DOMICILIUL ȘI REȘEDINȚA

NOȚIUNE

Domiciliul este un element esențial pentru individualizarea persoanelor fizice,

desemnând « acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu,
prin indicarea unui loc având această semnificație juridică »1.
Potrivit definiției legale, pe care ne-o oferă Noul Cod Civil, „domiciliul persoanei fizice,
în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că
își are locuința principală”2.
Așadar, ceea ce particularizează domiciliul este existența unei locuințe principale
declarate, ce servește la individualizarea în spațiu a persoanei fizice, în vederea exercitării
drepturilor și libertăților sale civile.
Potrivit legislației în vigoare ”cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își
schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția
cazurilor anume prevăzute de lege”3.
Se impune a mai face precizarea că o persoană fizică poate avea un singur domiciliu
și o singură reședință, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
Stabilirea ori schimbarea de domiciliu va opera doar în ipoteza în care există intenția
celui care ocupă sau se mută într-un anumit loc de a avea acolo o așezare principală. Cât
privește dovada intenției, aceasta „rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele
adminsitrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar in lipsa
acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt”4.

CARACTERE JURIDICE

Obligativitatea domiciliului rezultă din aceea că fiind un element esențial de

identificare a personei fizice, orice individ trebuie să aibă un domiciliu, ce servește la
individualizarea sa în spațiu. Legiuitorul a instituit și o prezumție de domiciliu, astfel că
„resedința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut”5.

1
G. Boroi, op. cit., p. 341.
2
Art. 87 din NCC.
3
Art. 86, alin. (1) din NCC.

4
Art. 89, alin. (3) din NCC.

5
Art. 90, alin. (1) din NCC.
 În cazul în care persoana nu are o reședință, se prezumă ca aceasta domiciliază la
locul ultimului domiciliu. Dacă nici acesta este cunoscut, atunci domiciliul persoanei va fi la
locul unde se gășeste aceasta.
Potrivit caracterului juridic al unicității, orice persoană poate avea la un anumit
moment doar un singur domiciliu, chiar dacă ar avea mai multe locuințe. Acest caracter
reiese și din dispozițiile art. 86 din NCC care prevăd că „dacă prin lege nu se prevede altfel,
o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură
reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe”.
Deși acest principiu al unicității își găsește justificarea în însăși definiția domiciliului
care face referire la locuința principală, „în practică se întamplă ca aceeași persoană să aibă
activități de importanță similară în două locuri diferite. De aceea acest principiu suferă fie
atenuări, fie excepții”6. Printre excepțiile de la acest principiu putem aminti domiciliul
profesional și domiciliul ales sau convențional.
Stabilitatea este acel caracter juridic care se referă la statornicia locuinței care
reprezintă domiciliul unei persoane și care este de natură a face distincția acestuia în raport
cu resedința. Orice persoană are libertatea de a se deplasa potrivit propriei voințe, fără ca
acest fapt să exercite vreo influență asupra domiciliului său, care de regulă rămâne stabil.
Pentru a putea opera schimbarea de domiciliu, trebuie să ne aflăm în prezența a două
elemente, pe de o parte cel material sau obiectiv constând în mutarea locuinței principale
într-un alt loc și pe de altă parte cel voluntar sau subiectiv constând în intenția mutării
domiciliului. Stabilitatea caracterizează atât domiciliul de drept comun cât și pe cel legal.
Cât privește inviolabilitatea domiciliului se impune a face referire la art. 27, alin. (1)
din Constituția României, care prevede că „domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu
poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia”.
Legea fundamentală prevede și câteva situații în care se poate deroga prin
lege de la dispozițiile anterior menționate, respectiv
„a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei
epidemii”7.
Așadar, cu excepția acestor situații de excepție expres prevăzute de legiuitorul
român, atât domiciliul cât și reședința unei persoane sunt inviolabile.

6
Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, op. cit., p.402.

7
Art. 27, alin. (2) din Constitutia Romaniei.
 Inviolabilitatea domiciliului este protejată și de normele de drept penal care
incriminează și sancționează infracțiunea de violare de domiciliu.

TIPURI DE DOMICILIU

Domiciliul de drept comun

Potrivit NCC ”cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod
liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume
prevăzute de lege”8, la care vom face referire in cuprinsul acestei secțiuni.
Așadar, persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu este titulara domiciliului de
drept comun, pe care, așa cum am arătat anterior și-l poate stabili sau schimba în acord cu
propria voință.
Prin excepție “copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își
schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii
învățăturii ori pregătirii sale profesionale”9.
În situația în care părinții manifestă opoziție față de solicitarea minorului, acesta se
poate adresa instanței de tutelă, urmând ca aceasta să decidă în baza raportului de anchetă
psihosocială, fiind obligatorie ascultarea minorului.
Cât privește dovada domiciliului de drept comun, aceasta se face cu mențiunile
cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor mențiuni ori dacă acestea nu sunt conforme
realității, stabilirea sau, dupa caz, schimbarea domiciliului nu poate fi opusă altor persoane.
Acestă dispoziție legală nu se aplică în cazul în care domiciliul a fost cunoscut de cel căruia i
se opune, prin alte mijloace.
Domiciliul legal
În cazul anumitor persoane expres prevăzute de lege, ca masură de protecție,
legiuitorul a găsit de cuviință să le stabilească domiciliul la persoanele cărora le-a fost
încredințată ocrotirea acestora. În această situație avem de a face cu ceea ce se cheamă
domiciliu legal.
O primă situație de domiciliu legal o regăsim în cazul minorului lipsit de capacitate de
exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, al cărui domiciliu este stabilit prin lege la
părinții săi sau la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic.
În situația în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg cu privire la domiciliul
copilului, instanța de tutelă este cea chemată să decidă cu privire la acest aspect în funcție

8
Art. 86, alin. (1) din NCC.

9
Art. 498, alin. (1) din NCC.
de interesele copilului. În acest sens vor fi ascultați atât părinții cât și copilul, cu condiția ca
acesta să fi împlinit vârsta de 10 ani.
În ipoteza analizată, până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești,
se prezumă ca minorul are domiciliul la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic.
Legiuitorul stabilește totodată că „prin excepție, în situațiile prevăzute de lege,
domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de
ocrotire”10.
Dacă minorul este reprezentat doar de unul dintre părinți sau dacă se află sub tutelă,
domiciliul lui va fi la reprezentantul său legal. La fel se întamplă și în cazul persoanei puse
sub interdicție judecatorească.
Copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților și supus unor măsuri de
protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, are domiciliul legal la instituția, familia sau
la persoanele la care se afla în plasament.
O alta situație de domiciliul legal este aceea în care se instituie o curatelă asupra
bunurilor celui dispărut, caz în care acesta își va avea domiciliul la curator cu condiția ca
acesta să fie îndreptățit să-l reprezinte.
Probarea domiciliului legal se face prin dovedirea domiciliului de drept comun al
persoanei care realizează ocrotirea. În ceea ce îl privește pe minorul care a împlinit vârsta de
14 ani, acesta poate face dovada domiciliului sau legal cu cartea de identitate. La nevoie,
pentru probarea domiciliului se poate recurge și la hotărârea judecătorească de încredințare
a minorului ori la decizia prin care s-a instituit tutela sau curatela.
Domiciliul profesional
Legiuitorul introduce și noțiunea de domiciliu profesional, pe care îl reglementează în
cuprinsul art. 96 din NCC, unde se prevede că „cel ce exploatează o întreprindere are
domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au
născut sau urmează a se executa în acel loc”.
Aceasta este una dintre excepțiile de la regula unicității domiciliului, despre care se
face vorbire de legiuitor la art. 86, alin. (2) din NCC. Așadar n ipoteza analizată, cel ce
exploatează o întreprindere își are domiciliul, astfel după cum prevede legea și la locul acelei
întreprinderi, pe lângă domiciliul de drept comun.
În contextul analizat, trebuie să facem referire și la definția noțiunii de profesionist,
așa cum o regăsim în cuprinsul art. 8, alin. (1) din Legea pentru punerea in aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul Civil, care dispune astfel : „Noţiunea de profesionist prevăzută la
art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
10
Art. 92, alin. (3) din NCC.
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil”.
Domiciliul ales sau convențional
NCC prevede în mod expres posibilitatea persoanelor fizice de a opta pentru un
domiciliu ales sau convențional, stabilindu-se că „părțile unui act juridic pot să aleagă un
domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a exercitării obligațiilor născute din acel act”11.
Se prevede totodată că alegerea de domiciliu nu se prezumă, impunându-se ca aceasta să
se facă în scris.
Și în materia dreptului procesual civil întâlnim noțiunea de domiciliu ales, legiuitorul
dând posibilitatea părților de a conveni cu privire la locul unde urmează a se soluționa un
eventual litigiu născut între ele, cu anumite excepții expres prevăzute.

REȘEDINȚA

Potrivit definiției legale „reședinta persoanei fizice este în locul unde își are locuința
secundară”12. Conform doctrinei „prin reședință se înțelege acel atribut de identificare în
spațiu a persoanei fizice, prin indicarea locuintei vremelnice sau temporare”13.
Astfel după cum am arătat și în cadrul analizei consacrate domiciliului, și în ceea ce
priveste reședința, legiuitorul a instituit principiul libertății de alegere sau schimbare a
acesteia. Totodată, dacă nu există o prevedere legală contrară, o persoană fizică nu poate
avea decât o singură reședință. Așadar, putem indica drept caractere juridice ale reședintei
unicitatea și vremelnicia. Totodată, nu putem omite caracterul său facultativ, nefiind
obligatoriu ca o persoană să aibă o reședință, spre deosebire de domiciliu.
Cât privește dovada reședinței, aceasta urmează a se face în baza mențiunilor din
cartea de identitate. La fel ca și în cazul domiciliului, dacă aceste mențiuni lipsesc sau dacă
ele nu corespund realității, stabilirea ori schimbarea reședintei nu pot fi opuse altor persoane,
cu excepția situației în care aceasta a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se
opune.
Sursă: T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012.

11
Art. 97, alin. (1) din NCC.
12
Art. 88 din NCC.
13
G. Boroi, op. cit., p. 344.