Pedepse corporale aplicate asupra minorilor de către reprezentații legali – argumente pro

Deși este o practică neconstituțională, ce este considerată dăunătoare și inacceptabilă în majoritatea

societăților și este condamnată de organizațiile și experții în domeniul protecției copilului, violența asupra
minorilor este un subiect controversat. Deși putem susține majoritatea dintre noi faptul că pedepsele corporale
sau abuzurile asupra minorilor nu reprezintă soluția pentru dezvoltarea armonioasă atât din punct de vedere
social, intelectual, a creșterii de sine și a încrederii, a gândirii critice și creative, a unui stil de viață sănătos atât
psihic cât și fizic, putem aduce și o serie de argumente ce pot susține că aplicarea acestor elemente atât de
blamate în societatea contemporană, ce reprezentau o adevărată practică în creșterea copiilor în epocile trecute,
pot constitui și niște fundamente justificate pentru aplicarea lor. Această practică poate fi observată dincolo de
percepția negativă ce ne-a fost implementată de-a lungul timpului, mai exact din secolul al XVIII-lea, atunci
când John Locke începe să contureze și să promoveze această metodă ca fiind una ineficientă.
Constituția apără drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, un exemplu concret fiind în articolul 22
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu
poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant, de asemenea, regăsim
și în articolul 49 (3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau
care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. Asfel, putem sesiza faptul că toate
persoanele, implicit și minorii se bucură de protecție împotriva abuzurilor, supliciilor sau altor fapte care ar
aduce atingere bunei-stării lor intelectuale sau fiziologice, însă, pedepsele corporale nu trebuie înțelese neapărat
în scopul de acțiuni care ar afecta în mod crucial integritatea minorilor, acestea putând fi aplicate în limita
introducerii sentimentului de frică, de conștientizare a anumitor valori sau principii, de a învață să prețuiască
armonia, liniștea în raport cu aceste observații cu un grad ridicat al impactului ce se răsfrânge asupra copilului.
Asta nu însemnă că acesta va rămâne cu sechele fizice sau se va junge la maltratare, spitalizare sau abuz prin
aplicarea unor sancțiuni strict cu caracter instructiv mai aspre decât o mustrare verbală, ba mai mult, asupra
minorului ar putea să aibă o influență puternică această secvență mai brutală, realizând greșeala sau pretențiile
pe care le ridică familia, apoi, odată cu maturizarea, societatea, reușind să se adapteze într-un mod facil.
Observăm în societatea contemporană numeroase cazuri în care minorii folosesc armament, arme albe,
substanțe interzise, practica consumului de alcool, săvârșesc infracțiuni cu sancțiuni reglementate în drepul
penal, fiind scăpați de sub control, nereușind să se adapteze în societate altfel decât prin aceste acțiuni
pericolase atât pentru propria lor persoană, dar și pentru cei din jur, din cauză faptului că părinții fie nu au știut
sau nu și-au dat intersul în valorificarea autorității părintești prin sancționarea prematură în mediul familial.
Copiii lor nu au învățat ce înseamnă supunere, respect și gratitudine față de propria familie, dar și față de
comunitatea în care trăiesc, deci, din aceste practici atât de blamate ar putea rezulta și consecințe pozitive.
Utilizarea violenței asupra copiilor este o practică veche, care poate fi observată în diferite culturi și perioade
de timp. Este important să menționăm că percepția și tratamentul utilizat asupra copiilor au evoluat semnificativ
de-a lungul istoriei, odată cu dezvoltarea societăților și conștientizarea drepturilor copilului. În multe societăți
antice, violența fizică asupra copiilor era acceptată și chiar considerată necesară pentru disciplină și educare. De
exemplu, în Grecia și Roma antice, pedepsele corporale erau aplicate frecvent copiilor în scopul educării lor și
asigurării respectului față de autoritate. Copiii erau adesea supuși la bătăi sau lovituri pentru a învăța reguli
sociale sau pentru a fi disciplinați. În Evul Mediu european, pedepsele corporale erau, de asemenea, folosite
pentru a disciplina copiii. În multe culturi, copiii erau considerați proprietatea părinților și aveau puține sau
niciun fel de drepturi. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea societății moderne și apariția mișcărilor pentru
drepturile copilului, atitudinea față de utilizarea violenței asupra copiilor a început să se schimbe treptat. În
secolul al XVIII-lea, filozoful englez John Locke a argumentat că tratamentul dur și abuziv al copiilor nu este
benefic pentru dezvoltarea lor și că educarea trebuie să se bazeze pe respect și înțelegere. În secolul al XIX-lea
și începutul secolului al XX-lea, mișcările reformiste și legile în creștere au condamnat utilizarea pedepselor
corporale severe și au promovat ideea că copiii ar trebui tratați cu respect și protejați de orice formă de violență.
 Nu există constituții sau legi cunoscute care să accepte explicit utilizarea violenței asupra minorilor.
Principiile și valorile exprimate în majoritatea constituțiilor moderne și a tratatelor internaționale recunosc
drepturile copilului și protecția lor împotriva oricărei forme de violență și abuz. Cu toate acestea, este important
să menționăm că există unele jurisdicții în care interpretarea și aplicarea legilor privind disciplina și educația
copiilor pot varia. În anumite contexte culturale sau religioase, pot exista practici sau obiceiuri care implică o
disciplină fizică, care pot fi văzute ca acceptate în acele comunități. Cu toate acestea, este important de subliniat
că, chiar și în aceste situații, limitele și restricțiile privind utilizarea violenței sunt definite de legislația națională
și tratatele internaționale la care respectivele țări sunt semnatare. Un exemplu cunoscut de practică religioasă
controversată este mutilarea genitală a femeilor sau fetelor, cunoscută și sub numele de excizia sau mutilarea
genitală feminină. Aceasta este o practică care implică tăierea sau îndepărtarea parțială sau totală a organelor
genitale feminine și este practicată în anumite comunități, în special în anumite părți ale Africii și Asiei.
Folosirea expresiilor precum „bătaia e ruptă din Rai” sau „eu te am făcut, eu te omor” sunt zicale folosite în
anumite contexte culturale pentru a justifica sau normaliza utilizarea violenței în educația sau disciplina
copiilor, nereflectând valorile și principiile care promovează drepturile și bunăstarea copiilor, ce nu sunt în
concordanță cu abordările și cunoștințele moderne. Dar, totuși, au un fundamaent justificat pe baza unor practici
aplicate pe perioade de timp îndelungate, prin care unele acte de violență, instituite în situații absolut necesare și
cu măsură, ar putea să modeleze comportamentul și personalitatea copilului, ce va învăța de la o vârstă fragedă
că dacă nu respectă, inițial, regulile casei sau familiei, dacă nu urmează conduita indicată de părinți și nu se
adaptează acesteia, părinții, epuizând toate mijloacele pașnice de implementare a unor principii de bun augur, ce
au menirea de a-l pregăti pe minor pentru viața în societate, este de înțeles aplicarea unor sancțiuni mai drastice.
Plecând de la prezumția că părinții au un sentiment de iubire necondiționată față de copiii lor, oferindu-le
respect, ajutor în luarea deciziilor și resursele materiale și spirituale necesare pentru progresul lor, totul în
interesul superior al acestora. Ca părinți, ce au obligația legală și morală de a se ocupa de creșterea, educarea și
îngijirea copilului, trebuie să depună toată diligența și efortul pentru a găsi soluții în formarea unui viitor
cetățean model, viitor părinte sau chiar lider. De asemenea, aceste măsuri de mustrare a minorului instituite în
situații extreme sau când nu mai pot fi aplicate metode temperate, pot fi corelate, ulterior, cu sancțiunile din
diverse ramuri ale drepului, necesare în a fi respectate norme juridice ce au menirea de a asigura buna ordine
juridică și socială, bunele moravuri, elemente esențiale pentru o organziare eficientă în plan comunitar. Astfel,
persoana în cauză va putea să coroboreze pedepsele aplicate de părinți cu condamnările date de instanțele de
judecată, ceea ce constituie o etapă neplăcută a tuturor părților, putând fi asociată cu o blamare indirectă a
părinților care nu au uniformizat deprinderile copilului în funcție de criteriile sociale, legale și morale, fiind o
umilință și o dezonoare să se ajungă într-o asemenea situație, ori pentru că au fost prea îngăduitori, ori au lăsat
probleme de comportament ale copilului să se manifeste, ori nu au știut să aplice corecții care să-l pună pe
drumul cel drept. În plus, odată cu acest progres tehnologic, ce are numeroase efecte negative în folosirea sa
abuzivă de către minori, părinții ar trebui să dea dovadă de prudență și să ia măsurile necesare pentru ca
utilizarea device-urilor să nu conducă spre crearea unor concepții perfide ce ar tinde spre săvârșirea unor
activități ilegale în mediul online sau real, fie să înrăutățească starea psihică și fizică a acestora, având obligația
de a-i îndepărta din această lume fictivă.
De aceea, părinții pot să-și aleagă metodele prin care să ofere o educație corespunzătoare, ținând seama de
toate aspectele menționate, în exercitarea autorității lor părintești neintervenind organe sau instiuții care să le
impună restricții, decât în situații excepționale. Însă, dacă metodele de corecție aplicate sunt exagerate, depășind
limitele legale, cele ocrotite de organizații internaționale sau constituția națională, ar exista niște persoane ce au
interese legitime față de minorul agresat, precum bunici, alte rude sau prieteni de familie apropiați, profesori,
educatori, ce ar sesiza urme de violență, chiar și în mod periodic sau chiar minorul ar putea să auto-sesizeze
aceste nereguli, odată ce sunt aplicate în mod barbar, fără control și în circumstanțe neimputabile învinovățirii
acestuia. În acest fel, s-ar putea recurge la sesizarea organelor competente în asistența socială și protecția
copilului pentru a lua măsurile necesare în apărarea minorului. Astfel, odată ce se apelează la aplicarea
pedepselor corporale strict în situații necesare și utile, când s-au consumat alte mijloace de insturire etice și
acestea nu au rezultat niciun efect dorit sau așteptat, pentru ca minorul să știe că nu totul este permis sau că prin
săvârșirea unor acțiuni inadecvate se vor impune niște pedepse defavorabile, el va învăța să se adapteze treptat
și să renunțe la niște obiceiuri sau să învețe să asculte de cuvântul părinților, odată ce aceștia îl sesisează sau
avertisează în legătură cu un anumit lucru spre binele lui și cu toate acestea, el refuză să se conformeze.
Consider că prin aplicarea unor pedepse mai aspre, copilului i se imprimă în minte într-un mod mai eficient și
rapid atitudinea pe care ar trebui sau nu să o adopte în anumite situații, un exemplu temeinic fiind atunci când
părinții descoperă că copilului lor consumă substanțe stupefiante și l-au prins, în mod repetat, ân posesia și
consumul acestora, explicând într-un mod temperat consecințele grave asupra sănătății, bugetului și
comportamenului său dacă nu încetează și, cu toate acestea, el nu ia în considerare sfaturile utile date de părinți,
aceștia din urmă pot aplica pedeapsa corporală, pe lângă alte restricții, iar, în viitor, el va conștientiza dintr-o
perspectivă matură că părinții i-au vrut binele și datorită fricii a putut să își continuie într-un mod rezonabil
cursul vieții și a putut să rămână o persoană echilibrată, să aibă un viitor reușit, nefiind apreciată această
sancțiune ca fiind o traumă.