Lucrari Practice Histologie Varianta Corectata

CAP.
1 CELULE
Celulele organismului sunt de patru tipuri: epiteliale, conjunctive,

musculare şi nervoase.
Celulele epiteliale se clasifică, după formă, în: prismatice, cubice,

pavimentoase, poligonale, etc.
Celulele prismatice sunt înalte, în formă de prismă. Pe secţiune
longitudinală apar în formă de dreptunghi. Prezintă nucleu ovalar dispus în
treimea inferioară a celulei. Se găsesc în stomac, intestin, trahee, etc.
Celulele cubice au formă de cub, cu toate trei dimensiunile egale. Pe
secţiune apar în formă de pătrat. Prezintă nucleu rotund dispus în centrul celulei.
Se găsesc în tiroidă, în canale excretorii etc.
Celulele pavimentoase au formă de pavea sau paviment. Pe secţiune apar
turtite pe membrana bazală. Prezintă nucleu turtit, dispus paralel cu membrana
bazală. Se găsesc în vase sangvine, pleură, pericard, peritoneu.
Celulele poligonale au formă de poligon cu cel puţin patru laturi. Prezintă
nucleu rotund dispus în centrul celulei. Se găsesc în piele, în ficat etc.
Celulele caliciforme sunt o varietate de celule prismatice. Au formă de
caliciu de floare sau de pahar cu picior. Secretă mucus, care se acumulează în
porţiunea superioară a celulei. Acest mucus rămâne alb în preparatele colorate
prin metoda H.E., deoarece mucusul nu fixează colorantul. Celulele prezintă
nucleu ovalar dispus în treimea inferioară a celulei. Se găsesc în intestin subţire,
intestin gros, trahee, bronşii.
Celulele conjunctive pot fi: fibroblaste, fibrocite, mastocite, macrofage,

adipocite.
Fibroblastele sunt celule stelate cu numeroase prelungiri. Prezintă nucleu

ovalar dispus în centrul celulei. În preparatele colorate H.E. , citoplasma
fibroblastelor apare colorată roz, ca şi fibrele conjunctive din vecinătate, deci nu
putem vizualiza forma celulei. Identificarea fibroblastelor în preparatele
colorate H.E. se face după forma nucleului.
Fibroblastele sunt celule active care produc fibre conjunctive. Fibrele
conjunctive sunt de trei tipuri principale: de colagen, de reticulină şi elastice.
Fibrocitele reprezintă forma inactivă a fibroblastelor. Sunt celule stelate,
înguste, cu puţine prelungiri. Prezintă nucleu ovalar, îngust, opac, întunecat. Ca
şi în cazul fibroblastelor, citoplasma fibrocitelor apare colorată în roz, şi nu
poate fi diferenţiată de fibrele colagene din jur. Identificarea fibrocitelor în
preparatele colorate H.E. se face după forma nucleului.
Macrofagele sunt celule mari, rotunde. Prezintă nucleu rotund, situat
central. În citoplasmă există enzime care distrug microbii sau particulele străine
fagocitate de macrofag.
1
2
3
Mastocitele sunt celule rotunde. Prezintă nucleu rotund, situat central.
Prezintă numeroase granulaţii care conţin enzime. Aceste enzime sunt implicate
în reacţiile alergice ale organismului.
Adipocitele sunt celule rotunde, care acumulează în interior lipide, sub
formă de vacuole rotunde. Lipidele se dizolvă când preparatele sunt colorate
H.E., de aceea vacuolele de lipide apar albe, înconjurate de fondul roz al
citoplasmei. Adipocitele pot fi albe sau brune.
Adipocitele albe conţin lipide acumulate într-o vacuolă unică, mare, care
împinge nucleul la periferie. Nucleul capătă formă turtită. Citoplasma, puţină,
formează un strat subţire la periferia celulei, în jurul vacuolei de lipide, care
rămâne albă. Astfel, celula are aspect de inel cu pecete. Adipocitele albe se
găsesc în majoritatea organelor.
Adipocitele brune conţin lipide acumulate în mai multe vacuole mici.
Nucleul rămâne central, rotund. Adipocitele brune au rol în generarea de
căldură şi energie la animalele hibernante. Se întâlnesc şi la om, până la vârsta
de 7 ani, fiind dispuse în jurul timusului.
Celulele sangvine sunt: hematii, leucocite şi trombocite.

Hematiile (globulele roşii) sunt celule în formă de disc biconcav, cu
periferia mai groasă şi centrul mai subţire. Această formă le conferă o suprafaţă
maximă de contact cu oxigenul sau dioxidul de carbon din sânge. Hematiile
fixează şi transportă oxigenul de la plămâni spre ţesuturi, respectiv dioxidul de
carbon de la ţesuturi spre plămâni. Hematiile nu prezintă nucleu.
Leucocitele (globulele albe) pot fi: polimorfonucleare şi mononucleare.
Polimorfonuclearele au nuclei de diferite forme şi pot fi: neutrofile, eozinofile,
bazofile. Fagocitează microbi sau particule străine organismului. Se mai numesc
granulocite deoarece conţin granulaţii cu enzime care distrug microbii
fagocitaţi. Granulaţiile neutrofilelor se colorează numai cu coloranţi neutri.
Granulaţiile eozinofilelor se colorează numai cu coloranţi acizi. Granulaţiile
bazofilelor se colorează numai cu coloranţi bazici.
Mononuclearele sunt de două tipuri: limfocite şi monocite. Limfocitele
sunt de două tipuri: B şi T. Limfocitele B se transformă în plasmocite şi produc
anticorpi (imunoglobuline) împotriva microbilor. Limfocitele T fagocitează şi
distrug microbii. Limfocitele sunt celule mici, rotunde, cu nucleu mare, rotund,
opac, care ocupă aproape întreaga celulă. Monocitele sunt celule mari, rotunde,
cu nucleu în formă de rinichi. Monocitele circulă câteva zile în sânge, apoi trec
în ţesuturi şi se transformă în macrofage.
Trombocitele sunt celule mici, cu nucleu mic, ovalar. Au rol major în
coagularea sângelui.
4
Celulele musculare pot fi striate sau netede. Celulele musculare striate pot
fi scheletice sau cardiace. Celulele musculare striate cardiace pot fi lucrătoare
sau nodale.
Celula musculară striată scheletică are formă cilindrică. Pe secţiune
longitudinală are formă de dreptunghi. Prezintă nuclei numeroşi, alungiţi,
dispuşi la periferie, imediat sub membrana celulară. Se numeşte celulă striată
pentru că prezintă atât striaţii longitudinale, cât şi striaţii transversale. Striaţiile
5
longitudinale sunt, de fapt, mănunchiuri de miofibrile. Miofibrilele reprezintă
organite cu rol în contracţia celulei musculare. Fiecare miofibrilă este formată
din alternanţe de porţiuni întunecate şi deschise la culoare, denumite discuri
întunecate, respectiv discuri clare. Striaţiile transversale apar datorită
succesiunii regulate de discuri clare şi întunecate în miofibrilele vecine.
Pe secţiune transversală celula scheletică apare relativ rotundă.
Miofibrilele care constituie striaţiile longitudinale apar ca aglomerări de puncte
roz. Secţiunea poate trece printr-un număr variabil de nuclei: doi, unul sau nici
unul. Nucleii sunt mici, rotunzi, opaci, dispuşi la periferie, sub membrana
celulară.
Celulele musculare striate scheletice sunt cele mai lungi celule din
organism. Se găsesc în muşchi scheletici, în buză, limbă, faringe, esofag.
Celula musculară striată cardiacă lucrătoare are formă cilindrică şi este
mai scurtă decât celula musculară striată scheletică. Pe secţiune longitudinală
are formă de dreptunghi. Prezintă un singur nucleu ovalar, situat central. Celula
musculară striată cardiacă are capetele bifurcate. La locul de unire cu celulele
vecine, prezintă o zonă în formă de scară denumită stria scalariformă. Porţiunile
orizontale ale scării permit unirea strânsă a celulelor lucrătoare vecine.
Porţiunile verticale ale scării permit trecerea impulsului de contracţie de la o
celulă la alta.
Pe secţiune transversală, celula apare relativ rotundă. Secţiunea
transversală poate trece prin nucleu, caz în care nucleul apare central, rotund.
Secţiunea transversală poate trece la distanţă de nucleu, caz în care nu se mai
observă nucleul. Celula musculară striată cardiacă se găseşte numai în cord.
Celulele musculare netede sunt alungite, cu extremităţi subţiri. Prezintă

un nucleu central, ovalar. Prezintă puţine şi rare miofibrile, care dau un aspect
de striaţii longitudinale. Celulele musculare netede se dispun sub formă de banc
de peşti, adică porţiunea mai largă, centrală, a unei celule corespunde porţiunii
înguste, periferice, a celulei vecine.
Pe secţiune transversală celula apare relativ rotundă, cu nucleu central
rotund sau fără nucleu. Dacă secţiunea trece prin centrul celulei netede,
diametrul celulei este mare, şi există şi nucleu central. Dacă secţiunea trece pe
la periferia celulei, diametrul este mic, iar nucleul nu mai este prins în secţiune.
Celulele musculare netede se găsesc în trahee, tub digestiv, uter, etc.
Celulele nervoase sunt de două tipuri: neuroni şi celule gliale.

Neuronul prezintă corp celular, dendrite şi axon. În centrul corpului
celular este dispus un nucleu rotund sau ovalar, cu nucleol vizibil. În mod
caracteristic, corpul celular al neuronului prezintă două tipuri de organite
specifice: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) şi neurofibrilele. Corpusculii Nissl
sunt formaţi din reticul endoplasmatic rugos, foarte bine dezvoltat, în care se
sintetizează mediatori chimici (adrenalina, noradrenalina, acetilcolina etc). În
6
coloraţie cu albastru de metilen sau albastru de toluidină, corpusculii Nissl se
observă ca nişte zone vărgate, colorate albastru închis, pe fondul albastru al
citoplasmei. Acest aspect vărgat sugerează blana de tigru, de aceea au fost
numiţi corpi tigroizi. Neurofibrilele se observă numai în coloraţie cu săruri de
aur sau argint. În coloraţie cu săruri de argint, neurofibrilele apar negre, pe
fondul galben al citoplasmei. Neurofibrilele se găsesc în jurul nucleului. Au rol
de a menţine forma neuronului şi de a dirija circulaţia mediatorilor chimici în
interiorul neuronului.
În funcţie de numărul de prelungiri, neuronii pot fi: unipolari,
pseudounipolari, bipolari şi multipolari. Neuronii multipolari prezintă mai multe
dendrite şi un axon. Neuronii bipolari prezintă o singură dendrită şi un axon.
Neuronii unipolari prezintă doar un axon. Neuronii pseudounipolari prezintă o
singură prelungire, care se împarte ăntr-o dendrită şi un axon. Majoritatea
neuronilor din organism sunt multipolari. Neuroni bipolari şi unipolari se găsesc
în retină. Neuroni pseudounipolari se găsesc în ganglionii spinali. Corpul celular
al neuronilor multipolari are formă stelată. Corpul celular al neuronilor bipolari,
unipolari şi pseudounipolari are formă ovalară.
După funcţie, neuronii pot fi senzitivi sau motori. Neuronii senzitivi
transmit informaţii tactile, termice, dureroase de la periferia organismului (din
piele) sau din interiorul organismului (din articulaţii) spre creier. Neuronii
motori sau efectori transmit de la creier impulsuri nervoase către muşchi
scheletici (şi determină mişcarea organismului), către glandele endocrine (şi
determină secreţia produşilor lor), către organe cavitare (şi determină contracţia
celulelor musculare netede din tunica musculară).
Axonul este înconjurat de trei teci care, de la interior spre exterior, sunt:
teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca Henle. Teaca de mielină se formează
prin rotaţia celulelor Schwann în jurul axonului, de nenumărate ori, astfel încât
teaca propriu-zisă conţine zeci de straturi de membrane celulare ale celulei
Schwann. O teacă este formată din mai multe segmente de mielină, între care se
găsesc nodurile Ranvier. Fiecare segment de mielină este format de către o
singură celulă Schwann. Impulsul nervos se transmite de-a lungul axonului prin
depolarizarea lentă a membranei celulare. Dacă există teacă de mielină în jurul
axonului, depolarizarea nu poate avea loc decât la nivelul nodurilor Ranvier
dintre segmentele de mielină, deci transmiterea impulsului nervos de-a lungul
axonului se realizează mult mai rapid, din nod în nod, când există teacă de
mielină.
În procesul de rotaţie a celulelor Schwann în jurul axonului, nucleii
celulelor Schwann rămân la periferie, împreună cu puţină citoplasmă, şi
formează teaca Schwann. Această teacă este înconjurată de un ţesut conjunctiv
lax subţire care constituie teaca Henle, sau endonervul.
Celulele gliale se clasifică în macroglii şi microglii. Macrogliile pot fi:

centrale, periferice şi ependimare. Macrogliile centrale sunt: astrocite
7
protoplasmatice, astrocite fibrilare şi oligodendroglii. Macrogliile periferice
sunt: celulele Schwann şi celulele satelite din ganglionii spinali.
Astrocitele sunt celule stelate (în formă de stea). Pot fi protoplasmatice
sau fibrilare. Astrocitele protoplasmatice prezintă nucleu central rotund şi
numeroase prelungiri, groase şi ramificate. Se găsesc în substanţa cenuşie.
Astrocitele fibrilare prezintă nucleu central ovalar şi puţine prelungiri, lungi şi
subţiri. Se găsesc în substanţa albă. Ambele tipuri de astrocite se dispun între
neuroni şi capilarele sangvine, filtrează microbii din sânge şi îi împiedică să
ajungă la neuroni.
Oligodendrogliile sunt celule mici, cu nucleu rotund. Prezintă prelungiri
late care se dispun în jurul axonilor şi formează teaca de mielină. În sistemul
nervos central, teaca de mielină a axonilor este formată de către oligodendroglii.
În sistemul nervos periferic, teaca de mielină a axonilor este formată de către
celulele Schwann.
Macrogliile (celulele) ependimare au formă prismatică şi nucleu ovalar.
Sunt dispuse în jurul canalului ependimar din măduva spinării şi în plexurile
coroide. Au rol de a produce, filtra şi resorbi lichidul cefalo-rahidian.
Microgliile prezintă corp celular ovalar şi foarte numeroase prelungiri,
foarte ramificate. Au rolul de a fagocita resturile neuronilor distruşi. Se găsesc
în sistemul nervos central.
8
9
CAP.2 ŢESUTURI
Se clasifică în: epiteliale, conjunctive, musculare şi nervoase.
Ţesuturile epiteliale (epitelii) se clasifică după forma celulelor

componente, după numărul de straturi celulare şi după funcţie.
După formă, ţesuturile epiteliale pot fi: prismatice, cubice, pavimentoase.
După numărul de straturi, pot fi: simple (unistratificate) şi stratificate. Ţesuturile
simple se denumesc după forma celulelor componente. Ţesuturile stratificate se
denumesc după forma celulelor din ultimul strat, cel dispus superficial.
După funcţie, ţesuturile epiteliale pot fi: de acoperire, glandulare şi
senzoriale. Ţesuturile de acoperire se găsesc în piele şi în mucoasa organelor
cavitare (cord, trahee, stomac etc). Ţesuturile glandulare se organizează în
glande exocrine şi glande endocrine. Glandele exocrine elimină produsul lor de
secreţie la exteriorul corpului (glanda sebacee, glanda sudoripară) sau în organe
cavitare (glanda fundică, glanda endometrială). Ţesuturile senzoriale se găsesc
în analizatori (mugurele gustativ, retina).
Epiteliul simplu prismatic este format dintr-un singur rând de celule

prismatice. Se găseşte în stomac, intestin, trompă uterină.
Epiteliul simplu cubic este format dintr-un singur rând de celule cubice.
Se găseşte în canale excretorii.
Epiteliul simplu pavimentos este format dintr-un singur rând de celule
pavimentoase. Se găseşte în pleură, pericard, peritoneu, vase sangvine
(capilare).
Epiteliul pavimentos stratificat cu keratinizare este format din cinci
straturi celulare: bazal, spinos, granulos, lucios şi cornos. Stratul bazal conţine
un rând de celule prismatice. Din diviziunea lor rezultă celulele stratului spinos,
celule poligonale cu nucleu central rotund. Celulele stratului spinos sunt unite
între ele prin specializări ale membranelor celulare denumite desmozomi.
Desmozomii au aspect de spinişori, de aceea stratul se numeşte spinos. Din
diviziunea acestor celule rezultă celulele stratului granulos. Stratul granulos
conţine celule pavimentoase, cu granulaţii. Aceste granulaţii conţin un precursor
al keratinei, denumit keratohialină. Stratul lucios conţine celule încărcate cu un
precursor al keratinei, denumit eleidină. Celulele stratului lucios sunt
strălucitoare şi nu pot fi individualizate la microscopul optic. Conţin nuclei
fragmentaţi. Stratul cornos prezintă celule pavimentoase, fără nucleu, încărcate
cu keratină. Aceste celule se descuamează (se desprind de restul epiteliului, dar
nu izolat, câte o celulă, ci grupat, câte un rând de celule).
10
11
12
Deoarece stratul cel mai superficial are celule de formă pavimentoasă,
epiteliul se numeşte pavimentos. Deoarece este format din mai multe straturi,
epiteliul se numeşte stratificat. Deoarece ultimele straturi sunt încărcate cu
keratină, epiteliul se numeşte cu keratinizare. Epiteliul pavimentos stratificat cu
keratinizare se mai numeşte epiderm, şi se găseşte numai în piele.
Epiteliul pavimentos stratificat fără keratinizare prezintă numai trei
straturi celulare: bazal, spinos (intermediar) şi superficial. Stratul bazal conţine
un rând de celule prismatice. Stratul spinos conţine mai multe rânduri de celule
poligonale, unite prin desmozomi mai puţin vizibili decât în epiderm. Stratul
superficial conţine câteva rânduri de celule pavimentoase. Epiteliul stratificat
pavimentos fără keratinizare se găseşte în cavitatea bucală, faringe, esofag.
Dintre epiteliile glandulare, vor fi studiaţi acinii. Acinii sunt de trei tipuri:
seroşi, mucoşi şi micşti. Se găsesc în glande salivare, trahee, esofag sau
pancreas.
Acinul seros este rotund, cu celule piramidale şi nuclei rotunzi. Produce
ser, care se acumulează sub formă de granule de secreţie roz spre centrul
acinului.
Acinul mucos este ovalar, cu celule trapezoidale. Produce mucus, care se
acumulează în porţiunea superioară a celulelor şi împinge şi turteşte nucleii la
periferie. Mucusul nu fixează colorantul, de aceea acinul mucos apare alb pe
preparatele colorate H.E.
Acinul mixt conţine un acin mucos şi o semilună de celule seroase la un
capăt. Produce şi mucus şi ser.
13
Ţesuturile conjunctive sunt formate din celule, fibre şi substanţă
fundamentală. Celulele sunt: fibroblaste, fibrocite, macrofage, mastocite,
14
adipocite. Fibrele sunt de trei tipuri principale: de colagen (colagen I), de
reticulină (colagen III) sau elastice. În coloraţia H.E. toate aceste fibre apar
colorate roz. În coloraţia cu orceină numai fibrele elastice se colorează în maro.
În coloraţia cu argint, numai fibrele de reticulină se colorează în negru. În
coloraţia H.E. substanţa fundamentală nu se colorează.
După proporţia diferitelor elemente componente, ţesutul conjunctiv poate
fi: lax, dens, adipos.
Ţesutul conjunctiv lax conţine celule, fibre, substanţă fundamentală în
proporţii egale. Celulele sunt fibrocite şi fibroblaste. Fibrele sunt subţiri, fine,
de reticulină. Se găseşte în dermul superficial al pielii, în corionul mucoaselor,
în submucoase etc.
Ţesutul conjunctiv dens conţine predominant fibre, puţine celule şi puţină
substanţă fundamentală. Fibrele sunt groase, de colagen. Celulele sunt fibrocite,
rareori fibroblaste. Poate fi neordonat sau ordonat. Ţesutul conjunctiv dens
neordonat conţine fibre de colagen dispuse pe mai multe direcţii, şi se găseşte în
dermul profund. Ţesutul conjunctiv dens ordonat conţine fibre de colagen
dispuse ordonat pe o singură direcţie. Se găseşte în tendoane şi ligamente, unde
forţa de tracţiune a muşchiului a ordonat toate fibrele colagene pe o singură
direcţie.
Ţesutul adipos conţine predominant celule, şi anume adipocite, albe sau
brune, printre care se găsesc câteva fibre de reticulină şi puţină substanţă
fundamentală.
Pielea prezintă epiderm şi derm. Epidermul este epiteliu stratificat

pavimentos cu keratinizare. Dermul este format dintr-un strat superficial şi unul
profund. Dermul superficial conţine ţesut conjunctiv lax cu capilare sangvine.
Dermul profund conţine ţesut conjunctiv dens neordonat. Hipodermul, care nu
face parte din piele, se găseşte sub derm, şi conţine adipocite albe şi ţesut
conjunctiv lax.
15
16
CAP.3 SISTEMUL CARDIOVASCULAR
Sistemul cardiovascular este constituit din cord şi vase.

Cordul prezintă trei tunici care, de la interior spre exterior, sunt:
endocard, miocard şi epicard.
Endocardul vine în contact cu sângele din interiorul cordului. Este
constituit din trei straturi:
a)un strat intern, care conţine: epiteliu simplu pavimentos (numit endoteliu) şi
ţesut conjunctiv lax
b)un strat mijlociu, care conţine: ţesutul nodal, rare celule musculare netede,
capilare sangvine şi ţesut conjunctiv lax. Ţesutul nodal este organizat în:
nodulul sino-atrial, nodulul atrio-ventricular, fasciculul His şi reţeaua Purkinje
c)un strat extern, care conţine: capilare sangvine şi ţesut conjunctiv lax.
Miocardul este alcătuit din ţesut muscular cardiac, ţesut conjunctiv lax şi
vase sangvine. Ţesutul muscular cardiac conţine celule musculare striate
cardiace lucrătoare, secţionate longitudinal şi transversal, şi celule nodale. În
grosimea miocardului se găsesc numai celule nodale de tip Purkinje, care
formează reţeaua Purkinje. Impulsul de contracţie este generat de către celulele
P din nodulul sino-atrial şi transmis prin celulele T din nodulul sino-atrial şi
celulele Purkinje din reţeaua Purkinje către celulele musculare striate cardiace
lucrătoare din miocard.
Celula musculară striată cardiacă lucrătoare are formă cilindrică şi este
mai scurtă decât celula musculară striată scheletică. Pe secţiune longitudinală
are formă de dreptunghi. Prezintă un singur nucleu ovalar, situat central. La
capetele nucleului se pot observa aglomerări triunghiulare de granulaţii galben-
maronii. Aceste granulaţii conţin lipofuscină, o substanţă rezultată din
distrugerea organitelor celulei musculare cardiace. Celula musculară cardiacă
nu se divide şi nu se regenerează. Celula musculară cardiacă se contractă şi se
relaxează pe tot parcursul vieţii, se uzează treptat şi se distruge. Este o celulă
musculară striată, deci prezintă atât striaţii longitudinale, cât şi striaţii
transversale.
Pe secţiune transversală, celula apare relativ rotundă. Secţiunea
transversală poate trece prin nucleu, caz în care nucleul apare central, rotund.
Secţiunea transversală poate trece la distanţă de nucleu, caz în care nu se mai
observă nucleul.
Celula musculară striată cardiacă lucrătoare are capetele bifurcate, pentru
a transmite impulsul de contracţie la două celule vecine, în loc de una, ceea ce
măreşte viteza de transmitere a impulsului de contracţie la întreg cordul, şi
permite contracţia simultană a atriilor, respectiv ventriculilor. Aceste capete, la
locul de unire cu celulele vecine, prezintă o zonă în formă de scară denumită
stria scalariformă. Porţiunile orizontale ale scării permit unirea strânsă a
17
celulelor lucrătoare vecine. Porţiunile verticale ale scării permit trecerea
impulsului de contracţie de la o celulă la alta.
Celulele musculare striate cardiace nodale formează sistemul nodal, care
conţine: nodulul sino-atrial, nodulul atrio-ventricular, fasciculul His şi reţeaua
Purkinje. În interiorul celulelor nodale au loc modificări biochimice ritmice,
care au ca rezultat generarea impulsului de contracţie pentru celulele cardiace.
Celulele nodale sunt de trei tipuri: celule P, celule T şi celule Purkinje.
Celulele P sunt cele mai mici, de formă rotundă, cu nucleu central rotund.
Prezintă foarte puţine miofibrile, dispuse la periferie. Celulele P prezintă
glicogen dispus în jurul nucleului, glicogen care se dizolvă în timpul colorării
preparatelor prin metoda H.E., şi zona din jurul nucleului rămâne albă,
necolorată. Celulele P se găsesc în centrul nodulilor sino-atrial şi atrio-
ventricular.
Celulele T sunt ceva mai mari decât celulele P. Au formă rotundă şi
nucleu central rotund. În jurul nucleului se găseşte glicogen, care se dizolvă la
colorarea prin metoda H.E., astfel încât citoplasma celulei apare albă,
necolorată, cu foarte puţine miofibrile dispuse la periferia celulei. Celulele T se
găsesc la periferia nodulilor sino-atrial şi atrio-ventricular.
Celulele Purkinje sunt cele mai mari celule nodale. Au formă de cilindru.
Sunt mult mai scurte decât celulele lucrătoare, dar au diametru mai mare decât
acestea. Prezintă câteva miofibrile dispuse la periferie. Nucleul este central,
rotund, dar pot exista chiar şi doi nuclei. Glicogenul dispus perinuclear se
dizolvă la colorarea prin metoda H.E. iar citoplasma apare albă, necolorată.
Celulele Purkinje se găsesc în fasciculul His şi reţeaua Purkinje.
Ritmul contracţiilor cardiace este imprimat de către celulele P din nodulul
sino-atrial, şi este, în mod normal, de circa 70-80 bătăi/minut. Când celulele P
sunt distruse, rolul de centru de comandă este prelulat de celulele P din nodulul
atrio-ventricular, şi frecvenţa contracţiilor cardiace va fi de circa 60 bătăi/minut.
Dacă şi nodulul atrio-ventricular este distrus, frecvenţa contracţiilor cardiace va
deveni de circa 50/minut, deoarece impulsul de contracţie va fi generat de către
celulele Purkinje ale fasciculului His şi reţelei Purkinje. Acest ritm de 50
contracţii cardiace/minut nu este suficient pentru funcţionarea normală a
organismului.
Epicardul aparţine pericardului. Este constituit din ţesut conjunctiv lax a

acoperit de epiteliu simplu pavimentos. Pericardul prezintă două foiţe: viscerală
şi parietală, cu structură asemănătoare. Foiţa viscerală se mai numeşte epicard,
şi este dispusă pe suprafaţa cordului. Foiţa parietală este dispusă pe faţa internă
a cutiei toracice. Între cele două foiţe se găseşte lichid pericardic în cantitate
mică, care reduce frecarea cordului de stern sau plămâni în timpul sistolei şi
diastolei (adică în timpul contracţiei şi relaxării cordului).
18
LEGENDĂ:
1.Epiteliu simplu pavimentos (endoteliu)

2.Țesut conjunctiv lax
3.Celulă musculară netedă
4.Nodul sino-atrial, cu celule P și T
5.Celule Purkinje
6.Capilare sangvine
7.Celule musculare striate cardiace lucrătoare, secționate longitudinal
8.Celule musculare striate cardiace lucrătoare, secționate transversal
9.Arteriolă
10.Venulă
11.Țesut adipos alb
12.Epiteliu simplu pavimentos (mezoteliu).
19
Vasele se clasifică în: artere, vene, capilare şi vase limfatice.
Arterele transportă sânge oxigenat de la cord spre ţesuturi. Arterele sunt de trei
tipuri: arteră mare, arteră medie şi arteriolă.
Artera mare prezintă trei tunici: intimă, medie şi adventice.

Intima conţine epiteliu simplu pavimentos (denumit endoteliu) şi strat
subendotelial. Stratul subendotelial conţine ţesut conjunctiv lax şi rare celule
musculare netede. Tunica intimă reprezintă circa 10% din grosimea peretelui
arterei mari.
Între intimă şi medie se găseşte limitanta elastică internă, care reprezintă
o aglomerare de fibre şi lamele elastice.
Media conţine fibre şi lamele elastice, printre care se găsesc celule
musculare netede, fibre de reticulină şi fibroblaste. Deoarece în tunica medie
predomină fibrele şi lamelele elastice, artera se numeşte de tip elastic. Artera de
tip elastic este artera aortă. Fibrele elastice au rolul de a transforma fluxul de
sânge, pompat cu intermitenţă de cord în arteră, în flux continuu. Tunica medie
reprezintă circa 80% din grosimea peretelui arterei mari.
Între medie şi adventice se găseşte limitanta elastică externă, care
reprezintă o aglomerare de fibre şi lamele elastice.
Adventicea prezintă ţesut conjunctiv lax, adipocite albe, precum şi vase
capilare care hrănesc peretele arterial. Tunica adventice reprezintă circa 10%
din grosimea peretelui arterei mari.
Pentru a evidenţia numai fibrele elastice, se poate face coloraţie cu
orceină, care le colorează maro. Astfel, fibrele elastice din intimă, medie şi
adventice apar colorate maro deschis, deoarece sunt fine şi delicate. Limitantele
elastice internă şi externă apar maro închis, deoarece sunt aglomerări de fibre
groase şi lamele elastice. În coloraţia cu orceină nu se observă nici celule, nici
nuclei, ci numai fibre elastice, de aceea se numeşte coloraţie specifică pentru
fibrele elastice.
20
LEGENDĂ:
2.Rare celule musculare netede
3.Câteva fibre de reticulină și câteva fibroblaste
4.Limitanta elastică internă (LEI)
5.Numeroase fibre și lamele elastice (predominante)
6.Celule musculare netede
7.Limitanta elastică externă (LEE)
8.Țesut adipos alb
9.Capilar sanguin
21
22
Artera medie are structură asemănătoare arterei mari, şi este formată tot
din trei tunici: intimă, medie şi adventice.
Intima conţine endoteliu şi strat subendotelial. Stratul subendotelial
conţine doar câteva fibre de reticulină şi rare fibroblaste. Intima reprezintă circa
10% din grosimea peretelui arterei medii.
Între intimă şi medie se găseşte limitanta elastică internă. Limitanta
elastică internă conţine o aglomerare de fibre şi lamele elastice. Este mai subţire
decât în artera mare, dar mai bine delimitată, deoarece se învecinează cu
celulele musculare netede din tunica medie.
Media conţine celule musculare netede, fibre elastice, fibre de reticulină
şi fibroblaste. Deoarece în tunica medie predomină celulele musculare netede,
artera se numeşte de tip muscular. Artere de tip muscular sunt arterele
subclaviculare, femurale, renale etc. Tunica medie reprezintă circa 50% din
grosimea peretelui arterei medii.
Între medie şi adventice se găseşte limitanta elastică externă, ce reprezintă
o aglomerare de fibre şi lamele elastice. Este mai vizibilă decât limitanta
elastică externă din artera mare.
Adventicea conţine ţesut conjunctiv lax, adipocite albe şi vase capilare
care hrănesc peretele arterial. Tunica adventice reprezintă circa 40% din
grosimea peretelui arterial.
23
LEGENDA:
2.Câteva fibre de reticulină
3.Limitanta elastică internă (LEI)
4.Numeroase celule musculare netede
5.Fibre elastice și de reticulină
6.Limitanta elastică externă (LEE)
7.Țesut adipos alb
8.Capilar sanguin
24
Arteriola prezintă aceleaşi tunici: intima, medie şi adventice.
Intima este subţire şi conţine doar endoteliu dispus pe limitanta elastică
internă. Lumenul arteriolei este stelat, şi nu rotund, datorită fibrelor elastice din
limitanta elastică.
Media este formată din celule musculare netede dispuse circular, separate
prin fibre elastice, fibre de reticulină şi fibroblaste.
Limitanta elastică externă este foarte subţire şi nu se observă.
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax.
Venele transportă sânge cu dioxid de carbon de la ţesuturi spre cord. Au

structură asemănătoare arterelor, cu următoarele deosebiri:
 Cea mai groasă tunică este adventicea, şi nu media
 Peretele venelor este mai subţire decât al arterelor
 Lumenul (diametrul interior) venelor este mai mare decât al arterelor
 Limitantele elastice sunt subţiri, slab reprezentate, invizibile.
Sunt de patru tipuri: venulă, venă mică, venă medie şi venă mare.
25
Venula este formată din endoteliu, înconjurat de ţesut conjunctiv lax cu
rare celule musculare netede.
Vena mică prezintă endoteliu, înconjurat de ţesut conjunctiv lax cu celule
musculare netede dispuse circular, într-un strat continuu.
Vena medie este formată din endoteliu, ţesut conjunctiv lax, câteva
rânduri de celule musculare netede dispuse circular, ţesut conjunctiv lax.
Vena mare este organizată în intimă, medie şi adventice. Intima conţine
endoteliu şi strat subendotelial subţire. Intima reprezintă circa 5% din
grosimea peretelui venos. Media conţine câteva rânduri de celule musculare
netede dispuse circular, separate de fibre elastice şi de reticulină. Media
reprezintă 15% din grosimea peretelui venos. Adventicea reprezintă 80% din
grosimea peretelui venei mari. Adventicea conţine ţesut conjunctiv lax şi
celule musculare netede dispuse longitudinal.
Capilarele sunt cele mai mici vase. Peretele capilar este format din
endoteliu (epiteliu simplu pavimentos), dispus pe o membrană bazală. În jurul
membranei bazale se pot găsi celule stelate, cu nucleu ovalar, denumite pericite,
cu rol încă incomplet cunoscut.
Vasele limfatice au structură asemănătoare venelor. Au perete foarte

subţire, format din endoteliu, ţesut conjunctiv lax subţire şi câteva celule
musculare netede. Spre deosebire de vasele sangvine, care conţin sânge, vasele
limfatice conţin limfă, care apare roz omogen pe preparatele colorate H.E.
26
27
LEGENDA:
3.Celule musculare netede dispuse circular
4.Fibre elastice și de reticulină
5.Celule musculare netede dispuse longitudinal
28
CAP.4 SISTEMUL RESPIRATOR
Sistemul respirator este format din trei segmente: segmentul de

distribuţie, segmentul de respiraţie şi segmentul de ventilaţie.
Segmentul de distribuţie este format din : cavităţi nazale, faringe, laringe,
trahee, bronşii, bronşiole intralobulare.
Cavităţile nazale se găsesc în interiorul piramidelor nazale. Piramidele
nazale prezintă un schelet format din cartilagiu hialin şi celule musculare striate
scheletice. Acest schelet este acoperit, la suprafaţă, de epiderm şi derm. La
interior este acoperit de corion şi epiteliu pavimentos stratificat fără
keratinizare.
Faringele este un conduct delimitat de epiteliu pavimentos stratificat fără
keratinizare, sub care se găseşte ţesut conjunctiv lax, cartilagiu elastic şi celule
musculare striate scheletice. Epiteliul formează două perechi de falduri,
denumite corzi vocale, a căror vibraţie generează sunete şi permite vorbirea
articulată.
Traheea prezintă patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculo-

cartilaginoasă şi adventice.
Tunica mucoasă prezintă epiteliu şi corion. Epiteliul este pseudostratificat
prismatic ciliat. Se numeşte pseudostratificat deoarece, deşi celulele sunt
dispuse într-un singur strat, nucleii lor sunt situaţi la înălţimi diferite, ceea ce dă
falsă impresie de stratificare. Se numeşte prismatic deoarece majoritatea
celulelor sunt prismatice. Se numeşte ciliat deoarece la polul apical (superior) al
celulelor sunt dispuşi cili vibratili. Mişcarea acestor cili permite eliminarea, spre
laringe şi faringe, a impurităţilor din aerul inspirat, impurităţi care se fixează în
secreţia glandelor traheale.
Epiteliul pseudostratificat prismatic ciliat conţine şase tipuri de celule:
celule prismatice ciliate, celule caliciforme, celule cu margine în perie, celule cu
margine în perie imature, celule bazale cu granulaţii, celule bazale de rezervă.
Deoarece predomină doar primele două tipuri de celule (prismatice ciliate şi
caliciforme), numai ele sunt reprezentate pe desene.
Corionul traheei conţine ţesut conjunctiv lax şi limfocite. Aglomerările de
limfocite se numesc foliculi limfatici. Corionul de lângă mucoasă prezintă
numeroase fibre elastice.
Submucoasa conţine glande traheale, ce apar sub formă de acini seroşi,
mucoşi, micşti şi canale excretorii.
Acinul seros, pe secţiune, are formă rotundă şi lumen mic, stelat. Conţine
celule piramidale, cu citoplasmă roz şi nucleu rotund situat în treimea inferioară
a celulei. Spre membrana bazală se găseşte labirintul bazal, reprezentat de
falduri ale membranei celulare care conţin numeroase mitocondrii.
Mitocondriile din labirintul bazal furnizează energie pentru transportul apei şi
29
sărurilor minerale spre lumenul acinului. Acinul seros elaborează o secreţie
seroasă.
Acinul mucos, pe secţiune, are formă ovalară şi lumen larg, ovalar.
Conţine celule de formă trapezoidală. Aceste celule produc mucus, care se
acumulează la polul apical şi turteşte nucleul la periferie. Mucusul nu fixează
colorantul în preparatele colorate H.E., de aceea celulele apar albe, necolorate,
iar acinul mucos este alb, spre deosebire de acinul seros, roz. Acinul mucos
elaborează o secreţie mucoasă.
Acinul mixt conţine un acin mucos la care este ataşată o semilună
seroasă. Acinul mixt elaborează o secreţie mixtă, seroasă şi mucoasă.
Canalele excretorii preiau secreţia seroasă şi mucoasă a acinilor şi o
conduc la suprafaţa traheei, pe epiteliul traheal. Această secreţie se dispune pe
polul apical al celulelor epiteliale, printre cilii vibratili, şi fixează eventualele
particule de praf sau microbi din aerul inspirat. Prin mişcarea cililor, mucusul
încărcat cu aceste particule este eliminat spre laringe şi faringe. Canalele
excretorii sunt delimitate de un epiteliu simplu cubic.
Musculo- cartilaginoasa conţine cartilagiu hialin şi celule musculare
netede dispuse circular. Cartilagiul hialin al traheei are formă de potcoavă
deschisă posterior. Datorită acestui cartilagiu rigid, traheea se menţine
permanent deschisă, şi în inspiraţie, şi în expiraţie. Potcoava de cartilagiu este
închisă posterior prin celule musculare netede dispuse circular, care unesc cele
două capete ale cartilagiului. Posterior faţă de trahee se găseşte esofagul. Acest
muşchi neted permite trecerea alimentelor voluminoase prin esofag, fără a fi
oprite de un eventual cartilagiu dur al traheei învecinate.
Adventicea conţine ţesut conjunctiv lax, adipocite albe, vase sangvine şi
nervi periferici. În vecinătatea traheei se pot observa foliculi limfatici mari
(aglomerări de limfocite) cu rol de protecţie împotriva eventualilor microbi
pătrunşi prin peretele traheal.
30
LEGENDA:
1.Epiteliu pseudostratificat prismatic ciliat
3.Folicul limfatic
4.Acin seros
5.Acin mucos
6.Acin mixt
7.Canal excretor
8.Cartilagiu hialin în formă de potcoavă
9.Celule musculare netede
10.Adipocite albe
11.Capilar sanguin
12.Folicul limfatic
31
Traheea se bifurcă în două bronşii principale. O bronşie principală are
structură asemănătoare traheei, cu o singură deosebire: cartilagiul hialin are
formă de inel continuu.
Bronşiile principale se împart în bronşii secundare, trei pe partea dreaptă
şi două pe partea stângă, cu aceeaşi structură ca şi bronşiile principale. Bronşiile
secundare se împart în bronşii supralobulare.
Bronşiile supralobulare, spre deosebire de trahee, prezintă:
-insule de cartilagiu hialin, de forme şi mărimi diferite
-un strat de celule musculare netede, dispuse circular, între mucoasă şi
submucoasă.
Astfel, bronşiile supralobulare sunt formate din patru tunici: mucoasă,
submucoasă, cartilaginoasă şi adventice.
Mucoasa conţine epiteliu pseudostratificat prismatic ciliat şi corion. În
corion se găseşte ţesut conjunctiv lax şi foliculi limfatici. Între mucoasă şi
submucoasă există un strat circular de celule musculare netede.
Submucoasa conţine acini seroşi, mucoşi, micşti şi canale excretorii.
Cartilaginoasa conţine insule de cartilagiu hialin, de forme şi mărimi
diferite, separate prin ţesut conjunctiv lax.
Adventicea conţine ţesut conjunctiv lax, adipocite albe, vase sangvine şi
nervi.
32
LEGENDA:
3.Folicul limfatic
4.Acin seros
5.Acin mucos
6.Acin mixt
7.Canal excretor
8.Inel continuu de cartilagiu hialin
9.Țesut adipos alb
10.Capilar sanguin
11.Folicul limfatic
33
LEGENDA:
3.Folicul limfatic
4.Strat continuu de celule musculare netede între mucoasă și submucoasă
5.Acin seros
6.Acin mucos
7.Acin mixt
8.Canal excretor
9.Insule de cartilagiu hialin, de forme și dimensiuni variate
11.Țesut adipos alb
12.Capilar sangvin
34
Bronşiile supralobulare se bifurcă în bronşiole intralobulare. Spre
deosebire de bronşii, în structura bronşiolelor nu se găsesc celule caliciforme,
nici cartilagiu, nici foliculi limfatici. În locul celulelor caliciforme apar celule
prismatice denumite Clara, care produc mucus. Aceste celule nu pot fi
identificate la microscopul optic.
Bronşiola intralobulară are lumen stelat şi prezintă trei tunici: mucoasă,
musculară şi adventice. Mucoasa conţine epiteliu simplu prismatic ciliat şi
corion, format din ţesut conjunctiv lax. Musculara conţine celule musculare
netede dispuse circular, între care există fibre de reticulină şi fibroblaste.
Adventicea conţine ţesut conjunctiv lax.
35
Bronşiola intralobulară se împarte în bronşiole terminale. O bronşiolă
terminală este delimitată de epiteliu simplu prismatic, înconjurat de ţesut
conjunctiv lax şi celule musculare netede dispuse circular. Totalitatea
structurilor respiratorii provenite dintr-o bronşiolă terminală constituie acinul
pulmonar.
Segmentul de respiraţie este reprezentat de bronşiole respiratorii, canale
alveolare, saci alveolari, alveole pulmonare.
Bronşiola respiratorie prezintă epiteliu, ţesut conjunctiv lax şi celule
musculare netede dispuse circular. Epiteliul este simplu prismatic şi devine
treptat simplu cubic. În mod caracteristic, în peretele bronşiolei respiratorii se
deschid alveole pulmonare, deci de la acest nivel începe respiraţia, de aceea
bronşiola se numeşte respiratorie.
Bronşiola respiratorie se continuă cu canalul alveolar. Acesta este
delimitat de epiteliu simplu pavimentos, înconjurat de ţesut conjunctiv lax şi
rare celule musculare netede dispuse circular. Peretele canalului alveolar este
întrerupt de deschiderile sacilor alveolari.
Un sac alveolar este format din 2-5 alveole pulmonare.
O alveolă pulmonară are peretele constituit dintr-o reţea densă de capilare
sangvine şi fibre de reticulină, reţea acoperită de patru tipuri de celule:
1. Pneumocitul de tip I, celulă pavimentoasă, a cărei citoplasmă acoperă
aproape în întregime alveola pulmonară. Într-o alveolă se găsesc 1-2
pneumocite de tip I
2. Pneumocitul II, celulă cubică cu nucleu rotund, care produce surfactant
alveolar. În citoplasma acestei celule se găsesc „corpi denşi
multilamelari”, ce reprezintă forma de stocare intracelulară a
surfactantului alveolar. Surfactantul alveolar este o peliculă subţire care
se dispune pe suprafaţa alveolei, deasupra pneumocitului I, şi împiedică
închiderea pereţilor alveolari în timpul expiraţiei. Într-o alveolă se găsesc
3-5 pneumocite de tip II.
3. Pneumocitul de tip III, celulă în formă de trapez, cu nucleu rotund, care
are rol de chemoreceptor (adică identifică anumiţi componenţi ai aerului
alveolar).
4. Celula neciliată cuboidală imatură, care va genera celelalte tipuri de
celule.
Pe preparatele colorate H.E. se pot observa, în mod obişnuit, numai
pneumocitele de tip I şi II.
36
37
Pentru a ajunge în sânge, oxigenul din aerul alveolar trebuie să străbată
bariera aer-sânge, formată din următoarele structuri:
-surfactantul alveolar
-membrana celulară, citoplasma, membrana celulară a pneumocitului de tip I
-membrana bazală a alveolei
-fibre elastice, de reticulină
-membrana bazală a capilarului
-membrana celulară, citoplasma, membrana celulară a celulei pavimentoase ce
formează endoteliul capilar.
Aceleaşi structuri sunt traversate, în sens invers, de către dioxidul de
carbon din sânge, care trece în aerul alveolar. Dacă creşte numărul fibrelor şi
grosimea lor, aşa cum se întâmplă în anumite boli pulmonare sau cardiace
cronice, puţine molecule de oxigen din aerul alveolar ajung în sângele capilar,
deci se acumulează în sânge dioxidul de carbon, şi pacientul respectiv are puţine
şanse de supravieţuire.
La periferia plămânului se găseşte pleura, formată din două foiţe:
viscerală şi parietală. Foiţa viscerală acoperă plămânul şi este formată din
epiteliu simplu pavimentos şi ţesut conjunctiv lax. Foiţa parietală are aceeaşi
structură dar este dispusă pe faţa internă a cutiei toracice. Între cele două foiţe
există o cantitate mică de lichid pleural. În timpul inspiraţiei, când coastele se
orizontalizează şi diametrul cutiei toracice se măreşte, pleura parietală şi
lichidul pleural determină lărgirea diametrului plămânului şi aspirarea aerului în
interior. Deci, pleura solidarizează plămânul de cutia toracică şi permite
inspiraţia.
Segmentul de ventilaţie este reprezentat de către muşchii scheletici ai
cutiei toracice şi de către muşchii abdominali. Contracţia acestor muşchi
permite modificarea volumului cutiei toracice , deci permite inspiraţia şi
expiraţia.
38
CAP.5 SISTEMUL DIGESTIV
Sistemul digestiv este format din tub digestiv şi glande anexe. Tubul
digestiv este format din: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin
subţire şi gros. Glandele anexe sunt: glandele salivare, ficat, pancreas.
Cavitatea bucală este acoperită de epiteliu pavimentos stratificat fără

keratinizare şi conţine, în principal, limba şi dinţii.
Limba este înconjurată de epiteliu pavimentos stratificat fără keratinizare.
Sub epiteliu există acini seroşi, ţesut conjunctiv lax şi celule musculare striate
scheletice. Limba realizează deplasarea alimentelor în cavitatea bucală în timpul
masticaţiei, precum şi împingerea alimentelor spre faringe în timpul deglutiţiei,
de aceea conţine foarte numeroase celule musculare striate scheletice dispuse
longitudinal, transversal, oblic. Epiteliul stratificat oferă rezistenţă limbii în
acest proces de deplasare a alimentelor în cavitatea bucală.
Pe faţa superioară a limbii epiteliul stratificat pavimentos fără keratinizare
formează papilele linguale, de patru tipuri: filiforme, fungiforme, foliate,
circumvalate. Papilele filiforme au formă de fir, sau de cioc de pasăre; papilele
fungiforme au formă de ciupercuţă. Acestea sunt cele mai numeroase papile.
Papilele foliate se observă numai la nou-născut, pe faţa laterală a limbii şi au
formă dreptunghiulară. Papilele circumvalate sunt cele mai mari, fiind formate
dintr-o proeminenţă înconjurată de un şanţ; sunt în număr de 7-11, dispuse în V
spre baza limbii. Papilele foliate şi circumvalate conţin muguri gustativi în
pereţii lor.
Un mugure gustativ are formă de butoiaş şi conţine celule epiteliale
senzoriale înconjurate de terminaţii nervoase. La polul superior conţine un mic
canal prin care pătrunde saliva. Saliva este formată din secreţia acinilor seroşi şi
mucoşi din limbă sau din glandele salivare mari. În timpul mestecării
alimentelor, anumite componente alimentare cu moleculă mică se dizolvă în
salivă şi pătrund împreună în canalul mugurelui gustativ. Aici influenţează
celulele epiteliale senzoriale, care transmit aceste informaţii către creier.
Stimularea regiunilor specifice din creier determină stimularea secreţiei
sucurilor gastrice şi intestinale, ceea ce favorizează digestia.
Faringele este delimitat de un epiteliu pavimentos stratificat fără
keratinizare, înconjurat de ţesut conjunctiv lax şi celule musculare striate
scheletice.
39
40
LEGENDA:
1.Papilă filiformă
2.Papilă fungiformă
4.Acini seroși. 5.Acini mucoși
6.Capilar sanguin
7.Celule musculare striate scheletice secționate longitudinal
8.Celule musculare striate scheletice secționate transversal
10.Epiteliu stratificat pavimentos fără keratinizare
41
De la nivelul esofagului, tubul digestiv se organizează în patru tunici:
mucoasă, submucoasă, musculară şi seroasă sau adventice.
Mucoasa conţine epiteliu, corion şi musculara mucoasei. Epiteliul este:
-pavimentos stratificat fără keratinizare în esofag şi porţiunea terminală a
intestinului gros (anus)
-simplu prismatic în stomac, intestin subţire şi gros.
Corionul conţine:
-ţesut conjunctiv lax subţire şi ţesut conjunctiv dens neordonat în esofag
-ţesut conjunctiv lax cu numeroase limfocite în stomac, intestin subţire şi gros.
Musculara mucoasei este organizată în două straturi de celule musculare
netede: intern, dispus circular şi extern, dispus longitudinal.
Submucoasa conţine ţesut conjunctiv lax, vase sangvine care hrănesc
întregul perete al tubului digestiv, precum şi:
-acini mucoşi, în esofag. Secreţia mucoasă a acestor acini se dispune pe epiteliul
stratificat pavimentos fără keratinizare al esofagului şi favorizează alunecarea
alimentelor spre stomac.
-acini mucoşi, care formează glandele Brunner, în duoden. Conţinutul gastric
(alimente şi suc gastric), acid, ajuns în duoden, este neutralizat de secreţia
acestor glande.
-aglomerări de foliculi limfatici, care formează plăcile Peyer, în ileon. Fiecare
folicul limfatic este format din numeroase limfocite mici, întunecate, dispuse la
periferie, şi limfocite mari, mai deschise la culoare, care produc anticorpi,
dispuse în centru. Aceste limfocite fagocitează sau distrug microbii din
alimente.
-foliculi limfatici în intestinul gros. Limfocitele din aceşti foliculi fagocitează
microbii care s-au dezvoltat în alimente.
Musculara prezintă numeroase celule musculare netede organizate în
două straturi:intern, dispus circular, şi extern, dispus longitudinal. În stomac
apare al treilea strat muscular, dispus oblic, spre interiorul stomacului. Acest
strat permite contracţia musculaturii stomacului pe mai multe direcţii,
mărunţirea alimentelor şi amestecarea lor cu sucul gastric.
În intestinul gros, stratul extern longitudinal formează doar trei benzi
longitudinale, denumite tenii. Între tenii, musculara intestinului gros prezintă
doar strat circular, din care se formează pliuri, denumite haustre. În aceste
pliuri, conţinutul intestinului gros stagnează, ceea ce permite absorbţia ultimelor
molecule mici (apă, săruri minerale) din conţinutul intestinal.
Adventicea conţine doar ţesut conjunctiv lax, ce se continuă cu ţesutul
conjunctiv lax al organelor din jur. Se găseşte în esofag.
Seroasa peritoneală aparţine peritoneului şi conţine ţesut conjunctiv lax
acoperit de epiteliu simplu pavimentos. Peritoneul prezintă două foiţe: viscerală
şi parietală, între care există un strat subţire de lichid peritoneal. Foiţa viscerală
acoperă tubul digestiv şi constituie seroasa peritoneală. Foiţa parietală acoperă
42
peretele abdominal. Ambele foiţe au aceeaşi structură. Lichidul peritoneal
permite alunecarea segmentelor intestinale în timpul contracţiei lor, şi nu
deranjează contracţia segmentelor intestinale vecine. Seroasa peritoneală se
găseşte în: stomac, intestinul subţire şi gros.
Stomacul prezintă trei regiuni: cardială, fundică şi pilorică. Regiunea
fundică este cea mai mare. Stomacul prezintă aceleaşi patru tunici: mucoasă,
submucoasă, musculară şi seroasă peritoneală.
Mucoasa este formată din epiteliu, corion şi musculara mucoasei.
Epiteliul este simplu prismatic. Din loc în loc, epiteliul formează depresiuni
numite cripte, la baza cărora se deschid glandele gastrice. Glandele gastrice sunt
de trei tipuri: cardiale, fundice şi pilorice. Glandele fundice sunt cel mai bine
dezvoltate.
O glandă fundică este formată din trei tipuri de celule: parietale,
principale şi accesorii.
-Celulele parietale sunt mari, rotunde, cu nucleu rotund şi citoplasmă roz
omogen. Produc acid clorhidric.
-Celulele principale sunt prismatice, cu nucleu ovalar şi citoplasmă roz închis.
Produc pepsinogen. În contact cu acidul clorhidric, pepsinogenul se transformă
în pepsină, enzimă care fragmentează proteinele în molecule mai mici. În
acelaşi timp, pepsina poate fragmenta şi proteinele din membrana celulară a
celulelor epiteliale din jur. De aceea, aceste celule epiteliale sunt protejate de
secreţia celulelor accesorii.
-Celulele accesorii sunt relativ prismatice, cu nucleu ovalar. Sunt dispuse în
porţiunea superioară a glandei. Produc mucus, care se distribuie pe suprafaţa
celulelor din glandă sau criptă, şi împiedică distrugerea acestor celule de către
pepsină.
Cripta gastrică, ca şi epiteliul de acoperire de la suprafaţa mucoasei
gastrice, conţine celule prismatice care secretă mucus, ca mijloc de protecţie
împotriva acidului clorhidric şi a pepsinei. Acest mucus nu fixează colorantul în
preparatele colorate H.E., de aceea celulele criptei şi ale epiteliului de suprafaţă
apar deschise la culoare în porţiunea superioară, care conţine mucus.
Corionul conţine ţesut conjunctiv lax. Musculara mucoasei conţine celule
musculare netede dispuse în două straturi: unul intern, cu traiect circular, altul
extern, cu traiect longitudinal.
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv lax şi vase sangvine care
hrănesc întregul perete al stomacului.
Musculara conţine trei straturi de celule musculare netede:
-intern, dispus oblic
-mijlociu, dispus circular
-extern, dispus longitudinal.
Cele trei straturi de celule musculare netede sunt necesare deoarece
stomacul se contractă, fragmentează alimentele, şi le amestecă cu sucul gastric.
43
Seroasa peritoneală conţine ţesut conjunctiv lax şi epiteliu simplu
pavimentos.
44
LEGENDĂ:
1.Epiteliu simplu prismatic
3.Criptă
4.Glandă
5.Celulă parietală
6.Celulă principală
7.Celule accesorii (ale gâtului glandei)
8.Musculara mucoasei
9.Arteriolă
10.Venulă
11.Celule musculare netede dispuse oblic
15.Epiteliu simplu pavimentos (mezoteliu)
Intestinul subţire prezintă trei segmente: duoden, jejun şi ileon. Este

format din patru tunici: mucoasa, submucoasa, musculara şi seroasa peritoneală.
Mucoasa este formată din epiteliu, corion şi musculara mucoasei.
Epiteliul este simplu prismatic, cu celule prismatice şi celule caliciforme. La
polul superior, celulele prismatice conţin numeroşi microvili, care măresc
suprafaţa de contact dintre celulă şi conţinutul intestinal. Corionul conţine ţesut
conjunctiv lax, capilare sangvine şi limfatice, precum şi limfocite.
Componentele alimentare trec prin epiteliu, ajung în corion, traversează peretele
capilarelor sangvine şi limfatice, ajung în venele şi vasele limfatice din
submucoasă, apoi în vena portă şi în ficat.
Epiteliul şi corionul formează falduri denumite vilozităţi intestinale. La
baza vilozităţilor se deschid glandele Lieberkuhn. Microvilii de la polul superior
al celulelor prismatice, vilozităţile intestinale şi glandele Lieberkuhn reprezintă
adaptări ale intestinului subţire pentru a creşte suprafaţa de contact cu
alimentele, ceea ce creşte absorbţia elementelor componente ale acestora.
Glandele Lieberkuhn sunt delimitate de celule prismatice şi celule
caliciforme. La baza glandelor se găsesc câteva celule Paneth, cu citoplasmă
colorată roz intens şi nucleu rotund. Celulele Paneth produc lizozim, enzimă cu
rol antibacterian, împotriva microbilor din alimente. Sucul intestinal este format
din secreţia celulelor prismatice , secreţia celulelor caliciforme şi a celulelor
Paneth.
Musculara mucoasei conţine celule musculare netede organizate în două
straturi: intern, dispus circular şi extern, dispus longitudinal.
45
Submucoasa prezintă ţesut conjunctiv lax, vase sangvine şi limfatice care
hrănesc întregul perete intestinal. În plus:
-duodenul conţine şi acini mucoşi, care formează glandele Brunner.Secreţia
acestor acini neutralizează aciditatea alimentelor provenite din stomac.
-ileonul conţine şi numeroşi foliculi limfatici aglomeraţi. Fiecare folicul limfatic
conţine limfocite dispuse în două zone: periferică, întunecată şi centrală, clară.
Zona periferică conţine limfocite mici. Zona centrală conţine linfocite
transformate în plasmocite, adică celule care produc anticorpi.Alimentele conţin
şi microbi, care pătrund prin peretele intestinal, ajung în submucoasă şi sunt
distruşi de limfocitele din aceşti foliculi limfatici.
Musculara conţine numeroase celule musculare netede organizate în două
straturi: intern, dispus circular şi extern, dispus longitudinal. Contracţia acestor
celule musculare permite amestecarea alimentelor cu sucurile prezente în
intestin (suc pancreatic, suc intestinal, bilă), digestia alimentelor şi împingerea
lor mai departe, în intestinul gros. Datorită acestor sucuri prezente în intestin,
majoritatea alimentelor sunt fragmentate în molecule mici. Majoritatea acestor
molecule mici sunt absorbite aici, în intestinul subţire, de aceea există adaptări
(microvili, vilozităţi intestinale, glande Lieberkuhn) pentru a favoriza această
absorbţie. Puţine componente alimentare, mai ales fibrele de celuloză, nu pot fi
fragmentate în intestinul subţire, şi sunt împinse de către celulele musculare
netede mai departe, în intestinul gros.
pavimentos.
46
LEGENDĂ:
1.Vilozitate intestinală 8. Arteriolă
2.Glandă Lieberkuhn 9.Venulă
3.Epiteliu simplu prismatic 10.Capilar sangvin
4.Țesut conjunctiv lax 11.Celule musculare netede dispuse circular
5.Capilare sangvine 12. Celule musculare netede dispuse longitudinal
6.Musculara mucoasei 13. Țesut conjunctiv lax
7.Acini mucoși 14. Epiteliu simplu pavimentos (mezoteliu)
47
LEGENDĂ:
1.Vilozitate intestinală 8. Arteriolă
2.Glandă Lieberkuhn 9. Venulă
3.Epiteliu simplu prismatic 10. Celule musculare netede dispuse circular
4.Celule Paneth 11. Celule musculare netede dispuse longitudinal
5.Țesut conjunctiv lax 12. Țesut conjunctiv lax
6.Capilare sangvine 13. Epiteliu simplu pavimentos (mezoteliu)
48
LEGENDĂ:
1.Vilozitate intestinală 8.Foliculi limfatici aglomerați (plăcile Payer)
2.Glandă Lieberkuhn 9.Arteriolă
3.Epiteliu simplu prismatic 10.Venulă
4.Țesut conjunctiv lax 11. Celule musculare netede dispuse circular
5.Celule Paneth 12.Celule musculare netede dispuse longitudinal
6.Capilare sangvine 13.Țesut conjunctiv lax
7.Musculara mucoasei 14.Epiteliu simplu pavimentos (mezoteliu)
49
Intestinul gros prezintă trei segmente: cec, colon şi rect. Este format din
patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi seroasă peritoneală.
Mucoasa conţine epiteliu, corion şi musculara mucoasei. Epiteliul este
simplu prismatic cu foarte numeroase celule caliciforme. Secreţia mucoasă a
acestor celule caliciforme favorizează alunecarea şi deplasarea conţinutului
intestinului gros (fibre de celuloză şi alţi compuşi ce nu pot fi digeraţi) către
exterior. Corionul conţine ţesut conjunctiv lax cu numeroase limfocite.
Musculara mucoasei prezintă celule musculare netede organizate în două
straturi: intern, dispus circular şi extern, dispus longitudinal.
La nivelul intestinului gros se resorb doar apă, săruri minerale şi molecule
mici, în cantitate mult redusă faţă de intestinul subţire, de aceea şi structura sa
este diferită:
-nu conţine vilozităţi intestinale
-nu conţine celule Paneth, care produc lizozim, cu rol antibacterian. Rolul
antimicrobian este realizat de către limfocitele din corion, limfocite care
formează, din loc în loc, foliculi limfatici.
Submucoasa conţine ţesut conjunctiv lax şi vase sangvine. Arterele
hrănesc peretele intestinal, iar venele conduc sângele cu substanţe absorbite din
intestin, spre vena portă.
Musculara prezintă numeroase celule musculare netede organizate în
două straturi: intern, circular şi extern, longitudinal. La nivelul intestinului gros,
stratul extern, longitudinal, se aglomerează în trei benzi subţiri, denumite tenii.
Între două tenii vecine există doar stratul intern, circular, strat care se dilată şi
formează săculeţi denumiţi haustre. În aceste haustre conţinutul alimentar
stagnează, ceea ce permite şi absorbţia ultimelor componente alimentare (mai
ales apă şi săruri minerale, dar şi alte molecule mici).
pavimentos.
50
LEGENDĂ:
1.Glandă Lieberkuhn
4.Capilare sangvine
6.Arteriolă
7.Venulă
51
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: ficatul, pancreasul şi glandele
salivare.
Ficatul conţine celule hepatice organizate în lobuli hepatici. Un lobul

hepatic are formă de hexagon. În centrul lobulului există venula centrolobulară.
Între trei lobuli hepatic vecini se delimitează un spaţiu triunghiular, denumit
spaţiu port, care conţine triada portală: arteriolă, venulă, canalicul biliar.
Arteriola conţine sânge oxigenat, provenit din artera hepatică. Venula conţine
sânge cu substanţe nutritive absorbite din stomac, intestin subţire şi gros, sânge
provenit din vena portă. Sângele din arteriolă şi venulă se varsă şi se amestecă
în capilarele sinusoide.
Capilarele sinusoide au traiect sinuos, lumen larg şi viteză redusă de
curgere a sângelui. Prin capilarele sinusoide sângele circulă dinspre spaţiul port
spre venula centrolobulară. Capilarele au perete discontinuu, adică există spaţii
largi între două celule epiteliale pavimentoase vecine din peretele capilar. Prin
aceste spaţii largi sângele din capilarele sinusoide vine în contact direct cu
celulele hepatice vecine.
Celulele hepatice sunt dispuse sub formă de cordoane, cu traiect radiar
între spaţiul port şi venula centrolobulară. Între două cordoane celulare
învecinate se găsesc capilare sinusoide. Celulele hepatice preiau direct din
sânge (prin spaţiile largi ale capilarelor sinusoide) substanţele absorbite din
intestin (proteine, glucide, lipide), le metabolizează (le transformă) şi le
depozitează sau le elimină înapoi în sânge. În celulele hepatice se formează
depozite de glucide (sub formă de glicogen), sau de lipide. Proteinele sunt
eliminate înapoi în sânge sub formă de albumine, globuline şi alte substanţe
necesare organismului. De asemenea, unele substanţe toxice sunt preluate de
ficat din sânge, transformate în substanţe netoxice şi eliminate înapoi în sânge.
Toate aceste substanţe ajung în venula centrolobulară, , apoi în venele
suprahepatice, în vena cavă inferioară, apoi în cord, în plămân (pentru
oxigenarea sângelui) şi în întreg organismul. Astfel, sângele din artera aortă
conţine atât oxigen, de la plămân, cât şi substanţe nutritive, absorbite din
intestin. Din artera aortă pleacă artere mai mici, care hrănesc fiecare organ ,
deoarece aduc sânge şi cu oxigen, şi cu substanţe nutritive.
Între două celule hepatice vecine, pe faţa opusă capilarelor sinusoide, se
delimitează câte un mic şanţ în care se secretă bila. Prin unirea mai multor
asemenea şanţuri, rezultă un canalicul biliar, component al triadei portale din
spaţiul port. Canaliculul biliar este constituit din epiteliu simplu cubic; pe
măsură ce diametrul lui creşte, devine simplu prismatic. Mai multe canale se
unesc şi formează canalele hepatice drept şi stâng. Din unirea lor rezultă canalul
hepatic comun, apoi canalul coledoc, care varsă bila în duoden. Bila are rol de a
emulsiona lipidele din alimente, şi de a începe digestia lipidelor. De asemenea,
bila activează sucul pancreatic.
52
LEGENDĂ:
1.Lobul hepatic
2.Spațiul port
3.Venulă centrolobulară
4.Hepatocite
5.Capilare sinusoide
6.Venulă
7.Arteriolă
8.Canalicul biliar
53
Pancreasul prezintă celule cu funcţie exocrină şi celule cu funcţie
endocrină. Celulele cu funcţie exocrină se grupează în acini seroşi, care produc
sucul pancreatic. Printre acini se găsesc canale excretorii, ţesut conjunctiv lax şi
vase sangvine. Canalele excretorii sunt delimitate de epiteliu simplu cubic. Pe
măsură ce canalele excretorii se unesc, diametrul lor creşte, epiteliul devine
simplu prismatic. Sucul pancreatic se varsă în duoden, printr-un canal
pancreatic principal, în acelaşi loc ca şi bila (ampula lui Vater, închisă de
sfincterul lui Oddi). Există situaţii când bila conţine calculi, care ajung în
ampula lui Vater, blochează orificiul de scurgere în duoden, şi bila curge
retrograd, în canalul pancreatic principal. Aici bila activează sucul pancreatic,
care va digera pancreasul, în procesul de pancreatită acută.
În mod normal, sucul pancreatic ajuns în duoden, în formă inactivă, este
activat de către bila de aici. Sucul pancreatic conţine enzime care digeră
proteinele, glucidele şi lipidele din alimente.
Celulele cu funcţie endocrină se grupează în insulele Langerhans. În
coloraţia H.E., o insulă Langerhans apare ca o insulă albă înconjurată de o mare
de acini seroşi roz. Fiecare insulă conţine trei tipuri majore de celule: A, B şi D,
separate prin foarte numeroase capilare sangvine. Toate aceste celule arată la fel
în coloraţia H.E. Pentru a evidenţia fiecare tip de celulă trebuie efectuate
coloraţii speciale.
Celulele A produc glucagon, hormon care creşte glicemia (nivelul
glucozei din sânge), deoarece extrage glucoza din depozitele hepatice de
glicogen şi o eliberează în sânge. Este foarte important în perioadele dintre
mese, pentru că furnizează energie pentru menţinerea funcţiilor organismului.
Celulele B produc insulină, hormon care scade glicemia, deoarece extrage
glucoza din sânge şi o depozitează în ficat şi în celulele musculare striate
scheletice sub formă de glicogen, sau o transformă în lipide şi o depozitează în
ficat şi adipocite albe. Insulina este foarte importantă imediat după mesele
abundente, când excesul de glucide din sânge este depozitat ca rezerve pentru
perioada de foame. Distrugerea acestor celule B (de către viruşi sau alcoolism)
produce diabetul zaharat, în care organismul are glucoză în sânge, dar nu poate
să o introducă în celule, deci nu poate să o folosească. Administrarea de insulină
introduce această glucoză în celule, dar nu este adaptată variaţiilor zilnice ale
nevoii de glucoză a organismului.
Celulele D produc somatostatina, hormon care inhibă secreţia de insulină
şi glucagon.
Aceste celule A, B şi D produc hormoni pe care îi eliberează direct în
sânge. De aceea, celulele insulelor Langerhans sunt înconjurate de numeroase
capilare sangvine, şi de câteva fibre de reticulină, cu rol de susţinere.
54
LEGENDĂ:
1.Insula Langerhans
2.Acini seroși
3.Canal excretor
4.Capilare sangvine
55
Glandele salivare sunt de două tipuri: majore sau minore. Glandele
salivare minore sunt formate din aglomerări mici de acini seroşi, mucoşi sau
micşti, şi canale excretorii mici, toate situate în cavitatea bucală sub epiteliu,
inclusiv în limbă. Glandele salivare majore sunt: parotida, palatina, glandele
submaxilare şi sublinguale.
Glandele salivare sunt formate din acini seroşi, mucoşi şi micşti, în
proporţie variabilă, canale excretorii mici şi mari, ţesut conjunctiv lax, adipocite
albe şi vase de sânge. Glanda parotidă conţine numai acini seroşi. Glanda
palatină conţine numai acini mucoşi. Glandele submaxilare şi sublinguale conţin
acini seroşi, mucoşi şi micşti.
Glandele salivare produc saliva, care conţine în principal amilază, o
enzimă care începe digestia glucidelor. De asemenea, saliva realizează umezirea
alimentelor, ceea ce permite mestecarea şi înghiţirea lor.
56
LEGENDĂ:
1.Acini seroși
2.Acini mucoși
3.Acini micști
4.Canale excretorii
5.Țesut adipos alb
7.Capilare sangvine
57
CAP.6 SISTEMUL EXCRETOR
Sistemul excretor este format din rinichi şi căi excretorii (uretere, vezică
urinară, uretră).
Rinichiul este format din nefroni , dispuşi în două zone: corticală și

medulară.
Un nefron conţine glomerulul renal şi tubul urinifer. Tubul urinifer este
format din tub proximal, ansa Henle şi tub distal.
Glomerulul renal este format dintr-un ghem de capilare înconjurat de
capsula Bowman. Capilarele rezultă din ramificarea arteriolei aferente, şi se
unesc în arteriola eferentă. Diferenţa de presiune între arteriola aferentă şi
arteriola eferentă împinge sângele din capilare, prin peretele capilar, în spaţiul
capsulei Bowman.
Capsula Bowman prezintă două foiţe: viscerală şi parietală, între care
există spaţiul capsulei. Foiţa parietală este formată din epiteliu simplu
pavimentos. Foiţa viscerală se dispune direct pe ghemul de capilare şi este
formată dintr-un strat de celule denumite podocite (celule cu picioruşe).
Prelungirile acestor celule prezintă numeroase picioruşe dispuse pe suprafaţa
capilarelor, iar între aceste picioruşe există mici spaţii. Sângele din capilare
trece prin peretele capilar, prin spaţiile dintre picioruşele podocitelor, ajunge în
spaţiul capsulei Bowman şi constituie urina primară. Urina primară conţine
aproape toate componentele sangvine, mai puţin celule sangvine sau substanţe
cu moleculă mare. Din această urină primară, în tubul urinifer se sbsorb toate
substanţele necesare organismului. Prin absorbţie, aceste substanţe trec prin
peretele tubului urinifer şi ajung în capilarele sangvine, care formează o reţea în
jurul tubului.
Tubul proximal are diametru mare şi lumen stelat, mic. Este delimitat de
celule relativ prismatice, cu nucleu rotund. La polul superior celulele prezintă
numeroşi microvili care, ca şi la intestin, cresc suprafaţa de absorbţie. La polul
inferior, celulele prezintă labirint bazal, cu numeroase mitocondrii, care
furnizează energia necesară absorbţiei.
Ansa Henle conţine o porţiune descendentă şi o porţiune ascendentă. Este
delimitată de epiteliu simplu pavimentos, la fel ca şi capilarele sangvine din jur.
Diferenţierea se face prin vizualizarea hematiilor numai în capilarele sangvine,
nu şi în ansă.
Tubul distal are diametru mic şi lumen mare, ovalar sau rotund. Este
delimitat de epiteliu simplu cubic. La polul superior, celulele prezintă microvili,
mai puţin numeroşi decât în tubul proximal. La polul inferior, celulele prezintă
labirint bazal, mai subţire decât în tubul proximal.
Tubii distali se varsă în tubii colectori, în care nu se mai produce
absorbţie. Tubii colectori sunt delimitaţi de celule mari, ce formează un epiteliu
58
simplu cubic. Din tubii colectori, urina ajunge în papilele renale, în calicele
renale, în bazinetul renal, în uretere, vezică urinară şi uretră.
59
60
61
LEGENDĂ:
1.Glomerul renal
2.Capsula Bowman
3.Tubi proximali
4.Tubi distali
5.Macula densa
6.Capilare sangvine
62
LEGENDA:
1.Tub colector
2.Tub distal
3.Ansa Henle
4.Capilar sanguin, cu hematii
Ureterul este un conduct format din patru tunici: mucoasă, submucoasă,

musculară şi adventice.
Mucoasa conţine epiteliu şi corion. Epiteliul este de tip particular, numit
uroteliu. Uroteliul se mai numește epiteliu de tranziție, deoarece are loc o
permanentă tranziție între trei straturi de celule, în uroteliul relaxat, și două
straturi de celule, în uroteliul destins. Corionul conţine ţesut conjunctiv lax, cu
numeroase fibre elastice.
63
Submucoasa conţine ţesut conjunctiv lax şi limfocite organizate în foliculi
limfatici.
Musculara conţine celule musculare netede organizate în două straturi,
invers decât la tubul digestiv: intern, longitudinal şi extern, circular. Contracţia
musculaturii circulare permite deplasarea urinei spre vezica urinară. La locul
unde fiecare ureter se varsă în vezica urinară există un sfincter (o îngroşare a
muşchiului). Contracţia musculaturii longitudinale produce deschiderea acestui
sfincter şi permite trecerea urinei în vezica urinară. Adventicea conţine ţesut
conjunctiv lax care se continuă cu ţesutul conjunctiv lax din jur.
64
Vezica urinară are aceeaşi structură ca şi ureterul şi este formată din
mucoasă, submucoasă, musculară şi seroasă peritoneală.
Mucoasa conţine epiteliu şi corion. Epiteliul este de tip uroteliu. Când
vezica urinară este goală, uroteliul este format din trei straturi de celule: bazal,
polimorf şi superficial. Pe măsură ce vezica urinară se umple, peretele se
destinde, uroteliul se destinde, şi celulele stratului polimorf pătrund printre
celulele stratului bazal. Astfel, când vezica urinară este plină, peretele este
subţire, şi uroteliul prezintă doar două straturi: bazal şi superficial. De
asemenea, celulele stratului superficial au membrana celulară de la polul
superior impermeabilă, astfel încât urina din vezica urinară sau ureter nu poate
străbate peretele pentru a ajunge înapoi în organism. Corionul este format din
ţesut conjunctiv lax cu numeroase fibre elastice.
Submucoasa prezintă ţesut conjunctiv lax şi numeroase limfocite care se
organizează în foliculi limfatici.
Musculara este formată din celule musculare netede organizate în trei
straturi: intern, mijlociu şi extern. Stratul intern este dispus longitudinal, cel
mijlociu, circular, iar cel extern tot longitudinal. Stratul mijlociu, circular, este
cel mai gros.
Seroasa peritoneală conţine ţesut conjunctiv lax și epiteliu simplu
pavimentos (mezoteliu).
65
LEGENDA:
1.Uroteliu în repaus
3.Foliculi limfatici
7.Folicul limfatic
8.Capilar sanguin
66
CAP.7 SISTEMUL REPRODUCĂTOR MASCULIN
Sistemul reproducător masculin este constituit din testiculi, căi

spermatice, glande anexe (vezicule seminale, prostată) şi penis.
Testiculul este înconjurat de o teacă fibroasă denumită albuginee. Sub
albuginee, testiculul conţine câteva sute de lobuli. Fiecare lobul este constituit
din câţiva tubi seminiferi.
Un tub seminifer are formă rotundă şi este delimitat de două tipuri de
celule: celule Sertoli şi celule ale liniei seminale. Fiecare celulă Sertoli prezintă
un nucleu ovalar şi numeroase prelungiri laterale. Între două prelungiri laterale,
celulele Sertoli se unesc şi delimitează spaţii izolate în care se găsesc şi se
dezvoltă celulele liniei seminale. Astfel, celulele liniei seminale sunt izolate,
protejate şi nutrite de către celulele Sertoli.
Celulele liniei seminale sunt: spermatogonii, spermatocite de ordinul I şi
II, spermatide şi spermatozoizi. Spermatogoniile sunt celule mici cu nucleu mic,
rotund, dispuse spre membrana bazală a tubului. Prin diviziunea lor rezultă
spermatocitele I, celule mari, rotunde, cu nucleu mare, rotund şi cromozomi
vizibili. Prin diviziunea lor rezultă spermatocitele II, care nu se observă pe
preparatele obişnuite, deoarece se divid imediat şi rezultă spermatidele.
Spermatidele sunt celule mici, cu nucleu mic, rotund, dispuse spre lumenul
tubului seminifer. Din transformarea lor rezultă spermatozoizii. Un
spermatozoid este constituit din cap, piesă intermediară şi flagel. Capul prezintă
o zonă ascuţită denumită acrozom, care conţine enzime şi permite pătrunderea
spematozoidului în ovul. Mişcarea spermatozoidului este asigurată de către
flagel.
Spermatozoizii sunt dispuşi între faldurile de la polul superior al celulelor
Sertoli, iar flagelul pluteşte liber în lichidul din lumenul tubului seminifer
(lichidul seminal). Lichidul seminal este produs tot de către celulele Sertoli, ca
mediu de deplasare pentru spermatozoizi. Prin contracţia celulelor Sertoli,
spermatozoizii sunt eliminaţi în lumenul tubului seminifer, în lichidul seminal.
Spermatozoizii din tubii seminiferi sunt împinşi într-o reţea de canale
intratesticulare denumită „rete testis”, din care ajung în canalele eferente. Un
canal eferent are lumen stelat şi este delimitat de un epiteliu cu două tipuri de
celule: prismatice şi cubice. Celulele prismatice prezintă cili, care se mişcă şi
împing mai departe lichidul seminal cu spermatozoizi din lumen. Celulele
cubice absorb lichidul seminal din lumen, ceea ce creează o presiune negativă în
lumen şi aduce o nouă cantitate de lichid seminal cu spermatozoizi din rete
testis. Sub epiteliu se găsesc celule musculare netede dispuse circular, prin a
căror contracţie lichidul seminal cu spermatozoizi din lumenul canalului eferent
este împins mai departe, în epididim.
67
LEGENDĂ:
1.Tub seminifer
2.Celulă Sertoli
3.Spermatogonie
4.Spermatocit I
5.Spermatidă
6.Spermatozoizi
7.Celule interstițiale Leydig
8.Capilare sangvine
68
LEGENDĂ:
1.Tub seminifer
2.Nucleu de celulă Sertoli
3.Nucleu de spermatogonie
4.Nucleu de spermatocit I
5.Nucleu de spermatidă
6.Spermatozoizi
7.Celule interstițiale Leydig
8.Capilar sangvin
69
Epididimul este delimitat de un epiteliu simplu prismatic, înconjurat de
celule musculare netede dispuse circular. Celulele epiteliale prismatice prezintă
la polul superior microvili lungi, denumiţi stereocili. Stereocilii absorb lichidul
seminal din lumenul epididimului şi creează presiune negativă în lumen, ceea ce
aduce o nouă cantitate de lichid cu spermatozoizi din canalul eferent. Prin
contracţia celulelor musculare netede, lichidul seminal cu spermatozoizi din
lumenul tubului este împins mai departe, în canalul deferent, în canalul
ejaculator, în uretră. La locul de unire dintre canalul deferent şi canalul
ejaculator se găsesc veziculele seminale. Canalul ejaculator şi porţiunea iniţială
a uretrei se găsesc în interiorul prostatei. Veziculele seminale şi prostata produc
substanţe nutritive pentru spermatozoizi, substanţe care îmbogăţesc conţinutul
lichidului seminal.
Prostata este constituită din numeroase glande şi canale excretorii,
înconjurate de celule musculare netede dispuse circular. Odată cu înaintarea în
vârstă, glandele din prostată pot creşte ca număr şi dimensiuni, şi rezultă
adenomul de prostată. Deoarece prostata este situată imediat sub vezica urinară,
şi înconjură porţiunea iniţială a uretrei, adenomul de prostată comprimă uretra şi
împiedică scurgerea urinii din vezica urinară în uretră.
70
71
CAP.8 SISTEMUL REPRODUCĂTOR FEMININ
Este constituit din ovare, trompe uterine, uter, vagin şi organe genitale
externe.
Ovarul prezintă două zone: corticală şi medulară. Zona medulară conţine
vase care hrănesc ovarul. Zona corticală conţine foliculi ovarieni, de patru tipuri
majore: primordiali, primari, secundari şi terţiari.
Foliculul primordial prezintă un ovocit primar înconjurat de un rând de
celule turtite, numite celule foliculare. Până la pubertate, ovarul conţine numai
foliculi primordiali.
La pubertate, sub influenţa hormonilor feminini, celulele foliculare încep
să se multiplice, devin cubice, apoi prismatice, apoi bistratificate. Astfel,
foliculul primar este constituit dintr-un ovocit primar, înconjurat de unul sau
mai multe rânduri de celule foliculare. În aceste stadiu, celulele foliculare se
numesc granuloase. Între ovocit şi celulele granuloase se secretă o membrană de
protecţie a ovocitului, numită membrana pellucida.
Celulele granuloase secretă lichid folicular care se dispune între ele, în
cavităţi foliculare, ce se unesc şi rezultă o cavitate unică denumită antrum
folicular. La periferia foliculului se organizează teaca internă şi teaca externă.
Teaca internă este formată din celule poligonale care produc hormoni estrogeni.
Teaca externă este formată din celule alungite cu nucleu alungit, şi capilare
sangvine, şi are rol de protecţie şi nutriţie a foliculului.
Rezultă foliculul secundar care conţine:
-ovocit primar, înconjurat de membrana pellucida
-celule granuloase
-antrum folicular plin cu lichid folicular
-teacă internă
-teacă externă.
Celulele granuloase continuă să producă lichid folicular, care se
acumulează sub tensiune în interiorul foliculului, împinge la periferie ovocitul şi
o parte din celulele granuloase. Câteva celule granuloase sunt dispuse radiar în
jurul ovocitului şi membranei pellucida, şi formează corona radiata. Celulele
coronei radiata sunt unite de restul celulelor granuloase printr-o aglomerare de
celule ce constituie discul proliger. Teaca internă şi externă sunt mai groase
decât în foliculul secundar. Rezultă foliculul terţiar, care conţine:
-ovocit primar, încomjurat de membrana pellucida
-corona radiata, formată dintr-un rând de celule granuloase
-discul proliger, format dintr-o aglomerare de celule granuloase care unesc
celulele coronei radiata de celulele granuloase periferice
-o cavitate unică, mare, plină cu lichid folicular sub presiune
-două-trei rânduri de celule granuloase dispuse periferic
-teaca internă
-teaca externă.
72
Foliculul terţiar ajunge în porţiunea superficială a corticalei ovarului,
lichidul folicular sub presiune rupe suprafaţa ovarului, rupe rândurile de celule
granuloase, teaca internă şi externă, şi aruncă spre trompa uterină: ovocitul,
înconjurat de membrana pellucida şi corona radiata.
Din foliculul terţiar celulele granuloase restante şi teaca internă
proliferează, şi formează corpul progestativ, care produce progesteron pentru
menţinerea sarcinii. Dacă timp de două săptămâni nu apare sarcina, corpul
progestativ se transformă într-o cicatrice fibroasă (ţesut conjunctiv dens
neordonat) denumită corp albicans.
În momentul eliberării înspre trompa uterină, ovocitul primar se divide şi
rezultă ovocitul secundar. Dacă ovocitul întâlneşte un spermatozoid, acrozomul
spermatozoidului perforează corona radiata, membrana pellucida şi membrana
ovocitului. Acum are loc a doua diviziune, din ovocitul secundar rezultă ovulul
matur, citoplasma şi nucleul spermatozoidului se unesc cu citoplasma şi nucleul
ovulului şi rezultă o celulă unică denumită ou (zigot). Celula-ou începe imediat
să se dividă şi să se deplaseze spre uter. În câteva zile ajunge în uter şi se
fixează în endometru, unde continuă să se dividă şi să crească.
Trompa uterină este un conduct ce uneşte ovarul de uter. Este format din
trei tunici: mucoasă, musculară şi seroasă peritoneală. Tunica mucoasă conţine
epiteliu şi corion. Epiteliul este simplu prismatic. Corionul conţine ţesut
conjunctiv lax. Mucoasa formează falduri foarte ramificate, care captează
ovocitul după expulzia din ovar şi îl dirijează spre uter. Tunica musculară
conţine celule musculare netede dispuse în două straturi: intern, circular şi
extern, longitudinal. Seroasa peritoneală conţine ţesut conjunctiv lax şi epiteliu
simplu pavimentos.
73
74
LEGENDĂ:
1.Falduri ale mucoasei
2.Șanțuri dintre faldurile mucoasei
4.Țesut conjunctiv lax (corion)
8.Epiteliu simplu pavimentos
75
Uterul prezintă trei tunici: mucoasă (numită endometru), musculară
(numită miometru) şi seroasă peritoneală.
Endometrul are aspect diferit pe parcursul unei luni (28 zile) şi trece prin
trei faze: proliferativă (10-14 zile), secretorie (10-14 zile) şi menstruală (3-5
zile).
Endometrul în faza proliferativă este format din epiteliu şi corion.
Epiteliul este simplu prismatic. Epiteliul formează din loc în loc glande
endometriale, subţiri şi drepte. Corionul conţine ţesut conjunctiv lax cu vase
sangvine şi numeroase celule stelate, cu nucleu alungit. În această fază,
endometrul prezintă două straturi: bazal şi funcţional. Stratul bazal conţine baza
glandelor endometriale şi corionul din jur. Prin multiplicarea (proliferarea)
acestor celule din glande şi corion, rezultă stratul funcţional situat deasupra,
care conţine restul endometrului (glande şi corion).
În faza secretorie, celulele glandelor endometriale produc o secreţie

bogată în glucide, care se acumulează în interiorul glandelor, sub presiune, şi le
modifică forma. Glandele capătă aspect de tirbuşon, sau de dinţi de fierăstrău.
Celulele stelate ale corionului se încarcă cu glucide şi lipide, devin poligonale,
se acumulează în porţiunea superioară a endometrului, şi se numesc celule
deciduale. În această fază, endometrul prezintă tot două straturi: bazal şi
funcţional. Stratul bazal conţine baza glandelor endometriale şi corionul din jur.
Stratul funcţional prezintă două zone:
-zona compactă superficială, care conţine gâtul glandelor şi celulele deciduale
din jur
-zona spongioasă, care conţine corpul glandelor, în formă de tirbuşon, împreună
cu corionul din jur, care prezintă numeroase vase de sânge. Stratul funcţional
este nutrit de vase sangvine cu traiect sinuos, diferite de vasele sangvine care
nutresc stratul bazal.
76
LEGENDĂ:
2.Glandă endometrială, tubulară
3.Corion (țesut conjunctiv lax)
5. Celule musculare netede dispuse în formă de rețea
6. Celule musculare netede dispuse longitudinal
7. Țesut conjunctiv lax
8.Epiteliu simplu pavimentos
77
LEGENDĂ:
1.Epiteliu simplu prismatic 2.Glande endometriale, în formă de tirbușon
3.Celule deciduale 4.Corion (țesut conjunctiv lax)
6.Celule musculare netede dispuse în formă de rețea
8.Țesut conjunctiv lax 9.Epiteliu simplu pavimentos
78
La sfârşitul fazei secretorii, dacă nu apare sarcina, vasele sangvine care
hrănesc stratul funcţional se închid brusc, celulele stratului funcţional mor, apoi
vasele se deschid brusc, sângele sub presiune desprinde stratul funcţional mort,
şi acesta se elimină la exterior împreună cu o cantitate de sânge. Astfel se
produce faza menstruală. La sfârşitul fazei menstruale, din endometru rămâne
doar stratul bazal, adică baza glandelor şi puţin corion în jur.
Din acest strat bazal, pe parcursul următoarei faze proliferative, se
formează un nou strat funcţional.
Dacă a apărut sarcina, adică dacă în trompa uterină s-a format o celulă-
ou, aceasta se divide şi se deplasează spre uter, unde distruge epiteliul de la
suprafaţa endometrului şi se fixează în stratul funcţional. Din diviziunile
celulei-ou rezultă un embrion care se hrăneşte, în primele două săptămâni, cu
glucidele din secreţia glandelor endometriale, şi cu celulele deciduale. După
circa două săptămâni, stratul funcţional este consumat, embrionul distruge
pereţii vaselor sangvine, şi este invadat de către sângele matern, care îl va hrăni
în restul perioadei de sarcină.
Treptat, între embrion şi mamă se formează placenta, vasele ombilicale,
iar în jurul embrionului se acumulează lichid amniotic. Prin creşterea
dimensiunilor embrionului, stratul funcţional de deasupra sa se uneşte cu stratul
funcţional de pe peretele opus al endometrului, şi rezultă o cavitate unică în
interiorul uterului, cavitate care conţine:
-embrionul, care creşte şi se va numi făt
-lichid amniotic în jur
-vase ombilicale care unesc fătul de placentă
-placenta, care separă sângele matern din peretele uterin de sângele fetal din
vasele ombilicale
-membrane amniotice, care separă lichidul amniotic de peretele uterin.
Pe tot parcursul sarcinii, dimensiunile uterului cresc foarte mult, prin
creşterea numărului şi creşterea lungimii celulelor musculare netede din
miometru. Pe măsură ce sarcina ajunge aproape de naştere, în cavitatea uterină
membranele amniotice ajung deasupra orificiului colului uterin, se rup aceste
membrane, lichidul amniotic este eliminat la exterior, uterul se contractă şi
elimină fătul, apoi elimină placenta şi membranele amniotice. Rămâne doar
stratul bazal al endometrului din care, treptat, se formează un nou strat
funcţional. În momentul naşterii se secretă, de către hipotalamusul din sistemul
nervos central, un hormon denumit oxitocină. Oxitocina determină contracţia
celulelor musculare netede din miometru şi micşorarea volumului uterin, astfel
încât în câteva zile după naştere uterul ajunge la volumul normal, dinaintea
sarcinii.
Sub endometru se găseşte miometrul, format din celule musculare netede,
dispuse pe trei straturi: intern, mijlociu şi extern. Stratul intern, subţire, are
79
celulele dispuse oblic. Stratul mijlociu, cel mai gros, are numeroase celule
musculare netede dispuse ca o reţea, pe mai multe direcţii. Stratul extern,
subţire, conţine celule dispuse longitudinal. Printre celulele musculare netede se
găsesc numeroase vase sangvine. În mod caracteristic uterului, aceste vase nu
prezintă tunică adventice, astfel încât celulele musculare netede ale miometrului
se continuă direct cu celulele musculare netede ale tunicii medii a vaselor
sangvine. Această adaptare permite închiderea vaselor sangvine din miometru
odată cu contracţia miometrului, după naştere, şi opreşte pierderea de sânge
generată de eliminarea placentei.
pavimentos.
Glanda mamară, organ pereche, este de fapt o aglomerare de 20-25

glande individuale, care se varsă toate în centrul mamelonului. Fiecare glandă
individuală este o glandă sudoripară modificată, care secretă lapte în loc de
sudoare. Fiecare glandă individuală este un canal dispus ca un ghem de lână,
porțiunea răsucită fiind porțiunea secretorie, iar ultimul fir de lână, drept, este
canalul excretor ce se varsă în centrul mamelonului. Dacă facem o secțiune prin
glanda mamară vedem grupuri de structuri circulare, adică porțiuni secretorii,
care înconjoară o porțiune longitudinală, adică canalul excretor. Fiecare grup de
10-20 structuri circulare reprezintă de fapt o singură glandă mamară. Între două
glande mamare vecine există țesut conjunctiv dens neordonat la tinere, și țesut
adipos alb la persoanele vârstnice.
80
LEGENDĂ:
1.Porțiuni secretorii
2.Canale excretorii
3.Adipocite albe
4.Capilare sangvine
5.Țesut conjunctiv dens neordonat
81
CAP.9 SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Sistemul nervos central (SNC) este format din măduva spinării, trunchi
cerebral, cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale.
Măduva spinării are formă de cilindru, cu un şanţ anterior larg şi un şanţ

posterior îngust. Pe secţiune se observă substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este dispusă central şi are formă de H, cu două coarne
anterioare, două coarne posterioare şi două coarne laterale.
Coarnele anterioare sunt scurte şi groase. Ele conţin neuroni multipolari
motori, de dimensiuni mari. Axonii lor constituie rădăcina anterioară, motorie a
nervilor spinali. Dendritele lor fac sinapsă cu:
-axonii neuronilor din coarnele posterioare, sau
-cu axonii descendenţi ai neuronilor din alte regiuni ale SNC (cerebel, emisfere
cerebrale).
Coarnele posterioare sunt lungi şi subţiri. Ele conţin neuroni multipolari
senzitivi. Axonii lor fac sinapsă cu:
-dendritele neuronilor din coarnele anterioare ale măduvei, sau
-dendrite ale neuronilor din alte regiuni ale SNC (trunchi cerebral, cerebel).
Dendritele lor fac sinapsă cu axoni ai neuronilor din ganglionul spinal.
Ganglionul spinal conţine neuroni pseudounipolari care prezintă fiecare
câte o singură prelungire , ce se împarte apoi într-o dendrită şi un axon.
Dendrita ajunge în piele. În grosimea pielii se găsesc numeroşi receptori care
transmit informaţii tactile, termice, dureroase, prin dendrita neuronului unipolar,
către neuronii multipolari senzitivi din coarnele posterioare. Dendritele şi axonii
neuronilor pseudounipolari din ganglionii spinali constituie rădăcina
posterioară, senzitivă, a nervilor spinali.
Informaţiile tactile, termice şi dureroase pot fi transmise pe două căi:
ascendentă sau orizontală. De exemplu, dacă punem mâna pe ceva foarte
fierbinte, această informaţie termică, culeasă de către receptorii termici din
piele, este transmisă prin dendritele neuronilor pseudounipolari, prin axonii
neuronilor pseudounipolari, până la neuronii senzitivi din coarnele posterioare.
De aici, informaţia ajunge la neuronii motori din coarnele anterioare , la muşchii
scheletici inervaţi de către aceşti neuroni, şi contracţia muşchilor scheletici
determină retragerea reflexă a mâinii. Aceeaşi informaţie, de la neuronii
senzitivi din coarnele posterioare ajunge la neuronii din trunchiul cerebral şi din
scoarţa cerebrală, care analizează informaţia şi dă comandă de mişcare pentru
întregul corp. Această comandă provine din neuronii stratului piramidal intern
al scoarţei cerebrale , ai căror axoni au traiect descendent până în coarnele
anterioare ale măduvei, unde fac sinapsă cu neuroni motori de la mai multe
niveluri ale măduvei, şi aceştia determină contracţia mai multor muşchi
82
scheletici, deci, mişcarea întregului corp şi îndepărtarea de acel obiect foarte
fierbinte.
Coarnele laterale conţin neuroni multipolari vegetativi, adică neuroni ai
căror axoni, trimişi tot prin rădăcina anterioară a nervilor spinali, determină
contracţia musculaturii netede a organelor cavitare (stomac, intestin), sau
secreţia diferitelor glande (pancreas).
Pe lângă neuroni, în substanţa cenuşie se găsesc celule gliale şi capilare
sangvine. Celule gliale (astrocite protoplasmatice, microglii) protejează neuronii
şi fagocitează substanţele străine ce pot distruge aceşti neuroni.
În centrul substanţei cenuşii se găseşte canalul ependimar, înconjurat de
celule gliale ependimare. Acestea sunt alungite, cu nucleu ovalar, şi produc sau
filtrează lichidul cefalorahidian (LCR). LCR are rol de protecţie mecanică a
măduvei spinării împotriva eventualelor şocuri mecanice.
Substanţa albă înconjoară substanţa cenuşie şi este formată din axoni
înconjuraţi de teaca de mielină, albă. Unii axoni au traiect ascendent, alţii,
descendent. Axonii transmit informaţii între neuroni situaţi la diferite nivele ale
SNC.
La periferia substanţei albe, în jurul măduvei spinării, se găseşte
meningele, format din trei foiţe: pia mater, arahnoida şi dura mater. Pia mater
prezintă un epiteliu simplu pavimentos dispus pe suprafaţa măduvei spinării.
Între pia mater şi arahnoidă există un strat subţire de LCR, tot cu rol de protecţie
mecanică. Arahnoida conţine ţesut conjunctiv dens. Dura mater conţine ţesut
conjunctiv dens, care aderă strâns de coloana vertebrală.
83
84
LEGENDĂ:
1.Axon
2.Teacă de mielină
3.Teaca Schwann
4.Teaca Henle (endonervul, țesut conjunctiv lax)
85
LEGENDĂ:
1.Coarne posterioare
2.Coarne laterale
3.Coarne anterioare
4.Ganglion spinal
5.Neuron pseudounipolar
6.Neuron multipolar senzitiv
7.Neuron multipolar motor, somatomator
8.Neuron multipolar motor, visceromotor
9.Canal ependimar
10.Axoni mielinizați
11.Microglii (macrofage specializate)
12.Epiteliu simplu pavimentos din pia mater
13.Țesut conjunctiv lax și vase sangvine din pia mater
14.Rădăcina posterioară senzitivă a nervului spinal
15.Rădăcina anterioară motorie a nervului spinal
86
LEGENDĂ:
1.Neuron pseudounipolar somatosenzitiv
2. Neuron pseudounipolar viscerosenzitiv
3.Celule gliale satelite
4.Axoni mielinizați
5.Capilare sangvine
87
Cerebelul conţine substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie
este dispusă la exterior şi formează scoarţa cerebeloasă. Substanţa albă este
dispusă la interior şi conţine axoni mielinizaţi care fac legătura între diferitele
regiuni ale cerebelului sau între cerebel şi alte organe ale SNC (măduva spinării,
scoarţa cerebrală).
Scoarţa cerebeloasă prezintă trei straturi : molecular, al celulelor Purkinje,
granular. Fiecare strat conţine neuroni , celule gliale şi vase sangvine mici.
Stratul molecular conţine neuroni multipolari mici şi mari. Neuronii
multipolari mici au axon orizontal. Neuronii multipolari mari au axon
descendent, care coboară şi face sinapsă cu neuronii Purkinje. Neuronii
multipolari mari au efect inhibitor asupra celulelor Purkinje.
Stratul celulelor Purkinje conţine neuroni multipolari mari, al căror corp
celular are aspect de cap de iepuraş. Corpul celular prezintă două dendrite
groase, cu traiect ascendent, care ajung în stratul molecular. Axonul are traiect
descendent şi ajunge în coarnele anterioare ale măduvei, face sinapsă cu
neuronii multipolari motori din coarnele anterioare, asupra cărora are efect
inhibitor.
Stratul granular conţine neuroni multipolari, unii cu traiect orizontal, şi
alţii cu traiect ascendent. Axonii cu traiect ascendent ajung în stratul molecular,
unde se bifurcă în formă de T, şi fac sinapsă cu dendritele neuronilor Purkinje,
asupra cărora au efect stimulator. Fibrele în T fac sinapsă şi cu neuronii
multipolari mici şi mari din stratul molecular, prin intermediul cărora au efect
inhibitor asupra neuronilor Purkinje.
De la trunchiul cerebral provin două tipuri de fibre: iederiforme şi
musciforme. O fibră iederiformă face câteva sute de sinapse cu o singură
dendrită a neuronului Purkinje, asupra căruia are efect puternic stimulator. O
fibră musciformă face sinapsă cu dendritele neuronilor multipolari din stratul
granular, şi prin axonul ascendent, în formă de T, are efect stimulator asupra
neuronului Purkinje.
Neuronii Purkinje sunt, deci, stimulaţi de către fibrele iederiforme şi de
axonii în T, şi sunt inhibaţi de către neuronii multipolari cu axon descendent. Ca
rezultat al acestor influenţe, provenite de la trunchiul cerebral, axonii neuronilor
Purkinje vor inhiba mai mult sau mai puţin neuronii motori din coarnele
anterioare ale măduvei, deci vor inhiba mai mult sau mai puţin contracţia
muşchilor scheletici. Astfel, datorită neuronilor Purkinje din cerebel, are loc
ajustarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului corpului.
Cerebelul este acoperit de meninge, cu aceeaşi structură descrisă la
măduva spinării.
88
LEGENDĂ:
1.Neuron Purkinje
2.Neuron cu axon orizontal
3.Neuron cu axon descendent (în coșuleț)
4.Fibră iederiformă
5.Neuron Golgi
6.Neuron cu axon în T
7.Fibră musciformă
89
LEGENDĂ:
1.Strat molecular
2.Stratul celulelor Purkinje
3.Strat granular
4.Pia mater
5.Capilare sangvine cu originea în pia mater
90
Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă
albă. Substanţa albă, dispusă la interior, este formată din axoni mielinizaţi care
fac legătura între diferite regiuni ale emisferelor cerebrale, sau între emisfere şi
alte organe ale SNC (cerebel, măduva spinării). Substanţa cenuşie este dispusă
la suprafaţă şi formează scoarţa cerebrală. Scoarţa cerebrală conţine cinci tipuri
majore de neuroni:
a)neuroni cu axon orizontal. Sunt neuroni de asociaţie.
b)neuroni granulari. Sunt neuroni multipolari cu corp celular stelat şi axon
ascendent. Sunt neuroni senzitivi.
c)neuroni piramidali. Sunt neuroni multipolari, cu corp celular triunghiular şi
axon descendent, provenit din mijlocul bazei. Sunt neuroni motori.
d)neuroni piramidali inversaţi, sunt neuroni multipolari, cu corp celular
triunghiular şi axon ascendent, provenit din vârful triunghiului. Sunt neuroni
senzitivi.
e)neuroni fusiformi. Sunt neuroni multipolari, cu corp celular alungit, în formă
de fus, şi axon descendent. Sunt neuroni motori.
Scoarţa cerebrală prezintă şase straturi:
1.molecular, care conţine doar neuroni cu axon orizontal
2.granular extern, care conţine predominat neuroni granulari şi rari neuroni
piramidali mici
3.piramidal extern, care conţine predominat neuroni piramidali, mici şi mijlocii.
Cei mici sunt situaţi superficial, iar cei mari sunt situaţi profund.
4.granular intern, care conţine predominant neuroni granulari, dar şi rari neuroni
piramidali inversaţi şi rari neuroni cu axon orizontal
5.piramidal intern, care conţine predominat neuroni piramidali, mari şi foarte
mari, şi rari neuroni piramidali inversaţi.
6.polimorf, care conţine toate formele de neuroni: granulari, piramidali,
piramidali inversaţi, cu axon orizontal, fusiformi.
Straturile: molecular, granular extern şi intern primesc informaţii din tot
organismul. Informaţiile provin de la piele, prin coarnele posterioare ale
măduvei spinării şi trunchiul cerebral, sau de la cerebel. Straturile: piramidal
intern, extern şi polimorf determină mişcarea întregului organism, deoarece
neuronii lor fac sinapsă cu neuronii multipolari motori din coarnele anterioare
ale măduvei spinării.
Emisferele cerebrale sunt înconjurate de meninge, format din aceleaşi trei
foiţe: pia mater, arahnoida şi dura mater. Între pia mater şi arahnoidă există
LCR, cu rol de protecţie mecanică a emisferelor cerebrale.
91
92
93
Pe preparatele didactice, în colorația H.E., din scoarța cerebrală se pot
identifica doar primele trei straturi: molecular, granular extern și piramidal
extern.
CAP.10 SISTEMUL LOCOMOTOR

94
Este constituit din cartilagiu, os și mușchi scheletic.
Cartilagiul este un țesut conjunctiv cu substanță fundamentală dură.

Cartilagiul poate fi de trei tipuri: hialin, elastic și fibros.
Cartilagiul hialin se găsește în suprafețele articulare, în extremitățile
anterioare ale coastelor, în trahee, în bronșii și în unele cartilagii ale laringelui.
Este format din celule cartilaginoase și matrice cartilaginoasă. Celulele
cartilaginoase se numesc condrocite, au formă rotundă sau ovalară și nucleu
mic, rotund. Citoplasma este deschisă la culoare, deoarece conține numeroase
incluziuni de lipide și glucide care se dizolvă la prelucrare în colorația H.E.
Condrocitele se găsesc în cavități din matricea cartilaginoasă, numite
condroplaste. Matricea cartilaginoasă este formată din fibre conjunctive (de
colagen și elastice) și substanță fundamentală. Deoarece substanța fundamentală
și fibrele au același indice de refracție, matricea cartilaginoasă apare omogenă
în colorația H.E., și nu se pot observa fibrele conjunctive.
Cartilagiul elastic se găsește în pavilionul urechii și în unele cartilagii ale
laringelui. Este format din condrocite și matrice cartilaginoasă. În matricea
cartilaginoasă se găsesc numeroase fibre elastice, care se pot evidenția prin
colorația cu orceină.
Cartilagiul fibros se găsește în discurile intervertebrale și meniscurile
articulare. Conține predominant fascicule de fibre de colagen și puțină substanță
fundamentală. Condrocitele sunt puține și au formă alungită. Cartilagiul fibros
este foarte asemănător cu țesutul conjunctiv dens dar, spre deosebire de acesta,
celulele (condrocitele) sunt dispuse în condroplaste.
Cartilagiul este acoperit, la exterior, de un țesut conjunctiv numit
pericondru. Pericondrul este format dintr-un strat intern, cu numeroase celule, și
un strat extern, cu numeroase vase sangvine. Nutriția cartilagiului se face prin
difuziune de la nivelul pericondrului, deoarece în interiorul matricei
cartilaginoase nu există vase sangvine care să hrănească țesutul cartilaginos.
Numai cartilagiul hialin și elastic sunt acoperite de pericondru. Cartilagiul
fibros nu prezintă pericondru la exterior.
95
Osul este, ca și cartilagiul, un țesut conjunctiv cu substanță fundamentală
dură, constituit din celule, fibre și substanță fundamentală. Osul este, în
principal, de două tipuri: compact și spongios.
Osul compact se găsește în diafiza oaselor lungi. Este organizat în
structuri rotunde denumite osteoane sau sisteme Haversiene. Fiecare osteon are
96
în centru un canal, denumit canal Havers, în care se găsesc vase de sânge și
țesut conjunctiv lax. La periferia canalului Havers se găsesc celule osoase
tinere, denumite osteoblaste, care produc fibre și substanță fundamentală. Pe
măsură ce substanța fundamentală și fibrele înconjoară în totalitate osteoblastul,
acestea sunt impregnate, de către osteoblast, cu săruri minerale, și se produce
osificarea substanței fundamentale. Acest amestec de fibre și substanță
fundamentală devine dur prin impregnarea cu săruri minerale, și se numește
matrice osoasă. Matricea osoasă se organizează în lamele osoase. Osteoblastele
înconjurate de matrice osoasă devin celule mature, denumite osteocite.
Osteocitele sunt dispuse în cavități denumite osteoplaste. Osteoplastele
(cavitățile) prezintă numeroase canalicule, care comunică cu canaliculele
osteoplastelor vecine, până în canalul Havers. Prin aceste canalicule pătrund
prelungirile osteocitelor, care primesc nutrienți de la vasele din canalul Havers,
prin difuziune.
Astfel, osul compact este constituit din lamele osoase concentrice dispuse
în jurul canalului Havers, iar între lamele se găsesc straturi concentrice de
osteocite.
În osul spongios, lamelele osoase au forme și dimensiuni variate. Între

lamelele osoase se găsesc cavități denumite areole. Pe marginea lamelelor
osoase se găsesc celule tinere, osteoblaste, poligonale, întunecate, dispuse într-
un singur rând pe contur. Aceste celule continuă să producă fibre și substanță
fundamentală, ce le înconjură, impregnează cu săruri minerale această substanță
fundamentală, și rezultă încă o lamelă osoasă ce se adaugă lamelelor existente.
Între lamelele osoase se găsesc areole pline cu:
-măduvă osoasă hematogenă la copil
-țesut conjunctiv lax la adult
-țesut adipos la bătrân.
Pe marginea lamelelor osoase se pot observa uneori celule mari, rotunde
cu numeroși nuclei rotunzi situați central. Se numesc osteoclaste, rezultă din
unirea mai multor macrofage specializate, și au rol de a distruge osul (în
procesul de remodelare).
Osul spongios se găsește în epifiza oaselor lungi, precum și în oasele
scurte și late.
97
98
99
BIBLIOGRAFIE:
1.Abbott NJ. Astrocyte-endothelial interactions and blood-brain barrier

permeability. J. Anat 2002 Jun;200(6):629-38
2.Ahn J, Park EM, Kim BJ, Choi B, Lee SH, Han I. Transplantation of human
Wharton’s jelly-derived mesenchymal stem cells highly expressing TGFbeta
receptors in a rabbit model of disc degeneration. Stem Cell Res Ther.2015;6:190
3.Diculescu I, Onicescu D. Histologie medicală. Editura medicală, București,
1987.
4.Dobrescu G, Gheorghiu T, Bârsu M. Histologie curs. Ediția a II-a. Editura
UMF Iași, 1985
5.Hansen MB. Neurohumoral control of intestinal motility. Physiol Res
2003;52(1):1-30
6.Kanazawa I.Osteocalcin as a hormone regulating glucose metabolism. World
J Diabetes.2015 Dec 25;6(18):1345-54
7.Kim JH, Kim JH, Park JA, Lee SW, Kim WJ, Yu YS, Kim KW. Blood-neural
barrier: intercellular communication at glio-vascular interface. J Biochem Mol
Biol. 2006 Joule 31; 39(4):339-45
8.Kmiec Z. Cooperation of liver cells in health and disease. Adv Anat Embryol
Cell Biol 2001;161:III-XIII,1-151
9.Kreutzberg GW. Microglia: a sensor for pathological events in CNS. Trends
Neurosci.1996 Aug;19(8):312-8
10.Mi H, Haeberle H, Barres BA. Induction of astrocyte differentiation by
endothelial cells. J Neurosci .2001 Mar 1;21(5):1538-47
11.O’D Mc Gee J, Isaacson P, Wright NAS. Oxford Textbook of Pathology.
Oxford University Press, Oxford, 1992
12.Oh J, Reiser J, Mundel P. Dynamic (re)organisation of the podocyte actin
cytoskeleton in the nephritic syndrome. Pediatr Nephrol. 2004 Feb;19(2):130-7
13.Ross MH, Romrell LJ, Kaye GY. Histology. A text and atlas. Third edition.
Williams and Wilkins. Baltimore, 1995
14.Villadsen R. In search of a stem cell hierarchy in the human breast and its
relevance to breast cancer evolution. APMIS. 2005 Nov-Dec;113(11-12):903-21
15.Zhang SX. An atlas of Histology. Springer Verlag, New York , 1999.
100
CUPRINS:
Capitolul 1. Celule……………………………………………..…………1
Capitolul 2. Țesuturi…………………………………………..…………10
Capitolul 3.Sistemul cardiovascular…………………………..…………17
Capitolul 4. Sistemul respirator……………………….…………………29
Capitolul 5. Sistemul digestiv…………………………..……..…………39
Capitolul 6. Sistemul excretor………………………….……...…………58
Capitolul 7.Sistemul reproducător masculin…………………..…………67
Capitolul 8. Sistemul reproducător feminin……………………...………72
Capitolul 9. Sistemul nervos central……………………..……..……..…82
Capitolul 10. Sistemul locomotor……………………………..…………95
Bibliografie……………………………………………..………………100
101

Lucrari Practice Histologie Varianta Corectata

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrari Practice Histologie Varianta Corectata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAP.

Celulele organismului sunt de patru tipuri: epiteliale, conjunctive,

Celulele epiteliale se clasifică, după formă, în: prismatice, cubice,

Celulele conjunctive pot fi: fibroblaste, fibrocite, mastocite, macrofage,

Fibroblastele sunt celule stelate cu numeroase prelungiri. Prezintă nucleu

Celulele sangvine sunt: hematii, leucocite şi trombocite.

Celulele musculare netede sunt alungite, cu extremităţi subţiri. Prezintă

Celulele nervoase sunt de două tipuri: neuroni şi celule gliale.

Celulele gliale se clasifică în macroglii şi microglii. Macrogliile pot fi:

Se clasifică în: epiteliale, conjunctive, musculare şi nervoase.

Ţesuturile epiteliale (epitelii) se clasifică după forma celulelor

Epiteliul simplu prismatic este format dintr-un singur rând de celule

Pielea prezintă epiderm şi derm. Epidermul este epiteliu stratificat

Sistemul cardiovascular este constituit din cord şi vase.

Epicardul aparţine pericardului. Este constituit din ţesut conjunctiv lax a

1.Epiteliu simplu pavimentos (endoteliu)

Artera mare prezintă trei tunici: intimă, medie şi adventice.

Venele transportă sânge cu dioxid de carbon de la ţesuturi spre cord. Au

Vasele limfatice au structură asemănătoare venelor. Au perete foarte

Sistemul respirator este format din trei segmente: segmentul de

Traheea prezintă patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculo-

Cavitatea bucală este acoperită de epiteliu pavimentos stratificat fără

Intestinul subţire prezintă trei segmente: duoden, jejun şi ileon. Este

Ficatul conţine celule hepatice organizate în lobuli hepatici. Un lobul

Rinichiul este format din nefroni , dispuşi în două zone: corticală și

Ureterul este un conduct format din patru tunici: mucoasă, submucoasă,

Sistemul reproducător masculin este constituit din testiculi, căi

În faza secretorie, celulele glandelor endometriale produc o secreţie

Glanda mamară, organ pereche, este de fapt o aglomerare de 20-25

Măduva spinării are formă de cilindru, cu un şanţ anterior larg şi un şanţ

CAP.10 SISTEMUL LOCOMOTOR

Cartilagiul este un țesut conjunctiv cu substanță fundamentală dură.

În osul spongios, lamelele osoase au forme și dimensiuni variate. Între

1.Abbott NJ. Astrocyte-endothelial interactions and blood-brain barrier

S-ar putea să vă placă și