Copilul
este bombardat cu informaţii culturale promovate de mass-media (produse de igienă şi hrană) încă de
când nu e în stare să articuleze cuvinte. Apoi jucăriile, poveştile şi imaginile pe diferite suporturi îl
familiarizează cu lumea în care urmează să intre. Filmele şi emisiunile radio-TV, spectacolele şi celelalte
produse media înlocuiesc treptat rolul familiei, al şcolii sau al religiei; valorile şi modelele culturale,
formarea gândirii şi a comportamentelor sunt tot mai des preluate de mass-media, a cărei logică de tip
consumist devine comportament de zi cu zi al copilului. Totul i se cuvine, căci totul e făcut ca să-l
satisfacă pe el, crede copilul care stă tot mai mult timp în faţa televizorului ori, mai târziu, în faţa
calculatorului, decât în preajma părinţilor, identificaţi şi ei cu personaje promovate de mass-media.
Această asumare a valorilor unei lumi dominante de consum devine mai apoi logică a existenţei tânărului
sau maturului, veşnic nemulţumiţi de cât are, veşnic îndatorat, mereu în căutare de mai mult şi mai bine.

4
La fel se petrec lucrurile şi cu cei care-şi părăsesc cultura primară, datorită emigraţiei, integrarea lor în
marea cultură, în paralel cu uitarea celei primare (aculturaţie), realizându-se preponderent prin vectorul
mass-media: îmbrăcăminte, gesturi, atitudini, comportamente, limbă, mentalităţi, vin să-l ajute în
integrarea socială pe care mass-media o promovează pe toate căile ca fiind valoarea culturală cea mai
înaltă. Şi cum ţările de destinaţie sunt de regulă şi bogate, noii veniţi îşi asumă valorile culturale ale ţării
primitoare prin intermediul mediei audio-vizuale, cele mai la îndemână şi abia apoi prin intermediul
presei tipărite, a cărţilor şi a spectacolelor, mult mai costisitoare şi mai greu accesibile.

Mass-media promovează valorile culturale (pozitive şi negative) ale lumii din care face parte integrantă
şi-n acelaşi timp îi conservă achiziţiile, dovedindu-se extrem de rutinieră şi restrictivă cu ceea ce vine din
alte lumi. Ele pot fi cel mult tolerante cu astfel de valori, dar în foarte rare cazuri face pasul de la
multiculturalul tolerant la interculturalul ce mizează pe asumarea culturii celuilalt în forme nefiltrate de
propria cultură. Media spun, în general, ceea ce beneficiarul, speriat de Celălalt care-i poate lua locul de
muncă şi-i ameninţă rutina existenţei, vrea să audă, să vadă şi să citească; de aceea toleranţa este singura
atitudine văzută ca fiind corectă, deşi ea mizează pe inegalitatea indivizilor şi pe minima înţelegere faţă
de cel venit din alt mediu social, din lumea celor cu dizabilităţi sau din altă rasă.

Valorile unei culturi nu sunt întotdeauna pozitive, ceea ce nu înseamnă însă că impactul acestora nu este
deosebit de puternic, inducând comportamente, interdicţii, prescripţii şi restricţii ce acţionează în zona
culturală respectivă şi chiar depăşeşte adesea graniţele. Este, de pildă, cazul filmelor western americane,
al celor cu mafioţi din Italia sau al celor româneşti cu haiduci, ale căror norme comportamentale cu accent
pe violenţă şi autoritarism sunt mai degrabă negative şi explică multe din comportamentele deviante ale
membrilor colectivităţilor respective. În cazul culturii române, mitul haiducului justiţiar (ia de la bogaţi şi
dă la săraci) explică, în bună parte, comportamentul antisocial al românilor strămutaţi de la sat la oraş sau
plecaţi în străinătate pentru a-şi găsi un rost, dar eşuând adesea în delincvenţă, căci li s-a indus ideea că
jefuirea bogatului este un act de dreptate.

Funcţia de divertisment

Pe măsură ce confortul creşte, serviciile sunt tot mai numeroase, timpul de lucru se reduce, nevoia omului
societăţii de consum este direcţionată spre divertisment, forma cea mai simplă de a-şi umple cu ceva
timpul liber (loisir) şi de a se supune logicii consumiste, căci nimic din oferta de divertisment nu e
inocent. Ziarele, posturile comerciale de radio şi TV, noile media chiar se bat pentru pentru tiraje şi
audienţe tot mai mari, căci dincolo de popularitate, este publicitatea cu atât mai bine plătită cu cât ratingul
emisiunii este mai mare. O formulă de emisiune de divertisment cu impact major la public devine rapid
format exportabil, ceea ce sporeşte eficienţa financiară a producătorului respectivului bun cultural.
Mondializarea a adus cu sine şi alte forme de divertisment exportat cu succes în alte spaţii culturale.
Publicaţii precum “Reader's Digest”, “National Geographic”, “Cosmpolitan”, se tipăresc în zeci de
exemplare în ţările de origine şi au variante în nenumărate limbi cu tiraje enorme care le transformă în
produse de divertisment cu eficienţă economică mai mare decât cea a produselor industriale. Publicitatea,
nerefuzată de acestea, este şi ea o sursă considerabilă de venituri.

Publicaţiile de gen (pentru bărbaţi, femei, adolescenţi), de bricolaj, de scandal, cu profil auto, sau
informatic, răspund şi ele nevoii de a umple cu ceva atractiv timpul liber, dar rege al divertismentului
rămâne televizorul care transformă totul în spectacol; de la starea vremii la criza financiară, de la
moravuri la istorie, totul intră sub umbrela divertismentului care apelează la modalităţi specifice

5
spectacolului, cel mai adesea de calitate îndoielnică şi interpretează lumea în forme deformatoare care dau
însă satisfacţie de moment omului societăţii de consum.

Tipuri de presă

Încă de la începuturile ei, presa a fost în atenţia puterii laice sau religioase care a căutat fie să şi-o
subordoneze, fie să o restricţioneze prin procedee economice, administrative sau legislative, astfel încât
influenţa acesteia în stat să fie limitată sau chiar anihilată. Curajul şi curiozitatea ziariştilor au fost
întotdeauna elemente care au neliniştit puterea şi au determinat să reacţioneze, de cele mai multe ori
restrictiv, în legătură cu libertatea de care presa a avut nevoie. În esenţa ei, presa nu are nevoie de legi
speciale, căci se supune sistemului economic, administrativ şi legislativ ca orice individ sau instituţie
comercială. Un simplu cod deontologic este suficient ca să-l apere pe jurnalist de erori şi greşeli care să-l
expună legilor civile sau penale. Când greşeşte, el este un simplu cetăţean pe care instanţa îl judecă cu
aceeaşi măsură ca pe semenii săi. Puterea, concurată în exercitarea atribuţiilor sale de către presă (care de
altfel s-a autoproclamat “a patra putere în stat” după cea politică, legislativă şi judiciară) a fost mereu
tentată să legifereze şi să restricţioneze prin legi şi măsuri administrative sau economice libertatea de
expresie a instituţiilor media care sancţionează cu promptitudine şi eficienţă crescândă politicul,
parlamentarismul şi sistemul judiciar, toate acestea din urmă funcţionând după legi proprii care-i
protejează şi le acordă privilegii care exced obligaţiile.

Relaţiile puterilor din stat cu presa nu sunt dintre cele mai amabile, căci vocea publică trăieşte din
greşelile şi ezitările lor, urmăreşte cu insistenţă efectele măsurile adoptate şi sancţionează vehement
oamenii puterii, de câte ori are ocazia. Aceştia din urmă au înţeles că presa poate deveni un aliat în
promovarea propriei imagini şi adoptă o atitudine binevoitoare sau chiar colaborează cu presa, în
beneficiul propriu, al formaţiunii politice sau al instituţiei din care face parte. În funcţie de sistemul politic
şi de modul în care sunt gestionate relaţiile dintre presă şi putere se pot identifica mai multe modele, unele
restrictive, altele permisive, niciunul însă perfect.

a) Modelul autoritarist

Autoritarismul statal aplicat presei datează de la primele manifestări ale acesteia în forme care amintesc
de ziarele contemporane. Astfel, în secolul al XVII-lea, autoritarist prin excelenţă, primele gazete (bi- sau
trihebdomadare) stârnesc neliniştea autorităţilor care le taxează sever, le interzic accesul la informaţia
oficială, le pun piedici în calea distribuţiei. Primii gazetari au de ales între a fi aserviţi puterii şi a obţine
astfel un monopol absolut al tipăriturilor de tip gazetă (e cazul francezului Renaudot şi al publicaţiilor
sale, cea mai cunoscută fiind Gazette), fie să surclaseze măsurile draconice ale autorităţii regale sau
ecleziastice prin subterfugii tehnice (mărirea formatului, mimarea importului), fie prin regimul
semiclandestin al aplicaţiilor. Proprietatea privată limita oarecum influenţa puterii asupra presei, dar nu
până într-atât încât să fie oprite formele de constrângere care luau aspect administrativ, economic sau
chiar ecleziastic. Puterile nelimitate ale bisericii, ale regalităţii şi ale statului făceau posibile abuzurile, iar
presa trebuia să se supună acestor constrângeri sau să dispară, situaţie mai periculoasă decât limitarea
prerogativelor, căci se pierdea un teren câştigat cu greu, adică cititorii şi sistemul prin care informaţia
ajungea la aceştia. Controlul autoritarist al statului se exercita şi se exercită încă în regimurile totalitare
prin două forme specifice: privilegiile şi restricţiile.

6
Cele dintâi favorizează anumite persoane fidele puterii şi dispuse să facă aproape orice pentru a rămâne în
graţiile acesteia. Drept recompensă, aceştia obţin un monopol absolut, sprijin financiar direct, scutiri de
taxe şi impozite, prioritate absolută la informaţia oficială, atenţii generoase pentru gazetari şi alte forme
mai mult sau mai puţin vizibile de stimulare a obedienţei faţă de putere.

Restricţiile inventate de sistemele autoritariste sunt şi ele extrem de numeroase. Prima formă de restricţie
a fost licenţa, adică autorizaţia oficială dată de guvern sau rege pentru editarea unei publicaţii, selectându-
se astfel oamenii fideli regimului şi constrângându-i apoi la obedienţă. Cele de ordin economic şi
administrativ vizau fixarea unor impozite şi a unor preţuri de distribuţie foarte mari. Taxa de timbru este
cea mai cunoscută formă de impozitare excesivă şi se aplică pentru fiecare pagină tipărită, mărirea ei până
la sufocarea gazetei fiind o formă de constrângere extrem de eficientă. Constrângerea juridică se regăseşte
în legi şi reglementări care înfierau trădarea sau instigarea la revoltă şi le pedepseau în consecinţă cu
suspendarea gazetei.

Istoria presei consemnează numeroase cazuri în care statul autoritarist a acţionat discreţionar cu jurnaliştii
şi instrumentele prin care ei îşi exercitau dreptul la opinie – ziarul. Obstrucţionările vin de la regalitate, de
la biserică sau chiar de la formele republicane, căci tentaţia de a controla presa este mare, formele de
cenzură, dovedindu-se extrem de numeroase şi de rezistente în timp. Din păcate, ele n-au dispărut nici
astăzi, în state cu regimuri mai mult sau mai puţin democratice, existând în continuare tentative de a
îngrădi dreptul la libertatea cuvântului, sub pretexte dintre cele mai imprevizibile.

b) Modelul comunist

În comunismul de sursă sovietică, exportat apoi în multe dintre ţările lumii pentru lărgirea sferei de
influenţă, presei i s-au trasat sarcini obligatorii de educare a maselor în sprijinul noii ideologii, de
obedienţă totală faţă de regim şi de factor stimulativ al economicului şi politicului. Prin presă, statul îşi
exercita puterea, adică promova şi distrugea oameni, propaga noua ideologie, elogia superioritatea
sistemului comunist şi prezenta în culori sumbre, tenebroase, lumea capitalistă. Jurnalistul este el însuşi
un activist al partidului comunist, obligat prin aceasta la partizanat şi răsplătit cu privilegii considerabile.

Singura formă de presă permisă în regimul comunist este cea controlată de partid prin numirea
directorilor şi redactorilor, prin controlul direct al fiecărui material tipărit, prin alocarea cotelor de hârtie
şi asigurarea distribuţiei produsului jurnalistic. Accesul la informaţie era şi el limitat, doar cea oficială,
pregătită şi interpretată în cabinetele puterii fiind lăsată să apară. Selecţia acesteia era în sarcina unui
întreg aparat de partid care colabora cu instituţiile de presă, astfel ca regimul comunist să apară ca fiind
cea mai bună lume posibilă. Cortina de fier, instalată odată cu declanşarea războiului rece, a transformat
presa scrisă şi audio-vizuală într-un instrument de propagandă politică şi a obligat-o să se antreneze într-o
bătălie ideologică cu cea occidentală. Pentru aparenţa de liberalism, erau lăsate să circule gazete
occidentale editate de partidele comuniste, dar era barată complet difuzarea celorlalte gazete, unele
posturi de radio erau bruiate, iar de accesul la alte televiziuni nici nu putea fi vorba.

Limba de lemn a presei comuniste şi-a creat un stil al gazetăriei de partid în care superlativele cele mai
inovative erau puse în text pentru a lăuda oameni sau fapte care altfel ar fi putut trece neobservate. De aici
venea senzaţia de şablon generalizat: toate ziarele scriau despre aceleaşi evenimente în aceleaşi cuvinte, şi
se întreceau în elogii ce luau adesea forme deşănţate.

7
Cenzura de tip comunist a fost mai puternică şi mai eficienţă decât orice altă formă de restricţionare
anterioară. Cenzorii de presă formau un corp distinct, erau o structură piramidală reprezentată în toate
centrele de putere şi acţiona la comandă, după reguli extrem de severe, fiind tabuizate idei, realităţi şi
chiar cuvinte. Cenzorul era activist de partid, cu o soldă generoasă care-l stimula să nu lase nimic
neverificat şi neepurat de aluzii, ironii, critici sau forme mascate de revoltă. Când cenzura s-a desfiinţat
oficial din motive de democraţie simulată, foştii cenzori au devenit jurnalişti sau editori, şi au continuat să
lucreze în redacţii după aceleaşi reguli, simulând însă o deschidere spre normalitate.

O formă specifică a modelului comunist o reprezintă autocenzura: ziaristul sau redactorul de carte îşi
supravegheau cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună domeniul care le asigura privilegii nenumărate,
specifice aparatelor. În ceea ce scria, ziaristul din presa de partid avea grijă să elimine orice echivoc, să
critice doar ceea ce era permis, să se ferească de capcane ideologice. Greşelile, intenţionate sau efect al
neglijenţei, erau pedepsite cu asprime, condeierul pierzându-şi odată cu statutul de jurnalist/editor şi toate
avantajele, deloc puţine, care decurgeau din acest zel obedient.

Dacă puterea în sine (comunistă), instituţiile de presă (centrale şi locale) şi jurnaliştii (în mod obligatoriu
membri ai partidului comunist) erau situaţi pe aceeaşi baricadă ideologică, publicul
cititor/ascultător/spectator TV reacţiona prin indiferenţă, prin “cititul printre rânduri”, prin mimarea unui
interes de moment, în cerc restrâns (familie, grup) formele de rezistenţă fiind mai mult decât evidente.

c)Modelul liberal

La polul opus al modelului autoritarist/comunist se află cel liberal, care însă nu coincide cu doctrina
politică respectivă, ce mizează pe maxima permisivitate, pe respectul proprietăţii şi pe dreptul individului
de a fi informat corect şi prompt. Controlul statului este înlocuit cu cel al proprietarului instituţiei de
presă, care impune (în grade diferite de la caz la caz) redacţiei o anumită orientare politică şi standarde
economice severe, ca efecte adesea imprevizibile, căci dependenţa de public şi de publicitate impune
concesii şi adaptări continue. Cenzura politică este exclusă, dar presiunea economică e maximă: niciun
proprietar de ziar sau post radio-TV nu-şi poate permite o investiţie nerentabilă. Evident că între controlul
absolut al statului şi cel al proprietarului de ziar, constrâns de reguli economice de rentabilitate, este de
preferat cel de-al doilea, care nu este interesat de conţinuturile articolelor, ci de impactul pe care acestea îl
au asupra publicului. Cu cât numărul de cititori este mai mare şi constant în acelaşi timp, cu atât şi
publicitatea atrasă este mai multă şi mai bine plătită. O instituţie de presă funcţionează după reguli
comerciale severe (excepţie fac posturile publice de radio şi TV) şi de aceea presiunea economică este
continuă şi vine din două direcţii. Primii care exercită o presiune constantă sunt beneficiarii direcţi ai
produsului media, ei trebuie câştigaţi zi de zi prin materiale publicate şi adoptate “orizontului de
aşteptare” propriu, fidelizarea lor fiind obţinută adesea prin concesii calitative. Una dintre concesiile la
îndemâna instituţiilor este tabloidizarea ziarului sau mărirea dozei de divertisment din grila de programe a
radioului şi televiziunii. Evident că sunt sacrificate funcţiile de informare şi interpretare, a căror ţintă este
un public instruit dar restrâns numeric. A doua presiune, considerabil mai puternică, vine din partea celor
care comandă publicitate: firme, instituţii, agenţii de publicitate. Tirajul sau audienţa, ritmicitatea şi
distribuţia, formatul şi calitatea sunt criterii determinate în contractul de publicitate, ce aduc venituri
consistente şi constante; nicio instituţie de presă n-ar putea supravieţui în economia de piaţă, dacă n-ar
exista aportul consistent al publicităţii. În felul acesta, publicitatea forţează redacţia să atragă cât mai

8
mulţi cititori/ascultători/telespectatori prin adoptarea mesajului, stilului şi chiar a conţinuturilor la
cerinţele publicului aducător de publicitate, dacă e numeros şi rămâne fidel ziarului sau postului.

Controlul exercitat de către presă asupra puterilor propriu-zise nu e un act în sine, dezinteresat şi corector
de atitudini, ci mai degrabă este expresia aşteptărilor unui public nemulţumit de excese şi voluntarisme.
Sancţionarea acestora de către presă dă iluzia unei lumi mai bune, posibilă prin acţiunea concertată a
mediei şi cititorilor, în realitate însă primează ideea de spectacol ce atrage mulţimi imense de beneficiari
ai produsului mediatic, la rândul lor potenţiali primitori ai mesajului publicitar ce sporeşte consumul şi dă
bilanţ pozitiv afacerilor. Epoca romantică a presei justiţiare a apus demult, ceea ce a rămas în loc e legea
pieţei, interesată de cerere şi ofertă, şi într-o măsură mult mai mică de libertatea asumată a gazetarului şi a
instituţiei pe care o slujeşte. Acesta nu e cavalerul în armură care se luptă cu balaurul (puterea) şi-l biruie,
ci un Don Quijotte plin de iluzii şi speranţe deşarte, ale cărui asalturi sfârşesc întotdeauna în derizoriu.
Mizele gazetarului în ipostaza donquijotescă sunt întotdeauna mari, în schimb revenirea la realitate este
mult mai dureroasă; modelul liberal reduce totul la profit şi de aici limitele sale.

d)Modelul serviciului public

Intermediind între public şi putere, presa îşi asumă o responsabilitate socială de care au nevoie cele două
elemente ale lanţului social: cititorii şi statul. Obligată să ţină cont de legile economiei şi de cele juridice,
presa nu poate ocoli fără riscuri majore interesul beneficiarului principal – publicul, altfel spus se pune în
serviciul acestuia, informându-l, distrându-l, socializându-l şi obligându-l să devină un consumator
consecvent şi discplinat al diferitelor tipuri de produse – condiţie a bunului mers al societăţii.

Noile tehnologii ale secolului al XX-lea, care au dus la apariţia radioului, televiziunii şi internetului, au
modificat, în esenţă, modelul liberal de presă, gândit mai ales pentru ziare şi alte publicaţii media.
Numărul acestora din urmă poate fi nelimitat, pe când cele electronice au limite de dezvoltare din cauza
frecvenţelor ce trebuie gestionate de organisme specializate, astfel încât să nu fie încălcată libertatea
presei, dar nici să producă suprapuneri ale acestora. În funcţie de utilitatea publică a postului solicitat, i se
atribuie sau nu o frecvenţă, ceea ce duce la asumarea de responsabilităţi centrate de-acum pe utilitarism şi
mai puţin pe beneficiul cu orice preţ.

Profesionalizarea jurnalismului este al doilea element definitoriu al serviciului public. Vechiul gazetar
învăţa meserie „la locul de muncă”, urcând treaptă cu treaptă în ierarhia publicaţiei. Noul jurnalist este
şcolit în facultăţi de profil, cunoaşte ab iniţio regulile fundamentale, drepturile şi constrângerile profesiei,
îşi asumă responsabilităţi publice şi respectă un cod deontologic cu prevederi destul de severe. Instanţe
profesionale îl judecă pentru încălcarea eticii profesionale, astfel încăt devierile în dependenţe politice sau
economice să fie limitate la maxim. Datorită acestor reguli, jurnalismul este mai mult decât un „câine de
presă” al democraţiei, devenind un formator de opinie ale cărui atitudini şi judecăţi influenţează opinia
publică şi chiar schimbă mentalităţi civice.

Mondializarea a adus cu sine şi dezbateri ample pe seama rolului presei într-o lume cu graniţe volatile şi
circulaţie aproape liberă a ideilor. Tentaţiile de manipulare a opiniei publice sunt mari, sumele puse în joc
sunt şi ele tentante, afilierile politice ale jurnaliştilor sunt avantajoase pentru ei, trustizarea instituţiilor de
presă nu se mai limitează la motivaţii economice. Toate acestea au declanşat ample dezbateri în foruri
internaţionale şi-n societatea civilă cu privire la rolul presei în spaţiul public, cu accent pe dreptul la
informare corectă şi promptă a cetăţeanului, diminuându-se astfel rolul de „a patra putere în stat” şi

9
crescând sensibil cel de serviciu public în slujba cetăţeanului şi nu a patronatului, a partidului sau a
statului.

Derivat din sistemul liberal, modelul serviciului public contrapune celui dintâi un rol sporit, mutând
accentul de pe tabloidizare şi divertisment pe responsabilitatea asumată necondiţionat şi fără concesii.
Cum însă instituţiile de presă, mai ales cele audiovizuale, costă enorm, şi ca investiţie şi ca exploatare,
problema fondurilor financiare a rămas una delicată, căci orice afacere se bazează pe profit. În consecinţă,
atragerea de fonduri, fără condiţionalităţi politice sau de interese, rămâne o problemă delicată. Statul
subvenţionează doar posturile publice de radio şi televiziune, şi-n principiu nu intervine în politica
editorială a acestora. Controlul parlamentar al activităţilor e un paleativ, nu o soluţie fără partizanat
politic. Rolul acestor posturi publice este în vădit regres: de la statutul de monopol pe care l-au fi deţinut
iniţial (producţia, programarea şi distribuţia erau controlate de stat) tind să deţină un rol marginal, căci
posturile comerciale, mult mai flexibile, câştigă teren pe zi ce trece. Noile tehnologii au scos din circulaţie
sistemul greoi al antenelor, releelor, transmisia prin satelit a programelor şi digitalizarea făcând posibilă
apariţia unei noi realităţi media.

Presa scrisă

Presa nu a fost inventată la o dată precisă, ea se afirmă treptat ca efect al unor acumulări de ordin tehnic,
de viaţă urbană, de mentalităţi şi de cultură. Nevoia de comunicare la distanţă l-a determinat pe om să
gândească şi să găsească modalităţi prin care informaţia să ajungă la mai mulţi destinatari într-un timp
eficient, adică să mai poată genera efectele previzionate. Înainte de a fi tipărită (dar şi după aceea, până în
secolul al XIX-lea), presa a circulat în forme manuscrise, multiplicarea făcându-se prin copieri repetate.
Procedeul se întâlneşte încă din Antichitatea romană, când actele şi dezbaterile din Senat erau fixate în
scris pe foi de papirus şi, după multiplicare, cu ajutorul scribilor, erau expediate acasă patricienilor spre
informare. Ulterior, în imperiul chinez şi-n cel incaş, formele de comunicare (scrisă în primul caz şi prin
sfori colorate şi înnodate în cel de-al doilea) au rezolvat problema transmiterii la distanţe considerabile a
ordinelor administrative şi a altor ştiri de maxim interes. Informaţii despre circulaţia ştirilor în formă
manuscrisă există încă din secolul al XIII-lea: în Anglia, o ordonanţă regală din 1275 condamna, în
termeni fermi, răspândirea de ştiri false, semn că fenomenul luase oarecare amploare, deşi numărul de
ştiutori de carte era redus. Ştirea manuscrisă ia forme mai concrete odată cu secolul al XIV-lea, când
Roma şi Veneţia devin centre de difuzare a acestor foi de mână (fogli a mano). De la cancelaria
Vaticanului şi de pe podul Rialto din Veneţia, plecau, pe filiere diferite (religioase şi comerciale), astfel
de foi, denumite gazetta, după denumirea monedei cu care erau cumpărate, informând teologii şi
negustorii. Cei care le redactau, multiplicau şi difuzau, se numeau novellanti sau menanti. Foile
manuscrise nu dispar odată cu apariţia tiparului, fiind prezenţe active până la sfârşitul secolului al XIX-
lea, căci se sustrăgeau oricărei forme de control. O variantă modernă a acestora se întâlneşte în secolul al
XX-lea, în timpul regimurilor totalitare: publicaţiile clandestine, scrise de mână, la maşină sau
multiplicate la şapirograf, denumite generic samizdat. Deşi impactul acestor forme primitive de presă a
fost redus, ele au pregătit terenul, creând un precedent şi o aşteptare, pentru presa tipărită.

Deşi Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile încă din 1450, lipsa marilor aglomerări urbane şi a
ştiinţei de carte în rândul locuitorilor obişnuiţi ai burgului au făcut ca această inovaţie epocală să nu poată
fi folosită pentru multiplicarea jurnalelor decât peste un secol şi jumătate. Tipograful Gutenberg, cel care
înfiinţează la Mainz în 1450 primul atelier tipografic, finanţat de bancherul Jan Fust, reunise trei elemente

10
fundamentale pentru noua tehnică de imprimare, diferită în parte de cea a xilografiei, inventată de chinezi
pentru imprimarea mătăsii: hârtia, şi ea invenţie chineză adusă în Europa de musulmani prin Sicilia şi
Spania andaluză, cucerite de ei, cerneala grasă a pictorilor mult mai rezistentă şi presa cu şurub şi litere
mobile, şi acestea inovaţii ale altora – presa era deja folosită de viticultorii renani, iar literele mobile din
metal topit sunt invenţia lui Peter Schaeffer, un colaborator al lui Gutenberg.

În astfel de ateliere, repede răspândite în întreaga Europă, s-au tipărit cu precădere cărţi religioase pentru
nevoile cultului, dar şi almanahuri conţinând calendare, sfaturi practice, rugăciuni, şi care prin
periodicitatea lor şi diversitatea conţinutului pregătesc terenul pentru presa de mai târziu. Tot în astfel de
ateliere se imprimă calendare, precumpănitor religioase, culegeri de ştiri de tipul Messerelationem, editate
bianual, cu ocazi târgurilor de la Frankfurt, de către Michael van Aitzing (Eyzinger) şi cronici ale curţilor
princiare de tipul Mercure François. Formatul de carte al acestora le distinge într-o oarecare măsură de
cel al viitoarelor publicaţii jurnalistice.

Mai apropiate de ziar sunt broşurile de patru, opt sau şaisprezece pagini distribuite prin librării sau
vânzători ambulanţi, conţinând ştiri despre un fapt istoric important, apărute încă de la sfârşitul secolului
al XV-lea. Ocazionalele de tip Zeitungen în Germania şi gazettes în Italia sunt relatări ale vieţii de la
Curte, ale faptelor de război sau instrumente de propagandă politică, ancorarea în realitatea imediată
circumscriindu-le ideii de jurnal. Pamfletele cu tematică religioasă sau politică anunţă viitorul jurnalism
de opinie, iar foile numite canards, apărute în secolul al XVI-lea, conţinând fapte diverse sau
miraculoase, vândute direct în stradă, sunt şi ele elemente pregătitoare ale presei propriu-zise. Prin
caracteristicile lor (informaţia de mare actualitate, relatări de fapte diverse şi exprimări de opinii cu multă
fermitate), toate aceste tipărituri anticipă şi pregătesc terenul pentru presa propriu-zisă.

Înainte de a se inventa ziarul, presa a cunoscut forma de săptămânal, acoperitor ca necesar de informaţie,
ca posibilităţi de vânzare şi distribuţie şi conform cu mentalităţile timpului. Prima încercare de a edita o
gazetă (un lunar în stilul cronologiilor) o face Samuel Dilbaum din Augsburg încă din 1597. Ulterior,
tipograful Abraham Verhoeve publică la Anvers în intervalul 1605-1607 un bilunar, De Nieuwe
Tijdinghen uit . . . (Noutăţi recente din . . .), reluat apoi cu mai multe întreruperi, devenit apoi săptămânal
din 1629, cu titlul Wekelijeke Tijdingen. Astfel de săptămânale, mai mult sau mai puţin rezistente în timp,
au apărut la Strasbourg în 1605, la Wolfenbuttel în 1609, la Bâle în 1610, la Stuttgart şi la Praga în 1619,
la Köln şi Amsterdam în 1620, la Londra în 1622, la Florenţa în 1636, la Roma în 1640, la Madrid în
1661 şi la Sankt-Petersburg în 1703. Un loc important între aceste hedbomadare ocupă Gazette, apărută la
Paris în 1631 sub patronajul lui Théophraste Renaudot, o publicaţie în patru pagini şi cu un tiraj de 1200
exemplare, din acestea derivând apoi Nouvelles ordinaires (1631), Relations des nouvelles du monde
(1632), înlocuit curând cu Extraordinaires şi Feuille du Bureau d’adresse, continuând publicitate şi
anunţuri. Privilegiile acordate de Curtea Regală a Franţei i-au permis să dezvolte, în lipsa oricărei
concurenţe, un întreg sistem de publicaţii, devenite apoi model pentru altele similare din Europa şi
America. Alte publicaţii (Gazette burlesque, devenită La muse historique, Le Journal des savants, Le
Mercure galant) au fost obligate să acopere zonele lăsate libere de monopolul lui Renaudot.

Până la apariţia cotidianului propriu-zis, presa franceză, engleză şi germană are de luptat cu inerţia
publicului şi cu autoritarismul celor aflaţi la putere, care se simt ameninţaţi de această inovaţie ce miza pe
noutate, pe senzaţional, pe indiscreţia de orice tip. Prima încercare de cotidian se petrece în Germania la
1660: Leipzinger Zeitung repede însă abandonată din cauza dificultăţilor de informare, de multiplicare şi

11
de distribuţie. Primul cotidian propriu-zis, care şi durează trei decenii, apare în Londra între 1702 şi 1732
(Daily Conraut). În Franţa, primul jurnal (Journal de Paris) apare abia în 1777, cauza fiind monopolul
ştirilor deţinut de Gazette. În Statele Unite, la Philadelphia, apare în 1783 Pennsylvania Evening Post and
Daily Adversiter . Dezvoltarea marilor oraşe (Londra era cel mai populat), instrucţia şcolară stimulată de
Luminism şi dezvoltarea serviciilor poştale au concurat la reuşita economică şi editorială a cotidianului
care va cunoaşte în secolele următoare o diversificare uluitoare: numărul de titluri şi formule jurnalistice
creşte exploziv, pe măsură ce costurile se reduc şi setea de informaţie a publicului creşte odată cu
civilizaţia care pătrunde în toate clasele sociale, schimbând definitiv comportamente şi mentalităţi pe care
noile formule media nu vor reuşi să le anihileze. În ciuda apariţiei cinematografului, apoi a radioului,
televiziunii şi internetului, ziarul rămâne în continuare o sursă de informaţie, de analize, de divertisment şi
culturalizare, tirajele, deşi în scădere, nu ameninţă existenţa presei tipărite, iar cititorii sunt de altă calitate
intelectuală decât la începuturile eroice ale cotidianului.

Radioul

Revoluţia industrială şi marile invenţii tehnologice de la sfârşitul secolului al XIX-lea fac posibilă apariţia
transmiterii sunetului la distanţă şi apoi a imaginii în condiţii de pionierat, dar cu un impact emoţional
deosebit. De la telegraful şi telefonul fără fir până la apariţia propriu-zisă a radioului mai erau de parcurs
doar câţiva paşi, pe care tehnica militară, presată de război, îi va parcurge rapid. Prima transmitere radio,
beneficiind de tehnologia telefonică fără fir, are loc pe 13 ianuarie 1910, când, de la Metropolitan Opera
din New York se difuzează un concert susţinut de Enrico Caruso şi Enry Dustin. Tot cu caracter artistic
sunt şi primele transmisiuni radio din Europa: în 1913 şi 1914, sâmbăta după-amiază, de la palatul Leaken
din Bruxelles se transmit regulat concerte; în 1914, concertul în onoarea reginei Elisabeta poate fi şi el
recepţionat prin radiourile cu galenă. Războiul prim mondial va stimula tehnologia de transmitere a
sunetului la distanţă, cu menţiunea că, pe perioada ostilităţilor militare, radiotelegrafia fără fir va fi
interzisă din raţiuni de securitate a secretului operaţiunilor.

Imediat după război, radioul va cunoaşte o dezvoltare explozivă, pe de-o parte tehnologia folosită până
mai ieri de militari, pe de altă parte standardul economic în creştere cu efect direct în achiziţionarea de
către marele public a aparatelor de radio, fenomenul recepţiei posturilor din întreaga lume ia amploare,
noua modalitate de relaţionare de tipul „aici şi acum” cucerind un public tot mai numeros. Chiar din 1919
din Pittsburg (SUA) se transmit sistematic emisiuni muzicale, în 1920 se comunică rezultatul alegerilor
prezidenţiale, în 1921 ascultătorii asistă la desfăşurarea unui meci de box. Dezvoltarea explozivă a
staţiilor de emisie determină guvernul federal să treacă, încă din 1921, la acordarea unei licenţe (36 în
ianuarie, 172 la sfârşitul aceluiaşi an; în schimb, în 1927 numărul acestora trece de o mie). O lege din
1927 (Radio Act) delimitează între proprietatea privată asupra producţiei şi proprietatea de stat asupra
emiţătoarelor şi frecvenţelor.

În Europa, monopolul militar al transmisiilor radio excede anii războiului. Astfel, în Franţa, armata
rămâne proprietatea emiţătorului instalat în Turnul Eiffel, nefiind concurată până în 1922 de nicio
iniţiativă privată, până când apare societatea privată Radiola, devenită mai apoi Radio Paris. În Anglia,
societatea privată BBC (British Broadcasting Company), cu acţionariatul a 300 de industriaşi, obţine
licenţă de emisie din 18 ianuarie 1923. Anii '20 cunosc o dezvoltare fără precedent a reţelelor radio
(studiouri, emiţătoare, relee, receptoare), inclusiv România se încadrează în acest fenomen.

În 1928, Radio Bucureşti emite pentru prima oară.

12
Dacă primele transmisii sunt ocazionale sau limitate ca durată temporală, ulterior acestea se extind ca ore
de emisie, se diversifică formele şi conţinuturile, apar apoi programele propriu-zise ce se anunţă şi sunt
urmărite cu asiduitate. Performanţele receptoarelor şi cele ale aparatelor de înregistrat şi redat sunetul
cresc de la an la an. Jurnalele de actualităţi se dovedesc forma cu maximă audienţă consacrând nume
celebre de prezentatori (Maurice Privat la Radio Tour Eiffel, Maurice Vinot la Radiola) şi provocând
reale conflicte cu presa scrisă ce îşi vede ameninţată existenţa de aceste emisiuni care transmiteau
informaţia cu promptirudine şi nu ca decalog de o zi. Ulterior, presa scrisă şi radioul au găsit că e mai
potrivită colaborarea decât conflictul şi s-au produs fie asocieri, fie specializări pe anumite forumle
jurnalistice.

Transmisiunile muzicale, apoi cele sportive şi de evenimente cu maxim impact sunt urmate în chip firesc
de emisiuni cu profil de divertisment ce îmbracă forme extrem de variate: teatru radiofonic transmis direct
în sala de teatru sau regizat în studio, comedii inspirate din viaţa familială, emisiuni participative, în genul
concursurilor cu spectatori, totul convergând pe ideea de a ţine în preajma receptoarelor cât mai mulţi
ascultători, eventual întreaga familie.

Orice nouă formă de media provoacă la apariţie reacţii ostile din partea celor deja existente, ce se simt
ameninţate de posibilitatea pierderii audienţei şi declanşează în consecinţă măsuri de interdicţie a
accesului în zona lor de influenţă. Apariţia radioului şi rapida răspândire a acestuia au dus la măsuri cu
caracter prohibitiv, precum cele adoptate în Marea Britanie de interzicerea difuzării buletinelor de ştiri
înainte de ora nouăsprezece, mizându-se pe faptul că tirajul ziarelor se epuiza până seara; în Franţa, la
măsura similară cu cea din Anglia se adaugă şi restricţii cu privire la numărul şi durata buletinelor de ştiri.
În Statele Unite, proprietarii cotidienelor presează agenţiile să nu mai vândă ştiri radioului, ulterior fie vor
renunţa la boicot, fie vor cere servicii speciale pentru radio. Concurenţa, percepută iniţial ca o ameninţare
şi contracarată prin măsuri protecţioniste, duce în cele din urmă la specializare, adică presa abandonează
ideea de ştire exclusivă (scoopo), optând pentru soluţia comentariului la evenimente.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, radioul a fost folosit intens ca instrument de propagandă
politică, inducând panică sau defetism, şi de aceea se apelează la bruierea posturilor ostile. Obiceiul
bruierii va supravieţui ostilităţilor, astfel încât războiul rece va duce la forme de bruiaj extrem de intense,
însă fără efectul scontat. O formă specifică de control asupra radioului înţeles ca receptor individual cu
mai multe lungimi de undă a reprezentat-o staţia de radioficare care prelua semnalul postului central,
controlat de puterea comunistă, şi-l distribuia apoi prin cablu spre instituţii şi locuinţe individuale prin
simple difuzoare care obturau astfel orice acces spre informaţia neselectată şi nepreluată propagandistic.
Invenţie a regimului sovietic din anii interbelici, staţia de radiodifuzare controlată informativ şi
propagandistic de partid va cunoaşte o dezbatere explozivă în anii de după al doilea război mondial, când
difuzoarele/megafoanele vor fi instalate în locuri publice, în cazărmi, în locuinţele oamenilor, satisfăcând
astfel o nevoie limitată şi filtrată de noutate, propagând cultura de masă socialistă şi denigrând cu
insistenţă Occidentul şi valorile acestuia.
Războiul rece postbelic duce la implicarea radioului în disputa ideologică ce dublează crizele de tip
miltar, economic, a rachetelor şi a armelor nucleare ivite între SUA ŞI URSS. Posturi de radio precum
Vocea Americii, Europa Liberă, Radio Libertatea, emit buletine de ştiri şi analize politice în limbile
ţărilor din lagărul socialist, opunând informaţiei distorsionate de politic variaţia adevărului din lumea
liberă. Obiectivele lor sunt de tip democratic, iar sursa de finanţare este Serviciul de Contrainformaţii
American (CIA), în consecinţă sovieticii şi aliaţii lor răspund prin bruiaje şi emisiuni care denigrează
posturile străine, deoarece undle radio sunt singura cale care putea răzbate dincolo de cortina de fier.
Războiul undelor între cele două puteri nucleare a încetat în 1988 graţie politicii de glasnost a lui

13
Gorbaciov, dar continuă în zonele asiatice unde China comunistă şi cea naţionalistă (Taiwan), între
Coreea de Nord şi cea de Sud, între SUA şi Cuba din aceleaşi motive ca cele invocate anterior. Radioul
propagandistic nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, deşi zonele în ce acesta acţionează se restrâng de la an la
an.
La începuturile lui, radioul a fost controlat de militari, ulterior statul s-a implicat tehnic, economic şi
propagandistic în existenţa acestuia, în cele din urmă zona de influenţă a acestor factori de putere şi
control s-a redus (doar radioul public mai este sub control etatizat), lăsând loc iniţiativei private care a dus
la apariţia posturilor comerciale, graţie şi noilor tehnologii cu costuri accesibile şi fără sisteme sofisticate
de transmitere şi retransmitere a semnalului.
La începuturile sale (anii’20), radioul a fost un miracol tehnic, transmiterea sunetului la distanţă fără fir a
stârnit entuziasmul celor pasionaţi de noutate, ulterior a devenit un liant al familiei care se aduna în jurul
aparatului de recepţie căci i se oferea un spectacol la domiciliu (muzică, divertisment sub formă de sport,
teatru, dezbatere, ceremonie etc.), pentru ca în cele din urmă, concurat acerb de presa scrisă, de
televiziune şi internet să revină la o ascultare individuală, aidoma vremii când funcţiona pe bază de
galenă, însoţindu-l pe beneficiar în toate locurile şi situaţiile unde celelalte media nu pot fi accesate.
Adaptându-se cu multă inteligenţă şi fără agresivitate celoralţi participanţi la piaţa media la noile condiţii
şi mentalităţi, radioul şi-a asumat noi funcţii, mult mai specializate, şi nu numai că nu a dispărut, cum i-au
prezis apologeţii televiziunii şi apoi ai radioului şi internetului, ci s-a instalat în fruntea statisticilor care
indică gradul de acoperire cu consumatori de produse mediatice; atinge în unele state ale lumii proporţii
covârşitoare de acoperire cu receptoare mergând până la 98% din cămine, iar în ce priveşte
autoritarismele aproape că nu mai există vehicul fără aparat de radio.
Unul dintre avantajele nesemnificative ale radioului, extrem de rezistent încă, este vocaţia sa etatistă,
adică dependenţa de tehnologii şi sisteme ale statului, inclusiv ca formă de proprietate în cazul posturilor
publice. Producţia, distribuţia şi comercializarea emisiunilor radio a reclamat tehnologii complicate pe
care statul le deţinea şi le utiliza în scopuri diverse, inclusiv militare (antene, relee, sateliţi). Posturile
publice de radio nu au probleme în a-şi vinde produsul, căci statul fie le stipendiază, fie le protejează prin
legi de organizare şi funcţionare care le privilegiază financiat prin taxe directe (abonament obligatoriu)
sau indirecte (subvenţii din buget). Din aceste motive, radiourile comerciale, proprietate privată de grup
sau individuală, n-au putut apărea decât odată cu noile tehnologii care au dus la miniaturizare
(tranzistorul, circuitul integrat, digitalizarea) şi implicit la reducerea costurilor iniţiale şi a celor de
producţie. În timp ce radioul tradiţional presupune sute de angajaţi în staţia centrală (realizatori,
prezentatori, redactori, reporteri, tehnicieni) şi în cele locale (relee şi studiouri), noul radio funcţionează
fără probleme cu mai puţin de zece angajaţi, iar ca spaţiu de producţie şi emisie ajung câţiva zeci de metri
pătraţi. Noul radio a renunţat să mai fie prezent peste tot (doar radiourile generaliste-publice sau private
mai au astfel de obiective), retrăgându-se în studio de unde oferă informaţie şi divertisment (muzică mai
ales). Speakerul, care citea un text scris de alţii, este înlocuit acum de prezentatorul-animator, care le face
aproape pe toate: realizează, prezintă, informează, distrează, interacţionează, dialoghează cu naturaleţe şi
dezinvoltură, generând ataşament şi empatie prin efectul de seducţie specific aparatului de radio auzit de
la distanţă mică, inclusiv prin cască. Tocmai de aceea telefonia mobilă şi televiziunea digitală include în
oferta sa şi posibilitatea receptării posturilor de radio comerciale, uitând, de voie, de nevoie, că s-a aflat în
concurenţă acerbă cu acest medium pe ce chiar şi-au propus, la un moment dat, să-l desfiinţeze.
Noua retorică a radioului se bazează pe schimbările frecvente de rol (animatorul devine martor;
ascultătorul trece în postura de orator, martorii sunt potenţiali participanţi la dezbaterea care nu mai are
loc în agora, ci în studioul care, graţie telefoanelor, capătă extensie nelimitată) şi se realizează astfel o
comunitate de auditori care participă direct sau emoţional la evenimentul discutat. Adesea, cei care
participă la acest act de comunicare mediaticpă exprimă opinii extrem de personale şi nici nu reclamă
prezenţa unui interlocutor, fie el şi un ascultător atent, încât nevoia de dialog se transformă într-un
monolog al cărui obiect este recunoaşterea de sine, o atitudine de narcisism mediatic, specific lumii
contemporane. Specializarea radiourilor, până a deveni unelte de nişă, face şi ea parte din noile funcţii ale

14
acestui medium comunicaţional extrem de rezistent în raport cu celelalte, supuse fluctuaţiilor de
mentalitate.

Televiziunea
Deceniul al treilea al secolului al XX-lea este epoca de aur a mediei care-şi reinventa statutul,
tehnologiile, audienţa şi capacitatea de a modela, fie prin manipulare, opinia publică. În anii ’20
explodează tirajele presei, ceea ce duce la ieftinirea acesteia şi la creşterea influenţei în rândul publicului
larg, radioul capătă extindere rapidă şi concurează tot mai vizibil presa scrisă, cinematograful devine
sonor şi se profesionalizează, mutându-şi locul de desfacere din bâlci în săli speciale: Hollywood-ul
detronează supremaţia franceză antebelică din cinematografe prin profesionalismul accentuat al
producţiilor sale. Toate condiţiile erau astfel pregătite pentru apariţia televiziunii, adică transmiterea
sunetului şi a imaginii la distanţă fără fir pentru tot ceea ce inovaseră presa scrisă, radioul şi
cinematografia sonoră să se regăsească în noul sistem pe care şi avântul economicului îl susţinea şi-l
impulsiona să apară mai repede pe piaţă.
În 1926, John Baird realizează primele demonstraţii publice cu televizorul său instalat în magazinul
Selgrides din Oxford Street, folosindu-se însă de sistemul discului perforat inventat de Nipkov. Tot Baird
este cel care realizează în 1929 prima transmisie televizată în culori. Pionieratul acestuia s-a dovedit însă
infructuos, căci sistemul mecanic gândit de el era prea voluminos şi prea costisitor. Televiziunea, ca
sistem performant, va apela la realizarea tubului catodic, pusă la punct de Boris Rosing încă din 1907 şi
bazată pe baleiajul unui fascicol de electroni. Iconoscopul („ochiul electronic”) şi kinescopul inventate de
Vladimir Zworykin în 1933 rezolvau problema transmiterii şi receptării imaginii, astfel că primele
emiţătoare apar imediat în New York, iar instituţii speciale (Communication Act şi Federal
Communication Commision – FCC) legiferează şi organizează sistemul tehnic de organizare a radioului şi
televiziunii, inclusiv eliberarea de licenţe. Doar războiul blochează avântul pe care televiziunea americană
îl luase în anii postbelici însă sistemul se va generaliza cu o viteză uluitoare.

În interbelicul european, „bătălia liniilor”de pe ecranele aparatelor antrenează Franţa şi Marea Britanie
care-şi creează propriile sisteme. Cea dintâi apelează în 1932 la invenţia lui Rene Barthelemy – un
program de radioteleviziune pe 30 de linii. Un an mai târziu, Henri de France propune un program în 120
de linii; guvernul francez decide, în consecinţă, instalarea unui nou post emiţător pe Turnul Eiffel în 1935;
până toamna, se trece la 180 de linii. Cu toate aceste progrese rapide, numărul de receptoare rămâne redus
(câteva sute), iar durata programelor săptămânale era limitată la 15 ore. În Marea Britanie, sistemul lui
Baird este abandonat definitiv în 1927, în schimb cel bazat pe principiul fascicolului de electroni se
impune, astfel încât în 1936 se difuzează prima emisiune în 405 linii către BBC, programul fiind iniţial de
12 ore săptămânal, extins apoi la 24 în 1939 când televiziunea înregistrează aproape 25000 de
telespectatori, cifră ce depăşeşte cu mult pe cea din SUA (în 1941 existau aproximativ 5000 de
utilizatori). Toate cele trei ţări cu inovaţii şi realizări semnificative în noul sistem vor fi obligate de război
să-şi întrerupă experimentele, reluate însă imediat după încheierea ostilităţilor cu şi mult succes.

Rănile războiului au lăsat urme chiar şi la nivelul aparenţei puterii, inovatorilor şi publicului în ce priveşte
televiziunea care-şi va relua greu rolul de prim plan în noul sistem media. În SUA, naţiune beligerantă dar
neafectată direct de război, televiziunea numără deja în 1948 în jur de 500000 de receptoare, odată cu
legiferarea ei prin Final Television Allocation Report, televiziunea americană întră într-o nouă eră, astfel
că în 1952 (anul primei legături transcontinentale) numărul de televizoare depăşeşte 15 milioane. Curând
îşi fac apariţia marile reţele (CBS, NBC, ABC) care vor difuza informaţii, sport şi spectacole, completate

15
cu teatru televizat şi filme hollywoodiene. În Marea Britanie, programele de televiziune ale BBC se reiau
în 1946, în 1954 pronunţându-se apariţia serviciului public de televiziune indepenendentă şi comercială.
Acest serviciu public va fi construit din 14 companii private, din care cinci regionale, toate supravegheate
de un consiliu de administraţie numit de guvern. Ulterior, presiuni economice duc la apariţia emisiunilor
comerciale, mai puţin controlabile de către puterea ce rămâne totuşi principalul factor pe piaţa televiziunii
britanice, fie ea centrală sau regională. Şi televiziunea franceză îşi reia emisia după 1945, dar vocaţia
etatistă duce la o politică de monopol: Radiodifuziunea şi Televiziunea Franceză (RTF) îl exercită fără
nicio breşă. Din 1949, se trece de la emisiunile pe 441 linii la cele pe 819 linii cu impact calitativ evident.
În forme diferite, acest monopol supravieţuieşte până în 1984 când apar primele posturi de televiziune
concesionate unor agenţii sau companii, fără însă ca statul francez să renunţe la formele de control prin
oficii, comisii şi consilii numite de către puterea politică sau legislativă. Germania federală, cea mai
marcată de război, mizează pe politica dezvoltării televiziunii în landuri, şi de aceea sunt puţine posturi
centrale controlate de stat.

În ţările comuniste, controlul statului, care face corp comun cu partidul unic, este total, televiziunea
deenind şi ea un instrument eficient de propagandă şi manipulare. Televiziunile centrale cu unul sau două
programe au acoperire în întreg teritoriul, studiourile regionale doar produc emisiuni, fără a avea însă şi
drept de difuzare. În imensul teritoriu al URSS, televiziunile unionale retransmit posturile centrale şi au
alocate câteva ore pe zi de program propriu, obedient şi controlat de la centrul de putere.

În România, televiziunea apare târziu (1956) şi a fost până în 1989 controlată în exclusivitate de statul
comunist care i-a limitat posibilităţile de exprimare, obligând-o la propagandă şi cult al personalităţii,
reducându-i orele de emisie şi refuzându-i sistematic deschiderile spre alte lumi şi spre inovaţie
tehnologică. Istoria ei din anii comunişti concordă cu cea a întregului vieţii sociale şi politice: un exerciţiu
permanent de automistificare şi de mimare a entuziasmului pentru lumea comunistă, deşi semnele
eşecului sistemului politic erau evidente la fiecare pas. Ce s-a întâmplat după ’89 în viaţa televiziunii
române ţine de logica revenirii la normalitatea refuzată atâta vreme, deşi realitatea în sine din media
românească are suficiente elemente de derapaj jurnalistic.

Modernizarea sistemelor de comunicaţii duce la apariţia reţelelelor de tip Eurovision, Intervision sau
Mondovision, care transmit programe comune prin relee la început şi prin sateliţi mai apoi. Anii ’70 sunt
însă cei mai generoşi cu inovaţii tehnologice, care schimbă radical condiţia televiziunii: sateliţi de
telecomunicaţii cu acoperire internaţională, televiziunea digitală şi cea prin cablu, noi tehnologii de
producere a receptoarelor care renunţă la tubul catodic în favoarea celui cu cristale lichide (LCD), apoi, la
scurtă vreme, cu plasmă. Videorecorderul, DVD-ul, Home Cinema şi digitalizarea transmisiei şi recepţiei
fac din televiziune una din performerele media, fondurile puse în joc pentru producţie, difuzare şi rating
aducător de publicitate sunt imense, concurând investiţiile în industrie sau în infrastructură. Tehnologii
utilizate până mai ieri în sectorul militar sau în cercetarea cosmică şe transferă rapid în zona televiziunii şi
radioului care nu se mai află în conflict, ci se străduiesc să atragă şi să fidelizeze cât mai mulţi ascultători
sau spectatori, profitând de avantajele proprii sistemului şi de nevoia tot mai accentuată de spectacol
mediatic, pe care fenomenul zapping-ului accentuat, fidelizarea fiind mult mai dificilă după ce a apărut
telecomanda la începutul anilor ’80. Dincolo de ecesele ei, sancţionate deja prin refuzuri tot mai
numeroase, mai ales în rândul publicului instruit, televiziunea nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dobândind
chiar o funcţie evidentă.

16
Noile media în epoca globalizării

Noile tehnologii informatice (NTI) au cunoscut în ultimele două decenii o dezvoltare explozivă, stimulată
într-un fel de strategia globalizării ce se foloseşte de suportul informatic şi de cel mediatic pentru a
penetra pieţele din lumea întreagă. Aflate în avangarda fenomenului de reordonare după regulile unui
centru unic de putere (SUA), informatizarea şi mediatizarea depăşesc în eficienţă şi rapiditate forţa
militară şi cea economică ignorând cu nonşalanţă ideologii, tradiţii culturale, decaloage de civilizaţie şi
identităţi etnice. Precum rock-ul, Coca Cola, fast-fod-ul şi hipermarketul, noua tehnologie digitală şi
reunificarea celor trei media tradiţionale (presă scrisă, radio şi televiziune) într-un mediu controlat de
ordinator şi difuzat non stop prin internet schimbă radical comportamentul mediatic şi chiar regulile
comunicării de masă. Reunificarea media nu înseamnă dispariţia celor trei componente tradiţionale, ci se
manifestă sub forma trustizării şi a abandonării ideii de concurenţă prin politicile de colaborare şi prin
strategii sofisticate de atragere a publicului spre toate formele de jurnalism, aparent pentru informare,
culturalizare şi relaţionare, în realitate dominante sunt raţiunile economice care obligă noile media la o
dependenţă vitală de reclamă şi publicitate. Ineficienţa concurenţei la nivel primar a dus la situaţii
numeroase în care unul şi acelaşi jurnalism conduce un ziar sau e redactor al acestuia, au emisiune la
radio şi televiziune în aceeaşi zi, singura condiţie fiind aceea ca cele trei media să aparţină aceluiaşi grup
sau trust de presă. Însoţind existenţa omului contemporan pe întreaga durată a zilei, în proporţii diferite de
la caz la caz, dar cantitativ constant radioul ocupă dimineţile şi timpii de deplasare, ziarul îl acaparează pe
individ pe durata zilei, iar televiziunea îl blochează seara în faţa ecranului. În intervalele lăsate libere de
acestea, ordinatorul şi internetul îi rezolvă problemele curente de informare şi comunicare, tendinţa fiind
ca timpul liber de peste zi sau cel din weekend să fie şi el subordonat unei politici de loisir care să-i
satisfacă nevoia de virtual şi de shopping gândit funcţional şi ofertant. În consecinţă, suferă lectura,
mobilitatea şi mediul chiar, timpul alocat de această lume cucerită de comunicarea mediatică fiind
sensibil redus. Nu înseamnă însă că omul nu va mai citi jurnale şi cărţi, că nu se va mai lăsa cucerit de
teatrul radiofonic, sau că nu-şi va organiza timpul în funcţie de telejurnalul favorit, chiar dacă pentru toate
acestea are varianta internetului care le depozitează şi permite accesarea lor când timpul individual
permite aceasta. „Satul virtual” al lui Mc.Luhan este de acum o metaforă uzată, căci nu doar conexiunea
tuturor la aceleaşi surse este importantă, ci mai ales dependenţa omului din debuturi celui de-al treilea
mileniu de noile media atât de dependente de factori externi. Satului autarhic al lui Mc.Luhan i se opune
acum cetatea universală dependentă de comunicare fără limite ce înlesneşte accesul la resurse şi la
partajează mai bine decât o armată.

Bibliografie

Albert, Pierre, [2002], Istoria presei, Iaşi, Institutul European;

Coman, Mihai, [2004], Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom;
idem, [2003], Mass-media, mit şi ritual, Iaşi, Polirom;
Lochard, Guy; Bayer, Henri, [1998], Comunicarea mediatică, Iaşi, Institutul European;
Miege, Bernard, [2000], Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Polirom;
Thoveron, Gabriel, [2003], Istoria mijloacelor de comunicare, Iaşi, Institutul European

17
2. RADIOUL

2.1. Diacronie
2.2. Specificitatea radioului

2. 3. Funcţiile radioului
2.4. Sincronie
Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Lucrare de verificare

Bibliografie minimală

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să integrezi radioul în sistemul MM;
• să distingi între radio şi celelalte forme de media;
• să argumentezi funcţiile radioului;
• să explici adaptabilitatea radioului la contemporaneitate.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

18
2.1. Diacronie

Până la apariţia „presei vorbite” la începutul anilor `20 ai secolului trecut, ziarul a fost singura formă de
media, absolut suficientă în planul informaţiei şi al modelării opiniei publice. Radioul şi-a făcut intrarea
timidă în universul media din raţiuni oarecum străine de logica presei, fiind mai degrabă o continuare a
eforturilor tehnologice de articulare a unui sistem de transmitere la distanţă a unui semnal sonor în
condiţii cât mai performante. Descoperirea electricităţii şi a undelor electromagnetice sunt jaloane
semnificative în istoria acestui reviriment mediatic adus de apariţia telegrafului fără fir, apoi a telefoniei
fără fir, pentru ca, în cele din urmă, radioul să se impună pe piaţa media cu o rapiditate uluitoare în raport
cu ziarul căruia i-a trebuit un secol şi jumătate ca să treacă de la apariţia condiţiilor tehnice de
multiplicare (Gutenberg-1450) până când cotidianul a devenit o prezenţă certă în lumea urbană e Europei
occidentale.
Dincolo de condiţionalitatea tehnologică, determinantă totuşi în apariţia radioului ca inovaţie tehnică şi ca
instituţie media, un rol important îl joacă utilizarea lui în scopuri militare. Primul Război Mondial,
inclusiv pregătirile pentru declanşarea acestuia, este pretextul pentru cercetări intensive şi rezolvări
tehnice remarcabile în ce priveşte transmiterea sunetului la distanţe tot mai mari și cu tot mai multă
acurateţe. Legăturile radio cu vasele de război, aflate adesea la distanţe considerabile, cu centrele de
comandă, cu coloniile, cu teatrele de operaţii în cadrul cărora coordonarea dintre forţele angajate în
conflict era fundamentală, sunt realizări tehnice şi tehnologice care au făcut apoi posibilă convertirea
facilităţilor militare în civile, adesea în ciuda opoziţiei vehemente a armatei. Exemplul cel mai
semnificativ este Turnul Eiffel, folosit ca centru de coordonare militară în timpul războiului şi transformat
ulterior în releu radio. Concurenţa dintre telegraful şi telefonia cu fir (inclusiv transoceanic) şi cele fără fir
a contribuit şi ea la apariţia radioului, altfel spus la convertirea transmiterii de mesaje telegrafice şi
telefonice dintre un centru emiţător şi un centru receptor în emitere radiantă de programe sonore destinate
unui număr tot mai mare de receptoare individuale. Delimitarea dintre cele două tipuri de transmisiuni
(instituţionale şi cu caracter de masă are, aşadar, cauze militare, economice şi sociale care s-au acumulat
şi au permis mai apoi apariţia acestui nou tip de media, care a făcut trecerea de la recepţia cu galenă la cea
digitală în câteva decenii. O nouă convergenţă a eforturilor militare, tehnologice şi media se va produce în
anii 60, odată cu apariţia sateliţilor de transmisiuni, iniţial cu utilizare militară, iar la scurtă vreme intraţi
într-un circuit civil cu efecte uluitoare în toate planurile vieţii dependente de informaţii prompte şi de
maximă acurateţe a sunetului şi imaginii. În fapt epoca de aur a radioului (1930-1960) se încheie odată cu
această nouă inovaţie tehnologică, ceea ce nu înseamnă însă şi dispariţia lui, ci doar adaptarea la
concurenţa tot mai acerbă a televiziunii.
Radioul anilor 20, epoca de pionierat a acestuia de la începutul deceniului, a însemnat o comunicare dintr-
un punct în altul, un soi de hobby al amatorilor de „fără fir”, experiment perpetuat până de curând de către
radioamatori care stabileau contacte unii cu alţii prin staţii de radio-emisie, din simpla nevoie de a-şi găsi
parteneri ai acestei pasiuni fără vreo finalitate practică. De pe la mijlocul deceniului al treilea se produce
trecerea de la comunicarea dintr-un punct către masă, ceea ce-i conferă rolul de media public şi de
concurent tot mai redutabil al presei scrise. Schimbările de mentalitate, generate de încheierea unui
conflict sângeros ce şocase o lume întreagă, aduc cu ele nevoia unei uitări rapide şi de aceea
divertismentul este socotit calea cea mai lesnicioasă spre normalitate. Mult mai accesibil decât ziarul,
radioul se pretează ascultării familiale şi de aceea concerte, meciuri, mitinguri, spectacole umoristice şi
chiar conferinţe vin să umple această nevoie a unei lumi ieşită din tranșee, din adăposturi sau din
camuflaj, dornică de optimism şi distracţie. Noutatea era atât de mare, încât miracolul audiţiei se
transformă într-un divertisment de grup, evenimentele radiofonice adunând în jurul aparatelor familia în
sens larg.
Fenomenul receptării familiale este redundant. Ziarul, la începuturile sale, era citit în grup din motive de
educaţie precară sau, mai târziu, în anii comunişti din raţiuni propagandiste. Acelaşi fenomen al receptării
în grup s-a repetat în momentul apariţiei televiziunii, miracolul imaginii adunând în faţa puţinelor

19
televizoare existente familia în sens larg. Similar s-au petrecut lucrurile şi când Internetul a devenit
accesibil spaţiul public s-a deschis pentru cei interesaţi de această noutate atrăgând în acelaşi loc un
număr considerabil de indivizi.

Sarcina de lucru 1
Argumentează într-un paragraf de 9-12 rânduri modul în care cercetarea
militară a stimulat apariţia şi rezistenţa în timp a radioului.

2.1.1. Galaxia Radio (1930-1960)

În jurul anului 1930 transmisia fără fir (TFF) devine radio, ceea ce înseamnă că îşi fac apariţia studiourile
radio înzestrate cu microfoane şi instalaţii de producere a sunetului şi în care se perindă în direct
muzicieni, artişti, speakeri, împrumutaţi adesea din zona teatrelor pentru maximum de seducţie verbală.
Pe de altă parte emiţătoarele se separă de studiouri şi sunt plasate în sfera oraşelor, permiţând sporirea
puterii şi a razei de acoperire fără să creeze probleme celor din vecinătate. Odată cu înmulţirea
studiourilor de radio, concomitent cu dezvoltarea oraşelor şi cu progresul tehnologic, noul tip de presă îşi
face intrarea în orizontul cultural al omului epocii respective, concurând într-un fel ziar, dar şi
completându-l pe acesta prin pregnanţă, seducţie, ubicuitate şi proximitate, trăsături păstrate până azi.
Apariţia lămpilor heterodine şi superheterodine duce la îmbunătăţirea sunetului, ceea ce permite
transmisie şi recepţie de calitate, în special muzică şi divertisment, posibil astfel doar în săli de spectacol,
greu accesibile financiar şi ca mobilitate unui public foarte numeros. Scăderea preţurilor de producţie a
aparatelor de recepţie transformă aparatul de radio într-o achiziţie accesibilă unui public tot mai numeros.
Mai mult chiar, istoria radioului (obiect domestic) se supune regulilor consumului şi de aceea în anii 30
vechile aparate sunt înlocuite, în proporţie de masă, cu altele noi, mult mai performante. Pe lângă
profesiile specifice studioului de radio, apar altele noi legate de producţia şi întreţinerea aparatelor
(depanatorii). Din aceeaşi perioadă datează şi pătrunderea publicităţii în piaţa radiourilor, semn că noul
produs mediatic se adoptă rapid noutăţilor în schimbare, adică accesibilităţii tot mai largi a publicului a
categorii de mărfuri la care aspirau în alte vremuri doar clasele privilegiate.
Domeniile predilecte ale radioului interbelic sunt politica şi cultura. În privinţa celei dintâi este de reţinut
implicarea noului canal media în disputa publică, inclusiv în propagandă. Istoria reţine modul în care
Franklin Roosvelt în S.U.A., preşedintele Doumergue în Franţa sau cancelarul Hitler în Germania au
folosit microfonul radioului pentru a influenţa şi manipula opinia publică. În mod similar s-au petrecut
lucrurile şi în Uniunea Sovietică, unde radioului devine instrumentul Comitetului Central care-şi
difuzează apoi mesajul propagandistic în limba rusă în toate republicile unionale, inclusiv în ţările satelit
prin Radio Moscova, post specializat în emisiuni în limbile ţărilor socialiste care preiau şi difuzează
aceste emisiuni, a căror politizare şi manipulare propagandistică erau mai mult decât evidente. O inovaţie
specifică mai întâi Uniunii Sovietice, apoi şi ţărilor comunizate formal este radiodifuziunea, care
înseamnă o transmisie prin fir a programului central în locuri publice dar şi în locuinţe individuale prin
difuzor, un mic aparat cu buton pentru reglarea intensităţii sunetului, soluţie ieftină şi posibil de extins în

20
toate zonele, inclusiv în cele neelectrificate. În URSS raportul între aparatele individuale și cele cu fir era
net în favoarea celor din urmă: 678 000 de radiouri individuale, în schimb aproape 2,6 milioane difuzoare
în 1936, pentru ca ulterior numărul celor din urmă să ajungă în 1940 la aproape 5 milioane. Dincolo de
controlul de partid, interesat în formarea cetăţeanului sovietic, este de reţinut şi amănuntul acestor staţii
de transmisie a postului central şi se permite să difuzeze şi emisiuni de interes local, ceea ce, conform
regulilor proximităţii jurnalistice, s-a dovedit a fi benefic pentru cultivarea şi conservarea tradiţiilor
locale, implicit pentru pregătirea unor generaţii de jurnalişti radio, care-şi făceau ucenicia în unele din
cele peste 7 000 de staţii de retransmisie existente în 1936. O experienţă similară, evident de împrumutat,
s-a petrecut şi în România anilor comunişti, când difuzorul a pătruns în casele din satele şi oraşele
româneşti, adesea înaintea electricităţii, el rezistând ca instituţie subordonată a radioului central sau
teritorial până la finele deceniului al nouălea.
În anii războiului, în Italia şi Germania mai ales, radioul se subordonează propagandei politice şi urmează
îndeaproape politica oficială a lui Mussolini sau Hitler, instituţii specializate (EIAR în Italia şi RRG în
Germania) devenind oficine ale propagandei de război cu rol semnificativ în declanşarea ostilităţilor şi
întreţinerea încrederii cetăţenilor în victoria Axei. Din cealaltă parte, radioul englez (BBC), francez şi
american urmează evenimentele şi se pliază pe ceea era politica oficială a statului, inclusiv propaganda şi
manipularea specifică anilor de conflict armat.

Sarcina de lucru 2
Argumentează, într-un text de 15-20 de rânduri motivele pentru care radioul
este folosit intens în propaganda şi manipularea politică.

Profitând din plin de seducţia vocii, a muzicii sau a fundalului sonor al unui spectacol, radioul a profitat
din plin de această oportunitate şi de acest avantaj net în raport cu ziarul şi s-a manifestat în plan cultural
cu o forţă pe care doar televiziunea o va întrece în anii de după al Doilea Război Mondial. Jumătate din
programele radioului sunt dedicate faptului de cultură: muzica de toate genurile, literatura, istoria îşi fac
intrarea triumfală în viaţa oamenilor, aflaţi adesea la distanţe considerabile de studioul sau de spaţiul
cultural în care manifestarea avea loc. Şcoala profită şi ea de avantajele transmiterii la distanţă a
mesajului educativ, iar biserica se deschide destul de rapid spre avantajele canalului radiofonic pentru a-şi
transmite în rândul credincioşilor învăţătura creştină.
Preeminenţa dimensiunii culturale a radioului este mai vizibilă în timp de pace şi în ţările în care
stabilitatea politică este mai pronunţată. Concurenţa cu presa scrisă a fost şi ea un factor de presiune sau a
generat o anumită dominantă a culturalului în grila de programe. Aşa se face că în S.U.A., în anul 1935,
din totalul de 6530 de ore difuzate de canalul CBS, peste 3400 corespundeau programelor de divertisment
popular. Aproximativ în aceeaşi perioadă, în Anglia, programele de varietăţi şi piesele de teatru
radiofonic erau preferate de radioascultători, în consecinţă peste jumătate din timpul de emisie era acordat
acestor emisiuni.

21
În România, radioul, înfiinţat în 1936, are şi el o puternică tentă culturală care şi explică prezenţa a
numeroşi oameni de cultură în redacția anilor 30. Din păcate, numărul de receptoare radio era destul de
mic (mai puţin de 10 la mia de locuitori), ceea ce a limitat oarecum impactul acestui nou canal media
asupra publicului român interbelic. Aşa se şi explică de ce, după război, mai exact după sovietizarea ţării,
radioficarea a precedat cu mult transformarea operatului de radio individual într-un obiect accesibil oricui,
deşi o oarecare tradiţie a producerii aparatelor de recepţie există din anii interbelici, iar relansarea
industriei electronice s-a făcut destul de rapid. Chiar şi-n aceste condiţii precare, radioul românesc din
anii comunişti şi-a păstrat o puternică dimensiune culturală prin transmisia de emisiuni muzicale, de
spectacole de teatru, de conferinţe ale personalităţilor de prim rang.

2.2. Specificitatea radioului

În raport cu ziarul, condiţionat ca receptare de întâlnirea dintre produsul media şi cititor, act deloc simplu,
căci presupune exerciţiu de lectură, putere de cumpărare şi difuzare promptă, radioul, mai ales cel de după
apariţia tranzistorului în anii 50 este mult mai accesibil, putând fi ascultat oriunde (acasă, în maşină, la
birou, pe stradă, în magazin) şi de oricine, nemaifiind obstrucţionat de un abonament sau de o condiţie
socială cu potenţă financiară. Larga audienţă a radioului, mai ales cea de după invenţia tranzistorului, care
a permis individualizarea audienţei, căci noile aparate devin tot mai mici şi pot fi purtate de public
oriunde, inclusiv spaţii publice datorită căştii miniaturale, graţie căreia cei din jur nu sunt deranjaţi de
opţiunea celui care ascultă un anumit canal. Individualizarea spectacolului sonor, pregnanţa acestuia,
senzaţia de seducţie creată de posibilitatea de a-l auzi pe cel care vorbeşte la microfon cu pauzele, cu
ezitările, cu respiraţia specifice, instantaneitatea informaţiilor, obţinute mult facil decât în cazul ziarului
sau a televiziunii, sunt atuuri de care radioul a profitat din plin ca să concureze presa scrisă şi să reziste
apoi asaltului nemilos al televizorului, care a creat dependenţe, schimbând, pur şi simplu, stilul de viaţă al
oamenilor.
Apariţia televiziunii, care devine rapid un media public, a adus cu sine sfârşitul epocii de dominaţie a
radioului, ceea ce n-a însemnat însă dispariţia lui, ci doar începutul unui proces de adaptare la mediul
concurenţial. În consecinţă, radioul şi-a adoptat formatul şi culoarea la specificul epocii contemporane,
ceea ce a însemnat renunţarea la anumite emisiuni, care i-au asigurat în ani popularitatea, ca să se dedice
fie evenimentului imediat sau să creeze el însuşi evenimente, inclusiv spectacole radiofonice în care
accentul pe oralitate este dominant, dar şi completat cu materiale semnificative sonor (muzică, zgomote,
efecte sonore de tot felul).
Radiourile generaliste îşi reduc impactul la public, rezistenţa lor fiind dată, de cele mai multe ori, de
statutul de post public, subvenţionat de stat şi bugetat prin abonamente plătibile odată cu factura de
electricitate. Ca să-şi menţină audienţa, radiourile publice, ulterior şi cele private, îşi diversifică oferta
prin lansarea pe piaţă a posturilor tematice, al căror public ţintă este ales în funcţie de criterii sociologice
severe. Posturile comerciale, care funcţionează cu minimum de personal şi mijloace tehnice au în vedere
eşantioane de public, pe care le fidelizează prin specializarea pe genuri muzicale, pe tipuri de hobby, pe
afinităţi politice sau culturale. Toate acestea sunt forme de rezistenţă prin specializare, reuşita fidelizării
publicului ascultător putând fi măsurată ştiinţific. De aceea corecţiile se realizează din mers, uneori chiar
la sugestia ascultătorilor care pot interacţiona cu realizatorii emisiunilor. Aceştia din urmă îşi pierd
statutul de speakeri şi devin obligatoriu animatori care intermediază relaţia cu interlocutorii săi şi chiar cu
ascultătorii pasivi care asistă la spectacolul sonor ce se produce sub „ochii lor” în direct şi în consonanţă
cu ceea ce interlocutorii îşi doresc sau chiar solicită.
Din actor important în spaţiul public, radioul se transformă tot mai mult într-un conviv, ceea ce înseamnă
că se retrage în studio şi-şi fidelizează ascultătorii prin democratizarea relaţiei de comunicare. El este o
prezenţă importantă în anumite situaţii şi momente ale zilei, cum ar fi orele petrecute la volan sau
dimineţile de acasă, când vocea animatorului sau a prezentatorului de ştiri sau evenimente face parte din

22
ambientul domestic. În astfel de situaţii nici ziarul şi nici televizorul nu pot interveni, lăsând suficient
spaţiu de manevră a radioului.

Sarcina de lucru 3
Explică în 3 paragrafe de câte 7-9 rânduri fiecare de ce eşti fidel unui anumit
post de radio, de ce asculţi o anumită emisiune şi de ce acorzi mai mare
credibilitate reporterului radio decât celui TV.

2.2. Funcţiile radioului

Funcţia tradiţională a radioului a fost cea de informare în anii de glorie (1930-1960) a concurat de la egal
la egal ziarul, surclasându-l chiar prin avantajul instantaneităţii (evenimentul, devenit ştire sau reportaj,
transmisie în direct sau înregistrare transmisă la mici distanţă) şi determinându-i pe oameni să-l prefere
pentru acest avantaj important, dar şi pentru altele. Cum radioul, înţeles ca instituţie publică şi nu ca
hobby al amatorilor de transmisiuni fără fir între persoane privite, îşi are originea, pe de-o parte, în
cotidian, iar, pe de altă parte în tehnologia FF, era şi normal ca această hibridizare să stârnească la început
reacţii ostile. Ziarul tradiţional a încercat din răsputeri să-şi păstreze privilegiile cucerite după lupte aprige
cu puterile politice, judiciare sau teologice care s-au văzut ameninţate în exercitarea atribuţiilor specifice
de presă care demasca, analiza şi comenta pentru publicul larg actele puterii. Mai puţin exercitat rolul de
supraveghetor al puterii, de către radiou, întrucât instantaneitatea nu permitea analize, disocieri sau
sinteze, specifice mai degrabă ziarului sau periodicului de profil, acesta s-a implicat mai puţin în
exercitarea funcţiei de supervizor, preferând să se facă ecoul evenimentelor sau se implice, fără a lua o
atitudine precisă, în promovarea unor candidaţi la funcţii politice sau a unor platforme politice.
Când politicul se manifestă la modul dictatorial este evident că avem de-a face cu manipularea. Cazuri
tipice de manipulare cu ajutorul radioului se întâlnesc în diferite epoci cu deficit major de democraţie. E
cazul ascensiunii hitlerismului în anii 30, când ministrul propagandei (Goebbels) a făcut din radioul
public în instrument subordonat politicului: mai exact puterii naziste. La fel a procedat şi Mussolini în
Italia sau Stalin în Uniunea Sovietică, iar prin impact direct la fel s-au petrecut apoi lucrurile în ţările
sovietizate cu forţa sau cu regimuri de stânga în mai multe zone ale lumii. Manipularea prin radio era
mult mai facilă decât cea prin ziar, căci se baza pe mesajul transmis oral prin aparate situate în casele
oamenilor sau în spaţii publice. Afirmaţia de mai sus cu privire la corelaţia dintre manipulare şi
democraţie nu e valabilă în totalitate; radioul poate fi şi este încă manipulat în sens propagandistic, dar şi
comercial sau cu mentalitate care distorsionează adesea adevărul vieţii. Dacă manipularea este inerentă,
propaganda este mult mai vizibilă şi mai periculoasă, de aceea o putem considera o suprainformare cu
efect de narcotizare a lucidităţii maselor. Doar aşa poate fi explicat entuziasmul cu care oamenii au crezut
în Hitler, iar ruşii în Lenin şi Stalin.

23
Dintotdeauna radioul a mizat pe informativ, oferind în flux continuu ştiri, reportaje, dezbateri, conferinţe,
organizând concursuri de cultură generală sau promovând noutatea știinţifică sau culturală din diverse
spaţii şi epoci. Un ascultător fidel al radioului generalist dobândeşte suficientă informaţie, încât se poate
lipsi, pe perioade mai mari sau mai mici, de celelalte surse informative (presa scrisă, televiziunea, news
media). Costurile de producţie ale emisiunilor radio sunt sensibil mai mici decât în cazul celorlalte canale
şi de aceea radioul rezistă mai bine la mediul concurenţial acerb al zilelor noastre.
Informaţiile oferite de radio sunt de ordin general, adică nu necesită difuzare inedită (ştiri financiare,
agricole, legislative, culturale, ştiinţifice) şi îi conferă ascultătorului senzaţia că este la curent cu ce se
întâmplă în lume; de ordin instrumental (starea vremii, a drumurilor, blocaje în circulaţie, anunţuri ale
instituţiilor publice, evenimente culturale sau ştiinţifice; de prevenire a unor boli, a unor incendii, a unor
accidente domestice sau de circulaţie, de schimbare a orarelor unor facilităţi de transport, de asistenţă
sanitară, de comerţ.

Sarcina de lucru 4
Imaginează-ţi o situaţie ipotetică: eşti izolat de nămeţi într-o cabană montană
timp de o săptămână. Nu ai nici un ziar şi nici electricitate pentru televizor, în
schimb ai tranzistor cu baterii care te informează. Argumentează triplu (în
registru pozitiv sau negativ) ce informaţii nu ţi-a putut oferi radioul în tot acest
interval, dar le-ai fi obţinut din celelalte surse media.

Dincolo de informaţia, devenită ştire sau alt gen jurnalistic informativ, importantă este şi interpretarea ei,
modul în care este intermediată şi negociată ca semnificaţii cu ascultătorii emisiunilor de comentarii
culturale, politice sau sociale. Interpretările date evenimentelor sunt apanajul unor personalităţi care
acceptă să-şi facă publice opiniile şi atitudinile, formând astfel un curent de interpretare a realului,
modelând într-un fel sau altul societatea civilă, a cărei independenţă declarată şi asumată în raport cu
politicul o face mai credibilă şi mai ataşată, ca ideatic, pentru ascultătorii radioului. Dacă radioul public
este obligat să-şi păstreze echidistanţa atât în raport cu publicul, cât şi cu civilul, radioul privat este mai
deschis pentru interpretare şi chiar partizanat, întrucât nu trebuie să răspundă decât în faţa patronului,
interesat de efectul comercial al emisiunilor. Este evident, aşadar, că radioul nu-şi are punctul forte în
interpretarea evenimentelor, domeniu predilect al televiziunilor de ştiri şi al presei de opinie.
Mult mai simplu şi cu mult mai mare impact este funcţia de relaţionare pe care radioul o reuşeşte cu
minim efort tehnic şi financiar. Emisiunile de diferite facturi, evenimentele transmise în direct,
reportajele, îi leagă pe oameni unii de alţii, câtă vreme ascultă la aceeaşi oră aceleaşi informaţii, inclusiv
preluarea lor radiofonică în care întră evident şi interpretarea realului. Radioul creează o cultură a sa, care
are efect de durată în mentalitate. Multă vreme telespectatorii care urmăreau transmisiile sportive preferau
să închidă sonorul televizorului, ca să audă comentariile reporterului radio, mult mai rapide şi mai
informative. Transmisia televizată nu reproducea ceea ce se vedea de oricine, dar aşteptarea creată de ani
de transmisie radio îi făcea pe oameni să fie dependenţi de convenţia ştiută, mai antrenantă şi mai
detaliată.

24
Radioul este şi el, ca întregul mass-media un „creator de public”: oameni care se întâlnesc întâmplător în
locuri publice constată ca au ascultat aceleaşi emisiuni şi că au păreri foarte apropiate unii de alţii. Este
semnul evident că radioul coagulează curente de opinie, că devine un liant al socialului în forme din cele
mai imprevizibile. În felul acesta dobândesc conştiinţa apartenenţei la un grup, chiar un sentiment de
„familie radio”, căci sunt altfel decât cititorii de ziare sau decât dependenţii de zappingul televizorului.
Comunităţi întregi de oameni îşi propun să trăiască, pe perioade variate, fără ziare şi fără televizor,
neputându-se însă lipsi de seducţia radioului, pe care o consideră necreatoare de dependenţe, neritualică şi
nonconformistă. Aşa se şi explică de ce radioul îl însoţeşte pe omul modern pe stradă, în maşină, în tren,
la serviciu, îi umple dimineţile şi-i însoţeşte ceasurile de seară, când televizorul nu-l mai satisface prin
oferta atâtor canale.
Alături de şcoală, comunitate şi familie, radioul se implică în funcţia de culturalizare care-l are în vedere
pe copil de la vârste mici, prin emisiuni specifice, îl asistă apoi cultural pe perioada şcolarităţii şi-i oferă
apoi modele culturale pe toată durata vieţii. În sens sociologic, culturalul începe de la elemente extrem de
simple (norme de comportament, limbaj, atitudini) şi merge până la valori cu mare încărcătură estetică
(muzică clasică, teatrul, conferinţe). Valori culturale pe care radioul le are în vedere sunt, de cele mai
multe ori subordonate etnicului, adică mărcilor specifice ale tradiţiei, fără să se excludă însă valori care au
deschidere spre universal. Pentru generaţii întregi radioul a fost singura sursă de culturalizare înaltă, de
contact cu o lume bănuită că există undeva departe, dar la care copiii, tinerii sau maturii nu aveau acces
decât prin difuzor sau radio. Limba corectă, miturile fondatoare, textele de referinţă, acordurile muzicale
specifice au pătruns în casele oamenilor mai ales prin radio, aparat prin difuzorul căruia pătrundea în
atmosfera căminului nu doar informaţia, politizată sau nu, ci şi cultura, care-l ajută apoi pe cel plecat la
studii, în armată sau la muncă în oraşe să se integreze în grupul social fără dificultăţi majore.

Sarcina de lucru 5
Corelează funcţia de relaţionare cu cea de culturalizare şi argumentează triplu
(trei paragrafe de câte 79 de rânduri fiecare) ce experienţe sociale şi culturale
ţi-a oferit în ani radioul.

Lumea modernă este dominată de filosofia consumului, ale cărui forme executate se denumesc prin
termenul derivat de consumism. Modificarea masivă a populaţiei a schimbat stilul de viaţă, chiar regulile
de funcţionare a societăţii, încât omul societăţii capitaliste are la dispoziţie zilnic un interval de timp
considerabil, la care se adaugă zilele libere de la sfârşitul săptămânii şi concediile de odihnă, inclusiv
zilele nelucrătoare prilejuite de sărbători religioase sau aniversări cu caracter naţional. Toate aceste
intervale temporale deschid pentru radio perspectiva de a le acoperi cu programe de divertisment, apte să
fidelizeze ascultătorii şi astfel să crească audienţa, cu efect benefic asupra preţului publicităţii.
Divertismentul radio este avantajat de posibilitatea de a-l însoţi pe cetăţean oriunde s-ar afla acesta, fără a
fi incomodat de ziarul care trebuie citit în anumite condiţii sau de televizorul care nu poate recepta
oriunde emisiunea preferată. Pe plajă sau în creștet de munte, pe stradă sau în pădure, în maşină sau în

25
tren, aparatul de radio sau telefonul ce recepţionează programe radio îl însoţeşte pe tânăr sau pe matur
oferindu-i marfa preferată - divertismentul. Muzica, de toate genurile, emisiunile umoristice, transmisiile
de la diferite evenimente, alte genuri nonconformiste reuşesc să atragă atenţia unui număr imens de
ascultători pentru care radioul face parte din viaţa lor, oferindu-le alternative ieftine şi comode de
petrecere a timpului liber ce nu necesită deplasări greoaie sau costuri suplimentare, precum cel plătit
pentru un bilet de cinematograf sau de intrare într-un teatru, într-un muzeu sau în alte spaţii culturale ce
oferă şi divertisment.
Logica loisirului se bazează pe accesibilitate largă, pe acceptarea gustului comun, pe empatizarea cu
ascultătorii, care nu ezită să-şi facă cunoscute opţiunile, preferinţele, dorinţele, încât orizontul de aşteptare
al potenţialilor ascultători devine criteriu important în menţiunea unor emisiuni în grila de programe sau
în decizia cu privire la durata şi ora de transmitere a emisiunii. Toate posturile de radio, fie ele centrale
sau locale, generaliste sau specializate, publice sau private ţin cont de preferinţele publicului şi-şi
adaptează grila de programe, astfel încât să-şi fidelizeze ascultătorii prin cea mai tentantă ofertă de
divertisment.

Sarcina de lucru 6
Alege din grila de programe a unui post de radio pe care-l asculţi frecvent o
emisiune de divertisment. Indică postul, ziua, ora de difuzare, inclusiv durata
emisiunii şi argumentează triplu ce satisfacţii îţi oferă emisiunea respectivă.

2.4. Sincronie

Concurent al ziarul şi concurat de televiziune, radioul a fost obligat de logica istoriei să se adapteze la
situaţia de fapt şi să reziste competiţiei tot mai acerbe prin specializare şi adaptare la noile realităţi
tehnologice şi la mentalităţile începutului de mileniu, altele decât cele din epoca de glorie a acestui canal
media. Invenţia tranzistorului din 1948 şi intrarea în producţia de serie a aparaturii audiovizuale a acestuia
în 1955 a ajutat la răspândirea radioului în regiuni neelectrificate sau în zone cu sărăcie endemică (Lumea
a Treia), a permis trecerea la aparate portabile tot mai mici şi mai performante, dotarea autoturismelor cu
radiouri de bord, inclusiv a mijloacelor de transport în comun, elemente care l-au ajutat exploziei
televiziunii de după 1960. Apariţia microcipurilor în anii 80 a însemnat un alt pas uriaş în tehnologia
audiovizuală, de care radioul a profitat însă în mult mai mică măsură decât televiziunea şi internetul,
media emergente în faţa cărora a trebuit să-şi recunoască limitele, nu şi înfrângerea.
Dacă ziarul a avut secole la dispoziţie ca să se consolideze, să-şi creeze propriul mod de a fi, să intre în
obiceiurile cotidiene ale oamenilor instruiţi, radioul şi-a avut epoca de glorie şi avânt într-un interval mult
mai mic. Concurenţa cu ziarul n-a semănat deloc cu cea în care televiziunea i-a preluat arma redutabilă
(vocea) şi i-a adăugat imaginea, la rândul ei intrată în conştiinţa publică prin cinematografie. Progresul
tehnologic, atribut al civilizaţiei, n-a adus cu sine şi o evoluţie culturală pe măsură. Dimpotrivă, radioul a
însemnat o vizibilă întoarcere la oralitatea ce a premers scrisul şi tiparul, iar televiziunea l-a plasat pe

26
omul contemporan într-o epocă a imaginii premergătoare scrisului. Poate că de aceea unele televiziuni din
mai multe ţări (exemplul cinematografului a fost determinant) îşi dublează fondul sonor al filmelor
difuzate. Măria Sa Consumatorul trebuie tratat cu respect, or, aceasta înseamnă cât mai multă comoditate.
Radioul e mai comod decât ziarul iar televiziunea mai relaxantă decât primele două. Cât despre internet,
este mai ieftin şi mai accesibil şi mai diversificat decât toate celelalte. Nu înseamnă însă că nu există loc
suficient pentru toată această diversitate mediatică sau că vreunul dintre canalele media e ameninţat
deocamdată cu dispariţia.
Formele de rezistenţă ale radioului în faţa acestei agresiuni a comercialului facil nu sunt prea numeroase,
dar, utilizate cu inteligenţă, acestea îi asigură existenţa într-o lume tot mai ostilă cu formele de
comunicare istoricizate de acum. Adaptarea la situaţia de fapt s-a făcut prin specializarea efectului media,
prin integrarea radioului comercial în trusturi de presă, prin cedarea unor intervale orare pentru concurenţi
şi mutarea zonei intens spre orele dimineţii sau ale prânzului.
Finanţarea producţiei şi emisiei radio (preponderent prin antene, relee şi sateliţi) se realizează fie prin
abonament sau subvenţie de la stat în cazul radioului public, fie prin publicitate şi reclamă în cazul
radioului comercial. O remarcă specială trebuie făcută în cazul radioului local, subvenţionat în mare parte
de administraţia locală sau de instituţii sau firme care au tangenţe cu audiovizualul. Cu dotare minimă şi
cu personal redus la strictul necesar, aceste forme de punere în undă a informaţiei şi a divertismentului
(inspirate din presa locală) sunt accesate de un număr considerabil de ascultători din cauza impactului
proximităţii şi a senzaţiei mult mai pregnante de comunitate a radioului local în cadrul căreia actorii şi
spectatorii se cunosc, comunică şi interacţionează în sensul dorit de ambele grupuri.
Transmisia semnalului prin antenă pune însă probleme frecvenţelor care sunt limitate din motive tehnice.
În consecinţă, organisme internaţionale alocă anumite frecvenţe pentru fiecare ţară care le administrează
apoi prin redistribuirea operatorilor radio. Distribuite administrativ sau comercial (prin licitaţie) aceste
frecvenţe devin proprietatea postului de radio pe diferite durate, ceea ce nu înseamnă însă că dispare
controlul statului asupra modului de exploatare a acestora. În România Comisia Naţională a
Audiovizualului şi Academia Română monitorizează emisia media şi sancţionează administrativ sau
public abaterile de la regulile convenite pentru un serviciu public de calitate şi cu standarde etice sau
profesionale o concordanţă cu mileniul al treilea.
Fenomenul radio, care-şi va serba curând centenarul (la noi a depăşit 80 de ani) este încă în plină
desfăşurare. Deşi a cedat anumite prerogative altor canale media, rămâne încă în zona de interes maxim a
omului contemporan avid de informaţie cât mai variată şi de divertisment care să nu-l facă dependent de
fotoliul sălii de cinema sau teatru, de tribuna stadionului ori de deplasări dificile în vederea
divertismentului. Radioul îi facilitează accesul la eveniment sau informaţie cu efort minim, atât fizic, cât
şi financiar, de aceea viitorul lui este deocamdată sigur.

Rezumat
Radioul, a cărui epocă de glorie este cuprinsă între 1930 și 1960, s-a impus definitiv
în peisajul media prin forța de seducție, pregnanță și ubicuitate. A preluat de la
cotidian și revistă câteva dintre funcții, concurându-le nevoilor și și-a dezvoltat foarte
mult funcția de divertisment (muzică, teatru, sport, concerte, evenimente etc.) A
contribuit apoi la apariția televiziunii transferându-i sonorul și formele jurnalistice
specifice, fiind apoi concurat nemilos de explozia televiziunii de după 1960.
Rezistența sa în timp se datorează specializării și adaptării rapide la mediul
concurențial, rămânând o formă de media ce necesită cheltuieli mai reduse decât
televiziunea și posibil de accesat de către oricine, oricând și oriunde. De aici, șansa de
a rămâne o formă vie cu o marjă de audiență remarcabilă.

27
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

a) Identifică şi argumentează motivele pentru care ziarul tradiţional şi radioul de toate facturile rezistă în
faţa asaltului televiziunii şi internetului. Formulează distinct şi o opinie personală.
b) Ai un ziar, un post de radio (o emisiune) preferate şi pe care îl frecventezi cu regularitate. Motivează-ţi
opţiunea cu element de ordin psihologic, social şi profesional (trei paragrafe de câte 5-7 rânduri fiecare).
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului de executare a ei, iar
rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-Learning.

Bibliografie minimală
Albert, Pierre; Tudesq André-Jean (2003). Istoria radioteleviziunii. Iaşi: Institutul European, pp. 29-67,
111-129.
Lochard, Guy; Boyer, Henri (1998). Comunicarea mediatică. Iaşi: Institutul European, pp. 70-79.

28
3. Televiziunea
3.1. De la cuvântul scris și rostit la imagine
3.2. Ritualizarea emisiunii TV
3.3. Televiziunea noastră cea de toate zilele

La sfârşitul capitolului vei avea capacitatea:

• Să motivezi reintroducerea omului contemporan la imagine;
• Să integrezi fenomenul TV in ritmul cotidian al vieţii;
• Să argumentezi relaţionarea prin televiziune.

3.1. De la cuvântul scris și rostit la imagine

Înainte de a scrie şi a citi, omul a desenat pe pereţii peşterilor, pe vase de lut, pe scoarţă de copac, pe
pereţi sau pe pânză, iar imaginea l-a ajutat să-şi înţeleagă rostul în raport cu mediul în care trăia, cu
divinitatea sau forţa imanentă pe care o credea protectoare a fiinţei sale. Deşi distanţa ce separă picturile
rupestre de frescele din basilici sau cele de pe pereţii bisericilor din Bucovina este considerabilă, ceea ce
le uneşte este primatul imaginii şi mai ales impactul culorii asupra privitorului. Primitivul din peşteră
desena animalele pe care urma să le vâneze şi să-şi îndestuleze apoi grupul din care făcea parte. Privitul
freşcelor ţineau loc de accesul la cuvântul sacru. Deviza creștină ,, Ai carte, ai parte de Dumnezeu” se
aplica în mod democratic maselor de oameni pentru care accesul la cuvântul scris era blocat de vremuri
ciudate. În consecinţă, desenul sau pictura ţinea loc de text şi-l punea pe omul neinstruit în relaţie cu
istoria biblică, în forme aproximative, evident, dar îl ajută să-şi reprezinte lucrurile greu de imaginat: raiul
şi iadul, mântuirea, botezul, crucificarea, înălţarea, virtuţile, păcatele, etc.
Printr-o ciudată simetrie, omul modern se întoarce la imagine, adică citeşte tot mai greu şi mai inexpresiv,
nu mai are scrisul caligrafic şi plastic, fiindu-i suficient să privească la imaginile cu efecte speciale ale
filmului, ale televiziunii, ale reclamelor tot mai sofisticate din punct de vedere tehnologic. Când scrie, nu
se mai foloseşte pix sau stilou decât în mod accidental, preferând ca maşina (calculatorul) să-i rezolve
problemele de redactare. E un progres tehnologic evident, dar un regres semnificativ în plan cultural câtă
vreme televizorul îi ocupă o parte semnificativă din zi, în special orele serii până târziu în noapte.
Pionieratul televiziunii coboară până spre anii 20 ai secolului trecut când apar tuburile catodice şi celulele
fotoelectrice. Ca şi în cazul ziarului sau al radioului a fost nevoie de combinarea a trei descoperiri tehnice
recente: fotoelectricitatea, adică transformarea energiei electrice în energie luminoasă şi invers,
descompunerea şi recompunerea fotografiilor din linii cu puncte luminoase sau întunecate şi controlarea
undelor hertziene pentru transmiterea de semnale. Toate aceste experimente de laborator nu aveau încă o
finalitate din punct de vedere comercial. Când Vladimir Zvorykin (1889-1982) inventează iconoscopul în
1927 se întrevede pentru întâia oară posibilitatea de a pune la îndemâna publicului a unui receptor de
imagini cu tub catodic. Imediat apoi primele experimente publice de televiziune, în paralel cu declanşarea
unei concurenţe acerbe între producătorii de echipamente şi companiile radio care devin şi proprietare de
studiouri, antene şi relee de televiziune. Bătălia se dă pentru imagini cât mai clare şi de aceea numărul de
linii ale tubului catodic este de la 343 în 1935 la 525 în 1941. Numărul de receptoare era însă foarte redus,
iar costurile de producţie şi de exploatare a televiziunilor foarte ridicate. Odată cu intrarea S.U.A. în
război s-a interzis fabricarea de televizoare din raţiuni militare, astfel că fenomenul televiziunii intră în
stagnare câţiva ani. Radioul, aflat şi el în perioada de pionierat, n-a perceput toate aceste eforturi de

29
articulare a unui nou canal media ca fiind concurente. Mai mult chiar, producătorii de aparate radio sunt şi
cei care lansează pe piaţă televizoare tot mai performante; societăţile de radiofonie deţin şi studiouri sau
staţii de emisie TV. Ceea ce le deosebeau erau doar frecvenţele de emisie, în rest cele câteva ore de
emisie pe zi nu erau percepute ca periculoase pentru radio. Costurile televizoarelor erau foarte mari, iar
posibilităţile de recepţie reduse la câteva mari oraşe. Mai degrabă o curiozitate tehnică. Decât o sursă de
informaţie şi divertisment,televiziunea de până la al Doilea Război Mondial s-a impus cu destulă greutate
în modul de viaţă al oamenilor acelui timp.
Sarcina de lucru 1
Explică (într-un text de15-20 de rânduri) bunele relaţii dintre radioul şi televiziunea interbelică.
După război televiziunea îşi reia căutările de situații tehnice şi-şi diversifică programele. Crește vertiginos
timpul de emisie, fără însă a se acoperi întregul unei zile. Problemele cele mai mari sunt cele legate de
acoperirea teritoriului
Şi cele legate de calitatea semnalului. Persistă încă nesepararea radioului de televiziune, administrate de
aceleaşi organisme şi acoperite de operatori de emisie şi recepţie de către aceeaşi producători. Pentru o
mai bună definiţie a imaginii, se caută soluţii pentru un sistem de linii cât mai performant, impunându-se
în cele din urmă cel cu 625 de linii. Până în 1960 televiziunea îşi rezolvă câteva probleme care o
împiedicau de la dezvoltare normală: acoperirea întregului teritoriului, ameliorarea rezoluţiei imaginii,
accesibilitatea financiară a televiziunii prin diminuarea preţului de vânzare şi prin taxele plătite pentru
serviciul respectiv.
Programele de televiziune prind şi ele contur distinct. Telejurnalele prind la public datorită plusului de
informaţie adus de imagine, dezbaterile politice se poartă şi la televizor, noile evenimente politice,
culturale şi sportive sunt transmise în direct, tehnicile de înregistrare a imaginii şi sunetului cunosc şi ele
salturi uriaşe datorită transmiţătorului şi circuitelor integrate care permit miniaturizarea şi o mai mare
fiabilitate a aparaturii. Câştigurilor tehnice li se adaugă un fenomen de expansiune largă a televiziunii pe
toate continentele, ignorându-se chiar ideologiile antagonice, încât diferenţele de ordin cronologic nu sunt
prea mari între Occident şi Europa de răsărit, aflată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. În anii 50
toate ţările Europei, inclusiv România din 1958, au televiziuni naţionale şi programe consistente de ordin
cantitativ (număr de ore de emisie) şi calitativ (emisiuni realizate cu tot mai mult profesionalism ).
Cu toate acestea televiziunea n-a reuşit să surclaseze ziarul sau revista, deşi le-a cotropit teritorii
semnificative, pe care până mai ieri le stăpâneau fără drept de apel. Aspectul financiar şi dificultățile de
ordin tehnic, mai ales cele legate de acoperirea cu semnal a teritoriului, inclusiv redarea imaginii în alb-
negru pe mai multe sau mai puţine linii au fost frâne serioase în calea impunerii televiziunii ca mediu
dominant până în 1960.
După acest an, care încheie dominanţa radioului, se produc câteva fenomene de substanţă în televiziune:
creşterea semnificativă a numărului de frecvenţe disponibile prin trecerea de la unde metrice la cele
decimetrice,centimetrice şi milimetrice, apariţia sateliţilor de telecomunicaţii şi a transmisiei prin cablu a
semnalului TV digitalizat şi apoi analogic, generalizarea televiziunii în culori, teletextul, zappingul,
receptoarele cu ecran plat (LCD, plasmă sau led), toate acestea într-un interval de câteva decenii şi cu un
ritm extrem de rapid de răspândire pe întregul mapamond.
Dincolo de progresul tehnologic trebuie reţinute şi câteva schimbări semnificative la nivelul
mentalităţilor. În primul rând, oamenii au început sa-şi regleze ritmul vieţii după programele televiziunii:
se grăbesc să ajungă acasă ca să prindă începutul unui meci, a unui film, a unei emisiuni oarecare; timpul
liber se organizează şi în funcţie de evenimentele TV; masa nu se serveşte la o oră fixă, ci atunci când
începe sau se sfârşeşte o emisiune de interes maxim pentru mai mulţi membri ai familiei; în fiecare
cameră este câte un televizor, iar cei care urmăresc programele se separă în funcţie de preferinţe, etc. Sunt
detalii observabile fără prea multă greutate, căci între timp totul a devenit foarte accesibil, chiar şi celor
cu venituri modeste.

30
Prin accesul tot mai facil la zeci de canale naţionale și internaţionale, telespectatorul de azi îşi asumă o
cultură a imaginii stereotipizate care, adesea, nici nu mai are nevoie de cuvinte şi deci de acces la sens
printr-o limbă oarecare aptă să transmită un mesaj. Diversitatea ofertei devine adesea atât de captivantă,
încât cel care se aşează în faţa televizorului are ce alege şi, mai ales, îşi poate motiva prin argumente de
ordin informativ timpul petrecut sub lumina ecranului, timp furat de la lectură sau chiar de la exerciţiul
personalizării vocilor radioului. Cultura imaginii este o componentă obligatorie a culturii de masă, a
consumismului care a deturnat sensul vieţii de fiecare zi. Modelul de viaţă, de comportament, de atitudini
oferit de televiziune îl determină pe insul comod să creadă că tot ceea ce vede şi i se impune cu insistenţă
este standardul firesc de viaţă. În consecinţă, e tentat să facă ce fac la rândul lor personajele cu care se
identifică mimatic: vorbeşte, se mişcă, gesticulează, se îmbracă, se distrează precum acestea. Cartea,
ziarul, radioul nu intră în orizontul vieţii acestora şi atunci, pe bună dreptate, omul de azi, consumatorul
prin excelenţă, abandonează valorile tradiţionale şi le asumă pe cele moderne. Nu e neapărat vina
televiziunii, ci e mai degrabă precaritatea condiţiei umane a generaţiilor care nu mai simt plăcerea de a
citi o carte, de a răsfoi un ziar sau de a sta cu urechea lângă aparatul radio.
Sarcina de lucru 2
Petreci în fiecare zi un anumit timp în faţa televizorului. Motivează vizionarea prin elemente de ordin
social, psihologic sau comunicaţional şi redactează un text prin care să justifici această obişnuinţă
cotidiană. (20-25 de rânduri)

3.2. Ritualizarea televiziunii

În baza succesului fulminant al televiziunii stau seducţia radioului şi mirajul cinematografiei, de la care a
preluat arta discursului şi punerea în scenă, ambele cu o pronunţată doză de artificial, pe care însă a ştiut
să le combine în proporţii bine gândite şi să le livreze spectatorului comod care nu mai avea nevoie să se
deplaseze la sala de cinematograf ca să obţină senzaţia de real, căci i se livra de-a dreptul în casă. Mai
mult chiar, televiziunea a încălcat şi domeniul ziarului preluând de la această sinteză politică, publicitatea
şi reportajul cu ajutorul cărora acesta revista concurenţei mediilor audiovizuale.
Experimentală şi cu impact minim în anii interbelici, televiziunea cunoaşte un avânt greu de bănuit în anii
postbelici, mai ales în anii 50 când se înmulţesc canalele, crește vertiginos timpul de emisie şi scade
preţul de vânzare a receptoarelor al căror număr creşte excesiv. Preponderent privată în S.U.A. şi publică,
sub controlul statului în Europa, televiziunea deceniului al şaselea se impune ca o media autonomă ce-şi
construieşte propriul discurs, îşi impune vedetele proprii şi organizează viaţa oamenilor în funcţie de
programele oferite, dominante fiind transmisiile în direct şi jurnalele de actualități în care un prezentator
citea ştiri, adesea fără suportul imaginilor, greu de înregistrați greu de precaut. Televiziunile europene au
consemnat multă vreme acest decalaj tehnologic şi economic în raport cu cele americane din varii raţiuni.
Abia în anii 70 cele dintâi se deschid spre sectorul privat şi-n consecinţă trec la o finanţare din publicitate,
care le şi permite să înmulţească oferta de canale şi diversitatea emisiunii. Între timp se generalizase
televiziunea în culori, ceea ce a sporit mult impactul acestui mare suport media care a şi reuşit în scurtă
vreme să-şi câştige un public fidel şi chiar pasionat de fenomen.
Istoricii televiziunii vorbesc de două etape distincte: paleo-televiziunea şi neo-televiziunea. Cea dintâi ar
acoperi începuturile caracterizate printr-o orientare pedagogică, mediatorii omniscienţi informând şi
formând telespectatorii cu care au o relaţie asimetrică şi ierarhizată (ei sunt autoritatea, iar cei de dincolo
de ecrane ascultătorii şi spectatorii obligaţi să-i urmărească). Programarea este discontinuă şi de aceea
canalele TV îşi tipăresc programele pe perioade scurte, rezervându-şi dreptul de a le modifica şi le anunţă
pe ecran de la o zi la alta. Sunt totuşi câteva emisiuni permanente (jurnalele,
teleenciclopediile,cinemateca, etc.) cu program fix, încât se creează o funcţie rituală a acestora cu efect de
fidelizare şi relaţionare asupra telespectatorilor.

31
Noua eră a televiziunii echilibrează raporturile dintre mediator şi telespectator, punând chiar o presiune
crescută asupra celui din urmă. Mediatorii şi telespectatorii au acum o relaţie de complicitate,cea dintâi se
adresează în mod direct celor din urmă, noile emisiuni amestecând informaţia cu distracţia pentru multă
atractivitate. E suficient să comparăm un buletin meteo cu multă regie (decor, mişcare,dialog, costumaţie,
limbaj colocvial) cu cel din epoca veche în care un meteorolog debita un text stereotipizat într-un limbaj
de specialitate, adesea greu accesibil telespectatorului, ca să înţelegi diferenţa vizibilă dintre paleo şi neo-
televiziune.
Dacă mersul la cinematograf era aleatoriu, în schimb televizorul, aflat la îndemână a creat destul de rapid
ritualuri de grup (în baruri, cluburi), de familie sau individuale, presupunând adaptarea mobilierului, o
anumită dispunere în spaţiu a telespectatorului, gesturi şi tăceri, asezonate cu alune, popcorn, sucuri, bere,
etc., gândite anterior şi servite în mod constat. Preponderent iconică (imagini luate din realitate), dar şi
indicială datorită mixajelor, încadrărilor, comentariilor, televiziunea s-a remarcat printr-o proprietate
tehnică, căci l-a pus pe telespectator în relaţie de cotemporalitate şi coparticipare, şi, de asemenea, printr-
o proprietate enunţiativă, sesizabilă în procesul privirii în cameră, cu efect de privire, ,,ochi în ochi”
pentru destinatar, realizându-se astfel o relaţie de tip conversaţie(alocutivă) cu telespectatorul ce are
contact vizual cu actorul sau mediatorul. Acest procedeu, interzis cinematografului şi imposibil pentru
radio distinge televiziunea în ansamblul suporturilor media tradiţionale. Spre deosebire de ziar care se
baza pe posibilitatea lecturii respectate sau la distanţă în timp, televiziunea se bazează pe logica fluxului
continuu, ceea ce înseamnă că mesajele se alungă unele pe altele, în cele din urmă se suprapun sau le
anulează pe cele anterioare. Drept consecinţă, logica fluxului şterge urmele, cu atât mai mult cu cât ritmul
imaginilor s-a accentuat după anii 90 pentru a sugera o presiune a realului, creându-se astfel o adevărată
putere hipnotică a televiziunii, utilă şi ea în articularea ritualului. Profesionalizarea tot mai evident a
producţiei TV a avut ca efect crearea unor politici de programe care disting canalele între ele, fiecare
format de emisiune având elemente constitutive distinct, iar punerea lor într-un anumit context ţinând de o
regie bine gândită ca impact de receptare. Se mizează astfel pe ataşamentul şi forţa de a ţine captive
telespectatorul pe canalul respective, chiar dacă decorul, invitaţii, discursurile sunt precizabile. Ritualul îşi
impune logica lui, iar efectul este benefic pentru ambele părţi.
Sarcina de lucru 3
Compară două jurnale de actualităţi din prime time (indică datele lor tehnice: oră, durată, structură,
prezentatori) şi indică în table comparative caracteristicile distinctive ale formatului de emisiune.
Motivează-ţi mai apoi opţiunea (triplu argumentată) pentru unul dintre cele două formate.

În comparaţie cu televiziunile generalist care plasează jurnalele de actualităţi la graniţa dintre second time
şi prime time, televiziunile de ştiri au o altă viziune despre acesta: ştirile propriu-zise sunt completate cu
reportaje, cu interviuri, cu dezbateri, cu transmisiuni în direct, încât graniţa dintre informaţia în sine şi
contextualizarea ei este mai greu de stabilit. Efectul de ritualizare, obţinut prin repetare obsesivă a
componentelor este însă cadrul ideal pentru mai multe calupuri de publicitate, aducătoare de venituri
consistente pentru canalul respective. Studioul TV, luat în stăpânire de moderator devine un adevărat
câmp de bătălie unde se înfruntă politicieni, specialişti, sportive, vedete, care conversează, negociază şi
dialoghează pe temele stabilite de realizatori. Ca-n orice ritual există o parte văzută şi o parte nevăzută,
iar graniţa mobilă dintre acestea nu depăşeşte niciodată anumite limite. Studioul este locul unde se
oficiază, iar moderatorul devine automat vedeta emisiunii căreia-i transferă o parte din opţiunile şi
preferinţele sale.
Chiar dacă există diferențe de decor între canalele TV, pentru același tip de emisiuni, se ajunge la o
stereotipizare: un pupitru modern cu unul sau mai multe locuri pentru emisiunile informative sau de
dezbatere, un aranjament de fotolii în semicerc sau în alte forme geometrice pentru emisiunile de
divertisment. Pentru a anula ceva din impresia de artificial, previzibil și partizanat camera în emisie lasă
să se vadă, aparent întâmplător sau chiar insistent imagini din studio sau din vecinătățile acestuia. Uneori,

32
din decorul emisiunilor de acest gen, face parte și mișcarea străzii sau a personalului din studio care se
deplasează prin spatele invitaților, urcă sau coboară scări, ca și când totul ar fi cât se poate de natural.
La partea văzută pe ecranul televizorului, se adaugă partea nevăzută din studioul și anexele lui tehnice,
administrative, economice, regizorale, inclusiv politice. Toate acestea fac parte la ritualul producției TV
extrem de sofisticată și de costisitoare, ceea ce n-o face mai puțin atractivă ca perspectivă de investiție
într-o astfel de afacere media, aducătoare de notorietate, influență și chiar profit. Cu cât o televiziune este
mai bine cotată pe piața media și are un ratting mai bun, cu atât atrage o publicitate mai consistentă și mai
bine plătită. De aici, goana televiziunilor după vedete media, după scandal, după senzațional; dacă n-ar fi
publicitatea care să acopere cheltuielile posturilor comerciale, cu siguranță că și grila de programe ar arăta
altfel și senzaționalul ieftin n-ar mai avea atâta trecere. Oricât ar ironiza unele canale media prestația
îndoielnică a postului OTV, până la urmă multe au acceptat să urmeze formula succesului facil, presate
fiind de rațiuni financiare. Previzibilul, repetitivul sau îndoielnicul sunt în cele din urmă părți ale
ritualului zilnic din producția televizată care sfârșește prin a șterge granițele artistice și tehnice dintre
posturi, promovând locul comun și mecanica simplă a ceremonialului derulării programului zilnic.
Ritualul nu se oprește însă dincolo de ecran, ci face parte integrantă din viața de zi cu zi, de la copii până
la vârste înaintate, de la persoane analfabete, până la cei cu înaltă instruire, de la persoane care-și umplu
timpul cu spectacolul televiziunilor până la cei foarte ocupați pe care privitul unei emisiuni îi relaxează.
Deși nevizualizat prin ecran, ritualul telespectatorului a luat forme dintre cele mai evidente și presupune
un anumit ritm al vieții cotidiene, calat pe ceea ce înseamnă ofertă de emisiuni a diferitelor canale. Pentru
marea majoritate a celor care muncesc, orele nealocate odihnei și activităților profesionale sau
gospodărești sunt posibil de regăsit în atașament față de programele TV. Așezatul în fața televizorului
pentru relaxare și divertisment a intrat de mult timp în obișnuință, ritualizându-se în forme extrem de bine
delimitate. Parte a ritualului, televiziunile au grijă ca oferta de după-amiază și de seară să fie una de
maxim interes, tocmai pentru ca finalizarea actului receptării să fie cât mai eficientă. O parte
semnificativă a publicului televiziunilor o reprezintă persoanele de vârsta a treia și femeile casnice ale
căror ritmuri domestice sunt diferite și în consecință programele de dimineață urmează regulile altui
ritual, mai lent și cu altă ofertă. Pentru aceștia programul TV, cu reluări de emisiuni, cu telenovele, cu
documentare sau anchete, îi fidelizează și le organizează viața, (orele de masă, plimbările, activitățile
cotidiene) ca forme stereotipe, ritualice.
Odată cu generalizarea recepției prin cablu și cu mărirea vertiginoasă a ofertei de canale TV, fenomenul
ritualizării a luat forme ireversibile, nemaifiind de conceput ritmul vieții cotidiene fără televiziune.
Bidirecționalitatea ritualului are ca efect empatizarea, adică o formă specifică a comunicării mediatice
prin care realizatorul își asumă mental atitudinea telespectatorului, iar acesta din urmă se pune adesea în
postura realizatorului, imaginându-și că el întreabă, comentează, judecă faptele, în mod similar sau mult
diferit față de ce i se oferă ca produs media. Senzația de coparticipare la actul elaborării unui produs
media este cu atât mai pronunțată în cadrul televiziunii cu cât aceasta însumează toate formele de
interacțiune ale ziarului (corespondență, telefon, fax) și ale radioului (participarea în direct,
preînregistrarea, mesajele de diferite facturi), adăugându-le pregnanța imaginii, formă dominantă în
percepția realului. Între cel care vede realul nemijlocit și cel care-l receptează prin ecranul televizorului
sunt diferențe semnificative de percepție și reprezentare, însă ceea ce-i unește este, până la urmă
dependența unora de ceilalți și negocierea permanentă a statutului activ sau pasiv.
Sarcină de lucru 4
Notează riguros programul personal al unei zile de sfârșit de săptămână. Reține intervalele orare petrecute
în fața televizorului și explică modul în care programul îți este condiționat de oferta mediatică. Elaborează
apoi un text care să marcheze funcția ritualică a televiziunii în viața ta din ziua respectivă.
Pregnanța cea mai vizibilă a ritualizării se regăsește în emisiunile de actualități (telejurnale, dezbateri,
talk-show-uri) în cadrul cărora dozajul, proporția sunet-imagine, ritmul derulării secvențelor, ambientul
identic etc. sunt gândite din perspectiva unui scenariu tipizat în care fiecare participant își cunoaște foarte

33
bine rolul și-i maximizează efectele din varii rațiuni, inclusiv presiunea telespectatorilor care așteaptă o
anumită prestație cât mai convingătoare. În comunicarea verbală sau nonverbală este vizibilă o anumită
stereotipizare specifică ritualului: o poziție controlată a corpului, gesturilor, faciesului, un recurs la
economie de cuvinte, încălcat însă sistematic, intervenții deranjante peste cel care vorbește, mimări de
indignare sau bună dispoziție. Dacă toate acestea ar lipsi, atitudinea telespectatorului ar fi imprevizibilă,
dar mai mult ca sigur s-ar simți deranjat în comoditatea lui de martor și beneficiar al spectacolului de
cuvinte care se derulează zilnic în aceleași forme, cu aceiași moderatori și, de cele mai multe ori, cu
aproape aceiași invitați. Ritualul nu este conștientizat neaparat de receptori, dar este urmat în forme
aproape sacerdotale de realizatori. Schimbările de ritual creează grave dereglări în derularea programelor,
atât realizatorii, cât și beneficiarii fiind derutați de neconcordanțele comode cu care s-au obișnuit în timp,
fie că sunt de ordin tehnic, fie de ritm al vieții cotidiene.

3.3. Televiziunea noastră cea de toate zilele

Este indubitabil faptul că televiziunea face parte integrantă din viața omului contemporan, care o și
consideră parte a ofertei de petrecere a timpului liber la prețuri foarte scăzute, încât îi permite să
economisească timp și bani, pe care să le aloce apoi în alte scopuri. Ultimele achiziții tehnologice,
inclusiv cele cu aplicație militară sau din sfera serviciilor secrete sunt puse la bătaie pentru a cuceri noi
segmente ale pieței, pentru a extinde aria de influență a posturilor naționale și internaționale spre zone și
populații sărace, cărora televizorul ce captează emisiuni variate le dă iluzia că pot spera la normalitate
într-o lume gândită ca inegală prin definiție. Toată această dirijare de resurse spre fenomenul televiziunii
a părut, până la un moment dat, justificat de ceea ce unii futurologi considerau a fi un capăt de drum, după
care ar fi urmat o lungă perioadă de acalmie și de hegemonie a acestui suport media. Capătul de drum
prezis și visat de apologeți, televiziunea urma să absoarbă radioul și presa scrisă, rămânând singurul
suport mediatic apt să înglobeze într-un produs unic tot ceea ce s-a întâmplat de la Gutenberg până azi. E
adevărat că a și reușit capturi serioase de teritorii, deținute până mai ieri de cotidian și de radio,
propunând alternative vorbite și animate cu imagini la ceea ce era informația, și relaționarea și distracția
oferite de înaintașii media. Avea și avantajul instantaneității informației și pe cel al seducției vocii de la
radio pe care acum o personaliza prin imaginea vorbitorului, cântărețului, actorului etc. Numai că
noutățile bazate exclusiv pe tehnologie, nu și pe aport cultural au viață scurtă. Televiziunea în alb-negru a
fost surclasată de cea în culori, recepția prin antenă de cablu, cea analogică de cea digitală, cea 2D de cea
3D ș.a.m.d. Evident că inovația tehnologică nu se va opri aici, iar rata de înlocuire a aparatelor și
sistemelor este foarte rapidă. Din păcate toate aceste achiziții n-au adus cu ele decât un aport de
civilizație, concomitent cu o diluție tot mai evidentă a culturii, obligată să se retragă în spații tot mai
limitate. Emisiunile culturale au dispărut una câte una din grila de programe a posturilor private, doar
televiziunea publică își mai permite să producă și să difuzeze emisiuni culturale, însă cu costuri tot mai
mici și cu efecte pe măsura banilor puși la dispoziția realizatorilor.
Accentul major pus pe tehnologia de ultimă oră, grație căreia pot fi concurate celelalte posturi a avut ca
efect imediat creșterea costurilor de producție, a fondurilor de investiție, a cheltuielilor de întreținere,
toate acestea trebuind recuperate din veniturile obținute pe publicitate, aproape singura sursă a posturilor
comerciale, cea obținută din difuzarea prin cablu de la societățile specializate fiind infimă în raport cu cea
dintâi. În consecință, goana după audiență/ratting este justificată din rațiuni economice, în primul rând,
căci e aducătoare de publicitate mai multă și mai scumpă. Un minut de publicitate la ore de prime time a
ajuns să coste enorm, însă efectele asupra vânzărilor celor care comandă un astfel de demers de
promovare a produselor proprii sunt semnificative și justifică astfel de cheltuială. Goana după publicitate
a impus ca organismele de supraveghere (gen C.N.A.), să limiteze timpul la maximum 20 de minute pe
oră de emisie, ceea ce este oricum enorm și enervant pentru telespectatorii, care sancționează abuzul prin
„zapping” sau preferă alte soluții informativ-formative. Uneori efectul de respingere a acestei soluții de
finanțare merge spre înapoi, fiind preferat ziarul pentru interpretare și radioul pentru instantaneitate;
alteori se recurge la internet care oferă și text și imagine, și informație și opinie, și socializare și

34
divertisment. Deși amenințată din interior de limitele sistemului, televiziunea comercială are un ascendent
major asupra cele publice, fiind de preferat controlul acționariatului în locul celui al statului, creator de
subordonări, de crize, de suspiciune și acuze. Între două rele e de preferat cel mai mic, adică un control al
patronului sau al acționariatului, interesat de profit în primul rând și mai puțin de propagandă sau
manipulare politică, efecte vizibile ca deranjante care fac de altfel aproape imposibilă existența unui post
TV subvenționat de un partid politic. Evident că nici radioul politic nu mai e posibil, cât despre ziarele de
partid, majoritatea n-au supraviețuit pe o piață concurențială.
Sarcină de lucru 5
Redactează un eseu de 15-25 de rânduri în care să argumentezi disfuncția culturală a televiziunii
comerciale, obligată să renunțe la orice demers educativ/cultural.
Televiziunea de azi a invadat spațiul public și pătrunde tot mai insistent în spațiul privat; ea este o tribună
de dezbateri politice, dar și un loc în care se exhibează conflicte, tensiuni, certuri sau alte mizerii
domestice. Între o dezbatere televizată a candidaților la președinție și o ceartă în direct între soți este o
gamă nesfârșită de situații pe care televiziunea le ia în stăpânire și le exploatează comercial,
transformându-le în spectacol de bun sau prost gust. Ea are, între altele, “meritul” a fi produs un clivaj
social evident: de-o parte sunt cei care nu agreează această afișare publică a tot ceea ce ține de realitatea
politică, socială, juridică, economică și chiar familială, iar pe de altă parte sunt cei pentru care cearta între
politicieni, conflictele sociale, arestările în direct, dezastrul economic și disoluția familiei sunt parte din
meniul cotidian. Evident că cei dintâi zappează peste posturile care aduc pe ecran astfel de evenimente
transformate adesea în spectacol dezagreabil, în timp ce ceilalți (lor li se adresează cultura de masă) stau
ore întregi pe emisiunea respectivă și relaționează apoi cu ceilalți pe temele respective. Cum cei dintâi
sunt foarte puțini și greu de manipulat, iar ceilalți formează o majoritate consistentă, sub presiunea
comercialului, televiziunile cedează gustului comun și se pliază pe astfel de spectacole îndoielnice. Talk-
show-ul și reality-show-ul au ca public țintă pe cei din urmă, dispuși să creadă că dezbaterea este
autentică 100% sau că realitatea adusă pe ecran, deși reconstituită sau regizată cu migală este și adevărată.
Iluzia veridicului este întreținută cu mare grijă de realizatori, deși aceștia știu bine că protagoniștii unei
dezbateri politice, situați pe poziții ireconciliabile în timpul transmisiei directe, au o relație afabilă în
timpul pauzei publicitare și-și negociază relațiile ulterioare în termeni cât se poate de civilizați. Interesele
lor sunt comune (alianțe, afaceri, posturi), dar spectacolul de cuvinte trebuie să fie vehement și aparent
fără șanse ca vreunul să cedeze. Fiecare vine cu un text pregătit dinainte pe care-l debitează în ritm alert și
nu cedează până nu spune “tot ce are de spus”. Le e frică de întreruperi, nu pentru că i-ar dezechilibra
opinia celuilalt, ci pentru că sunt șanse să uite textul învățat anterior și atunci s-ar declanșa o criză de
comunicare la nivelul discursului politic cu mărci ideologice sau doar de interes de grup. Ritualizat în
exces, talk-show-ul adună în fiecare seară în fața televizorului o audiență impresionantă, justificându-și
rolul de colector de publicitate scumpă și cu durate mari care fragmentează dezbaterea în sine și o trimit
adesea în derizoriu.
Ușor diferită, dar cu același grad ridicat de iluzionare, este reality-show-ul, prezent și el în structura
programelor TV, mai ales a celor americane, adesea confundat cu marele reportaj, în mod intenționat de
realizatori, căci presupune o intenție explicativă ce are ca obiect realitatea decalată în timp și spațiu,
transformată apoi în show televizat prin combinarea de documente de epocă, relatări ale martorilor,
comentarii de diferite facturi. În esență, reality-show-ul ține de jurnalismul de informație, deși nu mai
păstrează o legătură directă cu faptele imediate. Identificarea unor teme de dezbatere (lagărele naziste,
închisorile comuniste, mișcările greviste) este pretext pentru reflecție, tocmai pentru că evenimentul
invocat este îndepărtat în timp, iar efectele lui s-au consumat în alte nenumărate ecouri (vezi mineriadele
din anii 1990 devenite temă a atâtor reality-show-uri). Dacă n-ar fi construcția mediatică, specifică
discursului informativ, această temă s-ar acoperi de uitare publică, doar istoricii mai putând fi interesați
de cauzalitatea și efectele fenomenului în contextul anilor ’90 când prăbușirea lumii comuniste s-a realizat
cu răbufniri de conștiință muncitorească deturnată în sens politic. Scenarizarea în diferite forme a acestor
enunțuri informatice cunoaște două forme distincte și observabile la simpla analiză. Când evenimentul nu

35
a putut fi înregistrat scenariul trecutului se reconstituie cu ajutorul imaginilor de substituție care nu au o
legătură directă cu scena evocată. Comentariul de legătură care le organizează în forma discursului
informativ se supune unei scheme narative previzibile, pe care telespectatorul o receptează ca pe o
narațiune verosimilă. O a doua formă a scenarizării are în vedere reconstituirea evenimentului, pe care
actorii acestuia îl refac sub strica îndrumare a jurnalistului. E cazul emisiunilor ce reconstituie evenimente
de diferite facturi (gen emisiunea „Iarta-mă”), care s-a bucurat de succes la public pentru o vreme. La
acestea ar putea fi adăugate tentativele de mistificare sau de fentare a telespectatorului care nu mai poate
delimita clar factualul (faptele ce constituie evenimentul) de ficțional (nararea suprapusă peste realitatea
ambiguă). O astfel de tentativă de fentare a fost transmisia din 24 decembrie 1989 sub titlul „Revoluția
română în direct” preluată de mai multe posturi occidentale, ulterior demonstrându-se că totul a fost un
scenariu TV prestabilit cu efecte sonore și de lumini, cu actori și regizori ai spectacolului și cu o masă
imensă de revoluționari spectatori.
Sarcina de lucru 6
Urmărește cu atenție cu talk-show al unei televiziuni de știri și identifică trei elemente specifice ale
ceremonialului spectacolului televizat.
Televiziunea are capacitatea (o și folosește frecvent) de accelerare a timpului social. Grație transmisiilor
în direct și accesului la surse de informație diverse, televiziunea face ca evenimentul, mai mult sau mai
puțin pregnant, să devină cunoscut și, transformat în știre, să rețină atenția indirect, cu emoția în plus dată
de conștiința faptului că telespectatorul e sincronizat temporal cu acesta. Transmisia în direct, cu sunet de
fundal și imagini cu cadru fix sau preînregistrate „cu câteva minute în urmă”, îi dă senzația celui care
privește că e și el acerb în mijlocul apelor revărsate, a nămeților uriași sau a zidurilor prăbușite în urma
unui seism. Un eveniment sportiv transmis în direct are doza lui de imprevizibil, de emotivitate în
legătură cu rezultatul întrecerii. Retransmisia lui, prin înregistrare, interesează în mult mai mică măsură
sau deloc. Transmisia în direct a unor evenimente de tip încoronare, nuntă princiară, funeraliile sau
comemorările istorice îi dă telespectatorului senzația participării la emoția generală, deși conștientizează
diferența în spațiu care-l separă de locul în care se petrec faptele. Tirania directului, considerat de maxim
impact mediatic, duce adesea la supralicitare, imaginile transmise păstrând o legătură indirectă (indicială)
cu ceea ce se întâmplă de fapt. Când evenimentul istoric transmis în direct este negociat cu televiziunile
de știri, el se supune regulilor regiei și nu logicii factuale. E cazul războiului din Golf, transformat de
televiziunile americane în show mediatic, cu debarcări, atacuri, marș de blindate, tiruri de aviație etc.,
toate menite să transmită acasă și în lumea întreagă mesajul de forță și hotărârea de a instala democrația
într-o țară care avea prea mult petrol și pe care nu voia să-l cedeze atacatorilor.
Un efect vizibil al tiraniei directului este regula „vizibilului” care face ca evenimentul reținut de
televiziune să fie cel de la care sunt imagini, altele, care nu pot fi susținute cu secvențe filmate, fiind pur
și simplu ignorate, deși importanța lor este mult mai mare. Randamentul vizual este cel care decide dacă o
știre intră sau nu în structura unui jurnal de actualități sau a unei sinteze (politice, culturale sau sociale). E
o regulă care aduce prejudicii de admisibilitate, dar menține rattingul ridicat.
Rezumat:
Copil răsfățat al radioului și cinematografului, televiziunea s-a impus în anii de supă al Doilea Război
Mondial, și-n special după 1960, ca suportul media cel mai pregnant și cu cea mai mare audiență în orele
serii. Dincolo de varietatea de canale și emisiuni, e de observat o anumită stereotipizare a fenomenului, o
ritualizare a actului transmisiei, chiar un clivaj de percepție la nivelul populației. Pâine cotidiană,
televiziune își trăiește anii de glorie la cote greu de bănuit până mai ieri, ceea ce n-o scutește de emoții,
căci audibilitatea ei formativă și informatică este în scădere datorită manipulării mai mult decât evidente
pe care o practică.

Bibliografie minimală

36
Bignell, J.; Orlebar, J. (2009). Manual practic de televiziune. Iași: Polirom. P. 190-200.
Coman, M. (2006). Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, II. Iași: Polirom. P. 185-
243.
Lauchard, G.; Boyer, H. (1998). Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European. P. 89-104.

După ce vei studia capitolul vei fi capabil:

• Să integrezi televiziunea în sistemul mass-media;
• Să argumentezi impactul televiziunii în viața cotidiană;
• Să explici diferența dintre factual și ficțional în realizarea programelor TV.

4. NEW MEDIA
4.1. De la real la virtual
4.2. Jurnalismul online
4.3. Perspectivele noului jurnalism
La sfârșitul capitolului vei avea capacitatea:
- să identifici diferențele de reprezentare dintre real si virtual
- să integrezi jurnalismul online intre celelalte forma de jurnalism
- să enumeri trei posibile perspective ale noului jurnalism

4.1. De la real la virtual

Baza tehnologica a jurnalismului online datează din perioada Războiului Rece, mai exact din anii '60 când
Pentagonul a găsit si proiectat un sistem secret de comunicare, care sa nu poată fi distrus sau acaparat de
sovietici, sistem alcătuit de mii de rețele autonome de computere legate intre ele. Ulterior, aplicația a fost
preluata de mediul universitar si de cercetare, iar in anii '90 a devenit accesibil si publicului larg graţie
unor programe de navigare si poștei electronice (e-mail). Internetul de astăzi, lume virtuala prin excelenta,
este o rețea de rețele care permite ca orice calculator sa fie conectat cu celelalte de oriunde din lume. Daca
in 2000 erau deja 300 de milioane de utilizatori, după un deceniu cifra a urcat vertiginos. Navigarea de la
o pagina la alta prin intermediul World Wide Web (abreviat wwwW3 sau the Web) permite accesarea
interfațelor grafice si a legăturilor hiper text din diferite adrese. Odată devenita accesibila unui public atât
de larg, tehnologia Rețelei globale internet a devenit extrem de tentanta si pentru jurnalism, datorita
costurilor scăzute si instantaneității comunicării la nivel planetar. De aici plecând Marshal McLuhen a
lansat sintagma : „sot planetar” a cărei decodificare vrea sa semnifice : Interfața jurnalismului cu
Internetul îşi are începutul in anii '80 ai secolului trecut, când informatica a pătruns in redacții si in
procesul de producere a ziarului si a emisiunilor radio sau punerea ei in pagina sau TV, schimbând radical
modul de lucru cu informația si chiar punerea ei in pagina sau in unda. Presa scrisa a fost prima care a
apelat la forma electronica, obligata in intr-un fel de restrângerea semnificativa a tirajelor sub presiunea
audio-vizualului si de schimbarea de mentalitate indusa de societatea de consum a epocii globalizării. Ca
sa nu îşi piardă cititorii si ca sa îşi câștige alții noi prin ofertarea lor gratuita, același conținut al ziarului
tipărit si postat pe un site personalizat, posibil de accesat de către oricine conecta la Internet prin
intermediul unui calculator privat sau aflat in serviciu public.

37
Surprinse oarecum de alegerea celui mai vechi suport media, radioul si televiziunea au reacționat in
consecința si si-au postat si ele emisiunile pe site-uri. In felul acesta au transferat in spațiul virtual o parte
din prerogativele care le-au impus in timp si le-au asigurat fidelitatea publicului. Au scăzut tirajele si
chiar audienta, in schimb s-a câștigat pentru media un alt tip de public: tânăr, instruit si întreprinzător. Fie
cumpărat de la chioșc, fie primit prin abonament, ziarul tipărit pe hârtie reclama un efort fizic si un timp
alocat pentru acestea, uneori chiar o amânare a lecturii pentru seara, când ziarul din cutia poștala devine
accesibil. Varianta electronica a ziarului poate fi accesata la orice ora si chiar in orice zi, in consecința
este mai comoda si mai intima. In plus exista variante online ale publicațiilor, diferite de variante print
sau care sunt actualizate de mia multe ori pe parcursul unei zile. Echipe de jurnaliști lucrează la redactarea
si postarea pe site a acestei variante electronice , care se si stochează pe durate mai mari sau mai mici si
nu incomodează in vreun fel, precum ziarul tradițional. E adevărat ca lipsește contactul fizic cu hârtia
tipărita, plăcerea de a răsfoi si de a arunca mai apoi cu dispreț, dar poate ca acestea sunt doar nostalgii din
alte vremuri. Omul modern trăieşte in spatii artificiale, respira aer filtrat, răcit sau încălzit de instalații,
pleacă in zori la serviciu si se întoarce seara, fără să se mai bucure de efectele luminii de zi sau de
misterul meteorologic. Se hrănește cu alimente produse industrial: legume nu se întâlnesc cu pământul, iar
animalele de carne nu cunosc lumina soarelui. Un pui atinge greutatea optima pentru sacrificiu in doua
luni, iar un porc nu depăşeşte un quintal în trei luni. Din casa, omul modern coboară in mașina si coboară
din ea la serviciu, mersul pe jos fiind de mult uitat. Sunt doar câteva detalii ale artificialului cotidian, pas
decisiv si inevitabil pentru a plonja in plin virtual.
In aceasta lume virtuala, dominanta de tehnologie si de informatica, bibliotecile devin încetul cu încetul
virtuale, muzeele nu mai sunt imaginare, așa cum sunt le-a reprezentat Andre Malraux, ci tot virtuale.
Comunicarea interpersonala e înlocuita de Messenger sau de camera web, comerțul este si el electronic,
nevoia de socializare este rezolvata prin facebook, iar comunicarea instituționala prin intranet si a
portalului de diferite facturi. Autoritatea magistrului a fost înlocuita cu navigarea in scopul obținerii
informației, cartile nu mai trebuie citite, caci au rezumate deja postate, temele au soluții de rezolvare,
chiar comunicarea religioasa este pe cale sa fie înlocuita, caci a apărut preotul virtual, ale cărui servicii
sunt gratuite. Lumea web-ului este atotputernica, iar achizițiile tehnologice sunt, viteza de operare,
posibilitățile de accesare sunt tot mai performante.
Într-o astfel de lume cele trei media tradiționale (ziarul, radioul și televiziunea) nu puteau să facă altceva
decât să se încline în fața acestui miracol informatic ce a schimbat mai repede mentalitățile decât secolele
de devenire istorică.

Leonardo Da Vinci a vizat o mașină de zburat mai grea decât aerul, iar visul i s-a împlinit peste câteva
secole. Jules Verne a anticipat viteze ulterioare și explorări curajoase sub ape sau cer; tehnologia de azi
le-a depășit de mult. Bill Gates a îndrăznit să gândească o lume în care fiecare locuință să aibă un
calculator conectat la toate celelalte calculatoare, iar proiectul său nu numai că s-a împlinit, dar realitatea
de azi a lumii virtuale a depășit cu mult gândul dintâi al acestui contemporan care-a schimbat lumea în
doar trei decenii. Ritmul impus de tehnologia informatică este uluitor, într-un deceniu se schimbă aproape
tot. Ceea ce a fost la început o veritabilă „autostradă a informației” a devenit între timp o sintagmă
caducă. Web 1.0 ține mai degrabă de istorie, căci i-a luat deja locul web 2.0, iar ceea ce a fost până mai
ieri informație a devenit între timp conținut, iar operațiunea de descoperire a informației prin navigare a
fost înlocuită cu generarea conținutului.

Între noile media și jurnalismul online există oarecare diferențe, pe care unii le ignoră, iar alții țin să le
distrugă cât mai clar. Într-o descriere simpla noile media desemnează formele inovatoare de interacțiune

38
dintre oameni și tehnologie sau dintre oameni și instrumentele de comunicare cu scopul de a informa,
comunica și relaționa. Toate cele trei finalități enunțate aici își au forme corespunzătoare în sistemul web
2.0, intrate deja în uz cotidian și denunțe în mai multe feluri. Internetul a devenit o platformă, iar
informația/conținutul vehiculat/ă cu ajutorul lui o veritabilă forță motrice care a schimbat pur și simplu
modul de a gândi, trăi și munci la început de mileniu.

O astfel de schimbare de mentalitate și de mod de a exista nu putea rămâne fără efect asupra mass-media,
obligată să-și reconsidere politici educaționale și de producție jurnalistică. Edițiile offline ale ziarelor,
emisiunilor radio sau ale programelor TV au fost la început dublate de ediții online, iar perspectiva ca cele
din urmă să fie cele de bază, în schimb cele tradiționale doar subsecvente acestora nu este prea
îndepărtată. Trusturile și companiile media au fost avertizate din timp de pericolul răsturnării proporțiilor
și au rămas prin inglobarea edițiilor online în formele de manifestare a jurnalismului practicat în consens
cu noua realitate a publicului cititor căruia internetul îi este accesibil acasă, la locul de muncă, în tren, în
avion, pe calculator, laptop sau telefon mobil, în sistem cu sau fără fir.

Sarcina de lucru 1

Redactează un text de 20-25 de rânduri prin care să argumentezi modalitățile (cel puțin 3) în care
internetul ți-a modificat modul de a gândi, interacționa și trăi.

Dacă jurnalismul online este doar o variantă a celui pe suport tradițional (hârtie, unde electromagnetice
sau metrice) noile media, acoperind deopotrivă informarea, comunicarea, socializarea, au înlocuit aproape
complet modul tradițional de a exista. Email-ul sau mess-ul, web camera sau blogul, portalul sau
platforma și alte nenumărate forme inventate și asumate imediat au schimbat radical condiția umană.
Chiar prima copilăria, înlocuind vârsta poveștilor cu navigarea pe site-uri specifice. Cât despre alte vârste
nici nu mai este utilă vreo referință, căci virtualul îl copleșește pe omul primului deceniu al mileniului al
III-lea cu oferta lui tentantă. Nu este foarte clar dacă acest secol al XXI-lea va fi religios sau nu, dar e
evident că va fi în întregimea lui subordonat logicii lumii virtuale. E un câștig pentru civilizație dar o
pierdere semnificativă pentru cultură, aflată în contrabalans cu cea dintâi, spre binele omului postmodern,
dar nu și pentru cultura constrânsă să reziste în forme alveolare.

4.2. Jurnalismul online

Între suporturile media tradiționale cele mai amenințate sunt presa și televiziunea din rațiuni pragmatice.
Ziarul pe suport de hârtie este extrem de costisitor, iar publicitatea este dependentă de economie.
Fluctuațiile economice afectează ziarul în termen extrem de scurt: capacitatea de cumpărare a cititorilor și
comenzile de publicitate se diminuează concomitent și-și însumează efectele negative. Tirajele scad
imediat, iar, ce e mai greu, prețul obținut pentru publicitate e tot mai mic. În fața unui dezastru financiar
ziarul nu are prea multe variante de solvare încât închiderea lui e doar o problemă de timp. Așa au
dispărut ziare și reviste care au făcut istorie, unele reușind să reapară, altele rămânând în statistici și istorii
ale presei. La toate acestea se adaugă aspectul ecologic extrem de sensibil în lumea de azi. Hârtia de ziar
presupune un consum enorm de celuloza, or, cum pădurile nu pot fi tăiate la nesfârșit și cum recuperarea
nu rezolvă decât parțial nevoia industriei prelucrătoare, diminuarea tirajelor publicațiilor pe suport este
mai mult decât necesară. Consumul de hârtie pe cap de locuitor este un criteriu al civilizației, numai că ce

39
se calcula până mai ieri în sens progresiv se măsoară azi în sens regresiv. Cu cât o națiune consumă mai
puțină hârtie de ziar, cu atât a progresat mai mult ca nivel de civilizație specifică secolului al XXI-lea. La
toate acestea pot fi adăugate și efectele crizei economice recente, cea care a obligat trusturile de presă,
altfel extrem de solide pe pozițiile lor, sa-și reconsidere pozițiile în raport cu forma de editare. Fie că
mizează pe o revenire a economiei, fie că a optat deja pentru o soluție mai ieftină, curentul general este
orientat spre abandonarea titlurilor care nu se mai justifică din cauza tirajului scăzut, accent mărit pus pe
varianta online a publicației. Fanion a trustului și chiar, în perspectivă, abandonarea totală a variantei
print, fiind gândite deja și chiar având câțiva ani vechime publicații în exclusivitate online. Dacă va exista
în ani o revenire la jurnalismul tradițional este greu de anticipat, fenomenul fiind, aproape cert, ireversibil.

Cu toate acestea varianta offline nu va dispărea complet câtă vreme vor mai exista inși dispuși să se
bucure de contactul fizic cu pagina de ziar, senzație de care generația medie și vârstnică nu se poate lipsi
încă. Singura problemă va fi cea a costurilor, dar probabil că varianta online va susține financiar varianta
offline, care, la o adică, ar putea fi distribuită și gratuit. Cele mai afectate vor fi cu siguranță publicațiile
centrale sau cele internaționale care predispun echipe de jurnaliști de ordinul zecilor sau chiar sutelor,
cheltuieli variate pentru obținerea informației, pentru producția tipografică, pentru distribuție și, evident,
pentru administrarea acestui mecanism ce funcționează cu cheltuieli semnificative. Într-o situație aproape
fără ieșire din punct de vedere financiar, jurnalismul offline se va retrage pentru o vreme spre cel local,
mai ușor de produs și presupunând cheltuieli mult mai mici. Un astfel de produs media presupune o
redacție restrânsă, un serviciu administrativ-tehnic minimal și o distribuție promptă, cu cheltuieli minime.
În plus, regula proximității se dovedește benefică pentru mentalitatea celor dependenți de jurnalismul
local. Precedentul a fost deja creat prin variantele locale ale ziarelor centrale sau prin titlurile comune cu
variante regionale. La acestea se adaugă publicațiile locale, unele cu vechime considerabilă, altele noi sau
chiar unele efemere, toate la un loc confirmând afirmația noastră că șansa de supraviețuire a jurnalismului
offline este presa locală. Sensibil diferit stau lucrurile în privința posturilor de radio și TV, ambele
reclamând cheltuieli pe care posturile locale nu le pot acoperi, în plus beneficiile obținute prin punerea în
undă a emisiei sunt prea mici ca să poată susține un post local. În cazul celor centrale aria de acoperire
mult mai mare le asigură o audiență considerabilă care aduce cu sine o publicitate bine plătită și de aici
posibilitatea de a rezista pe o piață concurențială.

Varianta online a audiovizualului (radio/TV) interesează într-o mult mai mică măsură decât cea a ziarului,
întrucât regula dominantă este cea a instantaneității de

-tă de fluxul informativ ce şterge urmele anterioare. Conservarea informaţiei audiovizuale interesează mai
degrabă pe analiştii fenomenului decât pe beneficiarii propriu-zişi: radioascultătorii şi telespectatorii. În
consecinţă, o producţie online de emisiuni radio sau TV este mai greu previzibilă. Deşi posibilă şi chiar
realizabilă uneori, o astfel de emisie este lipsită exact de ceea ce dă raţiune de a exista celor două
suporturi media: şansa de a fi coparticipant la actul producerii şi recepţiei emisiei şi de a relaţiona astfel
cu ceilalţi care ascultă radioul sau privesc televizorul.

Sarcina de lucru 2

Compară o ediţie online cu cea offline a unui ziar central şi altul local. Identifică şi motivează trei
diferenţe semnificative între cele două variante.

40
Când a apărut radioul şi a devenit accesibil maselor, s-a crezut că ziarul, cu decalajul său de o zi între
eveniment şi ştire, va dispărea sau va mai rezista o vreme în stare agonică. Apariţia televiziunii, un ibrid
între radio şi cinematografie, cu un minim decalaj temporal faţă de acestea, s-a prezis dispariţia radioului
şi, implicit, a ziarului, ambele, plus cinematograful, regăsindu-se în miracolul ecranului de la domiciliu
care oferă imagini şi ştiri, comentarii, reportaje sau transmisii în direct, încât lectura ziarului, după ce
radioul l-a informat oral pe ascultător pe parcursul zilei, iar televiziunea i-a oferit seara şi imagini
pregnante, părea inutilă. Moartea ziarului convenea ca perspectivă apologeţilor radioului, moartea celor
două suporturi anterioare convenea celor care credeau în miracolul televiziunii, cu atât mai mult cu cât
nici aspectul economic nu era de neglijat. Dacă un aparat de radio fabricat în anii interbelici încă mai
poate fi găsit în stare de funcţionare sau chiar mai e utilizat de unii nostalgici, progresele rapide ale
televiziunii (alb-negru, color, analogică, digitală, numerică) au determinat un fenomen de masă de
înlocuire, la intervale destul de mici, a vechilor aparate cu altele noi, ca să poată face faţă noilor
tehnologii de producere a sunetului şi imaginii. Apariţia computerului, accesibil iniţial militarilor şi
cercetătorilor, ulterior instituţiilor şi persoanelor fizice, interconectarea în reţele a calculatoarelor prin
sistemul internet a devenit, încetul cu încetul, o ameninţare serioasă pentru cele trei media tradiţionale.
Date statistice recente confirmă faptul că se vând mai multe PC-uri decât televizoare si de aceea
implicarea tehnologiei şi programelor informatice în domeniul media pare a fi o ameninţare serioasă, mai
ales pentru televiziune şi comunicaţii de tip tradiţional: poştă, telefon, telegraf, fax etc. Comerţul,
afacerile, serviciile sunt şi ele concurate serios de noul mod de a concepe aceste activităţi, internetul
facilitând multe dintre activităţile care solicitau anterior timp, deplasări greoaie şi costuri mult mai mari.
Aproape că nu mai există domeniu al vieţii în care să nu fi pătruns tehnologia informatică şi odată cu ea,
concurenţa tot mai acerbă făcută mass-media.

Cea mai ameninţată de concurenţa cyberspace-ului este televiziunea, căci presupune sedentarism, adică
un spaţiu de recepţie cu televizor, sursă de curent, de semnal şi un anumit confort ambiental. Ecoul
calculatorului, al laptopului sau al telefonului mobil presupun şi ele cam acelaşi condiţionalităţi, la care se
adaugă, în cazul amândurora, costurile deloc de neglijat. Oricâte canale ar oferi televiziunea prin cablu,
inclusiv servicii de teletext, de programare de înregistrare etc. , oricât de performantă ar fi recepţia, şansa
supravieţuirii este, deocamdată, asocierea cu internetul şi telefonia care vin toate pe acelaşi fir şi-şi
dispută întâietatea. Ce se va întâmpla într-un viitor previzibil este deocamdată incert, dar experienţele
anterioare din domeniul media converg spre ideea specializării televiziunii în raport spaţial comunicării,
electronice, fără însă a se putea produce vreodată o demarcaţie totală, aşa cum stau lucrurile şi în cazul
suporturilor anterioare. În zona osmotică dintre acestea (ziar – radio; radio – televiziune; televiziune –
internet) mai există încă dispute teoretice şi aplicative, fiecare combatant căutând să-şi câştige autonomia
în detrimentul celuilalt. În acelaşi timp, fiecare a pierdut teritorii iar altele şi le mai dispută încă. Relevant
este însă faptul că pierderile nu atentează la autonomia de suport mediatic, bazat pe argumente istorice, de
mentalitate şi de audienţă chiar. Ultimul venit este, evident, cel mai puternic întotdeauna iar bătălia lui de
acaparare a influenţei se duce preponderent cu antecesorul temporar şi vecinul de sistem. Cele mai
consistente acaparări de teritorii sunt cele luate de la televiziune, internetul preluând de la acesta
informaţia audio-video instantanee, evenimentul transmis live, relaţionarea indivizilor, muzica şi filmele
fără de care divertismentul este greu de conceput. Mai mult chiar, o parte din publicitatea, extrem de
scumpă în televiziune s-a mutat pe internet, încât acest înaintaş în sens temporal este şi ar fi tot mai
obligat să-şi restrângă teritoriile ferme pe care le stăpâneşte şi să lupte cu multă energie pentru a permite

41
cât mai puţin din zona comună. Este o bătălie de familie, ceea ce mai înseamnă însă că este lipsită de
încrâncenare, în dispută fiind audienţa, în spatele căreia sunt veniturile imense provenite din publicitate.
Cele difuzate prin intermediul societăţilor de cablu a fost diminuată simţitor din momentul în care
internetul a devenit principalul jucător în domeniu.

Ca orice actor cu potenţial de piaţă, internetul mai ales prin componenta lui Worl Wide Web (celelalte
două, e-mail şi grupurile de discuţie fiind mai mult pentru socializare), a preluat o parte de atribuţiile de
informare ale presei scrise pe suport de hârtie şi ale radioului, fie în forma directă a afişării conţinutului
ziarului sau a emisiunii radio, fie în forme indirecte. E vorba mai întâi de varianta online, de titluri de
publicaţie online sau chiar de posturi de radio online. În al doilea rând web-ul a preluat o parte
semnificativă a funcţiilor celor două medii, mai ales cea de informare şi de relaţionare, ca să nu mai
vorbim de cea mai dureroasă preluare, cea a publicităţii mici şi mari, şanse vitale au devenit şi pentru
acest mediu.

Sarcină de lucru 3

Selectează un eveniment recent şi întocmeşte un dosar de presă care să preia modul în care evenimentul a
devenit ştire în toate cele patru suporturi. Consultă şi blogurile pentru a vedea cum a fost concepută ştirea.
Redactează apoi o analiză a informaţiei procurate astfel într-un text de 20-25 de rânduri.

4.3 Jurnalismul contemporan?!

Miturile tehnologiei informatice (NTJ) au schimbat radical statutul mass-media şi chiar cel al jurnalistului
(în anii interbelici, jurnalistul cu vânzătorul de ziare, iar cel care scria la ziare era denumit ziarist sau
gazetar), inclusiv rolul beneficiarului producţiei media s-a schimbat, din factor pasiv el a devenit unul
activ prin interacţionarea cu jurnaliştii sau cu actorii vieţii publice prin varii canale, tot mai numeroase de
la an la an. Dacă până mai ieri interacţionarea se făcea prin scrisori, prin telefoane sau prin SMS, locul
acestora a fost luat de forme mult mai rapide şi mai ieftine precum e-mail-ul, messenger-ul, blog-ul,
broadcast-ul, etc. ca să nu le amintim pe cele de socializare, tot mai numeroase în ultima vreme.
Facilităţile tehnologice au pătruns în cele mai neaşteptate domenii de viaţă private, ale spaţiului public şi
în activitatea economică sau servicii. Domeniul de vârf al vieţii publice, cu ambiţii de o a patra putere în
stat, mass-media s-a arătat de la început interesată de informatizare fără să bănuiască o clipă cât de
bulversată ar deveni în timp această nouă achiziţie a inteligenţei umane. Au trecut doar câteva decenii de
când primele calculatoare, de dimensiuni uriaşe şi funcţionând cu cartele perforate, asemenea cutiilor
muzicale de altădată, au început să asiste procesele financiare şi economice, cu timiditatea specifică
începuturilor. Graţie miniaturizării şi creşterii performanţelor tehnice, ceea ce făcea în anii ’70 un
calculator ce asistă procesul tehnologic se echivalează cu performanţele unui telefon mobil cu acces la
internet, ba poate că cel din urmă le depăşeşte cu mult pe cel dintâi. Din asistent de proces, supravegheat
îndeaproape de om, calculatorul a devenit generator de proces. Înalta tehnologie (I.T.) este azi o industrie
de vârf, care asigură venituri considerabile pentru companii şi stat, cu investiţii minime în tehnologie şi
mult mai mari în inteligenţa umană capabile să perfecţioneze, să inoveze şi să producă procese
informatice (programe) tot mai performante. Vechile tipografii cu zeţării şi linotipuri, cu maşini plane şi
rotative de dimensiuni uriaşe au dispărut, ziarul tipărindu-se în incinte minime, cu utilaje de mare viteză,
care n-au nevoie decât să fie aprovizionate cu formatul electronic, cu hârtie şi cerneală, ca să livreze apoi

42
ziarul, broşat, tăiat şi împachetat, gata pentru destinaţie. Din vechiul radio au mai rămas sediile cu
incintele izolate fonic, toate celelalte componente ale producţiei au fost înlocuite cu aparatură
miniaturizată şi mult mai performantă. Antenele de emisie sunt mult mai reduse ca dimensiuni, dar şi mult
mai eficiente. Locul releelor a fost luat de sateliţii de comunicaţii şi-n felul acesta emisia poate acoperi
uşor întregul glob pământesc. Vechile studiouri TV erau nişte hangare uriaşe, cu camere de luat vederi de
zeci de kg, cu un personal numeros care ajuta la producţia emisiunii în studio, în regie la pupitrul tehnic,
la staţia de emisie, la emisia din turnuri, la relee etc. Azi, un post de televiziune poate emite ore întregi în
fiecare zi dintr-o garsonieră (cazul OTV) şi poate obţine cote de audienţă impresionante. Digitalizarea
producţiei, emisiei şi recepţiei a redus costurile şi a mărit performanţele. Toate aceste componente ale
producţiei ziarului, emisiunii radio sau TV sunt de luat în calcul atunci când se are în vedere statutul
jurnalistului şi al jurnalismului din contemporaneitate.

Indiferent de medium-ul în care lucrează, jurnalistul de azi nu mai seamănă cu cel de altădată pentru care
bloc-notes-ul şi pixul erau eficiente ca să-şi consemneze informaţia. Cu puţină dexteritate în formularea
enunţurilor simple, oricine putea fi jurnalist până mai ieri, indiferent de specializarea sa sau de nivelul de
studii. Jurnalismul, ca profesie, se învaţă “la locul de muncă”, iar butada „jurnalist te naşti, nu te face
nimeni” avea valoare de axiomă. Jurnalistul de azi nu-şi mai face ucenicia într-o tipografie sau într-o
redacţie de ziar unde era la început curier, apoi reporter de teren ca să sfârşească prin a deveni redactor,
editorialist sau chiar proprietar de publicaţie. El îşi începe pregătirea în facultăţi de profil şi se
familiarizează cu toate cele patru suporturi media şi optând apoi pentru unul dintre acestea sau preferând
chiar alte angajamente profesionale. În anumite situaţii el poate activa în mai multe media, fără însă ca
această opţiune să-i afecteze statutul profesional, ba, dimpotrivă, performanţa sa jurnalistică îi conferă
autoritate de formator de opinie, chiar impune agendă publică (agenda setting) cu efecte remarcabile.

Gazetarul anilor ’30 cu fulgarin şi pălărie din filmul american al epocii e de mult intrat în istorie.
Jurnalistul de azi aleargă tot mai puţin de la un eveniment la altul, munca lui a devenit între timp tot mai
sedentară, căci şansele lui de informare sunt preponderent cele oficiale ale instituţiilor, cele oferite de
agenţii contracost ori gratuit sau cele pe care le află folosindu-se de motoarele de căutare. Poate că de
aceea, materialele de presă seamănă atât de mult între ele; timpul scurt avut la dispoziţie îl obligă pe
jurnalist să sintetizeze, în cel mai bun caz, sau să selecteze din ofertă ceea ce i se pare lui mai relevant, în
cel mai rău caz.

Mai grav decât atât este un alt caz: rolul de a intermedia între sursă şi cititor/ascultător/telespectator este
tot mai contestat/contestabil în ultima vreme. Instituţiile comunică cu media şi cu publicul prin portaluri şi
siteuri, iar persoanele publice şi cetăţenii prin bloguri. În felul acesta negocierea mesajului se face direct
între sursă şi beneficiar printr-un efect de feedback cvasiinstantaneu, evitându-se astfel intermedierea
jurnalistică, cea care, oricât de promptă şi eficace ar fi, deţine o doză evidentă de inerţie, cu efecte vizibile
de tergiversare a sensului şi, implicit, a înţelesului. Pentru un feedback mai rapid ziarul, radioul şi
televiziunea (emisiunile lor) îşi au siteurile şi blogurile lor care le permit comunicarea cu beneficiarii şi
reglarea din mers a ceea ce nu întruneşte adeziunea acestora. Deloc întâmplător, ziariştii îşi dau sub
semnătură şi adresa de e-mail, iar instituţiile şi persoanele publice îşi au blogurile lor cu care
interacţionează sau comunică cu cei care le frecventează.

Informaţia nu mai vine preambalată la beneficiar, acesta având la îndemână mai multe modalităţi de a şi-o
procura şi chiar de a o prelucra în scop personal sau de persuadare a celor cu care se află în relaţie de

43
socializare. Fragmentarea şi segmentarea audienţei cu care se confruntă mass-media în ultimul timp,
conduce implicit la o scădere vizibilă a impactului acesteia şi, implicit, afectează tot mai vizibil statutul
jurnalistului. Se produce astfel o diminuare a“efectelor puternice” ale mass-media şi o decredibilizare a
informaţiilor găsibile pe internet întrucât nimeni nu mai verifică şi certifică acurateţea şi corectitudinea
lor, nici un jurnalist nu-şi mai asumă responsabilitatea verificării informaţiei din mai multe surse.
Internetul a devenit un avizier sau un depozit în care poţi găsi aproape orice, dar nimeni nu-ţi garantează
că ceea ce ai ales este şi valid informativ, ştiinţific, estetic, etic sau cultural.

Fenomenul media este extrem de sensibil la ceea ce înseamnă schimbările de mentalitate, mai ales cele
legate de perioada numită impropriu postmodernitate, în fapt o continuare a modernităţii. Omul generic al
anilor postcolonialişti şi postcomunişti este tot mai puţin interesat de politică, de economia globală, de
finanţe, de religie chiar. El e sensibil doar la ceea ce-l afectează nemijlocit (poluare, ecologie, servicii,
socializare), încât informaţia tradiţională îl lasă total dezinteresat şi atunci noile media s-au adaptat la ceea
ce realitatea societăţii de consum, propunând „noile ştiri” (new news), adică un amestec de informaţie şi
divertisment, apte să transforme evenimente de tipul campaniilor electorale în ceva suportabil pe durate
mai mari decât acceptă un cetăţean să poposească cu telecomanda pe postul care transmite o asemenea
dezbatere, evident că sub formă de talk-show. Noile ştiri intră în concurenţă tot mai acerbă cu cele
tradiţionale (old news), cu calităţi certe precum viteza de transmitere şi acurateţea transmisiunii.

Evident că “noile ştiri” sunt în relaţie nemijlocită cu “noile media”, identificabile prin accentual pus pe
formele online de colaborare şi interacţiune între indivizi, între indivizi şi tehnologie, cu scopul de a
împlini nevoi elementare de informare, comunicare şi relaţionare. Suportul lor este întotdeauna digital:
internet, televiziune digitală, hârtie electronică, telefonie digitală, radio digital. Toate acestea se disting
prin două trăsături comune: difuzarea nelimitată a informaţiei între indivizi sau grupuri specializate şi
controlul legal al informaţiei atât la emiţător, cât şi la receptor. Aceste trăsături sun câştiguri evidente ale
trecerii de la site la blog, cel dintâi greu de administrat, iar cel de-al doilea extrem de accesibil şi intrat de-
acum în uzul curent, încât a devenit o marcă distinctivă a timpului de azi, denumită prin cuvintele
blogging sau blogosferă. Acesta permite acoperirea evenimentului cu informaţii apte să devină ştiri, chiar
fără intervenţia unei instituţii de presă sau a unui jurnalist, fiindcă impresiile, mărturiile sonore sau în
imagini dau acestuia consistenţa percepţiei directe, fără efectele de diluţie ale reconstituirii sau ale
prelucrării editoriale. Mărturia blogurilor este aproape instantanee, pe când cea a canalelor media este
întârziată din motive temeinice, iar când apare în sfârşit în fluxul de ştiri este estompată ca emotivitate de
timpul scurs şi de contextul în care e plasată între altele care-i diluează efectul ţi impactul. Bloggingul nu
va scoate din circulaţie nici presa tradiţională, nici cea online, dar le va obliga să ţină cont de noua
concurenţă şi de avantajele relaţionării directe între indivizi care nu au încredere absolută în mediator.

Rezumat: veritabilă arhivă sonoră şi video pe suport electronic şi cu posibilităţi ilimitate de stocare,
punând chiar sub semnul întrebării raţiunea de a fi a bibliotecilor, muzeelor sau arhivelor pe suport de
hârtie sau celuloid (inclusiv benzi, dischete, CD-uri), noile media au schimbat radical existenţa umană de
la începutul mileniului al treilea. Tot ceea ce era incertitudine informativă este contestat într-un fel sau
altul: ziarul online este mai citit şi mai credibil decât cel offline, în continuă diminuare de tiraj; radioul şi
televiziunea se digitalizează şi devin, pe zi ce trece, anexe ale internetului ale cărui posibilităţi de

44
informare, de producere a ştirilor şi de difuzare ilimitată a acestora îl fac indispensabil în logica lumii de
azi.

Bibliografie:

Coman, M. (2006). Manual de jurnalism. II. Iaşi: Polirom. pp. 243-282.

Guţu-Tudor, D. (2008). New new media. Bucureşti: Tritonic. pp. 19-30.

Severin, W.; Tankard jr, J. (2004). Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iaşi: Polirom. pp.
15-30.

Lucrare de verificare

Selectează un eveniment din viaţa publică şi adună informaţia din ştirile publicate în presă şi cele difuzate
de posturile de radio şi TV prin jurnale şi buletine de ştiri. Consultă şi trei bloguri ale celor implicaţi
direct în eveniment şi identifică trei deosebiri între modul de reflectare în mass-media şi punctul de
vedere al participanţilor. Observaţiile şi concluziile (inclusiv materialul probator) se vor regăsi într-un
articol de 25-30 de rânduri apt de publicare în gazeta şcoală infocom@gal a facultăţii.

Bibliografia de elaborare a cursului

Coman, M. (2006). Manual de jurnalism. II. Iaşi: Polirom.

Guţu-Tudor, D. (2008). New new media. Bucureşti: Tritonic.

Severin, W.; Tankard jr., J. (2004). Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iaşi: Polirom.

45