Cele Doua Sotii Ale Domnului Al Kuppi Retiparit

www.kuppi.
ro
CELE DOUĂ SOȚII
ale domnului Al Kuppi
roman
Partea întâi Procesatorul de spaime

Partea a doua Havuzul
CONSTANTIN CIUCĂ
București 2021
Ediție revăzută, corectată și adăugată de autor a romanului ”Frica
domnului Al Kuppi” publicat la editura Advertising, București, 2015.
Personajele și întâmplările din acest roman sunt fictive. Orice
asemănare cu persoane, nume sau locuri reale este pur întâmplătoare.
Romanul conține, pe alocuri, vocabular licențios.
Această carte se supune legilor de copyright în vigoare. Orice copiere,

republicare, revânzare, redistribuire, totală sau parțială, prin orice mijloc,
mecanic, electric sau electronic, fără acordul scris prealabil al autorului,
reprezintă o încălcare a legii drepturilor de autor și va fi urmărită în instanță
pentru o despăgubire maximă prevăzută de lege.
Constantin Ciucă Cele două soții ale domnului Al Kuppi
Partea I
PROCESATORUL DE SPAIME
Capitolul 1
Mi-e frică.
Se întâmplă ceva cu mine.

Ceva mă invadează încet și invizibil. Nu știu ce este dar
simt cum intră în mine ceva necunoscut pe care nu îl înțeleg și
care, cu fiecare pas pe care îl fac și cu fiecare minut care trece,
mă cuprinde și mă tulbură sub forma unei neliniști chinuitoare.
Și mi se face din ce în ce mai frică.
_________________________________________________________________
Partea întâi Procesatorul de spaime 9
Capitolul 2
Cărarea e îngustă și abia avem loc printre crengi și

tufișuri. În față e Dumi, cu mersul lui de animal sălbatic, ușor și
elastic. Are privirea alertă și ageră și e atent la orice mișcare sau
sunet, oricât de mic. Aici, unde pădurea e deasă și întunecată, el
înaintează cu ușurință printre trunchiuri și liane iar noi îl urmăm,
unul în spatele celuilalt, pe cărarea din desiș. Trebuie să fim
atenți pentru că niciunul dintre noi nu este înarmat iar partea
aceasta de junglă este deasă și neexplorată. Nu e de glumit.
Mișună tot felul de animale de pradă, unele dintre ele
neclasificate științific încă iar jungla e întunecată și deasă. De
după fiecare copac poate să îți sară la beregată o sălbăticiune
care să te sfâșie. Din fiecare boschet poate să țâșnească o reptilă
scârboasă care să te înhațe.
Dintr-odată Dumi se oprește și ne face un semn scurt să

ne oprim și noi. Se întoarce de-a curmezișul potecii, își pune
mâna pâlnie la ureche și înțepenește, atent, cu urechea în vânt.
Stă așa câteva secunde, nemișcat. Apoi, întorcând capul spre noi,
zice încet:
- Băi, se aude ceva!
Un frison de alertă ne curentează pe toți.
Înțepenim în poziție de luptă, cu genunchii încordați, cu
pulsul crescut, cu ochii în patru. Cercetăm cu privirea hățișurile
care ne înconjoară. Nu se vede nimic. Dede și-a ridicat bățul gros
pe care îl ține în mână gata să crape capul oricui ar apărea. Pinu
și-a strâns mâna pe mânerul briceagului și îl frământă în palmă,
nervos. Deksi a înghețat cu un picior în aer, în echilibru, să nu facă
_________________________________________________________________
vreun zgomot. Ascultăm cu inima cât un purice, încordați la

maximum.
Și dintr-o dată se produce inimaginabilul!
Crengile se mișcă și dintre frunzele uriașe de brusture,
grohăind bezmetic și răvășind lianele și tulpinile moi de lăstari,
țâșnește ceva îngrozitor care traversează într-o clipă cărarea și
se pierde in vegetația de pe cealaltă parte.
- Dudulaci! Dudulaci! Dudulaci!
Ne tragem înapoi îngroziți.
E Dudulaci!
Dudulaci însuși!
_________________________________________________________________
Capitolul 3
Își petrece ziua cu o mitralieră atârnându-i grea în

spinare, încărcată cu cartușe de război cu cap de cupru. La brâu
are un pistolet negru și lucios, uns cu ulei special, prins în centura
lată și plină de catarame și ținte de fier.
Este alert și ager, purtător de moarte și expus în fiecare
clipă morții. Ochii lui mici și galbeni i se mișcă în cap ca două
insecte rotunde, necontrolate. În picioare poartă cizme de piele,
înalte până sub genunchi, negre și grele, prăfuite, întărite la
bombeuri și tocuri cu blacheuri de metal care, când calcă,
scrâșnesc pe pietriș, și cu ele în picioare patrulează printre
oameni care l-ar dori mort. Și care l-ar putea omorî în fiecare
clipă.
La televizor emisiunile muzicale îi trezesc interesul doar
dacă cântăreața are rochia prea scurtă sau dacă nu îi convine
cum se mișcă pe scenă.
- Ia uite și la asta cum dă din cur!
Apoi, după ce analizează atent cum dă din cur
cântăreața, întinde un deget spre ea și, scos din sărite că aceasta
încă nu a încetat cu prostiile, i se adresează direct, ca de la un
prezidiu care poate indica destinații penale:
- Huoooo! La sfeclă!
Însă continuă să se uite la televizor chiar și după ce
trimite cântăreții și balerinii la sfeclă. Doar că el nu poate sta
așezat oricum atunci când se uită la televizor. Accesul, chiar și
numai simulat, la gradele militare superioare îi este la fel de
trebuincios ca și aerul și de aceea, chiar și în intimitatea
sufrageriei noastre mici și înghesuite din orășelul de la poalele
_________________________________________________________________
munților, el se comportă precum generalii și marii comandanți

de oști în momentele cruciale din istoria popoarelor. Caută și
găsește instinctiv pozițiile care i se potrivesc cel mai bine cu
gloria care încă nu i s-a acordat. Trântit picior peste picior într-o
postură marțială pe canapeaua veche care ocupă aproape în
întregime peretele cu tabloul de nuntă din sufragerie, precum
marii comandanți de armate la încheierea marilor armistiții,
copleșit de greutatea deciziilor pe care încă nu le-a luat dar la
care se gândește neîncetat, el se uită cu interes numai la știri și
se enervează și îi înjură pe cei răspunzători pentru faptul că știrile
se repetă. El vrea mereu știri proaspete. Sufletul lui tânjește
după catastrofe și dezgusturi recente și multe, asasinate
nerezolvate cu sânge închegat pe pereți și dușumele năclăite și
aburinde, spargeri de apartamente în care locuiesc bătrâni
singuri neajutorați și bestialități feroce cu intestine pe covor care
să îi confirme ceea ce, apocaliptic și intens, continuu și
responsabil, gândește el despre lume.
Este tatăl meu.
Tatăl meu e gardian la pușcărie și este mult mai sever
decât domnul director Forrga. De multe ori mă amenință cu
bătaia dacă mai plec de acasă fără să spun unde mă duc iar
amenințările lui mă însoțesc în minte peste tot. Acolo plutesc ca
o funingine prin aer care îmi astupă o parte din lumina zilei.
Seara, când adorm, chiar dacă eu încerc să nu le las, amenințările
lui se strecoară până în visele mele de noapte și iau forme de
animale.
Tata e atât de mare și puternic încât poate să omoare un
elefant sau un rinocer cu un singur pumn, dacă vrea.
_________________________________________________________________
Dar eu tot mai plec de acasă fără să le spun unde mă duc.

Pentru că, la vârsta mea, cum știe orice băiat, am și eu treburile
mele de făcut!
_________________________________________________________________
Capitolul 4
Într-o zi mi-a adus instrumentul acesta muzical pe care eu

nu l-am cerut și la care va trebui să învăț să cânt. E vioară. Îmi
place cum sună cuvântul vioară. Parcă ar fi numele unei fete. Și
îmi place și pentru că are o pernuță roșie pe care o petreci cu un
elastic peste suportul de bachelită în care îți sprijini bărbia ca să
nu te doară oasele pieptului. Așa a spus domnul Predesso,
bachelită. Mie îmi place foarte mult cuvântul bachelită pentru că
sună a ceva foarte bun de mâncat. Tot instrumentul este lăcuit și
are margini curbate ca și vârtejurile care ridică frunzele și
resturile de hârtii în aer când bate vântul pe strada noastră. Când
îl ating, degetele îmi alunecă ușor pe muchiile lui îndulcite și pe
suprafața dată cu lac. Mi se pare destul de frumos dar, sincer, nu
se compară cu cornul de aur în care suflă Mișko. Și în plus, acum
trebuie să fac drumul până la școala de muzică de două ori pe
săptămână, în afara orelor normale de școală. O dată pentru ora
de vioară, o dată pentru ora de teorie. Într-un fel, îmi pare bine.
Într-un fel, nu.
- Vezi ce frumoasă e? mă întreabă tata.
Îmi place, că e ceva nou. Și că are bachelită. Și pentru că
este a mea.
- Să ai grijă mare de ea, că altfel ne-o impută!
De multe ori în sufrageria noastră mică se aude vocea
unei femei care locuiește în cutia radioului și care spune:
-În continuare vă invităm să audiați Concertul în re minor
pentru vioară și orchestră de... și aici spune niște nume de
oameni necunoscuți, care cred că sunt morți. Atunci tatăl meu,
fie că e cu pantalonii de cizmă suflecați și cu unghiile puse la
_________________________________________________________________
înmuiat în lighean, fie că e adâncit în pagina cu discursuri la

plenară a ziarului sau pur și simplu bea o cană de ceai de zahăr
ars și mănâncă o felie de brânză sărată, îi dă un ordin calm
mamei:
- Kiva, închide radioul ăla.
Eu atât aștept.
- Lasă, lasă că îl închid eu!
Și las totul baltă și sar fericit peste scaune și peste
canapea să îl închid pentru că îmi place la nebunie să apăs pe
clapele lui mari și lustruite. Are patru. Apăs pe cea pe care scrie
O. Aparatul fâșâie și pârâie nemulțumit iar în liniștea care se lasă,
tatăl meu simte nevoia să spună ceva. Mă întreabă, nemulțumit
și amenințător de parcă știe de dinainte că nu am fost:
- Ai fost azi la vioară?
- Am fost, da.
- Ai învățat ceva?
- Am învățat, da.
Dar adevărul este că nu am învățat nimic pentru că nu
înțeleg nici o iotă din ce îmi spune Domnul Predesso. Nu pot să
mă uit în ochii lui pentru că sunt prea mari și prea plini cu apă
distilată și de aceea, când îmi vorbește, eu îmi las privirea mai jos,
pe gușa care i se revarsă peste cămașă. Dar din gușa lui înțeleg și
mai puțin și de aceea nu știu ce trebuie să fac cu instrumentul
acesta. Îmi place să îl țin în mâini, îmi place să îl ating cu degetele
pe curbele lui alunecoase, îmi place să îmi așez bărbia în suportul
lustruit de bachelită. Atât. Însă cum ies și cum se amestecă între
ele sunetele din cele patru coarde ale lui nu înțeleg și nu pot în
niciun fel să îmi conduc degetele pe el. Nu îmi place deloc să mă
duc la vioară. Nu înțeleg nimic din portative și nu e nicio
distracție.
_________________________________________________________________
Dar asta nu trebuie să știe tata.
Mă duc la geam și mă uit spre stradă.

Sanusa a ieșit afară și s-a așezat pe bancă picior peste
picior. E fata doctorului de nas, gât și urechi de la etajul unu din
blocul de vis-à-vis și, deși tatăl ei e șchiop, ea nu este șchioapă.
Este o fată foarte urâtă, nu se compară nici pe departe cu fetele
cu părul auriu plin de bucle din cartea pe care am luat-o anul
trecut de la bibliotecă. Are niște ochi negri ca smoala și niște
buze groase și întoarse la fel cum au femeile din Africa. Africa
este mai la sud, am văzut în atlasul lui Deksi iar la sud înseamnă
mai jos. Sud este în jos, spre pământ și nord este în sus, spre cer.
S-a așezat pe banca din dreptul scării ei și stă acolo singură, cu
bărbia sprijinită în palmă de parcă s-ar gândi la temele grele de la
matematică. Numai fuste scurte poartă și de aceea, cum stă ea
pe bancă picior peste picior, i se văd coapsele grase și dezgolite
care o fac să pară mai mare decât este. Aproape zici că o femeie
în toată firea. Părul nu și-l poartă niciodată cum trebuie, împletit
în codițe școlărești cum au toate colegele mele. Și-l lasă să îi
atârne desfăcut peste umeri, ca în filmele cu femei care stau
singure prin baruri și se îmbată și se iau de gât cu bărbați
necunoscuți și se duc cu taxiul.
Își dă niște aere de ai crede că are cel puțin treisprezece
ani. Sau poate chiar paisprezece. Stă mereu singură la un capăt
de bancă și nu se joacă cu niciunul dintre noi. Este foarte urâtă și
rea și îmi este frică de ea. Câteodată zâmbește din senin sau se
strâmbă din colțul buzelor. Sau se ridică brusc și pleacă într-o
direcție din care nu a chemat-o nimeni.
Trebuie să nu îmi mai fie frică de fata asta. Și de aceea
am nevoie să împlinesc treisprezece ani mai repede decât ea.
_________________________________________________________________
Capitolul 5
Ca să cresc mai repede mă folosesc de Mișko, băiatul

doamnei Strugario, care are corn de aur. Mișko e gras și îndesat,
are patine cu rotile iar la școală nu ia decât note foarte proaste.
Nici doamna și nici domnul Strugario nu îl ceartă pentru asta. Pe
mine tata m-ar schilodi în bătaie pentru note ca alea. Cornul lui
strălucește de îți ia ochii. Este de aur. Nu știu cât de bine cântă
dar pentru că în mintea mea ideea de corn se leagă de ideea de
vacă, mi se pare că sunetele pe care le scoate imită destul de
corect mugetele de vacă și de aceea mi se pare că de fapt cântă
bine. Că se pricepe, adică.
Când ai numai unsprezece ani, ca mine, și nu ajungi cu
degetele la bara de bătut covoare nici dacă te ridici pe vârfuri și
sari, faptul că un băiat de treisprezece ani care suflă într-un
instrument de aur acceptă să joace fotbal cu tine este o
încurajare explicită că și tu, cândva, vei împlini treisprezece ani.
Mai repede, de exemplu, decât dacă te-ai juca cu un băiat de
nouă ani. Sau chiar de zece. Iar eu am nevoie să împlinesc
treisprezece ani. Simt peste tot în mine, ca pe un sifon pișcător,
nevoia să împlinesc treisprezece ani. Jucându-se cu mine, Mișko
îmi promite mereu, fără știrea lui, că voi împlini curând
treisprezece ani. El stă în poartă iar eu șutez. Nu se aruncă deloc
după minge pentru că este gras și puturos iar lucrul ăsta îmi
convine de minune. Faptul că reușesc să îi dau goluri unui băiat
de treisprezece ani nu numai că mă face să alerg mai repede
după minge și să mă cred un fotbalist foarte bun dar îmi dă și o
perspectivă de viitor amețitoare. Adică eu, de unsprezece ani,
dau goluri unui băiat mai mare, de treisprezece ani!
_________________________________________________________________
Mă încurajează enorm! Poate, când o să fiu mare, am să

ajung ministru. Sau poate am să vorbesc la televizor!
Tatăl lui Mișko are dinți de tablă și buze groase și nu

vorbește cu tatăl meu deși amândoi poartă aceeași uniformă de
culoarea cositorului și sunt angajații aceleiași clădiri verzi cu
multe ferestre înguste, cu gratii negre spălate mereu cu
motorină. Pușcăria. Amândoi sunt gardieni și se critică în ședințe
unul pe altul. La analize. La instruiri. Uniformele lor se încheie cu
nasturi metalici rotunzi și bombați pe care este ștanțată în relief
stema republicii și care, din cauza asta, cred că sunt foarte
valoroși. Republică e atunci când regele a luat tot aurul din țară
și a fugit peste granițe iar țara este condusă de popor.
Și eu sunt popor.
Nefroni. Nefromitină. Examen clinic. Uree.
Anefromazitin. Sună încântător!
Explicația pentru această latură fermecătoare a
vocabularului medical al doamnei Strugario, care, ca și mama,
are numai patru clase primare și care, dintr-o pudoare moștenită
la naștere și apoi asumată legal la cununie, poartă numai fuste
largi și lungi până la glezne, este aceea că domnul Strugario, deși
rumen la față și cu fălcile ovalizate definitiv de o grăsime ce
vorbește despre un anumit nivel de bunăstare, provenit, după
cum spune tata, de la popotă deținuților și din grădina de
zarzavat a unității, suferă de rinichi. Nu știu ce este acela un
rinichi însă știu că e ceva din corpul oamenilor mari pentru care e
nevoie de mulți pepeni ieftini pe care, vara, domnul Strugario îi
aduce la sub braț tocmai de la piață, cu mereu același zâmbet de
om bun care îi dezvelește dinții de viplă din stânga buzei de sus.
Și mie îmi plac pepenii, deși eu nu am rinichi. Privită din față,
_________________________________________________________________
pentru că este grasă, cu capul mic și rotund, cu ochii negri și

oblici, Doamna Strugario seamănă cu o japoneză dar din profil,
datorită nasului încovoiat și a gușii care îi atârnă ca o punguță de
piele, seamănă cu o femeie din sat de la mama, care stă gard în
gard cu bunica. Adevărul însă e acela că Doamna Strugario este
unguroaică și este vecina noastră de palier iar mie îmi place
foarte mult de ea pentru că din apartamentul ei, căreia de multe
ori ea îi lasă ușa deschisă, iese mereu un miros de prăjituri
proaspete cu cacao, cu vanilie, cu scorțișoară, cu stafide, care se
împrăștie pe toată scara, în sus și în jos și prin care eu trec ca
printr-un abur fermecat. Mirosul îmi intră adânc în nări, mi se
lipește de piele și de haine și mă însoțește, ca și amenințările
tatei, oriunde m-aș duce.
_________________________________________________________________
Capitolul 6
Când deschid ochii dimineața și o văd pe Melinda culcată

pe perna de alături, frumusețea ei îmi inundă ochii ca înflorirea
unui pom fructifer. Dimineața și lumina ei iau chipul Melindei și
de aceea diminețile mele sunt frumoase, oricare ar fi anotimpul
în care mă aflu, și poartă în ele promisiunea unor fructificări
fabuloase. Melinda este mică și fierbinte, alintată și fragilă,
delicată și pretențioasă și pare o zeiță domesticită care a
acceptat să împartă patul și destinul cu un pământean.
Pământeanul sunt eu.
Acesta care se uită acum la el însuși în oglinda din baie ca
la un alt eu, experimental.
Pentru Melinda, aproximarea exactității unui răspuns sau

a unei relatări nu echivalează deloc cu conștiința inexactității ei.
Urmarea este că ea poate să spună orice, despre ea sau
despre alții, fără să fie nici cât negru sub unghie deranjată de
inexactitatea a ceea ce spune. Fără, adică, să îi pese dacă ceea ce
spune este adevărat sau nu. Ba mai mult decât atât, Melinda
poate să povestească o întâmplare care nu a avut loc niciodată
și să creadă ea însăși că este o întâmplare reală. Să creadă atât
de mult în ea încât, după ce a povestit-o, întâmplarea aceea să
devină parte din amintirile ei despre sine pe care poate apoi să o
repete ca pe o amintire firească de-a ei. Cred că acesta este
motivul pentru care, de când m-am îndrăgostit de ea și am
devenit obositor de atent la fiecare cuvânt și la fiecare gest al ei,
m-a cuprins o neliniște nouă.
Nu mai sunt deloc sigur pe ceea ce spune.
_________________________________________________________________
Nu știu dacă ceea ce spune vine din ceea ce a trăit și a

simțit ea cu adevărat, sau dacă întâmplările despre care vorbește
sunt întâmplate de fapt altcuiva; sau sunt pur și simplu invenții.
Sau dacă nu cumva sunt decupate dintr-un film sau dintr-o carte
iar ea le refolosește și le confiscă pentru propria ei istorie pe care
să și-o facă interesantă. Prin urmare, nu sunt deloc sigur dacă
femeia pe care o construiesc în minte din ceea ce spune ea, este
Melinda cea lângă care dorm nopțile sau este doar o femeie care
nu există și care nu a existat niciodată.
_________________________________________________________________
Capitolul 7
- Kiva, eu am să mor, să știi! Iar mă doare ficatul.

Știm cu toții că tata este foarte bolnav și că o să moară.
Poate nu chiar săptămâna viitoare, dar, oricum, curând. Îl doare
ficatul dacă mănâncă carne de porc iar dacă mănâncă fasole
scăzută, îl înțeapă fierea. Acestea sunt organe din om. Copiii nu
se îmbolnăvesc niciodată și din cauza asta în loc să îmi fie milă de
domnul Udar de la parter, care este și el tot gardian la pușcărie
și pare foarte bolnav, mai mult îmi este frică de el. E negru la față
și are mereu ochii roșii pentru că fumează țigări foarte proaste,
așa cum spune tanti Guinevere, soția lui cu părul făcut
permanent în bucle foarte mici, care de fiecare dată când urcă
până la noi să bea o cafea i se plânge mamei de țigările puturoase
pe care le fumează soțul ei. Tanti Guinevere are țâțe foarte mari
și bluze strânse pe corp. Mama este dintr-un sat de câmpie unde
sătenii, schimonosiți de muncă și tutun răsucit în foiță de ziar, nu
pot pronunța astfel de nume și de aceea îi spune Elvira. Are
unghiile foarte frumos aranjate, lungi, roșii, strălucitoare și
umblă în sus și în jos pe scara blocului în papuci de casă albaștri
și pufoși și într-un halat roz strâns pe corp. Asta te face să crezi
că toată scara cu patru etaje este o singură casă în care locuiesc
familii înrudite. Nu știu câți ani are Tanti Udar dar e bine că există
deoarece are un băiat cu un an mai mare decât mine pe care îl
cheamă Telefon cu care, deși nu am voie să mă joc pentru că el a
rămas un an repetent, eu, totuși, în secret, mă joc.
E prost și face numai ce îi spun eu.
Copiii îi spun Telefon pentru că a furat odată un telefon
de la școală din biroul unui portar și domnul director Forrga, un
_________________________________________________________________
bărbat înalt cu tunsură și purtare milităroase care se trezește

dimineața direct în interiorul costumului său albastru impecabil,
cu cravata vișinie țeapănă la gât, cu o față amenințător de
serioasă și insuportabil de neiertător, dădea din degetul arătător
și avertiza că îl duce la școala de corecție. Școala de corecție este
ceva foarte rău. Acolo te bagă într-o cameră întunecată unde te
bate cineva, nu se știe cine pentru că are mereu o mască neagră
pe față, cu o curea cu țepi peste umeri și peste bucile curului de
dimineața până seara iar noaptea intră în dormitor niște draci cu
cinci coarne de oțel înroșit care te mușcă cu dinții lor scârboși de
gât. Și de puță. Pe toți ne-a trecut un fior de groază la auzul
cuvintelor acestea cumplite. Mai ales la gândul mușcăturii de
puță. Domnul Forrga ni-l arăta cu arătătorul pe Telefon ca pe un
mulaj de ghips de la orele lui de biologie și îi prevestea un viitor
sinistru încărcat cu pușcării și cu oprobiu. Noi tremuram de frică
pentru că de fapt cuvintele acelea ne erau adresate nouă,
celorlalți. Totuși, timpul a trecut și nu l-au mai dus nicăieri pe
Telefon. E tot cu mine în clasă, stă în ultima bancă cu Rike, un alt
repetent. Și tanti Udar fumează dar ea are un sortiment de țigări
căruia îi este foarte credincioasă și care, fiind scump, îl face de
multe ori pe tata să cadă pe gânduri când te aștepți mai puțin și
să se întrebe de unde or fi având ăștia bani.
Atâția bani!
- Îl vezi prost pe Udar da’ banditu’ ăsta să știi că-i plin de
bani. Îți spun io! zice el foarte serios. Ăsta are bani de undeva!
- Poate primește ea, din Germania, zice mama fără să își
ridice ochii din andrelele cu care împletește un pulover pentru
mine.
_________________________________________________________________
- Păi de ce să primească ea din Germania? întreabă

nemulțumit tatăl meu din poziția din care, aplecat peste
chiuvetă, deșurubează un robinet care nu se mai închide bine.
- Știu și eu... O fi având pe cineva care îi trimite, mai zice
mama, deranjată de insistența cu care tata o anchetează despre
niște bani care nu sunt ai ei.
Apoi nu mai spune nimic, își vede mai departe de împletit
dând din andrelele lungi în sus și în jos ca o libelulă mecanică din
aripi.
Tatăl meu nu poate niciodată să tacă prea mult atunci
când are pe cineva în preajma lui. Trebuie să se audă.
Mă vede pe mine.
- Unde te zgâiești, mă, pe geam? N-ai lecții?
Mă uitam la Sanusa.
Stă singură pe bancă.
_________________________________________________________________
Capitolul 8
Deși nu s-a mai emis de multă vreme niciun document

oficial, Deksi a insistat să avem mereu la îndemână ceara de sigilii
pentru a putea, dacă va fi cazul, să anexăm teritoriile nou
cucerite pe o bază legală, prin edict, la fel ca regele Spaniei sau
ca regina Angliei. Eu duc cuiele și ciocanul, cleștii, praștia, arcul
de frasin și ceara roșie pentru sigilii. Cuțitele mari stau de obicei
fie la Mișko, fie la Dede fie, în mod excepțional, la Deksi care le
folosește mai mult în scopuri științifice și de cercetare. Într-un
mod cu totul de neînțeles ei prind și peștii cei mai mari la undiță,
ca și cum peștii care vin pe sub apă și se aliniază în dreptul
momelilor ar ști a cui este fiecare momeală și, prin urmare, care
se cuvine căruia dintre ei. Cei mari mușcă la Mișko, la Jeos, la
Dede, la Dumi, la Deksi. Cei mai mici la Pinu și la mine. Eu prind
tot timpul numai pești mici. Dede numai pești mari, de la o palmă
în sus. Desigur că îl respect, chiar dacă are multe coșuri roșii pe
față și e urât. Este mai mare și la înălțime și când am fost odată la
el acasă am văzut că are frigider. În frigider poți să faci o găleată
de înghețată din aia bună. Noi nu avem frigider dar cred că o să
ne cumpărăm. A zis tata că o să facă o rată și o să ia frigider.
Ieșim dintre copaci.
Aici prundișul malului înaintează până în albia râului iar
apa este așa de mică încât putem să trecem de pe un mal pe altul
în picioare. Deksi a spus că asta este o cataractă, ca pe Nil. Eu
credeam că o cataractă este ceva când te dor dinții. A văzut el
într-o carte. Iar bucata asta mare de beton care iese din mal și
intră în apele râului ca un crocodil pătrat este o fundație. Nu
înțeleg cuvântul fundație dar am văzut de multe ori în expedițiile
_________________________________________________________________
noastre că pe Fundația asta vin femei de la Pepinieră, cu săpun și

perii de sârmă și spală covoarele în vâltoarea cataractei. Le întind
pe betonul mâncat de apă ca pe o dușumea, își suflecă rochiile,
se lasă în genunchi și le săpunesc de la un cap la altul. Apoi, cu
părul strâns la spate și desculțe, le freacă îndelung, în patru labe,
până ce covoarele sunt cuprinse de clăbuci și de spumă albă.
Acum apa râului a scăzut și a dezgolit Fundația de tot. E
un pătrat mare de beton, înnegrit de jur împrejur de o rugină
formată din alge mărunte și vietăți mici fixate de beton pentru
totdeauna. Pe ea e acum o femeie tânără, așezată pe vine, cu
părul negru și lung care îi atârnă, ud, într-o parte. Spală. E
aplecată și freacă cu o perie covorul roșu întins peste fundație.
Are brațele și umerii dezgoliți. Rochia îi este udă și e lipită de
șolduri și de coapse.
- Hai să stăm puțin, zice Mișko. Să stăm puțin aici.
Dede nu e de acord.
- Păi de ce să stăm aici? Nu mergem la Insulă?
- Ba da, dar să stăm puțin aici, decide Mișko.
Și se oprește.
Ne oprim cu toții pe malul râului, aproape de apă, și ne
așezăm pe pietrele rotunjite ale prundului. În fața noastră, la
numai câțiva metri, femeia aceasta tânără întinsă în patru labe,
cu rochia udă din cap până în picioare și lipită de corp, freacă cu
putere. Are brațe puternice și albe și la fel îi sunt și pulpele de la,
albe și pline. Două vrăbii își scutură penele pe buza apei ciripind
tare una către cealaltă. Sub rochie țâțele îi atârnă și i se
bălăngăne încoace și încolo. Nu o deranjează deloc că ne-am
oprit acolo și că ne uităm la ea. O să facem multe azi. Cel mai bine
ar fi să doborâm un copac și să îl culcăm peste apă ca să sărim de
pe el și să facem stropi. Sau să facem un baraj ca să blocăm peștii.
_________________________________________________________________
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit în sus. Ca și dimineața

când mă trezesc, simt cum circulă prin mine un fel de neliniște. O
comandă. O urgență. Poate că așa cresc. Nu știu ce este dar o
simt sub forma unei nevoi de a face ceva. De parcă, așezându-
mă, ceva a rămas nefăcut. De parcă locul ăsta deschis, cu apă, cu
iarbă, cu cer senin și cu un soare care invadează tot ochiul, e un
început pentru altceva pe care trebuie să îl fac. De aceea mă ridic
din nou în picioare. Sunt în picioare dar nu am ce altceva să fac.
Dau cu piciorul într-o piatră. Așa. Și mă așez din nou.
Acum e mai bine.
Da, e mai bine.
Mult mai bine!
_________________________________________________________________
Capitolul 9
Am patruzeci și cinci de ani.

Melinda are treizeci și șapte.
Ne-am mutat de ceva vreme împreună și trăim în miezul
unei povești de dragoste grozave. Cel puțin așa cred eu. De ce
sunt însă mereu cuprins de tremurul acesta nefiresc care mi s-a
instalat în toată ființa și de ce neliniștea aceasta chinuitoare îmi
circulă ca o fierbințeală prin tot corpul, nu înțeleg.
Și mi se face din ce în ce mai frică...
Ar trebui să fie, de fapt, exact invers. Să mă simt în

deplină siguranță, închis ermetic în dragostea care crește ca un
nufăr alb, imaculat, în sufletul meu. Prin urmare ar trebui să mă
trezesc dimineața îmbătat de norocul de a începe ziua alături de
femeia asta frumoasă pe care o iubesc. Însă, în loc să fac asta, eu
mă trezesc dimineața inutil de devreme și, după ce mă ridic brusc
de pe pernă ca într-un exercițiu de alarmă militară, rămân pe
marginea patului încovoiat, de parcă aș duce ceva greu pe umeri.
Stau în întuneric și o ascult pe Melinda cum respiră. Trag în piept
aerul încărcat cu mirosul corpului ei și mă încarc de el. Indiferent
de momentul zilei sau al nopții, trupul ei e mereu fierbinte și are
în el o vibrație secretă care mă amețește. De aceea căldura și
moliciunea elastică a pielii ei îmi accelerează ființa într-un mod de
neînțeles și mi-o înfierbântă. O doresc tot timpul și peste tot. Ziua
și noaptea. Dimineața, peste zi și seara. Acasă sau în mașină. Pe
trotuar sau în supermarket. Aș iubi-o mereu. Și dacă uneori nu se
poate, mâna și dorința trebuie să mi se mulțumească cu
exteriorul trupului ei și atunci îi urmează formele, curbele,
_________________________________________________________________
temperaturile, trecând cu o nerăbdare bolnăvicioasă de la umăr

la fesă, de la sfârc la abdomen, de la genunchi la călcâi, de la un
sân la altul. Degetele o caută în lungul și în latul trupului gândind
singure, autonom, pentru a se convinge că Melinda există cu
adevărat lângă mine și că nu pleacă nicăieri de acolo. Că rămâne
în patul pe care mă aflu și eu chiar și atunci când se întoarce pe
partea cealaltă sau când se dezvelește și aruncă așternuturile
într-o parte, către suportul de televizor. Fiecare mișcare a ei în
pat este un eveniment important. Istoric, atmosferic, imaginar.
Ploaie, stoluri de berze rotindu-se în înalt, cutremure de pământ,
inundații, valuri mici încrețind suprafețele calme ale lacurilor de
munte... Iar eu tresar de fiecare dată și mă emoționez ca și cum
tocmai aș fi martorul evenimentelor de care vorbesc, în toată
amploarea lor reală.
Nu știu cât stau așa. Cinci minute. Zece minute. E

întuneric. Este prea devreme ca să mă ridic dar în același timp mi
se pare deja prea târziu ca să mă mai întorc în pat. Îmi masez
fruntea cu degetele ca și cum mi-aș desprinde o crustă tare
formată în timpul nopții și bâjbâi desculț pe parchet după papucii
din piele de capră. Îi trag, îi încalț și mă ridic. Locuim în
apartamentul pe care Melinda l-a cumpărat cu ceva timp în urmă
de la un inginer bătrân și libidinos care îi rânjea din niște dinți de
plastic ieftini și strâmbi printre care saliva, în timp ce vorbea, i se
umfla în balonașe lipicioase. După vreo două săptămâni când am
găsit, uitată în una din debarale, o pereche de pantofi de damă
cu ștrasuri și lănțișoare, am înțeles de ce inginerul ne-a dat numai
două cartele de interfon de la intrarea în scara blocului, în loc de
trei. Fără îndoială, o cartelă rămăsese la iubita lui secretă care își
uitase condurii fermecați în debara. Ca urmare a acestui amor
_________________________________________________________________
secret eu rămân mereu fără cartelă pentru că pe una o ia Melinda

iar pe cealaltă Alura. Nu e grav, dar e supărător. Aici pe holul ăsta
am montat eu două oglinzi înalte acum câteva săptămâni ca să
te vezi în ele de sus până jos și poți să te aranjezi după cum îți
place. M-am gândit că suprafața lor va face holul să arate mai
mare decât este deja. Și chiar așa s-a și întâmplat. Dar nu mi-am
închipuit nicio clipă că ele vor deveni locul în care Alura, fetița de
doisprezece ani a Melindei, își va petrece, studiindu-și chipul și
corpul cu o îngrijorare bolnăvicioasă și o admirație idolatră, o
bună parte din timpul pe care îl petrece prin casă.
Trec prin hol și intru în baie.
Mă uit atent în oglindă.
Nimic nu este clar între mine și Melinda.
_________________________________________________________________
Capitolul 10
- O știți pe Aladia dintr-a VII-a C? întreabă Dumi cu privirea

rămasă la femeia tânără de pe fundație.
- Aia cu tenișii roșii? întreabă Deksi.
Acum îmi dau seama că eu nu observasem tenișii.
Aladia poartă într-adevăr teniși roșii.
Zic repede, ca să nu îmi pierd rândul în conversația asta:
- Da, o știu și eu. Are numărul 14 pe tricou.
- Ce-i cu ea? întreabă plictisit Mișko.
Mișko se plictisește foarte repede de lucruri, în general.
Dar rămâne calm și netulburat și intră într-o stare de utilizare
redusă care îl menține mereu identic cu sine. Nu știu dacă din
cauza faptului că are mai mult de treisprezece ani, dar uneori,
chiar dacă la școală are note mici, Mișko mi se pare deștept. Nu
întotdeauna. Numai uneori.
- E mișto, nu? întreabă Dumi întorcându-se către Mișko cu
un rânjet pe buze.
Mișko nu poate emite însă o judecată de valoare atât de
însemnată fără să se gândească mai întâi și fără să o producă
exact în ritmul în care își trăiește el viața. Îl lasă pe Dumi să îi
aștepte verdictul. Râul curge clipocind. Femeia freacă covorul cu
putere.
- Am auzit că nu prea învață bine, zice Deksi aranjându-și
bucla căzută peste ochelari.
Deksi are un păr de zici că-i pus pe bigudiuri.
- Da, e mișto, zice într-un târziu Mișko. Apoi, ca și cum
dintr-o preocupare prietenească pentru binele lui Dumi ar emite
_________________________________________________________________
o interdicție de care ar fi bine să se țină seama, adaugă: Dar are

gagiu! Dumi râde disprețuitor.
- Am futut-o! zice el.
Asta nu prea știu ce înseamnă. Nimeni nu zice nimic
câteva secunde.
- Du-te bă, de aici, face Mișko, plictisit.
- Zău, face Dumi, nemulțumit că Mișko nu îl crede.
Pe cuvânt am futut-o! Am fost cu ea în Teiuș.
Teiușul e un parc mare pe malul râului.
Nu știu ce să cred. Dumi e în clasa a șasea, a împlinit deja
treisprezece ani de astă iarnă când am fost la ziua lui și am
mâncat gălbenuș frecat cu zahăr de soră-sa. Dumi vorbește
foarte mult despre fete și spune tot felul de lucruri care pe mine,
sincer, mă interesează foarte tare. Are ochelari întunecați cu
ramă albă de argint și taică-su lucrează la Securitate. Securitate
e atunci când ești militar dar umbli îmbrăcat cu haine civile și ai
bani mulți. Soră-sa, mai mică, e de o seamă cu mine și are părul
alb ca bezeaua de albuș și drept, drept, drept. O cheamă Nelle, e
frumoasă dar e foarte slabă.
- Du-te, bă, de-aici, mai zice o dată Mișko, parcă și mai
plictisit. Ai futut-o tu cum a futut-o și Tutunaru.
Dumi se uită nemulțumit înspre noi. Faptul că
Mișko nu îi confirmă reușita îl umilește și îl supără foarte
tare. Iar asemănarea cu Tutunaru îl jignește profund în eul lui de
gimnast și acrobat.
- Ce bou ești! face el, enervat. Poate îți trag un pumn în
nasul ăla umflat ca un cur!
Și nu se mai uită la Mișko. Ia o piatră și aruncă nervos cu
ea spre cele două vrăbii de pe buza apei. Vrăbiile își iau zborul.
_________________________________________________________________
Mișko scoate o bomboană din buzunar, o despăturește și începe

să sugă din ea pe îndelete.
- Aaaaa!!!
- Ce e, bă?
- Ia uite! Ia uite! Tutunaru! Tutunaru!
- Unde, mă?
-În tufa aia. Acolo lângă apă. Uite, lângă apă!
Tutunaru?!
Tutunaru?! E oare posibil?
Sărim repede în picioare și dintr-o dată ziua asta de vară
atât de frumoasă și liniștită nu mai este deloc la fel. Ne repezim
spre tufă și ne apropiem îngroziți. Cine nu a auzit de Tutunaru?
Profesor de muzică la Școala de Domnișoare cărora le tăia gâtul
cu bomfaierul. Nu le omora. Doar le tăia gâtul până la jumătate
și le bea sângele. Nu tot, doar o cană sau două. Dacă fata era mai
mică, bea numai o cană. Și pe urmă a început să facă lucruri și mai
groaznice. Dumi ne arată cu brațul unde e ascuns Tutunaru și
când îl zăresc mi se face foarte teamă de ce o să se întâmple.
Dacă ne omoară și pe noi? Nu, nu, nimeni nu a spus vreodată că
Tutunaru omoară băieți. Tutunaru nu omoară băieți. Ar putea,
totuși, dacă are cuțit la el sau fierăstrău. Sau sabie. Sau cu dinții
dacă îi sunt mari. Oh, ce frică îmi e! Dumi e în față, aplecat, ca și
cum s-ar apropia de un animal periculos. Dede se scarpină la un
coș. Deksi și-a luat poziția de cercetare și înaintează cu grijă. La
urmă vine Mișko, încet, scuturându-și turul pantalonilor de praf,
indiferent și nemulțumit că a trebuit să se ridice de pe pietre.
Facem câțiva pași și ajungem la apă, în dreptul tufei. Da,
Tutunaru e în tufă, i se vede și restul corpului.
_________________________________________________________________
Inima îmi bate foarte puternic. Dumi a dat la o parte

câteva din crengile pline de frunze ale tufei și acum am ajuns cu
toții chiar în dreptul lui. Îl văd în întregime. Face lucrul acela.
Pentru o fracțiune de secundă am crezut că mi s-a făcut rău dar,
nu, nu este decât rușinea dureroasă care m-a cuprins ca o febră
spontană. Îl vedem. Și el ne vede pe noi dar nu se sinchisește
deloc. Face în continuare lucrul acela ciudat și rușinos. Ar trebui
să îmi acopăr ochii, să mă întorc cu spatele și să o iau la fugă de
acolo dar curiozitatea mi-e mai puternică decât rușinea. Simt
cum îmi zvâcnesc venele de la gât. Rămân și mă uit, fascinat.
- Dă-te mai într-o parte, măi copile!
Tutunaru este în pielea goală din cap până în picioare și
stă pe vine în mijlocul tufei. Nu am mai văzut niciodată un bărbat
dezbrăcat, fără chiloți pe el. Tutunaru ăsta este aici în tufă în
curul gol. Este un bărbat mare și puternic. Tot trupul îi este
acoperit de un păr negru și creț iar picioarele îi sunt parcurse de
fibre lungi și musculoase care i se văd pe sub păr. Mi se face o
frică groaznică. Stă pe vine în tufă printre lăstari și are privirea
foarte fixă. Dar nu la noi se uită, pe noi pare că nici nu ne vede.
Tutunaru se uită fix la femeia care spală covoare trântită în patru
labe pe fundație, și cu o mână face un lucru foarte rușinos. Puța
lui nu este ca a mea. Este mult diferită. Este mult mai lungă și este
îngrozitor de mare și de groasă iar în lungul ei se văd niște vene
late și strâmbe, vineții, umflate, gata să crape. Se uită fix la
femeia tânără care se leagănă pe covorul ud, cu rochia mulată de
apă peste corp și cu mâna dreaptă, încleștată, își freacă repede
puța între picioare. Sau ce o fi aia. Unii copii îi spun pulă dar mie
îmi este rușine de cuvântul ăsta. Și-o freacă repede și tot trupul i
se mișcă în ritmul în care se freacă. Respiră repede, în același ritm
în care își freacă puța. Mă uit la el înfricoșat dar în același timp
_________________________________________________________________
vrăjit, hipnotizat. Nu înțeleg nimic. Nu mi-e deloc limpede ce

poate însemna lucrul ăsta. Simt doar că mi-e frică și că nu ar
trebui să fiu acolo. Dar în același timp știu că asist la ceva care,
deși e foarte rușinos, este, nu știu exact de ce, foarte important
pentru noi, băieții. Și pentru viața noastră de bărbați. Pentru că,
este evident, și lucrul ăsta precis o să îl învățăm și la școală,
bărbații ăștia mari, care au între picioare o pulă cu care fac lucruri
atât de neobișnuite, se fac din băieții ăștia mici care au
deocamdată între picioare o puță mică cu care fac repede, din
picioare și cu gândul aiurea, pipi pe coaja vreunui copac sau pe
colțul vreunei case.
_________________________________________________________________
Capitolul 11
O iau pe lângă blocul lui Jeos, ăla cu ochii de broască, din

a șaptea, trec printre plopii înalți și de acolo mai departe intru pe
strada țiganilor, pe un trotuar din dale strâmbe de ciment. Casele
țiganilor sunt din cărămidă roșie, mici și joase, împrejmuite la
stradă cu un gard de scânduri negre în dosul cărora se văd și se
aud găini nervoase care patrulează alert și cotcodăcesc iritate.
- Ce faci, umflatule?
- Ce, bă, nu ți-e bine?
Balonto e umflat și e cam de înălțimea mea. Când trec
prin dreptul curții lui, el stă la poartă jegos și unsuros, cu obrajii
plini de zoaie și cu unghiile mari și negre. Are niște pantaloni largi
cât toate zilele și tot timpul sub nas îi atârnă muci întăriți ca niște
țurțuri sfărâmicioși. Adevărul este că îmi e frică de el. Pe trotuarul
ăsta au loc lupte corp la corp și unul dintre noi ar putea să moară.
Iar mie, deși nu îmi este frică de moarte, nu îmi place deloc să
încasez bocanci în fluierul piciorului și pumni în cap. Sau să mă
zgârie pe gât cu unghiile alea jegoase.
Îi trag repede un picior în genunchi și îl împing.
El mă apucă de păr și mă trage cât poate de tare.
Mă doare ca dracu. Îmi dau lacrimile.
- Țigan împuțit, strig gata să mă bufnească plânsul. Dar
durerea îmi dă o putere extraordinară. Mă zbat ca un animal
sălbatic și mă smulg din strânsoare cu prețul unui smoc din părul
meu care rămâne în mâinile lui
Balonto. Mă răsucesc pe jumătate, ridic vioara în aer și îi
trag una cu ea cât pot eu de tare peste moaca lui scârboasă și
peste ceafă.
_________________________________________________________________
Balonto își duce mâinile la cap și urlă.

Ăsta e momentul! Îi mai trag un picior în genunchi și o iau
la fugă prin noroi spre Școala de Muzică. Alerg, alerg cu cutia
mare în mână în care se aude cum zdrăngăne vioara. Mă uit din
când în când înapoi cu teamă și curiozitate și în același timp mă
gândesc dacă l-am pocnit suficient de bine. Copacii și gardurile
se derulează repede în stânga și în dreapta mea, ca pe fereastra
trenului. Dacă îl doare. Adică dacă îl doare mai mult decât mă
doare pe mine. Ah, cred că l-am pocnit bine! Și cred că îl doare
tare, mai tare decât mă doare pe mine. Ce tare i-am tras în cap!
Îmi trag răsuflarea după cât am alergat și deschid ușa
mare a sălii de muzică cu mâna dreaptă.
Am intrat.
Domnul Predesso este gras numai de la gât până la

mijloc. Acum bate cu vârful pantofului un ritm în parchet. Dintre
umeri îi începe brusc o gușă umflată iar de sub gușă, la fel de
brusc, îi începe o burtă foarte mare și foarte rotundă. De la brâu
în jos, Domnul Predesso este însă neînchipuit de slab. Picioarele
îi sunt lungi și foarte subțiri, și la fel îi sunt și degetele mâinilor.
Lungi, subțiri și foarte albe. Suflă în stânga și în dreapta un praf
imaginar pe care îl vede peste tot. Tușește din când în când într-
o batistă împăturită, de aceeași culoare cu puloverul. Are o
singură pereche de pantaloni, albaștri și are un singur pulover,
gri.
E nervos.
Câteva viori foarte mari sunt sprijinite mereu de catedră.
Se numesc violoncele și m-am liniștit când am aflat că de fapt ele
nu se țin sub gât. Se țin între picioare.
_________________________________________________________________
- Ce e, mă, cu tine?
- Bună ziua, tovarășu!
Se uită la mine cu ochii lui mari și plini cu multă apă și se
gândește ce să îmi facă. Sau poate că se gândește la altceva. Bate
în podea din vârful pantofului un fel de ritm pe care îl are în minte
în momentul acela. În spatele lui soarele a coborât până
deasupra acoperișului care se vede prin ferestre și a aprins
țiglele.
Cred că am întârziat dar la anul nu o să mai întârzii pentru
că dacă iau premiul întâi și anul acesta, tata o să îmi cumpere un
ceas de mână cu curea metalică care se întinde. Cum are și
Ghidrucco, care ia doar premiul trei deși maică-sa vine mereu pe
la școală să se pună bine cu profesorii. Maică-sa are un ochi verde
și unul căprui.
Cred că am întârziat mult.
Mi-e frică.
- De ce ai întârziat atât?
Stau în cadrul ușii într-o poziție regulamentară, cu
mâinile pe lângă corp, cu privirea fixată pe catarama veche a
curelei domnului Predesso, cu vioara atârnându-mi în mâna
stângă și încerc să par cât mai nevinovat.. Sunt foarte cuminte.
Mama mă îmbracă curat, cu haine spălate și apretate dar eu
ajung mereu la ora de muzică șifonat și plin de praf și noroi.
- Păi tu crezi că așa merge aici, măi băiete? Vii când vrei
tu?
S-a așezat o pasăre din aceea cu multe culori pe burlanul
casei de vis-à-vis. Mi-ar plăcea foarte mult să o prind. Cel mai mult
îmi place să prind păsări. Se vede prin fereastră. Cât de mult aș
vrea să dispar! Sau măcar Domnul Predesso să dispară în clipa
aceasta! Sau măcar să prind pasărea.
_________________________________________________________________
Dar nu dispare.
Nu dispare nimeni. Nici el, nici eu.
Se uită la pantalonii mei murdari de noroi, la teniși, la
cutia viorii. Apoi se uită la mâinile lui și oftează ca după o pierdere
grea. Este îndurerat și descurajat că am ajuns eu, murdar și
sărăntoc, netalentat și proletar, să fac parte din destinul lui de
care pare atât de nemulțumit. Dar el nu știe că eu nu am vrut să
intru în viața lui. Că eu nu vreau să îl supăr. Că nici nu vreau să fiu
aici acum ci doar să mă joc prin junglă cu arcul cu săgeți ascuțite
și să învăț să înot și mai bine. Să pot să mă feresc de Dudulaci ca
să nu mă mănânce sau să mă muște și să prind multe animale. Să
iau și anul ăsta premiul întâi ca să merg în tabăra de pionieri gratis
unde prindem noaptea licurici. Pentru că am numai note de zece
m-au făcut pionier încă din clasa a treia. Când te face pionier îți
pune o cravată roșie la gât, de mătase și o bască neagră. Îți dă o
insignă cu flacără roșie și pe urmă saluți. E super!
Mi-e frică. Dacă ar ști cineva cât îmi este de frică! - Hai,
acum scoate vioara, spune el și glasul lui sună acru, ca prunele de
lângă podul de cale ferată, când sunt încă necoapte.
Ca să scot vioara, trebuie să deschid cele două închizători
metalice. O așez pe bancă și deschid închizătoarea din stânga,
cea de la coadă. Cu cea din dreapta, de pe gâtul ei, nu știu ce s-a
întâmplat că nu reușesc să o deschid. Domnul Predesso
așteaptă. Bate din vârful pantofului un ritm în care este
împachetată viața lui din clipa aceea. Pasărea cu multe culori și-a
luat zborul de pe burlan ca să se ducă la cuibul ei. Îmi e ciudă că
a zburat, acum nu am să mai pot niciodată să o prind. Mă
gândesc la bătălia pe care am avut-o cu Balonto. Oare se putea
strica încuietoarea viorii din cauza asta?
Zic cu teamă:
_________________________________________________________________
- Nu știu ce are, tovarășu’, nu se deschide.

- Ei, nu se deschide, zice el. Ba se deschide!
Mai încerc. Dar mâinile mele mici și mult mai moi decât
metalul din care sunt făcute încuietorile nu știu și nu pot să facă
mai mult decât atât. Apăs mereu pe limba metalică dar ea e
înțepenită și nu se mai mișcă. Vioara rămâne încuiată înăuntrul
cutiei. Ce o să se întâmple acum? - Nu, pot, tovarășu’. S-a blocat!
Îmi vine să plâng.
- S-a blocat, zic din nou, fără curaj.
Iau mâinile de pe cutie, le las în lungul corpului și rămân
nemișcat privind cutia într-o poziție respectuoasă și
regulamentară. În poziția în care mă aflu mi se pare că sunt un
copil cuminte care ar trebui recompensat pentru asta. Dar
nimeni nu mă recompensează cu nimic.
Dacă aș putea să adorm...
Domnul Predesso se ridică. Degetele lui lungi cuprind
încuietoarea din toate părțile dintr-o dată și o pipăie ca și cum ar
fi tentaculele unei caracatițe mici, de uz didactic. O sug în
interiorul lor. Se aude un clic și în același timp limba metalică
cedează. Acum se poate deschide capacul cutiei.
- Ai văzut? spune el uitându-se la mine cu reproș.
Dar neliniștea care m-a cuprins a rămas în carnea mea ca
injecția de anul trecu când ne-au vaccinat. Îmi amintesc sunetul
pe care l-am auzit când l-am pocnit pe Balonto cu cutia în cap. Ca
un fel de mieunat venit din interiorul cutiei. Un gând îngrozitor
îmi trece prin minte:
Oare putea să i se întâmple ceva viorii?
Deschid capacul.
Inima îmi tresare ca un animal sălbatic.
Pe Domnul Predesso îl bufnește brusc tusea.
_________________________________________________________________
Nici nu mai are timp să își scoată batista și de aceea

tușește acum direct printre degetele lungi ale mâinii drepte pe
care și-a dus-o la gură și câteva picături de umezeală din gura lui
ajung pe obrazul meu.
În interiorul cutiei vioara zace întoarsă într-o rână iar
corzile ei, rupte, sunt împrăștiate peste tot. Pare un animal mort,
batjocorit după moarte. Călușul alb s-a crăpat și s-a îndoit. Acum
e momentul să fug. Încă tușește. Se caută după batistă. Gâtul, și
o dată cu el capul, au început să îi tremure. Arată cu degetul lung
și alb spre cadavrul viorii și strigă, în zig-zagul tusei din care nu se
mai poate opri:
- Ce i-ai făcut, mă, nenorocitule?
Tușește groaznic.
-Îhmm? Ce i-ai făcut, mă, la vioara asta? Ai omorât-o!
Tac și îmi dau lacrimile. Cred că așa începe sfârșitul lumii
despre care am citit într-o povestire, cu tremuratul ăsta din care
nu mă pot opri.
Nu aș vrea să mor!
Dar aș vrea să adorm.
- Nenorocituleeee....
_________________________________________________________________
Capitolul 12
Se schimbă la față. Ceva din vibrațiile aerului o îngrozește

și îi pune auzul într-un pericol tragic. Suge aer în piept de parcă s-
ar pregăti să se scufunde sub apă și, cuprinsă de o mirare
amenințătoare și de o disperare pedagogică care pe noi ne
înspăimântă, ridică brusc arătătorul de lemn în lateral, scutură
din animalul periculos pe care îl poartă pe cap sub numele de
coafură și dintr-o dată țipă cât poate de tare:
- Faaaals!
Și vrăbiile se opresc o clipă din înaintare când țipă
Domnișoara Anastarthea.
Soarele se stinge și se reaprinde repede de câteva ori.
Îmi vine să fac pipi.
Acestei femei îi iese din cap un păr mov. O cheamă
Domnișoara Anastarthea. Părul ei nu numai că este foarte mov și
foarte lung, dar este și foarte ondulat. De aceea se umflă și se
face ceva mare și neînțeles în jurul feței ei care iese de sub păr
mai degrabă ca o surpriză. Iar pe surpriza aceasta sunt niște ochi
care nu se închid niciodată și de care nu te poți ascunde nicăieri.
După ce am plâns cam o oră, tata a fost de acord ca mama să îmi
dea bani cu care să îmi cumpăr o trusă de acuarele cu
douăsprezece culori. Trusa, cumpărată de la librăria fermecată
unde se găsesc pitici și mașinuțe adevărate, are două acuarele de
culoare verde. Una deschisă și una închisă. Așa are
Domnișoara Anastarthea ochii, nesănătos de mari și de
culoarea acuarelei mele verde deschis. Doar că, spre deosebire
de acuarela mea, care este moartă, ochii ei sunt vii și aprinși și
lucesc ca firma de neon de la magazinul de obiecte electrice de
_________________________________________________________________
pe trotuarul din dreapta al străzii care duce la biserică. Ochii ei

sunt înfricoșător de mari, de verde deschis și împrăștie o lumină
rece, exact ca cea a firmei de neon. În afară de ochi, mai are, pe
porțiunea de față care i se vede prin deschizătura părului, o gură
cu buze groase. Vreau să spun, groase. Nu, nu ca ale lui Mișko.
Ale lui sunt nimic pe lângă buzele ei. Buze groase care, solfegiind
semnele ciudate din caietul de muzică, când se lipesc, când se
dezlipesc. Sau pleznesc brusc în sunete stranii care pentru mine
nu au niciun înțeles. Și care, tocmai pentru că nu au niciun înțeles,
mă sperie.
Mimez că solfegiez dar de fapt nu mai îndrăznesc.
Creionul ascuțit de tata cu lama de ras, rămas doar un ciot, îmi
tremură în mâna mea mică. Îi las pe ceilalți. Mă abțin să fac pipi.
Eu doar închid și deschid gura, fără sonor, și o urmăresc, captiv
în aura ei, pe Domnișoara Anastarthea cum trece cuprinsă de
neliniște printre bănci, cum face brusc o piruetă nervoasă în
spatele clasei și se întoarce călcând apăsat la catedră, cum se
duce spre tablă atentă să nu se frece cu volanele rochiei de varul
peretelui, cum vine din nou înspre bănci cu arătătorul de lemn în
mână. Ochii ei emit o vedere pe care poți să o simți. O simt cum
se așază pe mine ca o peliculă, cum se scurge de pe mine ca un
jeleu verde deschis și se întărește.
Mi-e foarte frică de ea.
Eu nu știu ce înseamnă Fals. Și nu știu ce vrea ea de la noi.
Și de ce trebuie să fiu aici unde sunt acum. Stau cuminte în bancă
dar vreau mereu să plec. Nu vreau să mai fiu aici, printre copiii
aceștia care scot mereu sunete nefolositoare, nu vreau să mai
mă sperii când ea țipă la noi cât poate de tare. Vreau să plec!
Dar un lipici de care nu pot să mă desprind mă face să
rămân nemișcat. Îi simt mereu, ca pe lumina unei lanterne,
_________________________________________________________________
privirea ochilor negri și mari pe ceafa mea. Îi aud glasul când

solfegiază limpede și melodios. Simt cum un parfum care îmi
aduce aminte de o tufă de flori albe de pe malul râului i se
evaporă din păr. Aud cum scrie cu creionul ascuțit pe portativele
caietului. O aud cum respiră. Cum trăiește. Pentru că în spatele
meu, cu caietele și creioanele întinse în dezordine peste toată
banca, cu părul despletit și cu falca rezemată în palmă, cu gândul
cine știe unde și strâmbând din când în când din colțul gurii, stă,
picior peste picior, singură în bancă, Sanusa.
Picior peste picior, în fusta ei scurtă.
_________________________________________________________________
Capitolul 13
Dacă o fac la dreapta imediat după ce trec de blocul lui

Jeos și intru pe o străduță care duce în Parcul Mare, pot să ajung
la Școala de Muzică fără să mai trec pe strada țiganilor. De acolo,
pe aceeași stradă pe care este și Muzeul cu Manechine, ajung în
cinci minute în fața Școlii de Muzică. În felul ăsta scap de bătaia
cu Balonto. În Muzeul cu Manechine sunt mulți militari împăiați
din vremuri trecute, cu multe decorații și medalii pe piept.
Dar, în schimb, trebuie să trec pe lângă Cazarmă.
Este cald și frumos. Aerul este atât de prezent încât
soarele se reflectă din el ca dintr-o tavă uriașă de argint care nu
se termină niciodată. Am trecut pe lângă Cazarmă fără să supăr
soldații și am intrat pe o alee a parcului. Astăzi am oră de teorie
cu Domnișoara Anastarthea. O să stau din nou nemișcat, în
privirea ei verde de acuarelă și o să aștept cuminte să treacă ora.
În aerul care mă înconjoară sclipesc aripioare transparente. Și
oamenii sclipesc. Și în mine, în mintea mea, sunt sclipiri
nenumărate al căror înțeles nu îl cunosc. Și pășesc fericit pe
asfaltul aleii cu caietul verde de muzică la sub braț, mândru că
am trecut pe lângă Cazarmă fără să pățesc nimic și că în curând
am să împlinesc treisprezece ani.
Toate aleile parcului duc către statuia generalului în fața
căreia facem poze de Ziua Republicii când tata își pune în piept
decorațiile acordate pentru merite aduse în serviciul ordinii de
stat și al orânduirii. Orânduirea nu știu ce este dar ordinea de stat
este când mergi în ordine și e liniște și oamenii bătrâni stau seara
pe bancă. Deasupra, frunzele castanilor se potrivesc una în alta
_________________________________________________________________
ca țiglele pe acoperiș și pentru că fac o umbră răcoroasă oamenii

de pe alei par că tocmai au ieșit, ușori și pufoși, dintr-un basm.
Mie îmi plac foarte mult basmele! Cel mai mult!

O iau pe o alee dar mă opresc. Inima îmi bate mai repede:
pe o bancă lungă, stă chiar Sanusa cu părul desfăcut atârnându-i
într-o parte, cu bărbia sprijinită în palmă și cu cotul sprijinit pe un
genunchi. Singură pe toată banca de sub platanul umbros. În
spatele ei se vede strălucind apa fântânii arteziene. I se văd
dezgolite, încălecate unul peste altul, picioarele, la fel ca în fața
blocului.
Vaai! Ce să fac acum? Va trebui să trec pe lângă ea. Îmi
fac curaj și pornesc. Am ajuns în dreptul băncii și vreau să trec
mai departe dar, fără să știu de ce, mă opresc, cu genunchiul
lângă sandaua ei dreaptă din piciorul de deasupra care i se
leagănă încet.
- Ce faci? zic.
Ea se uită drept în ochii mei. Are ochi mari și negri iar
genele îi sunt foarte lungi și răsucite. Aceste gene sunt prea
lungi. Se uită la mine de sub ele, cu un soi de mirare.
Noi nu am mai vorbit până acum niciodată unul cu altul.
- Stau, zice ea.
- Mai vine cineva? zic eu.
Ea se uită în stânga aleii, apoi în dreapta aleii ca și cum ar
vrea să vadă cine mai vine. Apoi din nou la mine, mirată.
- Cine să mai vină?!
Mă uit și eu în stânga, apoi în dreapta, ca și cum într-
adevăr am aștepta pe cineva. Apoi mă uit din nou la ea:
- Nu știu, zic. Aștepți pe cineva?
_________________________________________________________________
Leagănă din picior. Sandaua ei decupată la vârf aproape

că îmi atinge genunchiul. Se uită drept în ochii mei.
- Nu!
Apoi lasă privirea mai jos și se uită în lungul aleii, spre
Cazarmă.
- Eu mă duc la Teorie, răspund eu la o întrebare pe care
nu mi-a pus-o nimeni. Tu nu mergi?
Sanusa nu spune nimic. Secundele trec. Ar trebui să plec.
Ar trebui să fac ceva. Să fac ceva.
- Stau pe bancă, zice ea privindu-mă din nou.
- Păi, de ce stai pe bancă? Nu mergi la Teorie?
Face o mică strâmbătură din colțul buzelor. Atât.
- Nu mergi? o întreb din nou.
Ea face din nou strâmbătura. Strâmbătura asta este
răspunsul ei la întrebarea mea. Mă enervează. Mă gândesc că
poate nu îi place cămașa în care sunt îmbrăcat. Sau poate că mi-
a căzut părul pe frunte într-o poziție care nu mă avantajează. Îmi
trec mâna prin păr, îl dau într-o parte. Sanusa este mai mare ca
mine, precis. La școala de muzică suntem amestecați, nu
contează în ce clasă ești. Picioarele ei dezgolite sunt la fel de mari
ca ale femeilor care spală covoare trântite pe Fundație. Poate ar
trebui să plec, să nu întârzii la ora de Teorie. Domnișoara
Anastarthea ar scutura în semn de total dezacord din animalul
ondulat și înfoiat pe care îl poartă pe cap dacă mar vedea intrând
în clasă în urma ei. Și pe urmă, în timpul orei, în timpul solfegiilor,
s-ar uita la mine cu reproș în ochii ei electrici, verzi ca acuarela a
doua.
- Nu mergi?
- Stai și tu pe bancă, zice ea din căușul palmei.
_________________________________________________________________
Să stau pe bancă?! Asta ar fi chiar culmea! Dar trebuie să

mergem la ora de Teorie! Fata asta cred că nu are note mari la
școală. Poate că nici nu ar trebui să stau de vorbă cu ea. Eu
trebuie să iau premiul întâi, ca și anul trecut și nu îmi plac decât
premianții. Tata mi-a promis că o să îmi cumpere bicicletă trei
sferturi.
Și ceas!
Mă așez pe bancă.
Pun caietul de muzică între noi.
- Tu nu ai caiet de Teorie? o întreb emoționat că mam
așezat lângă ea. Și că s-ar putea să întârziem. Și că s-ar putea, din
greșeală, să o ating.
Ea se dă puțin într-o parte și scoate de sub fund un caiet
lung și verde pe care e desenat un portativ și cheia sol. Aerul e
plin de sclipiri și la fel de plină de sclipiri rapide este mintea mea.
În ele văd frânturi de fețe de oameni pe care îi cunosc și frânturi
de lucruri pe care nu le recunosc. Porțiuni din armele și coifurile
soldaților din Cazarmă și luciu de apă limpede cu pești sclipitori.
Roți de lumină se învârtesc repede în mintea mea.
- Tu știi să solfegiezi în gama Fa? o întreb.
- Cine nu știe, zice ea și dă disprețuitoare din mână.
Eu nu știu dar nu spun nimic. O las să creadă că și pentru
mine cheia Fa este o bagatelă. Apoi, dintr-o dată, fără să mă fi
gândit până atunci nici măcar o clipă la asta, inventez pe loc și zic
cu entuziasm:
- Eu nu mă mai duc la vioară!
Ea se întoarce spre mine și mă privește drept în ochi, de
parcă cu ochii ar auzi, nu cu urechile. Brusc mi se face foarte frică
de prostia pe care tocmai am spus-o. Aștept ca Sanusa să mă ia
la rost și să trecem repede peste asta însă ea, în loc să fie
_________________________________________________________________
surprinsă, își deschide buzele mari și groase și își arată dinții albi,
cu spații mari între ei.
Cred că este un zâmbet.
- Bravo! zice ea.
Bravo?!!! Cum adică bravo?! Era bine dacă nu mă mai
duceam la vioară?! Ce prostie! Dacă ar auzi tata ce am spus...
Mă privește cu atenție și curiozitate. Apoi își lasă privirea
în asfaltul de sub noi, absentă, și nu mai spune nimic.
- Tu la ce instrument ești? o întreb în timp ce chiar încep
să mă gândesc cum ar fi să nu mai merg deloc la vioară. Să plec
de acasă dar să nu mai ajung niciodată în sala cu violoncele.
Domnul Predesso m-ar aștepta nemișcat, cu brațele încrucișate
pe piept, zile întregi. Poate că m-ar aștepta toată viața lui,
îmbrăcat în același pulover, tușind din când în când. Doar vârful
pantofului său s-ar mișca în sus și în jos dând o formă vizibilă vieții
din el. Viață necunoscută.
Ea face din nou strâmbătura mică din colțul gurii.
Zice:
- La pian.
Aproape că îmi vine să râd. Ai putea oare să îți pui pianul
sub gât, ca pe o vioară, și să cânți la el? Ce instrument fără rost.
Toată lumea știe să cânte la pian, nu e mare lucru. Apeși pe clape,
ca la radio!
Face iar strâmbătura și zice:
- Dar mă simt extenuată.
Inima îmi bate, brusc, mai repede. Eu nu știu ce înseamnă
extenuată. E un cuvânt frumos, dar nu știu ce înseamnă. Poate
că Sanusa are și note mari la școală.
- E rău să te simți extenuată? întreb eu, curios.
_________________________________________________________________
Adevărul este că aș vrea să înțeleg mai bine ce înseamnă

extenuată. Sună ca ceva de la mașini sau camioane, un fel de ax
mare de dedesubt dar Sanusa nu are de unde să știe despre
camioane așa cum știu eu de când am mers să îi duc mâncarea lui
tata, în perimetru. Am mers cu un camion albastru de la pușcărie
și șoferul mă tot întreba dacă am o învățătoare tânără și despre
rochiile ei. Poate e ceva despre animale. Sau despre aparatele de
radio portabile care nu înțeleg cum funcționează. Sau despre
tras cu arcul.
Ea se uită scurt la mine. Apoi își întoarce privirea în lungul
aleii, spre Cazarmă. Rămâne gânditoare.
- E rău, da, zice în cele din urmă. E rău să te simți
extenuată.
Iar apoi, ca și cum nu ar fi fost foarte sigură de ceea ce
spusese, revine și adaugă:
- Dar e și bine, într-un fel.
Deci e ceva mai mult rău decât bun. Nu știu dacă vreau să
mă simt extenuat. Eu vreau să mă joc de-a indienii, de-a
tranzistorul și condensatorii. Și să înot.
- Tu știi să înoți? o întreb dintr-o dată.
Ea își întoarce ochii spre mine și mă privește cu mirare.
- Știu, da.
Soarele e deasupra platanilor, răbdător cu copiii de la
Școala de Muzică. Sincer, nu cred că știe să înoate. Calculez cu
totul la întâmplare care e distanța dintre Parcul Mare și podul de
cale ferată de peste râu. Într-o fracțiune de clipă o văd pe Sanusa,
alunecând pe pietre, înotând, ieșind cu părul lung ud de sub apă.
Fântâna arteziană susură în spatele nostru. Mi se întâmplă ceva.
Nu știu ce. Mă uit drept în ochii mari ai Sanusei și, hipnotizat de
lucirile apei care dansează scăpate de sub control în mintea mea,
_________________________________________________________________
uit de Domnișoara Anastarthea și de centura grea cu ținte a tatei

și zic electrizat:
- Vrei să mergem să înotăm?
Ea se uită în ochii mei foarte serioasă. Face din nou
strâmbătura din buze dar de data aceasta în colțul celălalt al
gurii. Și chiar când mă așteptam să îmi tragă o palmă peste față,
cum mi-a tras odată o fată din clasa a șaptea care când era mică
fusese bolnavă de meningită, un fel de boală la cap, clipește de
câteva ori din genele ei incorect de lungi, zâmbește și, după
câteva secunde, acolo în umbra învăluitoare a platanilor, spune
hotărâtă, emoționată:
- Vreau!
Tremur tot. Ar fi trebuit să spună că nu merge, că să o las
în pace, că ea nu vorbește cu din ăștia mai mici. Îndrăzneala mea
a dat un rezultat cu mult peste ceea ce îmi imaginasem. Acum va
trebui să mergem la baie?!
Doamne, ce curaj încep să am! Poate că am să împlinesc
foarte curând o vârstă mai mare. Acum chiar vreau să fac baie cu
ea!
- Părinții tăi nu or să se supere dacă află că nu ai fost la
teorie? o întreb pe Sanusa acum după ce ne-am ridicat de pe
bancă și am pornit-o în direcția inversă Muzeului de Manechine.
Ea se uită pe sus, prin crengile platanilor, pline de vrăbii
și ciori.
- Păi, ce, eu le spun? zice ea cu ochii încă prin crengi. Și tot
ea dă răspunsul: Nu le spun.
Nici eu nu am să le spun părinților. Mama ar muri iar tata
m-ar omorî.
Nici nu i-am mai spus Sanusei cât e de periculos să treci
pe lângă Cazarmă ca să nu o sperii așa că am trecut în tăcere pe
_________________________________________________________________
sub zidurile ei galbene și nu ni s-a întâmplat nimic rău. Iar acum,

am ajuns la halta unde oprește trenul care vine de la Cuptoare,
am cotit-o la stânga și am luat-o spre râu pe cărarea din lungul
căii ferate. E cald. Și e o lumină atât de puternică încât în curând
se vor aprinde smocurile de iarbă care cresc printre pietrele
ascuțite ale cărării. În depărtare, acolo unde aerul vălurește și
dansează fierbinte, se vede deja spinarea arcuită a podului.
Mergem să facem baie. Eu și Sanusa!
Sincer, nu știu ce trebuie să fac. Acum că sunt aproape
de ea și nu trebuie să o trag de păr sau să o fugăresc, Sanusa nu
îmi mai pare chiar așa de urâtă cum mi s-a părut. Fustița ei
înfoiată îi stă ridicată, desfăcută și rotundă ca o umbrelă. I se văd
picioarele dezgolite până la o palmă mai sus de genunchi. Țopăi
pe lângă ea fără rost și mă aștept în fiecare clipă să mă gonească.
Sau să se răzgândească și să spună să ne întoarcem. Ca să nu se
întâmple asta, trebuie să fac în fiecare clipă ceva extraordinar.
Trebuie să demonstrez neîntrerupt ceva care ține de faptul că eu
sunt băiat și că ea este fată. Și atunci mă mai aplec să culeg o
piatră colțuroasă dintre șine și să arunc cu ea în prunii din
Pepinieră. Sau îi arăt, cu gesturi exagerate, cum îi trag în cap lui
Balonto cu o vioară imaginară, așteptând ca ea să dea din cap și
să mă aprecieze.
Dar ea nu zice mare lucru. Strâmbă din când în când din
colțul gurii și merge cuminte alături de mine.
Coborâm de pe șine în dreapta, în jungla care

împădurește lunca. Urmăm o potecă tăiată printre frunze mari
de brusturi pe sub care trăiesc șerpi groși cât un stâlp de telegraf.
Sunt bucuros, entuziasmat și în același timp mi-e teamă. Am o
mâncărime în corp pe care nu pot să o scarpin. Ceva extraordinar
_________________________________________________________________
trebuie să se întâmple din moment în moment cu mine. Asta mă

face să fiu foarte vioi, neliniștit și, prin urmare, inventiv. În jungla
deasă nu se vede nimeni. Doar noi doi. Un băiețel și o fetiță. La
stânga se văd sclipirile râului, ca o oglindă spartă care reflectă
lumina din sute de cioburi mișcătoare.
La fel cum în sute de cioburi se va sparge și mă va tăia
întâmplarea aceasta pentru totdeauna.
_________________________________________________________________
Capitolul 14
- Ce frumos e aici! exclamă Sanusa.

Am găsit locul ăsta cu nisip chiar în soare. În față este apa,
verde și adâncă. În spatele nostru e jungla plină de mărăcini și de
arbuști cu fructe mici și frunzulițe colorate.
La stânga noastră, pe prundul cu pietre, sunt niște
bolovani verzui mari și rotunjiți. Iar mai încolo de bolovani, râul o
cotește brusc la dreapta și dispare sub crengile dese ale
copacilor care se întind peste el ca să îl astupe. Ah, e un loc
grozav! Eu stau direct pe nisip dar Sanusa s-a așezat pe caietul de
muzică pentru că altfel i-ar intra nisip în chiloți. Stă cu cotul pe
genunchi și cu bărbia în palmă și privește spre apă. Mă gândesc
cu un început de îngrijorare la chiloții mei. Trebuie să îmi calculez
cu grijă intrarea în râu. Dacă sar în apă brusc, mi se trag până la
genunchi și rămân în fundul gol pentru că li s-a slăbit elasticul din
cauza spălărilor. Mama spală mereu și pune clor, ca să se
albească rufele. Habar nu am ce e Paștele dar îmi place de el
pentru că atunci când vine, mama ne cumpără haine noi.
- Tu știi că pe mine la pian mă atinge?
Încerc să îmi pun la punct o strategie de intrare în apă
fără să îmi alunece chiloții.
- Cine te atinge? o întreb.
Nu mă interesează pe mine cine o atinge pe ea la pian.
Adică, nici nu înțeleg. Strâmbă doar din colțul buzelor și câteva
clipe nu mai zicem niciunul nimic.
Soarele a coborât și plutește acum la o palmă deasupra
frunzișului de pe malul celălalt. În felul ăsta râul e în umbră și pare
mai întunecat.
_________________________________________________________________
- Hai, facem baie? zic și mă ridic dintr-o dată în picioare.

- Facem, zice ea, și se ridică o dată cu mine.
E mai înaltă decât mine cu o palmă și lucrul ăsta mă ajută
să cresc și eu mai repede. Îmi dau jos cămașa și pantalonii scurți
și îi arunc pe nisip, peste caietul verde de muzică, cuprins dintr-o
dată de o poftă nebună să fac baie și să țopăi prin apă. Ea se uită
la râu, se scutură pe fustă, apoi, după o scurtă ezitare, începe să
se dezbrace. Are o bluză albă cu nasturi mici, sidefați, prinși într-
o bandă îngustă de dantelă care îi urmărește conturul gulerului
și al pieptului. Trage bluza afară din fustă și începe să își desfacă
nasturii unul câte unul, încet, fără nicio grabă. Eu sunt deja în
chiloți și mă pipăi să văd dacă elasticul este destul de strâns. Ar fi
groaznic dacă mi s-ar desface. Apoi mă întorc și mă uit la ea. Și-a
dat jos bluza și a aruncat-o pe nisip. Și rămân paralizat:
Sanusa are țâțe!
La asta nu m-am așteptat!
Apoi se apleacă în față și țâțele i se apleacă o dată cu ea,
tari, cu sfârcurile îndreptate spre pământ. Își desface un fermoar
dintr-o parte și, trăgând de fustă în jos, o face să îi alunece peste
fese, peste genunchi. Ridicându-și una câte una tălpile din nisip,
o scoate de pe ea și o aruncă pe jos, peste bluză. Apoi se
îndreaptă, își ridică brațele și își răsfiră peste umeri părul lung și
negru ca smoala. Are niște chiloți cum nu am mai văzut, mici,
triunghiulari, negri, care i se petrec peste șold numai într-o
bentiță subțire cât un deget. Mai degrabă decât să îi acopere
bucile curului, i le descoperă. Oooo... Rămasă în picioare
dezbrăcată, cu țâțele descoperite și cu chiloții aceia pe ea,
Sanusa nu mai este Sanusa cu care m-am întâlnit pe banca din
Parcul Central. Are toate formele pe care le-am văzut în filmul
când indiencele făceau baie într-un lac din preerie și le-au
_________________________________________________________________
surprins niște cowboy răi care voiau să le facă ceva rău. Dar care
până la urmă au încasat-o!
Mă uit la ea și mă cuprinde o emoție necunoscută. Parcă
nu mai este o fată cu care să mă pot juca eu. Parcă este o femeie
în toată firea.
- Hai, intrăm? zice ea dintr-o dată.
Mă dezmeticesc. Femeia redevine Sanusa, fetița
doctorului rămas șchiop după accidentul de mașină.
- Hai, să intrăm, zic, și o iau înainte.
Vine și ea după mine.
- Să știi că aici apa e adâncă, zic.
- Și ce dacă? zice ea nepăsătoare.
- Deci știi să înoți, da?
- Știu, ți-am spus că știu.
Atingem apa cu tălpile. E răcoroasă și limpede.
- E cam rece, zic eu cu un început de vinovăție. - Ba nu, e
numai bună, zice și face deja câțiva pași în apă luîndu-mi-o
înainte.
Fata asta aproape că mă enervează. Ea e mereu altfel
decât ceilalți. Ea spune că apa e caldă când apa este de fapt rece.
Nu se sperie dacă îi spui că apa este adâncă. Are părul despletit
când de fapt la școală toate elevele trebuie să meargă cu părul
împletit în codițe. Nu se joacă cu nimeni. Și acum s-a avântat în
apă, singură, înaintea mea, fără să cunoască locul și curenții. Apa
i-a ajuns până la gât iar părul îi plutește ca o iarbă moale și neagră
într-un cerc în jurul capului.
Și, culmea! Înoată!
Știe să înoate!!!
Mă țin cu o mână de elasticul chiloților și mă arunc și eu.
_________________________________________________________________
Înotăm. O stropesc. Mă stropește și ea pe mine. Apa nici

nu e chiar așa de adâncă aici. Hainele au rămas pe nisip într-o
grămăjoară, peste caietele de teorie. Suntem singuri, numai noi
doi la cotul ăsta de râu, pe plaja asta mică și ascunsă. Mă simt
atât de bine în apă! Ah, parcă sunt eu însumi un pește sau o rață.
Mă învârtesc și o dată cu mine se învârtește malul, nisipul, copacii
și boscheții, soarele, cerul. Doamne, ce bine este astăzi! Cât de
bine este! Și toate astea sunt ale mele. Tot ce mă înconjoară este
al meu. Soarele și cerul, râul și pădurea, nisipul, Sanusa, totul este
al meu! Numai al meu! Mă învârtesc în apă și pleoscăi și o dată cu
mine se învârtesc malul și boscheții, și nisipul și apa, și soarele și
crengile copacilor într-o amețeală stranie și îmbătătoare. Râd.
Râde și Sanusa. E prima oară când o văd pe Sanusa râzând. Mă
învârtesc și o stropesc.
Mi s-a părut că în umbra pădurii am văzut pe cineva care
a trecut în fugă și s-a ascuns în dosul unui copac și acum ne
privește. Un animal. Sau altceva! Privesc spre mal iar inima îmi
bate să îmi spargă pieptul. Un gând îngrozitor mă străfulgeră și
îmi îngheață sângele în vene:
Dudulaci!
_________________________________________________________________
Capitolul 15
Fără doamna Udar Guinevere, etajele blocului ar începe

să se fărâmițeze puțin câte puțin și în cele din urmă s-ar rupe și s-
ar prăbuși unul peste altul de-a valma într-un nor de praf. Ea, ca
ființă vie, face însă parte din structura de rezistență a clădirii, ca
o armătură prevăzută cu bucle blonde și foarte rezistente,
eterne. Cu țigara în mână, cu părul proaspăt scos de pe bigudiuri,
ea este prezentă acolo pe scări în papucii ei albaștri, neliniștită și
responsabilă, și îl susține cu ființa ei, atentă la tot ce mișcă ca o
santinelă în misiune de luptă, cu cartuș pe țeavă.
Uneori ciorapi, uneori pulovere, alteori mileuri sau
dantele. Asta face mama. Când nu împletește, curăță cartofi pe
mușamaua roșie a mesei din bucătărie sau spală rufe în cada albă
unde eu mă joc de-a rechinul. Nu este nici înaltă, nici scundă, nici
grasă, nici slabă, nici frumoasă nici urâtă. E mama.
- Pe cuvânt, doamna Gabalt, exact cum îți spun! Doamna
Udar pare foarte îngrijorată Doamna Gabalt este mama.
Eu sunt Kuppi Gabalt.
- De când am lucrat în spitalul de la Aviație m-am obișnuit
să fumez noaptea, că trebuia să stăm treze, că mai trecea
doctorul de gardă și dacă ne găsea dormind ne tăia din bani, știi.
Mai ales strâmbul ăla de la chirurgie. Și dacă nu dormeam,
fumam, că trebuia să fac ceva.
Are o rochie albastră cu flori albe, fără mâneci și de aceea
brațele dezgolite i se văd până la umeri. Sunt foarte groase, albe
și pătate de pistrui aurii. Țâțele ei uriașe i se odihnesc pe masă ca
niște sacoșe cu făină. Este proaspăt coafată, buclele mici din
_________________________________________________________________
părul ei galben strălucesc. Are o dorință obligatorie de a vorbi pe

care nu și-o poate înfrâna. Scutură scrumul în farfurioară.
- Acum, când sforăie mai tare ăsta al meu, mă trezesc,
continuă ea. Și când mă trezesc, trebuie să fumez. Ca la spital.
Așa și azi-noapte. Chiar visam o cămilă când lam auzit sforăind.
Nu știu ce drăcie mai e și asta de visez atâtea orătănii. Săptămâna
trecută am visat o girafă cu aripi la urechi, ca de vrabie, în altă
noapte am visat niște găini cu capete de șopârlă care cântau în
cor și făceau ouă negre într-un cuibar de catifea roșie. M-am
ridicat din pat, mi-am pus halatul pe mine și am ieșit să fumez
afară, la aer.
Mă fascinează animalele visate de Tanti Udar care acum
tropăie și cotcodăcesc în mintea mea. Mama nu spune nimic. Eu
aș vrea foarte mult să știu dacă găinile cântau melodia aceea de
dragoste pe care o dau mereu la radio dar nu cred că am să pot
afla.
- Era unu sau două noaptea și era cald. Tare cald. Am ieșit
în spatele blocului, știi, acolo lângă lada aia mare de lemn în care
ține al meu toate fierătăniile, și mi-am aprins țigara. Cerul era tare
frumos, plin de stele iar geamul de la dormitorul lui madam
Streclari era deschis.
- Or fi având plasă de țânțari și le convine, zice mama,
inocentă.
Dar doamna Guinevere coboară vocea ca și cum ar
destăinui un secret periculos, nicidecum vreo chestiune
prostească legată de țânțari și licurici:
- Ei, doamna Gabalt, cum stăteam eu și fumam rezemată
de zidul blocului și priveam în sus la cer, numai ce încep să aud ce
vorbeau ei în dormitor.
- Zău?! face mama încet, atentă la ochiurile de pe andrea.
_________________________________________________________________
Mi se pare că pe mama nu prea o interesează ce vorbea

doamna Astari cu soțul ei la miezul nopții în dormitor și asta mă
enervează la culme. Pe mine mă interesează foarte tare. Și dacă
Doamna Udar nu îi spune ei, atunci nu o să aflu nici eu.
- Pe cuvânt, doamna Gabalt. Se auzea cum mă auzi
dumneata pe mine acum.
Sunt extrem de curios. Simt că trebuie să urmeze ceva
foarte important. Ceva despre oamenii mari și despre ce fac ei în
dormitor în mijlocul înstelat al nopții.
_________________________________________________________________
Capitolul 16
Tata o judecă pe doamna Astari imediat, sumar și

revoluționar. Și corect! Nu e nevoie de nici un fel de alte
argumente. De când a văzut-o cu cățelul inutil, a devenit și mai
sever decât era după ce văzut-o cu fusta scurtă cu ciucuri, mulată
pe fund. Doamna Astari are un animal mic și pufos pe care îl
poartă mereu după ea fie în brațe, fie în poșetă și care este un
câine cu pene foarte moi pe corp. Nu i se văd ochii pentru că
penele îl deghizează căzându-i ca o creastă special făcută să îi
ascundă fața. Doamna Astari conversează cu el ca și cum ceea ce
se mișcă sub pene ar fi nu numai un vorbitor evoluat dar și o
minte luminată cu care poți să împarți secrete sau să îi ceri păreri.
Îl interoghează în holul blocului în legătură cu tot felul de
probleme în timp ce ea, foarte roșie pe buze și albastră pe
pleoape, pleacă, nu știu unde, legănând din fund într-un fel care
îi face pe bărbați să întoarcă ochii după ea. Câinele latră subțirel
din poșeta doamnei Astari și deseori pare a nu fi de acord cu ceea
ce i se întâmplă.
- Ehe, asta e curvă mare! zice el în timp ce mestecă,
tocana aburindă și știrile oficiale din ziarul la care pușcăria îi
abonează automat pe gardieni. Ți-am spus eu! Tu nu te uiți la ea?
Nu vezi ce fel de pantofi poartă? Ăștia-s pantofi de femeie
serioasă?
E vorba despre doamna Astari.
Face o pauză în care trece lacom cu ochii peste ziar de la
un titlu la altul. E la pagina a doua.
Apoi înghite, plescăie o dată și se pronunță implacabil:
- Sunt pantofi de curvă!
_________________________________________________________________
Eu cred foarte tare în tata. Tot ceea ce spune el este de

fiecare dată extraordinar. Cel mai mult îmi place când începe să
îi povestească mamei lucruri întâmplate la el la serviciu și să
vorbească despre ceilalți gardieni care lucrează cu el la pușcărie.
Tata are un dar neîntrecut de a da porecle care li se potrivesc mai
bine decât propriile lor nume și de a judeca, corect, oamenii. Cu
excepția a vreo doi, toți ceilalți gardieni care lucrează împreună
cu tata la penitenciar sunt niște hoți și măgămani proști care fură
carne de porc de la cantina deținuților sau roșii și ardei de la
grădina penitenciarului. Alde Ouă Prăjite, Moxu, Bomba în Nisip,
Șnurul, Pantaloni Căcați și toți ceilalți. Tata e prost, nu fură
niciodată nimic și de aceea mâncăm foarte multă tocăniță de
cartofi. Adică, e cinstit. Mie îmi place că e cinstit. Și eu am să fiu
cinstit! Tata ia mereu cuvântul în ședințele de partid ca să scoată
în evidență lipsurile din sectoare, să propună tehnici noi de
însoțire a infractorului și să critice marxist-leninist. Nu știu ce e
asta și pe cine critică dar pe el îl înflăcărează foarte tare să critice
marxist-leninist. Critică anumite medicamente, doctrine, și e
foarte nemulțumit de securitatea slabă din perimetru. Perimetru
e atunci când măsori lungimea. Îmi place la nebunie cum se
înflăcărează tata și cum dă din mâini arătând spre tavan sau spre
perete când începe să îi explice mamei ce le spune el acolo. Mă
uit la el și nu mă mai satur. Cred că pe tata o să îl facă în curând
mareșal. Când ești mareșal, Statul îți dă automat o bucătărie mai
mare și o boxă în beci unde poți să îți pui bicicleta. Eu acum nu
am bicicletă dar dacă iau premiul întâi tata mi-a promis că o să
îmi cumpere una. Verde aș vrea. Sau chiar și albastră, cu coarne
mici și cu pedale reflectorizante. Acum, vorbind despre pantofii
doamnei Astari, m-a făcut foarte curios. Foarte curios! Când o voi
întâlni din nou pe doamna Astari am să fiu foarte atent să văd ce
_________________________________________________________________
fel de pantofi poartă. E foarte bine așa. În felul ăsta voi ști ce fel
de pantofi poartă curvele și voi putea, simplu și imediat, doar
uitându-mă la încălțămintea lor, să știu care femeie din cele care
trec pe trotuar e curvă și care nu.
Însă, deși l-am auzit pe tata folosindu-l de multe ori, eu
tot nu știu prea bine ce înseamnă cuvântul curvă.
_________________________________________________________________
Capitolul 17
Un somn scurt, instantaneu și demagnetizant ar trebui să

fie răspunsul meu la orice întrebare care mi se pune și
înlocuitorul oricărei întrebări pe care vreau să o pun.
Dar eu nu pot să dorm.
Ca și acum.
E atât de devreme încât la ora asta alte cupluri abia de se
duc la culcare. Eu însă deja m-am trezit deși nu am nimic de făcut.
Nu am niciun fel de slujbă și nici pe aici prin casă nu prea îmi
găsesc locul. Sunt șomer și falit, absent social și insignifiant din
orice perspectivă axiologică. Tot ce am avut vreodată s-a dus
dracului și s-a risipit prin urma mea, împrăștiat prin locuri străine
și la oameni străini. Acum dau regulat anunțuri la mica publicitate
în ziarul local prin care îmi fac reclamă. Ascult confesiuni. Contra
cost, desigur. Nu, nu sunt nici preot, nici psiholog sau psihiatru.
De fapt nu am nicio calificare științifică anume care să mă
recomande ca un bun ascultător de confesiuni alta decât atenția
și interesul cu care îi urmăresc pe toți cei care îmi vorbesc despre
sine. Totuși, dintr-un motiv sau altul, clienții nu se înghesuie iar
cei care totuși sună, o fac mai degrabă din curiozitate. Întreabă,
chicotesc, ba chiar încep să vorbească despre ei ca și cum ședința
de confesare a și început. Apoi închid și își văd mai departe de
viețile lor nimănui confesate. Li se pare un fel de glumă sau
divertisment și nu sunt dispuși să plătească pentru serviciul
acesta. Odată, unul care părea decis să ia serviciul în serios, a
mers până într-acolo încât, după o conversație telefonică în care
îl simțeam mereu cum ezită, m-a invitat în oraș la un restaurant
pentru o ședință de confesare. Mă pregătisem cu o morgă
_________________________________________________________________
potrivită de absorbit durerile, aventurile regretele sau pur și

simplu delirurile cuiva și mi-am îmbrăcat singurul costum cu care
pot ieși în lume. Am plecat cu gândul că în ziua aia am să câștig
până la urmă un ban și când m-am așezat în perna moale a
scaunului mi-am zis că în separeul acela select al restaurantului
îmi voi câștiga un client pe termen lung. Mia mărturisit însă
repede că e homosexual și că îi păream un bărbat interesant.
Probabil asta era partea cea mai importantă a confesiunii pentru
că mai departe ce a urmat a fost o flecăreală amestecată cu un
escalop cu ciuperci și un pahar de vin alb. Mi-a fost greu, pentru
ca eu nu consum alcool și nici homosexual nu am reușit să devin,
oricât de neobișnuită și complicată ar fi fost viața mea. În cele din
urmă m-am ales cu o masă gratis și cu avansurile sincere ale unui
bărbat iubăreț. Deci, confesiunile merg greu, nu iese mai nimic
din ele și prin urmare, de când am venit aici și mi-am lăsat în urmă
vechea slujbă și mai tot ce aveam, nu cine știe ce, câștig foarte
puțin.
Stau în baie în picioare și mă uit cu atenție în oglindă de
parcă ar trebui să recunosc pe cineva într-un line-up la poliție.
Însă în oglindă nu sunt decât eu. Un line-up în care nu sunt decât
eu dar care, chiar și așa, cu un singur individ expus, tot îmi
creează dificultăți.
Câteodată mi se pare că eu și Melinda suntem împreună
de o viață dar dacă stau să socotesc abia dacă a trecut un an. Eu
și Melinda. Nimic nu e clar între noi.
Trăim la întâmplare. Nu avem niciun plan de viitor, niciun
proiect comun. Totul este o acomodare din mers la un trai fără
reguli în siajul căruia lăsăm în urmă propria noastră istorie
secretă al cărui înțeles rămâne de nepătruns. Nu am nici cea mai
vagă idee unde vom ajunge și ce se va întâmpla cu noi. Viitorul se
_________________________________________________________________
termină peste un minut, nu există decât un prezent intens și un

trecut tulbure.
Doamne, cât de mult o iubesc!
Dacă toată povestea asta se întâmpla când pentru

fiecare bucățică de destin putea fi întrebat și tras la răspundere
un zeu, mi-ar fi fost mult mai simplu să înțeleg: întrebam zeul ce
se întâmplă și așteptam liniștit răspunsul. Sau tăiam o rață ori o
găină și îi citeam în măruntaie care îmi este destinul iar acum,
când stau și mă uit în oglinda de la baie ca un bezmetic la patru
dimineața, nu m-aș mai gândi la ce trebuie să fac eu în situația
asta în care mă aflu de câteva zile ci aș aștepta liniștit să văd ce
au de gând să facă zeii cu mine. Cu mine, cu Melinda și cu Alura,
cea care petrece incredibil de mult timp în fața oglinzii.
Și care, atunci când trec pe lângă ea dintr-o cameră în
alta, se uită la mine pe furiș.
_________________________________________________________________
Capitolul 18
Totul a căpătat altă viteză acum. Orele trec altfel,

minutele trec altfel, nopțile trec altfel și sunt încărcate cu
altceva. Fiecare noapte dintre teorie și vioară o are în ea, într-un
fel pe care nu îl înțeleg, pe Sanusa. Dimineața când mă trezesc,
primul meu gând este la ea. Eu nu vreau să se întâmple așa, mai
ales acum când Mișko și Deksi au hotărât că trebuie să construim
un baraj iar ăsta e un lucru complicat la care trebuie să mă
gândesc. Dar nu am ce să fac! Nici nu deschid ochii bine că Sanusa
este deja în mintea mea, în fața ochilor mei, cu țâțele ei mari ca
de femeie și cu părul lung și negru răsfirat peste umeri.
- Tu ai treisprezece ani? am îndrăznit până la urmă să o
întreb venind înapoi pe cărarea care ne scotea din junglă la calea
ferată.
Ea își mai storcea încă părul umed. Răspunde simplu, din
mers, aranjând o șuviță.
- Și jumătate. Treisprezece și jumătate!
Apoi, cu ochii prin crengile și lianele care se împletesc
peste capetele noastre, îmi pune întrebarea de care mă temeam
cel mai mult:
- Tu câți ani ai?
Aproape că îmi vine să plâng de ciudă. Am doar
unsprezece ani.
- Doisprezece și jumătate, și dintr-o dată încep să merg
pe vârfuri pentru a părea mai înalt.
- Nu contează, zice ea și strâmbă dintr-un colț al gurii.
Nu știu exact ce nu contează dar acum că am
doisprezece ani și jumătate, mă simt mai bine. Am mai multe
_________________________________________________________________
drepturi de băiat și pot să fac mai multe lucruri care nu îmi erau
permise atunci când aveam unsprezece ani. Adică alaltăieri.
- Știi? Îmi place aici în junglă la tine, a zis ea când a
terminat să încheie ultimul nasture al bluzei.
Asta mi-a plăcut grozav de mult!
Jungla era A MEA! Iar ei îi plăcea în jungla MEA. Dacă ar
ști Domnișoara Anastarthea că Sanusei îi place mai mult în jungla
mea decât la ora ei de teorie cred că lumina din ochii ei de neon
ar deveni otrăvitoare, la fel ca ceața dintr-un film cu mulți
japonezi care au murit nu știu de ce mai demult.
Mă speriasem ca prostul! După copac nu era nimeni, și
nici pe cărare.
Cineva bate la ușă.
- Oare am stat mai mult de o oră? am întrebat-o gândindu-
mă dintr-o dată acasă.
Sanusa, având treisprezece ani și jumătate, are și ceas.
Iar tatăl ei este doctor.
Se uită la el.
- O oră și jumătate. Nu am stat mult.
Și îmi zâmbește, din mers.
Sunt în al nouălea cer! Dar pe cuvântul meu că habar nu
am de ce.
- Ia vezi, Kiva, cine bate la ușă, zice tata.
El caută ceva în sertarul de jos al dulapului din bucătărie
unde sunt tot felul de cuie, cuișoare, clești, pile, ciocane,
blacheuri, capse de tot felul… Sertarul meu favorit.
Mama se ridică de pe scaunul pe care curăța cartofi și se
duce la ușă. E doamna Elvira Guinevere Radostene.
- Ce faci, Elviro?
- I-ote, pe la mata, cumătră!
_________________________________________________________________
Mama o poftește înăuntru și amândouă intră în

bucătărie. Cred că urmează să bea o cafea iar mie în curând îmi
vor face vânt și or să mă trimită fie în sufragerie, fie în dormitor
pentru că ei vor vorbi lucruri de oameni mari.
Când ajungem la terasamentul înalt al căii ferate am deja
doisprezece ani și jumătate și sunt mult mai puternic și mai
îndrăzneț. O iau în față și, ca să o ajut să urce panta abruptă, îi
întind mâna să o trag în sus pe cărare. Dar ea se uită la mine ca și
cum nu ar înțelege de ce stau cu mâna întinsă. Nu vrea să îmi dea
mâna. Stăm așa câteva clipe, și ne uităm unul la altul. Apoi
strâmbă din colțul gurii. Celălalt. Și îmi întinde mâna. Palma i se
așază peste palma mea, degetele i se răsucesc peste degetele
mele. Mâna ei e moale, ca perna cu fulgi din dormitor. E foarte
plăcut să o ating. Mă pregătesc să o trag în sus pe debleul căii
ferate. Ăsta e un cuvânt pe care l-am învățat la cercul de
orientare turistică unde am câștigat premiul întâi în pădure. Ne-
a făcut și desen pe tablă cu debleul și rambleul. Nu cred că
Sanusa știe cuvintele astea.
- Aici e debleul înalt, zic și încep să o trag.
Nici nu era nevoie să o trag pentru că Sanusa poate să
urce foarte bine și singură. Dar nu îi dau drumul din mână.
- Ce e înalt?! zice ea.
- Debleul, spun eu, și o trag de mână în sus.
- Debleul?! face ea nedumerită.
- Debleul, da, zic eu.
- Hm… face ea. Și apoi adaugă mai mult pentru sine: I-
auzi, e debleul înalt….
_________________________________________________________________
Capitolul 19
Mama a strâns cojile de cartofi și le-a pus pe ziarul de

partid, i-a făcut cafea doamnei Udar și acum s-au așezat
amândouă la masă. Tata nu bea cafea pentru că el are un dispreț
ideologic profund față de cafea și față de cei care o beau. Vin nu
bea decât foarte rar și asta mă enervează pentru că, dacă bea un
pahar, tata începe să îl imite pe unul, Lenin, și se înflăcărează. Dă
din mâini și vorbește maselor despre clasele dominante care
trebuie să înfunde pușcăriile, de la mic la mare, și să fie eradicate.
Nu înțeleg cuvântul eradicate dar îmi place foarte mult, aproape
la fel de mult ca și cuvântul bachelită. Se lovește cu pumnul în
piept și spune câteva cuvinte în limba rusă pe care le-a învățat
când l-a trimis partidul să își completeze studiile. Acum e ocupat
cu broasca ușii de la bucătărie care nu se mai închide cum trebuie
și înjură din când în când de dumnezei și biserici deșurubând
șuruburi mici cu o șurubelniță nepotrivit de mare. Limba broaștei
scapă din locașul ei din toc și în felul ăsta nu se închide decât pe
jumătate. Și, din cauza asta, se face curent iar curentul îi atacă
coloana vertebrală. Sau cervicală. Nu mai știu exact.
M-am tras sub perdeaua ferestrei, stau nemișcat și mă uit
cuminte pe geam ca să nu mă dea afară din bucătărie. Strada
este pustie. Nimeni nu se joacă. Frunzele copăceilor de pe
marginea străzii sunt încremenite. Nu mișcă nimic. Cred că multe
dintre vrăbii au murit deja.
- Ce faci, cumetre, îl întreabă Doamna Udar pe tata
văzându-l îngenuncheat în dreptul ușii.
Tata nu răspunde imediat. Mai înjură o dată. Ceva îl
enervează la șuruburi.
_________________________________________________________________
- Uite, broasca asta, zice el în cele din urmă, cu un glas din

care doar Doamna Udar nu își dă seama că tata este demult sătul
de vizitele ei.
Doamna Udar este însă într-o stare specială. Îi tremură
vocea dar nu de vreo tulburare anume, ci de nerăbdarea de a
vorbi. Are ceva important de spus. Se vede din pofta cu care
trage din țigară. Și din felul în care se foiește în scaun încercând
să își găsească o poziție din care să ne vadă pe toți. Zice:
- Ați auzit de fata aia?
Eu tresar. Mi se face, brusc, frică. Nu știu de ce. Mama
nu zice nimic dar pe tata astfel de întrebări îl excită foarte tare și
îl interesează la maximum.
- Care fată? zice el din broasca ușii, lăsând șurubelnița să
îi cadă pe cimentul bucătăriei și întorcându-se curios spre
doamna Radostene.
- Aia de-au găsit-o moartă, zice Doamna Radostene. Ieri!
Tatei aproape că nu îi vine să creadă. Au găsit o fată
moartă?! Dar asta este pur și simplu extraordinar! Este
extraordinar! Se ridică cât e de lung în picioare și se apleacă puțin
spre doamna Udar de parcă ar vrea să o vadă mai de aproape.
Eu încremenesc.
Sanusa!
Vocea tatei e cu totul schimbată și seamănă cu a ofițerilor
din filmele de război pe care le-am văzut la Clubul Armatei.
- Ce vorbești, Elviro? Au găsit o fată moartă? Cum așa?
Doamna Udar își compune o față gravă. Nici nu îi este
greu cu figura ei de nemțoaică. Este conștientă că dintre toți cei
din bucătărie, doar ea cunoaște amănuntele grozăviei și prin
urmare lucrul ăsta îi dă o greutate cu totul specială. Înainte de a
_________________________________________________________________
continua, își aranjează câteva bucle lângă ureche, dă cu gravitate

din cap și scutură scrumul într-o farfurioară.
- Da, cumetre! Au găsit o fetiță moartă. Una de vreo
doișpe, treișpe ani.
Simt că îmi vine să fac pipi.
Mama își face cruce, o formă inofensivă de stupoare.
Tata însă, întors înspre noi, cu ochii mari cât cepele și cu o
expresie de alertă maximă pe față, se uită la doamna Udar
stupefiat și concentrat, gata să înceapă o anchetă cum scrie la
carte.
- Unde au găsit-o? A călcat-o vreo mașină?
- Ce mașină?! zice doamna Udar dezamăgită parcă de așa
o ipoteză simplistă venită din partea Tovarășului Gabalt pe care
îl considera un cadru inteligent. Nu a călcat-o nicio mașină,
cumetre! Au găsit-o dezbrăcată!
Trage o data adânc din țigară apoi silabisește apăsat:
- DEZ- BRĂ- CA- TĂ!
În bucătăria noastră, din neant, ia formă reală și se
instaurează o tragedie ieșită prin gura doamnei Udar ca printr-o
pâlnie de cârnați.
Tata cască ochii. Se șterge cu mâinile de pantaloni de
parcă ar fi murdar de ceva. E foarte încordat!
- Unde? Unde au găsit-o? întreabă el, cu vocea gâtuită.
- Lângă apă, pe malul Șimitului, zice doamna
Guinevere. Într-o tufă. A găsit-o un pescar care se dusese
în tufă să se cace. Adică, să își facă nevoile, cum s-ar spune, și a
dat peste ea. Exact cum am visat eu, cumetre. O broască verde
care înghițea un șarpe alb. Să mai spui că nu-i adevărat!
O clipă, în bucătăria noastră se lasă liniștea. Tata,
responsabil și implicat peste măsură, mestecă operativ
_________________________________________________________________
informația asta care, deși apocaliptică, poate fi încă

îmbunătățită. Mama se uită fix la doamna Udar cu o expresie de
îndoială și groază. Mă gândesc la broasca mică și la șarpele alb
pe care se chinuia să îl înghită și mă uit cu atenție la capul
Doamnei Radostene. Trebuie că cele două animale sunt încă
acolo, înăuntrul lui, chinuite.
Și apoi iar mă gândesc îngrozit la Sanusa.
- Păi ce căuta ea la râu? întreabă mama.
Ce întrebare prostească! Mama pune numai întrebări din
astea care nu interesează pe nimeni. Numai tata știe să pună
întrebări cu adevărat.
- Au legat-o? Au tăiat-o? Au violat-o? Cum au omorât-o?
întreabă tata, energizat și alertat de perspectiva aceasta
încărcată cu atâta sânge și moarte care îi susține și îi adeverește
un întreg sistem de gândire. Apoi își dă seama că stă în curent și
împinge mai bine ușa în urma lui.
- Eu cred că au violat-o, zice doamna Radostene. Se uită
la mâinile ei cu aerul unui medic legist care tocmai și-a scos
mânușile de cauciuc. Cică era plină de sânge. La păsărică. Și la
popou. Și pe gât cică era vânătă.
- Doamne, doamne!, zice mama și își face din nou cruce.
Dar ce căuta, Dumnezeule, pe acolo de una singură? Tata
rămâne gânditor și foarte responsabil. Povestea asta are
implicații revoluționare profunde pe care le resimte pulsând
până îl ultima fibră a devoțiunii lui. Asta da! Asta îi place! Adică,
asta da, este o crimă cum scrie la carte. Este o crimă exact așa
cum a avertizat el de nenumărate ori, pe toată lumea, că se va
întâmpla. O crimă care îi dă, pentru a nu știu câta oară, dreptate
și confirmă ceea ce el a spus dintotdeauna: feriți-vă de oameni!
Toți sunt niște criminali!
_________________________________________________________________
Mi se face o frică groaznică.

- Ce v-am spus eu? zice el cu un aer triumfător. Ce v-am
spus eu? Ridică mâinile spre tavan aproape să spargă becul care
atârnă de două fire răsucite. Nu v-am spus eu că de la fustele
astea pân’la cur o să fie jale? Uite, s-a întâmplat până la urmă!
- O fi prins-o și i-o fi supt sângele Dudulaci, zice doamna
Udar gânditoare, înfrigurată de groază.
- Dudulaci pe dracu! face tata scârbit.
Și apoi, cuprins din senin de o mânie teribilă, se ridică
brusc în picioare, vine la mine și mă trage de după perdea. Se lasă
pe vine în fața mea, mă ține cu o mână de un braț iar cu cealaltă
îmi face amenințător cu degetul.
Zice cu vocea lui care mă sperie groaznic:
- Să nu aud că te mai duci cu golanul ăsta a lui Strugario
la Șimit că te omor, auzi? Eu te omor, cu mâna mea! Să nu mai
pleci din fața blocului! Înțeles?
- Nu, tata, nu plec nicăieri, zic eu gata să izbucnesc în
plâns de frică.
Intru repede la loc sub perdeaua ferestrei pentru că mi s-
a părut că văd ceva extrem de important.
Într-adevăr! Pe banca din dreptul scării ei, s-a așezat,
picior peste picior, Sanusa!
Mâine la ora două, când eu am ora de vioară și ea are ora
de pian, nu mai mergem la Școala de Muzică. Nu mai mergem la
ora de instrument. Mergem iar împreună să facem baie. La Șimit.
Așa am hotărât!
_________________________________________________________________
Capitolul 20
Îmi vine din ce în ce mai des în minte un tablou al lui Van

Gogh în care un grup de deținuți se plimbă în cerc în curtea unei
pușcării.
Melinda vorbește din ce în ce mai des despre bani cu un
soi de disperare bolnăvicioasă. Despre lipsa lor. Despre faptul că
nu sunt niciodată suficienți.
Vrea tot timpul mai mulți.
Mai mulți.
Și o face într-un fel anume al ei, cu un reproș implicit din
care înțeleg că din cauza mea lipsesc banii din casă și că din cauza
mea ea nu poate să meargă în Grecia sau în Caraibe, în China sau
în Maroc cu o pălărie de soare pusă ștrengărește pe o ureche și
o rochiță pe care vântul să i-o înfoaie ca în scenele reușite din
filmele altor vremi. Că dacă acum nu stă întinsă pe un șezlong pe
un vas de croazieră super-șic într-un costum de baie care să îi
pună în valoare fundul ei crescut din sosuri scumpe pe care
chelneri stilați le servesc cu genul acela de plecăciuni care se fac
doar în fața unui anume tip de portofel, asta e din cauza mea.
Taică-su a fost miner, schizofren cu patalama și alcoolic cu
tratament. A murit de ciroză chiar după ce își făcuse o operație
la nas, să arate mai fercheș, pentru că își găsise o servitoare mai
tânără care nu avea unde să stea și o luase la el. Habar nu am cât
câștigă sau câți bani are Melinda dar vorbește mereu de mii sau
de zeci de mii de euro. Însă ce se întâmplă cu banii ăia, iar nu am
habar. Din cauza discuțiilor astea din ce în ce mai dese despre
bani mă trezesc dimineața cu senzația că devin un balast pentru
ascensiunile ei către cer în baloane colorate și asta mă face să
_________________________________________________________________
mă simt foarte prost. Nu știu dacă de la asta mi se trage, dar și

erecțiile îmi sunt mai puține. Facem dragoste din ce în ce mai rar.
- Uite, fac angajări, mi-a arătat ea într-o zi în ziar în timp
ce parcurgea cu markerul în mână rubrica de vânzări imobiliare.
Mă uit în ziar la anunțul pe care ea îl subliniase. Era un
anunț pentru un post de paznic de noapte la o uzină chimică
dezafectată de la marginea orașului.
- Paznic?! zic, imaginându-mă imediat cum mi-ar sta
noaptea patrulând printre fiare cu un ciomag într-o mână și cu
laptopul în cealaltă, atent să nu calc în bălțile de acid sulfuric sau
în cele de sodă caustică.
- Da, paznic, zice ea. Ce, din banii de paznic nu se pot plăti
facturi?
Ba da.
Și din șobolani se fac fripturi.
Mă văd în oglindă și nu mă plac deloc. Am îmbătrânit
brusc și m-am schimbat. Și, nu, nu pielea obrazului mi-a
îmbătrânit, ea este în continuare netedă. Nici fruntea, ea pare la
fel de întinsă. Cel mai mult mi s-au schimbat ochii. Nu știu ce
anume din ei a dispărut sau ce anume a apărut în plus, dar ochii
nu mai îmi sunt aceeași. Am senzația stranie că ochii mei nu mai
au privire în ei, la fel cum un corp ceresc nu ar mai avea în el
gravitație și de aceea nu mai atrag obiectele în vederea lor cu
aceeași putere. Ca și cum pământul și-ar pierde într-o zi puterea
de atracție iar obiectele, odată aruncate în sus, nu ar mai cădea
niciodată înapoi. Ar rămâne plutind prin aer, ciocnindu-se la
întâmplare unele de altele, revenind spre sol extrem de lent, în
decurs de ani. Așa mi se par ochii mei acum. Obiectele plutesc
departe de vederea lor printr-un fel de memorie care nici ea nu
mai are aceeași gravitație ca altădată. De parcă totul, încet încet
_________________________________________________________________
se depărtează de mine, iese din mine și nu se mai întoarce. Iar

ceea ce se întoarce o face lent, pe traiectorii aleatorii și nesigure.
De parcă aș suferi de un început de orbire. Și asta mă neliniștește
și mai mult iar neliniștea se transformă într-o teamă care îmi
cuprinde mintea și trupul ca o boală de dimineața până seara, în
orice moment.
Și fiecare lucru pe care îl fac îmi conține în el o parte din
frica aceasta.
În orașul ăsta plouă șase luni pe an, ziua și noaptea, fără

încetare. Chiar și acum când stau în fața oglinzii, aud prin
aerisirea din baie stropii cum lovesc acoperișul de tablă al
blocului. Dacă în ziua când am găsit scrisoarea în cutia de poștă,
sau măcar în zilele care au urmat, când o citeam din cinci în cinci
minute ca să mă asigur că e doar un coșmar din care urma să mă
trezesc dacă deschid ochii, în cartier ar fi fost soare și mai multă
lumină, mi-ar fi fost infinit mai ușor. Sau, dacă locuiam mai la sud,
scrisoarea aceea nu m-ar fi dat peste cap în halul în care m-a dat.
Aș fi rezistat mai bine și m-aș fi echilibrat mai repede. Dar dacă
într-o zi ploioasă ca asta, rece și întunecată ești într-atât de
nenorocos încât să găsești în cutia ta de poștă o scrisoare
absurdă care te sperie în așa hal încât te face să îți pui toată viața
la îndoială, nimeni nu mai poate face nimic pentru tine.
Nimeni!
Iar pentru frica și neîncrederea care te cuprind și te
chinuie nu există niciun tratament! Niciun leac. Nici medical nici
de la vrăjitoare.
Niciunul!
Poate că ar fi bine totuși să mă bărbieresc…
_________________________________________________________________
Dar dacă mă bărbieresc, va trebui să mă uit la mine în

oglindă de aproape și cu multă atenție. Și dacă fac asta, o să
încep să mă gândesc la toată viața mea. Și mai ales la partea de
viață care mă așteaptă de acum încolo. - Tu știi de când nu am
mai făcut eu dragoste? m-a întrebat ea ghemuindu-se sub brațul
meu de parcă chiar de acolo crescuse.
- De când? am întrebat eu, mai mult în glumă, simțind cât
de rapid mă îndrăgosteam de ea, fără scăpare. Eram primul și
singurul bărbat care asista în direct la nașterea lumii, prin big
bang-ul acela personal. Aproape că îmi venea să mă ciupesc ca să
mă conving de așa noroc căzut pe capul meu, cosmic. Ea se uita
la mine, ghemuită sub brațul meu, ca și cum urma să spună o
grozăvie înspăimântătoare:
- De patru luni!
Iar apoi, pentru că intervalul acela i se părea o eternitate
nemeritată măsurabilă mai degrabă în eoni decât în zile și luni
pământești, mă întreabă, retoric, apelând la înțelegerea mea:
-Îți dai seama?
Sunt exact cuvintele ei. Exact cuvintele pe care Melinda
mi le-a spus imediat după ce, primăvara trecută, pe la vremea
când înflorea liliacul, am făcut dragoste pentru prima dată într-
un orășel din sud. Ghemuită sub brațul meu într-o cameră
sordidă cu o perdeluță roșie ca de bordel în geam și, uitându-se
drept în ochii mei, mi-a spus lucrul acesta fără să o întreb nimic.
Fără să i-l cer. Ca pe o confesiune care o apăsa. Am zâmbit
înțelegător ca și cum eram cu totul de acord că patru luni erau o
penitență insuportabilă.
Dar loțiunea pe care mi-a cumpărat-o Melinda cu ceva
timp în urmă are un miros de liliac și din cauza asta mi se face rău
când o miros.
_________________________________________________________________
Urăsc acum liliacul ca pe o otravă.

De fapt nici nu este o scrisoare propriu zisă, cu plic, cu
timbru, cu adresă și cu ștampilă, așa cum sunt scrisorile venite
prin poștă. Nu este adică adusă de un poștaș și pusă în cutie iar
lucrul ăsta m-a speriat și mai tare. E doar o foaie de hârtie
împăturită pe jumătate, scrisă cu un scris mărunt, inegal. De
aceea am și am îndrăznit să o citesc. Dacă ar fi fost un plic lipit și
ștampilat venit prin poștă și adresat ei, nu aș fi îndrăznit să îl
desfac. Nu că nu aș fi fost la fel de curios, dar nu aș fi îndrăznit.
Or așa, pentru că nu era decât o foaie de hârtie împăturită,
înseamnă că a fost pusă în cutia de poștă de către cineva. Cineva.
Un bărbat. Cineva din apropiere. Cineva din oraș. Cineva care știe
unde locuim și știe care este cutia noastră de poștă deși pe ea nu
scrie niciun nume. Doar un număr. Numărul apartamentului. 66.
Și cineva cu care Melinda se poate întâlni oricând. Este mereu
plecată de acasă, poartă cu ea o grămadă de chei, de la o
grămadă de apartamente goale, mobilate sau nemobilate.
Pentru că ea are o agenție imobiliară și se poate întâlni oriunde
cu oricine oricând dorește.
Sau poate că deja se întâlnește?…
_________________________________________________________________
Capitolul 21
După buletinul de știri de aseară, la care tata a înjurat de

câteva ori imperialismul american și a exclamat entuziast când
au defilat rachetele balistice sovietice, am tras o sperietură
groaznică. O femeie de ghips din care nu se mișcau decât buzele,
a anunțat fără să se gândească câtuși de puțin la cât mă rănea
lucrul acesta, că a doua zi va ploua în regiunea noastră și că va fi
rece. Am suferit foarte tare, toată noaptea. Dacă plouă, Sanusa
nu o să mai vrea să mergem la râu să facem baie. Și chiar ar avea
dreptate. Ce rost are să mergem pe ploaie? Mai ales că mâine
trebuie să car vioara după mine pentru că ai mei știu că plec la
ora de instrument. O să fie mai greu.
Dar nu. Scot capul în dimineața de vară cu o senzație de
urgență și rămân mirat de minciunile pe care le spun unii oameni,
chiar și cei de la televizor. Dumi și Pinu spun multe minciuni, ne-
am obișnuit toți cu ei, dar și cu oamenii mari se întâmplă la fel?
De fapt și eu spun minciuni. Mai ales atunci când mă întreabă
mama pe unde am fost și ce am făcut. Dar și cei de la televizor?
Blocul de vis-à-vis este luminat atât de puternic încât, pentru că
geamurile lui reflectă înzecit soarele roșietic, pare în flăcări.
Ahaa!!! Incendiul acesta de proporții este perfect pentru
scopurile mele. O zi perfectă! O să facem baie pe săturate, eu și
Sanusa, și am să îi demonstrez cât de mult pot eu să stau sub apă.
Domnul Predesso și-a pus în funcțiune degetele lui albe
și lungi de celenterat gelatinos și a reacordat vioara așa cum
trebuie. I-a schimbat corzile, a dat arcușul cu colofoniu. Zice:
- Noroc că nu ai spart cutia de rezonanță, că ți-o imputam.
_________________________________________________________________
Dar în vocea lui citeam părerea de rău că nu spărsesem

cutia de rezonanță. Ăsta e un cuvânt din care chiar nu înțeleg
nimic. A imputa. Dar, deși mă supără faptul că încă nu îl înțeleg,
nu mă consum la fel de mult ca în cazul altor cuvinte. Cum a fost,
de exemplu, extenuată. Am să îl înțeleg, mai târziu, când mă fac
mare. Acum sunt mic și trebuie să trag după mine cutia asta cât
toate zilele în care doarme vioara. Doar că de data asta nu pentru
a mă mai duce la ora domnului Predesso.
- Sărut mâna, tanti Astari.
- Să crești mare, Kuppi, răspunde cea mai frumoasă
femeie din lume. Se pregătește să își descuie ușa, să intre în casă.
Din poșeta ei mare și strălucitoare, despre care mama spune că
e din piele de crocodil, se aude un mârâit. Câinele ei cu pene moi
e nemulțumit de ceva. Poate că nu îi place mirosul meu. Tocmai
am mâncat nișe cartofi prăjiți.
Dau să ies pe ușa blocului dar îmi amintesc brusc de ceva
important. Mă întorc din nou spre doamna Astari și mă uit cu
atenție la pantofii ei. Trebuie să îi memorez bine. Sunt un fel de
pantofi aproape obișnuiți, cam cum au și celelalte femei doar că
au vârful foarte ascuțit, ca un vârf de săgeată. Sunt negri iar la
bombeu, foarte aproape de degete, au două barete roșii și
subțiri de piele răsucită care îi trec chiar pe deasupra degetelor
pe care lucesc niște perle micuțe. Sunt foarte decupați, aproape
toată laba piciorului i se vede din ei iar tocul îl au subțire și înalt.
Mai degrabă par a fi niște sandale de vară. Ies cu vioara în mână
din scara blocului, învăluit de un miros de prăjituri cu caramel, și
îmi repet: deci, toc subțire și înalt, piele neagră, barete roșii,
botul ascuțit, decupaj mare. Ăștia sunt pantofii de curvă. Parcă
îmi pare rău că doamna Astari este curvă deoarece este o femeie
foarte frumoasă și bună și de fiecare dată când ne întâlnim pe hol
_________________________________________________________________
îmi spune câteva cuvinte frumoase. De vreo câteva ori mi-a dat
câte un biscuit din cei care îi dă și cățelușului ei și care sunt foarte
gustoși. Păcat de ea, pentru că, din câte am înțeles eu, să fii curvă
nu e chiar așa de bine.
Treaba ei.
Eu mă întâlnesc cu Sanusa în spatele blocului.
_________________________________________________________________
Capitolul 22
- Mă crezi că eu pot să stau un minut cu capul sub apă?

Strâmbă puțin din colțul buzelor. Pare foarte sceptică.
Sau poate doar nu știe cât de mult înseamnă să stai sub apă fără
să respiri un minut și de aceea nu poate să aprecieze reușita asta
extraordinară. Adevărul e că, fată fiind, nu are cum să înțeleagă
lucrurile astea serioase.
Totuși, până la urmă, zice, la întâmplare:
- Nu te cred.
Exact asta așteptam! Am să îi arăt eu ei!
Am ajuns din nou pe plaja noastră mică și ascunsă,
înconjurată de copaci și mărăcini pe de o parte și de apa râului de
cealaltă. Tot drumul m-am gândit numai cum să fac să pot să stau
sub apă foarte mult. E foarte important. - Ce frumos este aici!
zice ea de parcă acum vedea locul prima data.
Își aruncă plasa cu caiete în nisip la întâmplare și își
plimbă privirea de jur împrejur. Cred că e bucuroasă. Bucuria ei
mă face pe mine de două ori mai bucuros. Nu știu cum dumnezeu
se întâmplă chestia asta.
- Păi tot aici am fost și data trecută, îți amintești? - Îmi
amintesc, sigur că da. Voiam doar să spun că îmi place locul ăsta.
Apoi adaugă, enigmatică:
- Mă face să mă simt mai puțin extenuată.
Sanusa are, așa, niște cuvinte mai speciale și un fel foarte
corect de a le pune împreună în propoziții. Adică, vorbește cam
cum vorbesc copiii de la emisiunile pentru pionieri de duminică
dimineața la televizor. Foarte corect. La urma urmei nu ar fi
_________________________________________________________________
exclus să aibă note mari la școală… - Tu cât ai la română? o

întreb, cu puțină teamă.
Ea nu răspunde. Se uită la apă cum curge, apoi spre
bolovanii din susul râului, apoi prin crengile copacilor care se
întind lacome peste apă.
- Zece, cât să am?! zice ea într-un târziu de parcă
întrebarea mea era una prostească, fără rost.
Hmm… Mă enervează!
Dar, la urma urmei, e bine că are zece. Poate că e și ea
premiantă, ca și mine, și atunci pot să mă joc cu ea fără probleme.
Femeia de la buletinul meteo a mințit fără să clipească.
După amiaza e călduroasă și numai bună pentru baie. Și nu se
simte nicio adiere de vânt. Adevărul este că după întâmplarea cu
corzile rupte în capul lui Balonto, sunt mai atent cu cutia în care
doarme vioara și de aceea o așez cu grijă în nisip, lângă sacoșa cu
caiete aruncată neglijent de Sanusa. Am fost deștept astăzi, mi-
am luat chiloți cu elasticul foarte tare care nu ies de pe mine orice
le-aș face.
- Ne dezbrăcăm, zic?
Ea își trece mâna prin părul ei lung și negru, se uită la apă,
apoi se uită în sus către cer și zice, încet, solfegiind parcă într-o
gamă de jos:
- Da, hai să ne dezbrăcăm.
Sincer, chiar începe, într-un fel pe care nu îl înțeleg, să îmi
placă de fata asta. De Sanusa.
Mă uit mai cu atenție spre bolovanii mari din susul râului
și mi se pare că văd ceva. Ceva care data trecută nu era acolo.
Zic:
- Stai puțin!
_________________________________________________________________
Și mă duc peste nisip până la bolovanii ăia uriași. Lângă

unul din bolovani, pe pietriș, e o pereche de papuci.
Dar nu papuci de plajă din aceea de cauciuc cu o baretă
trasă printre degetul mare și celelalte. Nu. Și nici din aceia ușori
de papură împletită. Parcă ar fi făcuți din niște pantofi vechi din
care li s-a tăiat partea din spate. Ce dracu caută papucii ăștia
aici?!!! Mai e cineva pe aici?!
Mă uit de jur împrejur. Sunt obișnuit cu desișul și
capcanele junglei. Nu se vede nimic. Nimeni. Doar râul,
plaja, tufișurile, trunchiurile, crengile…
- Ce e? mă întreabă Sanusa.
Nu i-am spus nici despre soldații din Cazarmă care
omoară oamenii dacă fac gălăgie sau îi enervează. Nu trebuie să
o sperii degeaba.
- Nimic, zic. Niște papuci împuțiți. Cred că i-a adus apa…
Și le trag, demonstrativ un șut. Unul dintre papuci zboară
prin aer și cade undeva chiar lângă apă.
Mi-am demonstrat curajul.
Dar adevărul este că mi s-a făcut frică. Nu mă mai simt
chiar în largul meu.
Și adevărul este că, dacă nu ești suficient de atent și

foarte priceput, așa cum sunt eu, poți să mori imediat sub apă.
Acolo, lumina e mică și totul e întunecat. Apa curge foarte
repede, iarba e mereu încovoiată de curent și unduie de parcă și
ea ar înota odată cu mine. Deși acum am doisprezece ani și
jumătate, eu sunt totuși mai mic decât Sanusa și de aceea trebuie
să stau cu capul sub apă foarte mult pentru a-i arăta că merit să
mergem la baie împreună. De aceea mă forțez cât pot eu de
mult, iar asta mă face să mă apropii de o mare sperietură. Sub
_________________________________________________________________
apă nu ai de unde să iei aer și de aceea nu respiri. Dacă nu respiri,

devii și tu mort, ca toți morții. Înoți, înoți și vine o clipă când simți
că nu mai poți și atunci trebuie să ieși să respiri. Sau să mori. Te
ia o alarmă care îți înfundă creierul ca o ceață în care nu mai
găsești drumul. Acum însă, deși simt că nu mai pot, încă vreau să
mai înot. Îmi dau seama, de acolo de sub apă, că dacă aș ieși în
momentul ăsta la suprafață nu aș impresiona-o suficient. Așa că
mai rezist puțin. Mă forțez și mai dau de câteva ori din mâini ca
și cum aș înainta către o destinație esențială. Către bomboane cu
cacao sau către o bicicletă din aceea cu coarne răsucite în jos cum
au cicliștii la televizor, cu roți subțiri. Simt că nu mai am aer, că nu
mai pot dar mai dau încă o dată din mâini și din picioare. Este
extrem de important să mai dau o dată din mâini și din picioare.
Mă zbat și mai înaintez puțin. Abia când nu mai văd nimic, când
aproape că nu mai știu cine sunt și ce fac, când uit ce lecții am
pentru a doua zi la științele naturii sau la aritmetică și de ce mi-a
spus mama, adică să nu mă înec că altfel nu mă mai primește
acasă, îmi amintesc, presat de apă din toate părțile, că nici casa
mea, nici prietenii mei nu sunt sub apă și că de fapt Sanusa este
la suprafață, nu aici. Și atunci, cu ultima fărâmă de viață din mine,
țâșnesc în sus la suprafață ca un mic delfin care dă dement din
coadă și din aripioare și plesnesc totul în jurul meu cu palmele.
Stropii sar în toate părțile ca și cum eu aș fi un eveniment major
al apei. Valurile pe care le stârnesc și toată cacofonia de sunete
pe care le fac strigând și bătând apa cu palmele sunt
asiguratoare. Mă asigură că am făcut un lucru bun. Răsuflu lacom
și sunt mulțumit. Trag aer în mine repede și cu toată puterea. Am
mers cel mai mult pe sub apă și de aceea aștept un premiu. O
recompensă. Ceva. Mă uit după Sanusa pentru că din partea ei ar
trebui să vină premiul ăsta. Când am intrat eu sub apă, ea era pe
_________________________________________________________________
mal dar acum malul e gol, nu se văd decât bolovanii, în susul

râului. Mă neliniștesc. Strig:
- Sanusa!
Nimic. Din cauza respirației accelerate aproape că nici nu
mai am suflu să strig.
- Sanusaa!
Nimic. Niciun fel de răspuns. Niciun fel de mișcare. Un
gând prostesc dar sinistru îmi trece prin minte. Încep să alerg
spre mal prin apa care îmi vine până la piept și strig cât mă țin
puterile:
- Sanusaaaaaaaaaaaa……………
_________________________________________________________________
Capitolul 23
- Ce e, Kuppi? De ce strigi așa? întreabă Sanusa ieșind din

spatele unuia din bolovanii aceia mari.
Uff…
- Vino încoace! îi ordon. Ce faci acolo?
- Mă uit după melcișori, zice ea în timp ce examinează
niște pietricele.
Melcișori! Ce mă enervează! Se uită după melcișori!
Înseamnă că nici măcar nu a văzut cât de mult am mers eu pe sub
apă. Iar eu mi-am ținut respirația pentru ea până am simțit că îmi
plesnesc urechile.
În fine, se pornește peste nisip, spre mine. E toată
luminată de soarele ăsta strălucitor și prietenos. E înaltă și
frumoasă. Cum calcă, cum se unduie, cum îi cade părul peste
umeri și peste țâțe, pare din nou o femeie întreagă, nicidecum
fetița cu caietul de muzică. Iar mă intimidează deși acum am
doisprezece ani și jumătate. În unele țări din Africa, care au colibe
și palmieri, spune Deksi, la doisprezece ani și jumătate băieților li
se alege deja câte o soție. Soție e atunci când stai tot timpul cu o
femeie în casă și dormi în același pat cu ea. Și faci copii.
Ne așezăm amândoi pe nisip, chiar lângă apă.
Sanusa și-a strâns picioarele sub ea, într-o parte. Încă îmi
e ciudă că am înotat degeaba pe la fund. Pe valurile mici bărcuțe
de lumină se balansează într-o parte și alta fără să înainteze
niciodată. Mi-a trecut frica aia prostească de care am fost cuprins
când am ieșit din apă și am văzut că Sanusa nu era nicăieri.
_________________________________________________________________
Pe deasupra apei se învârtește repede în lumină un roi de

musculițe nebune. Mereu în același loc. Mereu în același loc.
Mereu în același loc.
- Te mai atinge la pian? zic eu și îmi întorc privirea spre ea.
Ea se uită serioasă la mine.
Abia acum văd cu adevărat cât de mari sunt ochii
Sanusei. În ei poate să încapă foarte ușor o girafă întreagă, de
sus până jos. Pe cuvântul meu de pionier că este prima dată în
viața mea când văd ochii unei fete de atât de aproape fără să
vreau să o scuip sau să o trag de păr. Sanusa are un fel foarte
deosebit de a mă face să nu mai fiu rău cu fetele. Să simt chiar că
suntem prieteni și că avem motive să ne jucăm împreună.
- Da, mă mai atinge, zice ea încet, solfegiat.
Ce mare lucru?! Și pe mine, la vioară, domnul Predesso
mă atinge de nenumărate ori atunci când îmi arată cum să țin
vioara sau unde să pun degetele pe corzi ca să scot niște diezi și
niște bemoli.
- Unde te atinge, întreb eu căutând din ochi pietre plate
cu care să fac cercuri pe apă.
Dar Sanusa nu vrea așa. Mă apucă cu mâna de bărbie, mă
trage către ea și zice cu vocea ei muzicală, suprapusă peste
clipocitul râului:
- Uită-te la mine!
Este prima dată când o fată îmi atinge bărbia. Suntem
numai noi doi, așezați pe nisipul plajei ascunsă printre copacii și
tufișurile de la cotul râului. Mă întorc dea binelea cu fața spre ea
și o văd cum se uită drept în ochii mei. Apoi se uită spre râu, prin
crengi. Își întoarce din nou ochii spre mine și mă fixează cu
intensitate. Ezită. Strâmbă din colțul buzelor. Colțul afirmativ.
Simt, neclar, că Sanusa este foarte serioasă și că vrea să fiu și eu
_________________________________________________________________
la fel de serios. Dar eu nu știu niciodată când sunt serios și când

nu. Nici nu știu ce înseamnă. Devin foarte atent și de aceea
renunț să mai caut cu privirea pietre plate.
- Eu stau pe scaun în fața pianului cu mâinile pe clape și
mă concentrez la partitură.
Vorbește încet, la fel cum trece râul, și are o voce atât de
muzicală încât pare că a început să cânte. O văd stând pe scaun
în fața pianului. Face niște exerciții de încălzire a degetelor.
Mare lucru...
- Unele sunt dificil de executat și uneori mă mai încurc.
Trebuie să le iau de la capăt. Partiturile, vreau să spun.
Se uită din nou peste râu. În timpul ăsta degetele ei lungi
se joacă singure, independente de mintea ei, desenând prin nisip
drumuri care se întretaie unele cu altele.
- Cu cine faci pian? o întreb și mă trag mai aproape de ea.
Poate că din povestea ei am să înțeleg mai bine ce înseamnă
extenuat.
- Cu Benotte.
Benotte. Îl știu pe Benotte. E unul înalt și slab care trece
pe coridoare cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui largi iar
părul roșu îi cade peste ochi. Smucește din când în când din cap
ca să și-l dea la o parte.
- Și când eu cânt, el vine în spatele meu, continuă ea.
- Cine vine în spatele tău?
- Benotte..
Asta nu mi se pare chiar normal. Domnul Predesso, în
vremurile în care aveam încă unsprezece ani și mă mai duceam la
vioară, stătea întotdeauna în fața mea.
Niciodată în spatele meu.
- Nu stă în fața ta?
_________________________________________________________________
- Nu. Scaunul pe care stau eu la pian nu are spetează,

spune Sanusa mai departe. E un taburet cu o pernă moale, de
catifea. Înțelegi? Eu mă așez cu fundul pe pernă, îmi răsfir fusta
plisată pe tot scaunul, îmi încălzesc degetele, îmi depărtez puțin
picioarele ca să ajung la pedale și încep să exersez. El în tot timpul
ăsta se uită la mine să vadă dacă mi-am luat poziția corectă. Îmi
spune cum trebuie să stea umerii, și mă trage spre spate de
umeri; cum trebuie să țin gâtul, și mi-l îndreaptă; cum trebuie să
țin picioarele, și mi le depărtează sau mi le apropie. Cum trebuie
să îmi stea pieptul, și mi-l împinge în față și îmi așază bluza.
Câteodată spune că nu mi-am aranjat fusta cum trebuie, că o să
se șifoneze, și o trage chiar el și o aranjează pe scaun în poziția
corectă. Pe urmă, când încep să exersez după partitură, el se
duce în spatele meu și stă în picioare, zice ea încet.
Îl văd pe Benotte, înalt și roșu, cu mâinile în pantalonii lui
largi, stând în picioare în spatele Sanusei. Lumina soarelui intră
pieziș pe fereastră, îi cade pe față și îi punctează obrazul cu pete
mici, maronii.
- Eu exersez iar el se apropie de mine și mă atinge...
- Unde te atinge, întreb nemulțumit de povestirea asta
cam fără rost. Mai bine ne-am juca ceva.
Mi se pare total neinteresant. Credeam că o atinge vreun
animal, ceva periculos. Sau că iese ceva cu multe brațe scârboase
din pian.
- Mă atinge pe spate cu pantalonii. Încet. Câte puțin. Și
prin pantaloni îi simt genunchii. Eu exersez pe clape iar el mă
atinge pe spate cu genunchii.
Mă gândesc... De ce ar vrea domnul Benotte să o atingă
pe Sanusa cu genunchii pe spate? Mi-l imaginez în spatele
Sanusei, părul ei lung și negru ajungând până la genunchii lui în
_________________________________________________________________
timp ce părul lui roșu îi cade peste ochi. Sanusa cântând la pian.
Camera vibrând de sunetele clapelor și de respirațiile lor. Nu
înțeleg mare lucru dar e ca într-o carte.
- Și pe urmă, zice Sanusa încet, desenând în continuare
cu degetele drumuri întretăiate prin nisipul din fața ei și
urmărindu-le absentă cu privirea, se apropie și mai mult de mine.
Se apropie și mai mult de ea?!
- Cum, Sanusa? Cum adică se apropie și mai mult de tine?
Păi, nu e deja lângă tine?
Brusc, în spatele nostru se aude un clipocit în apă. Inima
îmi sare speriată. Mă întorc repede și mă uit. Nu se vede nimeni
și nimic. E vreun pește care a sărit să prindă din aer vreo insectă.
Sanusa nici măcar nu a tresărit. Fata asta este la fel de curajoasă
ca un băiat.
- Cum adică se apropie și mai tare de tine? o întreb iar.
Ea strâmbă din colțul gurii. Apoi strâmbă și din celălalt.
Nu mai știu ce să înțeleg. Zice mai departe, la fel de încet:
- Păi, când se termină pagina la partitură și trebuie
întoarsă, nu mă lasă pe mine să o întorc. O întoarce el. Dar el este
în spatele meu. Înțelegi? Și ca să poată să o întoarcă, trebuie să
se aplece în față. Și ca să se aplece în față, trebuie să se aplece
peste mine. Întinde mâna până la stativ și atunci mă atinge cu
corpul lui, din spate. Mă atinge peste umeri și peste cap și peste
obraji. Ca să ajungă cu degetele la partitură trebuie să stea
aplecat pe deasupra mea. Și după ce pune degetele pe partitură,
le ține nemișcate pe ea de parcă nu ar fi hotărât dacă să îi
întoarcă pagina înainte sau înapoi.
Ce ciudățenie, mă gândesc... Îl văd pe domnul Benotte
arcuit peste ea iar pe Sanusa ghemuită sub el. Sanusa vorbește
frumos despre toate lucrurile astea! De parcă ar citi dintr-o carte.
_________________________________________________________________
De ce nu vrea oare Benotte să dea pagina mai repede la portativ

și preferă să stea arcuit peste Sanusa? Nu e mai greu așa?
- Și, știi, zice mai departe Sanusa coborând vocea și mai
mult, în timp ce stă așa, îi simt ceva din pantaloni cum se freacă
de corpul meu.
O vibrație care nu știu de unde pornește și unde se
termină îmi trece prin corp încoace și încolo sub forma unei
neliniști. Ceva din pantalonii lui se freacă de Sanusa?! Devin
foarte atent. Îmi vine să fac ceva. Parcă m-aș ridica în picioare să
alerg o tură până la bolovani și înapoi. Parcă aș arunca o piatră
plată pe apă să fac ochiuri. Țâțele ei goale sunt chiar în dreptul
ochilor mei și abia acum îmi dau seama că încep să mă atragă într-
un fel în care nimic nu m-a mai atras vreodată. Nici măcar
bomboanele cu ciocolată din import din cofetăria de lângă
biserică. Nici mașinuțele cu roți din cauciuc adevărat. Mă atrag,
dar nu știu către ce mă atrag țâțele Sanusei. Adică, ce să fac eu
cu ele și cu atracția asta? Și ochii Sanusei sunt mai frumoși decât
mi se părea până acum câteva zile. Se uită drept în ochii mei când
îmi povestește lucrurile astea iar ochii ei mă atrag. Doar că, ce să
fac eu cu atracția asta? Poate doar să mă mișc un pic pe nisip.
Deja stăm foarte aproape unul de altul. Dacă m-aș mai mișca vreo
trei centimetri, aș putea să îi ating cotul ei cu cotul meu.
- Cum adică cu ceva din corpul lui? întreb și chiar mă trag
puțin mai către ea.
Sanusa spune cu o înfiorare pe care nu o avusese până
atunci în voce.
- Păi, mă atinge cu ce au bărbații între picioare. Tu nu știi?
Cu pula lui, zice ea încet.
Mă uit o clipă în ochii ei apoi îmi las privirea repede în
pământ. Suntem așezați pe nisip atât de aproape unul de celălalt
_________________________________________________________________
încât îi simt mirosul transpirației. Cuvântul ăsta mă rușinează

îngrozitor. Dar, într-un mod cu totul contrar, mă și atrage și mă
neliniștește. Pentru că l-a spus ea și nu eu, pare mai suportabil.
Aproape normal. Electrizarea pe care o simțisem ceva mai
devreme mă traversează din nou. Îmi vine și mie să o ating pe
Sanusa. Dar nu știu cu ce. Cu fruntea. Sau cu nasul. Ceva mi se
încălzește nefiresc de mult între picioare și mă doare.
- Te atinge cu pula lui? zic eu, îngrozit de curajul de a fi
pronunțat în fața ei cuvântul acela teribil. O privesc în ochi și cu
cât ea îmi susține privirea mai intens, cu atât sifonul care circulă
prin mine devine mai fierbinte și mai pișcător. Suntem deja foarte
aproape unul de celălalt.
- Da, mă atinge cu pula lui pe spate, zice ea încet. O simt
sub pantalonii lui când se întinde peste mine să dea pagina. E
groasă și lungă. O simt cum mi se așază pe umăr și pe gât și mi se
apasă acolo în timp ce el stă aplecat pe deasupra mea cu
degetele pe partitură.
Brusc, îmi dau seama că tot ceea ce spune Sanusa este
un secret de moarte. Mă cuprinde o vibrație a cărnii cum nu am
mai simțit niciodată. Toată mintea mea se umple brusc de pula
lui Tutunaru. Lungă și groasă. Îmi amintesc cum sălta în sus și în
jos acolo între picioarele lui ca un animal care voia să scape. Cum
se repezea înainte când el o freca, umflată, ca un caltaboș de la
alimentara. Aș vrea să fac ceva. Sau măcar să spun ceva dar nu
pot. Mă uit la ea, hipnotizat de povestea asta grozavă în care
Benotte se amestecă cu Tutunaru, și ea se uită la mine. Ochii ei
negri s-au îngustat. I-a închis pe jumătate, de parcă ceea ce
povestește i-ar aminti de o întâmplare care o face să simtă din
nou o emoție intensă.
_________________________________________________________________
- Și când se așază acolo lângă gâtul meu, aproape de

bărbia mea, pula lui zvâcnește.
Îmi este cu neputință să înțeleg.
- Cum adică zvâcnește? întreb încet, emoționat.
Abia mai respir.
- Adică se mișcă. Se mișcă brusc, în sus și în jos. Sau
înainte și înapoi, chiar pe corpul meu. Uneori o simt cum îmi
zvâcnește pe umăr, alteori mai aproape de gât, alteori de
bărbie... Zvâcnește iar vârful ei îmi atinge bărbia, repetat. La fel
cum mă atinge și cum mă linge Pongo cu botul când mă joc cu el
pe canapea.
Ceva mă năucește. Soarele. Ochii Sanusei. Întind mâna și,
fără să știu ce fac, îmi apropii vârful degetele de una din țâțele
Sanusei. Îi ating sfârcul maroniu al tâței drepte, care e mai
aproape de mine. Ea nu zice nimic. Își lasă privirea în jos și se uită
la țâța ei și la degetele mele care îi ating sfârcul. Părul îi atârnă
drept chiar pe lângă sfârcul pe care l-am prins între degete. E
foarte gros. Îl pipăi cu o curiozitate fără margini. Ea se uită direct
la sfârcul pe care i-l frământ și, uitându-mă la ea cum se uită la
propria ei țâță, simt cu groază cum ceva neobișnuit se petrece
între picioarele mele. O să mi se vadă prin chiloți. Iau degetele de
pe sfârcul ei, îmi las mâna pe lângă corp cu o dorință inexplicabilă
de a mi-o pune între picioare. O pun însă pe nisip. Ea își lasă capul
într-o parte, închide pe jumătate ochii și, atingându-se cu mâna
peste sânul pe care i-l frământasem eu cu puțina vreme mai
înainte, spune încet:
- Știi, partiturile, unele dintre ele au și câte zece pagini. Pe
unele dintre ele trebuie să le reiau pentru că mai greșesc notele.
Și după ce îi simt pula zvâcnindu-mi în bărbie de atâtea ori, mă ia
așa, o amețeală și o plăcere stranie care îmi face toată mintea și
_________________________________________________________________
tot corpul să se învârtească la fel ca atunci după ce cobori din

călușei. Înțelegi?
Iar apoi, după o clipă de pauză, adaugă cu o seriozitate
de care numai un om mare poate fi în stare.
- Mă extenuează!
Știu cum este în călușei, tocmai ce au fost la noi în oraș.

Și ar trebui să spun ceva dar nu sunt în stare să scot niciun cuvânt.
Sunt vrăjit! Se vede că de fapt încă nu am cu adevărat
doisprezece ani. Privind peste apă, Sanusa adaugă încet:
- Și după ce plec de la ora de pian, rămân așa, pentru tot
restul zilei, extenuată. Uneori chiar și a doua zi...
Îmi este frică că timpul se va opri în clipa asta de
stupefacție în care stăm amândoi lângă apă și ne privim în ochi și
că vom rămâne în poziția aceea pentru tot restul vieții. Ce lucru
ciudat i se întâmplă Sanusei! Și cât de neobișnuit se răsfrânge
asupra mea ceea ce îmi povestește. Puța mea e mică dar,
ascultând-o pe Sanusa, s-a făcut mai mare. Și mă doare. Și cât de
multe cuvinte deosebite știe, Sanusa! Cred ca și ea a luat premiul
întâi la școală în clasa în care e ea. Da, precis și ea a luat premiul
întâi!
_________________________________________________________________
Capitolul 24
- Ce faci, Kuppi?
Cobor scările în fugă. Nu pot să cobor scările decât în
fugă. E Mișko. Stă așezat în fund pe ultima treaptă a scărilor și
mănâncă o felie de pâine cu magiun. Doamna Strugario face un
magiun foarte, foarte bun.
Ajung în dreptul lui și mă opresc.
- Salut, zic. Nu fac nimic.
Mă așez lângă el cu fundul pe treapta de ciment.
- Vrei și tu puțin? Și îmi întinde felia cu magiun.
Mușc și eu o data. Cât pot de mult. Mișko nu e un băiat
rău. Mestecă cu amândouă fălcile pline. Aceleași fălci cu care
sună îm cornul de aur. Mestec și eu magiunul. E bun. Mă gândesc
că dacă mi-a dat el magiun trebuie să îi dau și eu ceva lui. Dar am
buzunarele goale. Tata zice că noi suntem săraci. Și că asta e o
cinste. Cinste, adică un fel de medalie cum poartă el de Ziua
Națională când merge țeapăn la braț cu mama, pe lângă Muzeul
cu Manechine.
Pe ușa din spate a blocului intră Jeos, cu ochii lui de
broscoi.
- Salut, băi! Ce faceți?
- Stăm.
Stă și Jeos lângă noi, sprijinit de balustradă. Suge dintr-o
bomboană.
Despre Sanusa nu am să spun niciodată nimic, nimănui!
- Mergem la Insulă? întreabă Jeos mutând în gură
bomboana dintr-o parte în alta.
Mișko mestecă magiun.
_________________________________________________________________
De aceea, e lucru știut, el nu poate lua o hotărâre atât de

importantă până nu termină de mestecat și înghițit. Iar Mișko
întotdeauna mănâncă tacticos, fără grabă.
- Mergem, zice el într-un târziu.
Apoi, către mine:
- Du-te, bă, și spune-i lui Deksi și lui Dede să iasă și
ei.
Atât aștept. Sar în picioare și o tulesc!
După ce ieșim din porumb încetăm să mai fim indieni și

devenim, pentru scurt timp, noi înșine.
Cărarea șerpuie printre copacii năpădiți de ciuperci și de
lianele înnodate unele cu altele. Pentru că e îngustă, pe cărarea
aceasta nu putem merge decât în șir indian și de aceea de cele
mai multe ori pe ea, ca și pe cea din porumb, suntem indieni
războinici și neînfricați. Țipăm din când în când. Încordăm arcuri
imaginare și țintim păsări galbene și albastre care trec în viteză
peste capetele noastre. Aruncăm cu bețe prin crengi. Facem ca
maimuțele sau ca gonacii de vânat. În față merge Dumi, care este
la cercul de gimnastică de la Școala Sportivă și care dă mereu,
fără un scop anume, cu picioarele în trunchiurile copacilor sau în
mușuroaiele de pământ de pe marginea cărării.
Ne oprim lângă un mușuroi de furnici pe care îl
zgândărim de fiecare dată când trecem pe lângă el. Mișko îi trage
un șut, pentru că are dreptul, numai că de data asta Mișko pare
mai nervos și șutul e mai puternic.
Pământul și furnicile zboară mai mult prin aer, în toate
părțile.
-Îmi bag picioarele în el de examen! zice el supărat, fără
nicio legătură cu mușuroiul.
_________________________________________________________________
Și îi mai trage un picior.

Mai zboară câteva furnici și cad prin ierburi în timp ce
altele, aterizate deja, încep să se întoarcă înapoi la locurile lor.
- Examenul la trompetă? întreabă Dumi trăgând și el un
șut, în calitatea lui de posibil secund, în ce a mai rămas din
mușuroi.
Pentru Mișko, în puținul lui orgoliu de copil gras care nu
vrea de la viață decât pâine cu unt și magiun, să îi numești cornul
englezesc o trompetă, e un fel de înjurătură de mamă. Iar maică-
sa face prăjituri din alea din care ar mânca și un mort. De aceea
se uită la Dumi cu disprețul unui rinocer care tocmai a întâlnit un
guzgan mic și răpciugos pe care intenționează să îl îngroape
instantaneu într-un chintal de bălegar. Chintal e când e o sută.
- Aia nu e trompetă, băi afonule! E corn englezesc.
Pe Dumi chestiunea îl lasă cu totul impasibil. Dar, cu totul
pe neașteptate, pe mine mă neliniștește foarte tare.
- Voi dați examen la corn englezesc? îl întreb pe Mișko.
- Păi sigur că dăm. Săptămâna cealaltă. Voi la vioară când
dați?
Mă ia cu frisoane. Despre ce dracu de examen vorbește
și prostul ăsta de Mișko? Noi să dăm examen la vioară? Mie nu
mi-a spus nimic domnul Predesso.
- Păi noi nu dăm, zic eu.
Mișko nici nu se uită la mine, se caută după nu știu ce
mentosană prin buzunare. Zău dacă nu zici că e un dobitoc!
- Ei, nu dați! Toată lumea dă examen de sfârșit de an. Ne-
a anunțat săptămâna trecută. A venit ordin. Ca să vadă cui mai
lasă instrumentele și la anul.
E cald al naibii dar pe mine mă ia cu frisoane. Săptămâna
trecută nu am fost deloc la Școala de Muzică. Cine știe ce ordine
_________________________________________________________________
or fi primit copiii. Nu mai zic nimic. Trag și eu, cu multă ciudă, un

șut în restul de mușuroi. Doar că nimeresc într-o piatră și mă dor
degetele ca dracul. Mă fac că nu am nimic și, după ce am devastat
mușuroiul fără motiv, pentru că mie îmi este milă de furnici, o
pornim toți pe cărarea îngustă care duce la Insulă printre crengi
pline cu spini.
Mi-a stricat tot cheful, prostul ăsta de Mișko. Cum dracu
să dau eu examen la vioară săptămâna viitoare? O să mă omoare
tata în bătaie pentru că ăștia or să îmi ia vioara înapoi. Mă bate
cu centura aia cu ținte și o să îmi facă găuri în carne. Pe urmă
găurile se învinețesc, pe urmă se îngălbenesc. Dacă e vară, se
strâng muște la ele pentru că faci puroi. Și te dor de mori. Puroi
nu ai mereu în tine, doar când te înțepi într-un cui. Dar pentru joi
eu am vorbit cu Sanusa să mergem la plajă și să facem baie, să
fim iar împreună. Pentru că acum îmi place foarte mult să fiu cu
ea. Să o văd și să o simt pe lângă mine, așa, fără vreun motiv. Să
mergem pe drum împreună, unul lângă altul, ea cu jumătate de
pas în urma mea pentru că eu trebuie să mă lupt primul cu orice
dihanie ar apărea de printre copaci. Să vorbim. Să ne atingem. Să
ne învăluie soarele. Și acum tâmpitul ăsta de Mișko cu examenul
lui! Ce prostie de examen! Eu nu am vrut niciodată să merg la
vioară. Tata a vrut. Să cânt la masa aia de scânduri din curtea cu
vișini când mergem la bunica, să se strângă lumea din sat și să
zică: ia uite, ăsta mic al lui Gabalt, cântă la vioară! Bă, ce al dracu
și ta-su ăsta! Iar pe mine scândurile mesei mă
zgârie mereu la coate, la brațe…
Cum o să fac? Oh, mi-e frică!
Dacă aș putea să adorm.
Chiar acum!
_________________________________________________________________
Capitolul 25
Dar nu adorm.
Dimpotrivă. Devin foarte atent. De parcă pe mine anume
mă urmărește acum cineva.
Am ajuns pe Insulă și, pentru că suntem în țara noastră
independentă unde facem ce vrem noi, ne-am dezbrăcat, care în
chiloți, care în puța goală și ne începem viața de indieni. Insula
este a noastră, am declarat-o stat independent iar Deksi și cu
mine, ajutându-ne de un manual de topografie militară pe care l-
am furat eu de la tata, i-am făcut harta cu curbe de nivel. Nu are
decât două curbe de nivel. Am împărțit insula în șase comitate
trasate cu roșu și fiecare din noi și-a primit partea. Comitatul
meu, colorat pe hartă cu galben, e pe la capătul celălalt al insulei
și, deși sunt conștient de îndatoririle care îmi revin din calitatea
de comite, încă nu am reușit să ajung acolo din cauza mărăcinilor.
Mie mi-au dat partea cu mărăcini pentru că sunt cel mai mic și nu
am putut să fac scandal. Dar mie îmi convine și așa. Nu e puțin
lucru să ai un comitat al tău pe care să îl conduci la vârsta mea.
Să văd cum merg lucrurile, poate mai târziu am să construiesc și
o colibă acolo. Și să aduc poate și o masă. Și un scaun. O să mă
ocup de ea mai târziu, după ce o să alegem o stemă și o să batem
monedă pentru țara asta. Acum am de strâns crengi și vreascuri
pentru foc. Deksi a aranjat pietrele în formă de cerc pentru a face
vatra ca ale pieilor roșii iar Mișko s-a așezat în fund și dă indicații,
sprijinit de copacul ăsta mare în care ne suim ca ne aruncăm în
apă. A găsit o pană lungă de cioară prin iarbă și și-a pus-o strâmb
în freză. Îmi vine să și râd când mă uit la el. Deși uneori mi se pare
deștept, dacă stau bine și mă gândesc, de cele mai multe ori
_________________________________________________________________
Mișko e doar gras și prost. Nu avem căprioare sau iepuri vânați

cu arcurile pe care să îi frigem pe jar, pentru că nu avem arcuri,
dar avem cartofi furați de Dede din cămară de la Tanti Modor la
care lasă maică-sa cheia când pleacă la serviciu.
- Sare avem? întreabă Mișko din postura lui de șef de trib.
Dar nu îi răspunde nimeni pentru că exact în momentul
acela se întâmplă ceva groaznic: din mărăcinișurile insulei,
dezbrăcat până la brâu și cu niște chiloți largi și murdari pe el care
îi atârnă până deasupra genunchilor, cu ochelari groși pe nas, cu
picioarele goale și cu o cămașă roșie murdară la sub brațul mâinii
drepte, apare mergând încet și îndreptându-se spre noi, zgâriat
pe umeri de crengile și spinii hățișului, Tutunaru.
Tutunaru însuși!
Ne tragem un pas înapoi și rămânem într-un
semicerc în jurul focului, cu spatele la apă. Ce dracu caută
Tutunaru aici? Vine spre noi și se oprește chiar lângă foc.
Mi-e frică!
Mi-e al naibii de frică!
Doar că, cu totul pe neașteptate, Mișko, de acolo de
unde stă el rezemat cu spatele de pom, îl întreabă dintr-o dată,
vesel și dezinvolt:
- Ce faci băi, labagiule?
Ah, ce dobitoc e și Mișko ăsta! Poate se enervează
Tutunaru și ne omoară pe toți! Toată lumea știe că taie gâtul
copiilor cu fierăstrăul. Acum nu are niciun fel de fierăstrău la el
dar poate îl ține ascuns prin tufișuri și îl scoate. Nu mai are deloc
păr în cap și barba nerasă îi este albă și țepoasă. Se uită la noi prin
ochelarii lui groși ca fundul de borcane, pe rând ca și cum trebuie
să recunoască pe cineva. Nu zice nimic, doar se uită la fiecare din
noi și se pocnește cu palma pe spinare ca să alunge muștele
_________________________________________________________________
strânse la sângele scurs dintr-o zgârietură. Mă ia un fel de

tremurat. De ce dracu se uită Tutunaru la mine mai mult decât la
ceilalți? Se mai pocnește o dată cu mâna peste spate apoi face
ceva care îmi dă fiori. Ocolește focul și vine un pas în față, către
mine. Vine în fața mea, se apleacă puțin ca să mă vadă mai bine
și mai de aproape și, cu o voce groasă, mă întreabă ceva care mă
paralizează de spaimă:
- Tu cânți la vioară?
_________________________________________________________________
Capitolul 26
Dacă m-aș bărbieri cu o lamă bună, pielea de pe obraz mi-

ar arăta mai fină și mai proaspătă și asta m-ar face să mă simt mai
sigur pe mine și mai îndrăzneț. Mi-aș inspira încredere, cum că
sunt, adică, un bărbat atrăgător care merită să fie respectat, și
poate că aș găsi curajul să deschid cu ea discuția despre
scrisoarea asta nenorocită. Oricum, până la urmă va trebui să îi
spun Melindei despre scrisoare și să o lămurim odată pentru
totdeauna, pentru că altfel suspiciunea mă va infecta mereu cu
nesiguranță iar eu voi supura iar și iar, ca de o bubă rea...
Nu ar fi, oare, mai bine să mă prefac că nu știu nimic? Că
nu s-a întâmplat nimic și să încerc să uit totul? Că nu am găsit și
nu am citit nicio scrisoare? Că mi s-a părut doar?
Poate ar fi mai bine, dar nu cred că pot. Dacă nu știi
cum s-a întâmplat un lucru, întotdeauna îți închipui că s-a
întâmplat cum e mai rău. Dacă știi, atunci el nu mai are decât o
singură posibilitate, adică doar aceea în care s-a și întâmplat. Dar
cum să îmi găsesc puterea asta acum, când în oglindă văd doar
un bărbat urât și îmbătrânit, fără slujbă, fără agoniseală, lipsit de
mijloace elementare de trai în străinătatea asta care mă
înconjoară și în care nu mă obligat nimeni să vin? De ce ar vrea o
femeie tânără și frumoasă cum este Melinda, care nu îmi este
datoare cu nimic, să îmi dea mie explicații și lămuriri despre ce
face ea? Sau, mai degrabă, sper, despre ceea ce nu face. Nici nu
suntem căsătoriți și prin urmare nu am nici măcar îndreptățirea
legală să îi cer explicații. Eu nici nu am contract de luare în spațiu.
Și acum țin minte cum a rânjit pe sub mustață și a scăpat doi
clăbuci mici printre buze inginerul ăla scârbos în momentul în
_________________________________________________________________
care a întrebat pe cine trece în contract. Iar ea a sărit repede că

pe ea, pe ea doar, că e suficient! Prin urmare, din punctul de
vedere al serviciului de evidență a populației eu nu exist. Doar
Dumnezeu ar putea, cu o oarecare aproximație, să știe unde
sunt. Dacă dispar, nu știe nimeni. Și nimeni nu îmi simte lipsa.
Toată apropierea noastră s-a petrecut printr-o logică și o curgere
necontrolată de nimeni. Ne-am trezit că un gest sau altul al unuia
dintre noi place celuilalt și lucrează în imaginația lui. Că o poveste
sau alta spusă de unul dintre noi devine pentru celălalt ceva
special. Că ne dorim prezența și atingerea. Ne-am trezit luând
micul dejun împreună, împărțind zilele pe sarcini, făcând planuri
pentru a doua zi, mergând împreună la cumpărături, adormind
împreună, trezindu-ne împreună.
Iubindu-ne.
Certându-ne.
Iubindu-ne.
Trebuie totuși să mă bărbieresc. Melindei îi plac foarte

mult bărbații îngrijiți, strălucitori, ca manechinele din magazinele
de lux, proaspăt scoși din cutie, cu părul de plastic pomădat încă
și sclipind în lumina neoanelor. Asta o impresionează deosebit, îi
emoționează ovarele și îi pornește fabulația intimă și aseptică
prin care defilează personaje imaculate cu care ea se
solidarizează și alături de care se simte mult mai specială decât
se simte alături de un bărbat nebărbierit și nedormit. Un bărbat
proaspăt ras, mirosind a o loțiune scumpă, de marcă, o
valorizează mult mai mult decât unul neras și obosit. Iar ea
trebuie neapărat să arate mereu celorlalți că are valoare. Că e
cineva. Chiar și ei însăși. Dimineața, sau la orice altă oră din zi
când se uită în oglindă, trebuie să se vadă că e cineva. Să se vadă
_________________________________________________________________
că are valoare. Nu contează de unde e luată, nu contează cum e

obținută, dacă e a ei sau doar luată cu împrumut pentru o tură
prin oraș. Doar să fie convinsă că arată bine... Nu o să mă pot
bărbieri și a trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai
făcut-o. Alteori o săptămână mi se părea că zboară ca vântul dar
în fața oglinzii din baie, cu pijamaua mototolită de somnul agitat
și cu figura asta de pacient dement care și-a neglijat tratamentul,
îmi dau seama că timpul nu zboară. Nu, nu, cu timpul se întâmplă
altceva. Timpul nu zboară. Timpul nu are aripi. Timpul este o
ceață care stă pe loc. Cel care zboară hai-hui prin pâcla asta
moale lăsându-se în fiecare clipă în urmă și abandonându-se
nepăsător memoriei, sunt eu. Aripile mele nu sunt ca ale
păsărilor, penate, și nici ca ale peștilor zburători, înotătoare, ci ca
cele ale lăcustelor, mici și străvezii, și la fel ca al lor îmi este
zborul. O țopăială. Salturi bruște după salturi bruște. Desfac aripi
mici de chitină pentru salturi grăbite, necalculate și aterizez
neatent pe reliefuri întâmplătoare și nesigure. Iar din
succesiunea aceasta de salturi la întâmplare am ajuns aici în fața
oglinzii și îmi văd ochii ăștia din care iese un fum toxic cenușiu
care se amestecă cu oglinda. Singur și dezorientat într-o baie în
care canalizarea pute și în care se aude obsesiv ploaia.
Sunt aici pentru că o iubesc pe Melinda.
Pentru mine dragostea este o halucinație continuă,

colorată în benzi înguste care se învârtesc cu repeziciune.
Granița dintre dragoste și fantastic se șterge de tot astfel că,
făcând un pas la stânga sau la dreapta, ajung direct în poveștile
cu zâne și feți frumoși sau în palate de cleștar scufundate în mări
de mărgean. Mă ridic la nori și călătoresc printre stele ca și cum
m-aș duce la serviciu sau la vreun client. Mă arunc de pe Lună pe
_________________________________________________________________
Marte cu aceeași ușurință cu care aș sări peste o baltă mică de pe

trotuar ca să nu îmi murdăresc pantofii. Și nu, mersul ăsta printre
stele sau scufundarea în mări fermecate nu este vreo invenție de-
a mea sau vreo metaforă poetică. Nicidecum. E ceva real. Ceva
care mi se întâmplă în orice moment al zilei, indiferent dacă în
clipa aceea sunt pe trotuar cu servieta în mână sau dacă ea e
trântită undeva, pe spate, goală, iar eu pândesc cu nasul și cu
buzele la doar câțiva centimetri de abdomenul sau de păsărica ei
și îi trag pe nas mirosurile halucinogene. Circul între cer și pământ
cu aceeași ușurință cu care mă duc la piață sau la supermarket ca
să iau carne tocată, măsline, foi de dafin sau brânză proaspătă.
Merg pe stradă la câțiva centimetri distanță de sol cu vioiciunea
unui campion olimpic și aș putea să fac înconjurul pământului la
fel de repede și ușor cum m-aș duce să duc gunoiul la tomberonul
din spatele blocului. Dar cel mai de necrezut și în același timp cel
mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă
îndrăgostesc este extincția. Femeia iubită se transformă într-o
vietate iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de
antropologie, zoologie sau patristică. Femeia iubită nu seamănă
cu nimic altceva de dinaintea ei și cu nimic de după ea. Ea devine
o ființă primordială și cosmogenetică aruncată pese cer și peste
clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda
următoare și fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ,
aș deveni brusc o gelatină scursă într-un canal menajer. Brațele
ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine
altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de
cult. Ea însăși devine un cult căruia îi devin un adept fanatic. Dar
spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să
fiu și să rămân singurul adept și singurul practicant al acestui cult.
Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ocheade cu
_________________________________________________________________
subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel

decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată
cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârșitul lumii! Pentru
că femeia aceasta este însăși lumea, în totalitatea ei. De aceea,
pentru mine, zilnic, sfârșitul lumii este o chestiune reală, practică,
o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans
chiar și la cele mai mici bănuieli sau îndoieli.
Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni.
Mi-e atât de frică!
Mi-e îngrozitor de frică de sfârșitul lumii!
_________________________________________________________________
Capitolul 27
Ca și acum.
Bag mâna în buzunar și scrisoarea este tot acolo.
O scot și o despăturesc pentru a mia oară. O știu pe dinafară. Nu
o mai citesc, doar mă uit la ea. Mi-l imaginez pe bărbatul care se
dezbracă grăbit și pofticios în fața Melindei. Rămâne gol, cu
sexul întărit ca o sârmă groasă oțelită, acolo lângă patul pe care
urmează să își bage partea aia din el în femeia mea. Femeia mea
pe care o iubesc. Mi-o imaginez pe Melinda goală atingându-i cu
mâinile ei mici ca de păpușă, sexul, ducându-l din când în când la
buze ca pe un aliment gustos și lăsându-l să îi alunece în gura ei
mică printre buzele făcute roată în jurul lui. Mi-o imaginez cum îi
zâmbește când el o încalecă, cum își desface picioarele frumoase
și îl invită și îl lasă să îi pătrundă viscerele care îi alcătuiesc ultima
intimitate pe bărbatul acesta anonim, uluit el însuși de așa
pleașcă de femeie frumoasă căzută pe capul lui. O văd pe
Melinda închizând ochii și înfierbântându-se de plăcerea care
începe să crească în vintrele ei ca o flacără în timp ce bărbatul o
penetrează din ce în ce mai adânc. Geme. E luată și dusă de
dăruirea aceea întâmplătoare, nemotivată, în depărtarea unei
plăceri care nu are nimic în comun cu mine. Eu nu mai exist.
Depărtarea în care a plecat mă șterge de pe pământ și din
memoria ei. Nu există decât ea, cu usturimea aceea stranie și
dumnezeiască dintre picioare, cu bărbatul acesta anonim care,
pentru că e proaspăt ras, că nu e prea gras, are nasul drept și
mâine va dispărea oricum pentru totdeauna, nu pare
dezgustător. Ba pare de dorit. O da, asta înseamnă să fii femeie!
Mi-o închipui prăvălită pe spate pe pat, încapsulată în plăcere ca
_________________________________________________________________
într-o bulă de aer încins, aromat și cu un supliment de oxigen. Ea

cu sine și cu organul celuilalt bărbat în interiorul ei. O femeie
străină, anonimă istoric și afectiv, plecată în clipa aceea
iremediabil din viața mea.
Hârtia îmi tremură în mâini.
În chiuveta din baie văd câteva fire de nisip, de parcă
cineva s-a spălat după ce a fost la plajă. De unde o mai fi ajuns și
nisipul ăsta aici?
Mă uit în oglindă și văd un bărbat care arată bătrân și
neîngrijit.
Mă gândesc, la întâmplare, că mâine iar nu o să am
cartelă de interfon cu care să intru în scară.
De fapt, ce am eu aici? Vreo două perechi de pantaloni și
vreo trei tricouri. Ah, da, și mi-am cumpărat și o geacă galbenă,
din aceea fosforescentă ca a gunoierilor la care, când a văzut-o,
Melinda a strâmbat din nas. Nu știu dacă din pricina prețului sau
a culorii. Mie mi s-a părut ieftină și tocmai de aceea am și
cumpărat-o. Noroc că mi-am cumpărat mai mulți pantofi în Sud,
când îmi mergea bine și am acum ce încălța. Dar s-au scâlciat ca
naiba. Până și amintirile încep să mi se șteargă, să se scâlcieze la
fel ca pantofii. Sunt lucruri pe care nu mi le mai aduc aminte cu
exactitate. Fără amintiri, omul cade bolnav la pat și moare în
câteva zile.
Doamne, cât aș vrea să adorm!
Dacă aș putea să adorm!
_________________________________________________________________
Capitolul 28
Dar nu adorm. În baie miroase a rahat de pe conductă.

Trebuie să ies dracului odată de aici și să vorbesc cu Melinda
despre scrisoare. Trebuie să vorbesc cu ea! Să o întreb când s-au
petrecut lucrurile alea! Trebuie să vorbesc cu ea despre
scrisoare!
Dar mirosul ăsta urât din baie mă paralizează și face ca
lucrurile să pară lipsite de importanță. Mă trec frisoane la gândul
că, întrebând-o, aș putea să aflu ceva grav care să mă chinuie și
mai mult. Nu sunt încă suficient de nervos pentru a provoca
sfârșitul lumii fără să îmi pese de amputările cu care va trebui să
trăiesc pentru restul vieții.
- Tu știi de când nu am mai făcut eu dragoste? m-a
întrebat ea, ghemuită goală sub brațul meu.
- De când? am întrebat eu, mai mult în glumă.
S-a uitat la mine ca și cum urma să spună o grozăvie care
o înfricoșa. Avea în och privirea aceea dusă a omului care face un
efort să își aducă aminte ceva petrecut cu foarte multă vreme în
urmă. Când în sfârșit vorbește, vocea îi vibrează de parcă face o
destăinuire înspăimântătoare:
- De patru luni!
Intervalul acela i se pare la fel de lung ca și eternitatea
unei călugărițe dată la mânăstire de mică. Îmi caută cu ochii
înțelegerea și compasiunea și mă întreabă din nou:
-Îți dai seama?!
Apoi adaugă calm, adânc, ca într-un scurt extaz mistic:
- Așa sunt eu! Dacă nu îl iubesc, nu pot să mă culc cu un
bărbat.
_________________________________________________________________
Și și-a pus obrazul pe pieptul meu gol.

Doamne, cât de mult m-au bucurat atunci! Sunt exact
cuvintele ei. Și, de ce mi-ar fi spus așa ceva dacă ea ar fi făcut
dragoste cu un alt bărbat cu doar câteva zile mai devreme?
Pentru ce era nevoie să inventeze o confesiune de care nu avea
nimeni nevoie? Pentru că nu avea niciun fel de rost să îmi
destăinuie un lucru pe care nu i-l cerusem și pe care nimeni nu i l-
ar fi cerut apoi vreodată. Singura explicație logică e că, într-
adevăr, până în clipa aceea ea nu mai făcuse dragoste de patru
luni de zile. Și deci atunci spusese adevărul. Dar dacă nu mai
făcuse dragoste de patru luni de zile, atunci înseamnă că s-a
întâlnit și s-a culcat cu individul ăsta care scrie scrisoarea DUPĂ
ce m-a întâlnit pe mine. S-a întâlnit și s-a culcat cu el după ce noi
am făcut dragoste. Imediat după. Pentru că individul spune așa
în scrisoare ”Ah, cât de mult îmi place să îmi amintesc de țâțele
tale mici, feciorelnice, cum mă jucam cu ele și le sărutam în
parfumul de liliac care venea pe geamul sufrageriei.” Au făcut
dragoste în sufragerie… Nu au mai putut aștepta, s-au aruncat
unul asupra altuia, acolo, pe mobila din sufrageria ăstuia… Și cu
patru luni înainte nu era nicăieri nici urmă de liliac. Era ianuarie și
era un ger de îți crăpa puța în sufragerie! În ianuarie nu stă nici
dracul cu fereastra deschisă la sufragerie în timp ce se joacă cu
niște țâțe mici și feciorelnice. Ba, mai mult, din scrisoare reiese
că lucrul acesta nu s-a întâmplat numai o singură dată. Ci de mai
multe ori. Iar în timpul ăsta ea nu numai că se culca cu mine dar
îmi spunea deja că mă iubește… Oare chiar e posibil? Noi să ne
facem deja planuri de viitor împreună iar ea, dintr-un capriciu, să
se culce în timpul ăsta cu altcineva? Dar dacă nu o făcea doar
dintr-un capriciu? Dacă de fapt o făcea dintr-o obișnuință? Dintr-
o obișnuință a capriciului?
_________________________________________________________________
Ahh… Mi-e atât de frică! Dumnezeule, mi-e atât de frică

încât simt că mă enervez foarte tare. Frica asta care mă cuprinde
începe să mă enerveze foarte tare! Iar eu când mă enervez foarte
tare, de cele mai multe ori fac lucruri de care mai târziu îmi pare
foarte rău.
Mă uit iar în oglindă. De ce dracu stau ca un prost în baia
asta care miroase și mă uit în oglindă?! De ce trebuie să stau eu
acum ascuns ca o cârtiță cuprins de frica de sfârșit de lume? Ah,
cât mă enervez! Cât mă enervez! Dacă aș putea să adorm!
Dar nu adorm!
Împăturesc scrisoarea, o bag la loc în buzunar și ies din
baie cuprins de un tremurat neobișnuit. Melinda este în
dormitor, lungită pe patul pe care l-am cumpărat de curând, și se
uită la televizor. E într-un halat galben, pe jumătate desfăcut.
Sunt nervos. Suficient de nervos. Mi-e teamă că sunt suficient de
nervos ca să provoc sfârșitul lumii. Apăs clanța cu putere și intru
în dormitor.
- Vreau să te întreb ceva, zic și mă așez pe marginea
cealaltă a patului.
Nu îmi place deloc cum sună vocea mea. Alunecă și îmi
sună străin. Mă sperie pe mine însumi, ca un avertisment că
urmează să se întâmple ceva urât și străin de felul meu de a fi
care nu mi se poate întâmpla într-o voce normală.
Melinda se uită la televizor dar ea știe că atunci când eu
încep o conversație în felul acesta, urmează să se întâmple ceva
important. Ceva de care se teme. Se neliniștește dar nu își ia
privirea de la ecranul televizorului.
Vrea să pară impasibilă.
- Ce e? S-a întâmplat ceva?
_________________________________________________________________
Toată presupusa mea inteligență lingvistică și pricepere

în nuanțarea și echilibrarea limbajului dispar brusc. Din mine
rămâne doar un cimpanzeu incandescent, incapabil de a se
exprima altfel decât primitiv și minimalist.
-În primăvară ai fost cu cineva? o întreb și nu îmi iau ochii
de la ea.
Ea se uită în continuare la televizor. Inima îmi bate ca un
ciocan pneumatic. Simt cum îmi tresar, la întâmplare mușchii pe
mine. De răspunsul ei depinde tot conținutul vieții mele! Pe fața
ei nu se mișcă niciun mușchi. Nu pot citi nimic în avans.
-În primăvară?! întreabă ea ca și cum întrebarea mea era
una despre vreme, pe care nu o pricepuse suficient.
- Da, în primăvara asta, zic eu cu vocea aceea schimbată,
de antropoid. Ai fost cu cineva?
Ea însă înțelege neașteptat de repede sensul întrebării
mele.
-În primăvară am avut o aventură, da, zice ea de parcă îmi
spunea că tocmai a cumpărat un detergent nou.
Inima mi-o ia razna. Aerul dormitorului se rarefiază brusc.
Ceva mi se întâmplă cu vederea.
- Păi, când? întreb prostit, simțind cum mă înăbuș. - Nu
mai știu exact când, răspunde ea, pe aceeași voce egală,
controlată. În primăvară.
- Păi în primăvară eram deja împreună. Cum adică ai avut
o aventură în primăvară?
Ea se gândește puțin.
-Înainte de a fi noi împreună, spune.
Ah, cât mă doare propoziția asta. Pentru că ea, oricum aș
lua-o, înseamnă că o dată a mințit.
Ridic vocea.
_________________________________________________________________
- Melinda, după ce am făcut noi dragoste prima dată, tu

singură mi-ai spus atunci că nu mai făcuseși dragoste de patru
luni de zile. Eu nu te-am întrebat nimic. Tu mi-ai spus!
- Eii… face ea ca și cum m-ar lua la rost pentru așa
întrebare prostească. Am zis și eu așa, ce vrei, nu eram obligată
atunci să îți spun ție ce făceam. Nici nu ne cunoșteam!
Sunt surprins de întorsătura aceasta simplă la care nu mă
așteptasem nicio clipă. Și recunosc că, într-o oarecare măsură,
îmi convine. Da, îmi convine să mă fi mințit atunci decât să mă
mintă acum. Inima îmi bate nebunește. Îmi este o frică cumplită
de întrebarea pe care urmează să o pun:
- După ce te-ai culcat cu mine, te-ai mai culcat vreodată
cu altcineva?
Parcă aș fi sub apă, fără aer. Răspunsul ei este
insuportabil de important pentru mine.
Ea ezită puțin. Se gândește. Apoi zice ferm: - Nu, după ce
m-am culcat cu tine nu m-am mai culcat cu nimeni.
Îmi vine să țip de bucurie. Parcă am ieșit la suprafață
după ce am stat pe fundul apei până la epuizare. Respir! Dar asta
înseamnă că a mințit atunci. De ce nu mar minți și acum? Revin,
ceva mai încrezător:
- Juri?
- Jur!
Nu mă mai pot opri.
- Jură pe ce ai tu mai sfânt în lumea asta, îi spun. Jură pe
sănătatea fetiței tale că nu te-ai mai culcat cu niciun bărbat după
ce te-ai culcat cu mine.
Ea se uită pentru prima dată la mine de când am început
discuția asta. Probabil că arăt descompus și înfricoșător. Spune
mecanic, fără expresie:
_________________________________________________________________
- Jur pe sănătatea fetiței că nu m-am mai culcat cu niciun

bărbat după ce m-am culcat cu tine.
Toată tensiunea aceea otrăvită din mine iese brusc afară

prin jurământul Melindei. Ca o exorcizare instantanee și
extenuantă. Sunt convins că așa este pentru că știu cât de mult
își iubește Melinda fetița. Cel puțin sunt convins de un lucru. Și
anume acela că, de când suntem împreună, Melinda îmi este
credincioasă. Eliberarea este atât de bruscă încât îmi vine să râd.
Ar trebui să îmi fie de ajuns. Ar trebui să îmi dau naibii jos
pantalonii ăia de pe mine și să mă duc să fac un duș, să mă
bărbieresc, să mă parfumez. Excesul meu de interogație nu e
încă satisfăcut pe deplin. Întreb relaxat, aproape îngăduitor:
- Păi, și cu ăsta, de ce te-ai culcat?
Dă din umeri, ea însăși ieșită din corsetul de tensiune în
care o împinsesem.
- Arăta bine, zice ea.
Mă ridic de pe marginea patului și mă uit pe fereastră. E
întuneric de câteva ore. Mă duc să fac un duș și apoi să mă bag și
eu în pat alături de ea. Din cauza ușurării pe care am simțit-o după
jurământul ei, nu mai conta nimic. S-a culcat cu bărbatul acela
doar pentru că arăta bine? Atât?! Pentru că arăta bine?! Dar…
- Te-ai culcat cu un bărbat doar pentru că arăta bine?
întreb, bulversat de revelația asta. Păi, tu spuneai că nu poți să
te culci cu un bărbat decât dacă ești îndrăgostită de el.
Ea dă din umeri într-un gest care poate însemna orice și
se uită în continuare la televizor. Renunț să mai întreb. M-am
rănit deja până la sânge și m-am încărcat cu o îngrijorare nouă și
cu o nesiguranță chinuitoare. S-a culcat cu un bărbat doar pentru
_________________________________________________________________
că arăta bine... Dar în lumea aceasta sunt foarte mulți bărbați

care arată bine!
Câțiva dintre ei locuiesc chiar în cartierul nostru.
Și câțiva chiar în bloc cu noi.
Iar mie, acum câteva luni, ghemuită toată la pieptul meu,
mi-a spus, cu șoaptele pe care se fac destăinuirile cele mai intime,
că ea nu se poate culca cu un bărbat decât dacă simte ceva
profund pentru el…
Trebuia să înțeleg adică cum că pentru mine simțea deja
ceva deosebit, profund, fundamental… Capitolul 27
Plouă mărunt și e o zi de toamnă târzie, încărcată cu

cenușă și presimțiri rele atârnate negre de norii reci și umezi de
deasupra. Orașul este eviscerat și întors cu măruntaiele în afară
și toate pielițele lui lipicioase sunt acum la vedere întinse peste
trotuare și străzi sau atârnate de copacii desfrunziți. Asfaltul și
trotuarele sunt lipicioase. Aerul este lipicios. Nu știu de ce sunt
atât de obosit pentru că nu am făcut mare lucru. M-am trezit
devreme și nu am făcut nimic altceva decât am frunzărit o carte.
Dar de cum m-am trezit mi-au revenit în minte cuvintele Melindei
și nu mai pot scăpa de ele.
Îmi răsună în cap, iar și iar.
Mirosul acesta conține în el particule de durere și
moarte, de organe bolnave și de înmormântări grăbite și ieftine.
Îmi face rău dar trebuie să îl suport. Nu știu de ce sunt atât de
sensibil la mirosuri. În holul de așteptare sunt câteva scaune de
plastic și câteva persoane așezate pe ele, nemișcate, care par și
ele de plastic. Aici cel puțin nu plouă iar faptul că actele medicale
se execută în clădiri și încăperi de culoare albă de către bărbați și
femei în costume albe mi se pare pentru prima oară în viață
_________________________________________________________________
odihnitor și nu amenințător. Am venit pentru niște somnifere

care să mă ajute să dorm noaptea. De la o vreme somniferele nu
se dau decât pe rețetă și de aceea trebuie să te vadă un doctor.
Mă așez pe un scaun și îmi întind picioarele în față. Întinzându-mi
picioarele, îmi văd pantofii foști odată maro proiectați pe
linoleumul verde și mă ui la ei de parcă acum îi văd prima dată.
Nu îmi plac deloc. Sunt vechi și faptul că nu am fost în stare să
mai îmi cumpăr alții de atâta vreme mă deprimă și mai tare. Dar
pereții sunt albi, tavanele sunt albe, ușile cabinetelor sunt albe.
Pare asigurator. Ca și cum Morții i-ar fi frică de culoarea albă și
din cauza aceasta s-ar ține departe de ea. Adică, dacă te îmbraci
în alb, dai Morții un avertisment sever să nu se apropie de tine,
pentru că tu ești foarte rezistent și nu ești dispus să accepți o
asemenea insultă. Mă uit la pantofi. când i-am cumpărat,
săptămâni la rând nu am umblat decât cu ei, mândru și orgolios.
Acum pielea lor imaculată, întinsă și elastică din primele zile e
pătată și plină de riduri făcute din cauza mersului. Mă gândesc că
ar trebui să îi bag în apă caldă și să îi frec bine, bine, bine cu o
perie de haine și cu detergent. Rama le e mânjită din noroiul care
se întinde peste tot în eviscerarea meteorologică pe care o
suferă orașul de săptămâni întregi. Se profilează vechi pe
linoleumul holului la fel cum mă profilez și eu, bătrân pe betonul
orașului. Mă uit la ei și, până să îmi vină rândul la doctor, aș vrea
să adorm. Chiar acum.
Privirea îmi alunecă apoi spre dreapta peste pantofii celui
care stă lângă mine. Sunt pantofi de femeie. Și pantofii ei, ca și ai
mei, se profilează limpede pe linoleumul proaspăt spălat cu
detergent și clor. Dar pantofii ei sunt curați și strălucitori. A venit
probabil cu mașina și a parcat-o foarte aproape de spital.
Gleznele, atât cât i le văd, sunt într-o ușoară extensie și alunecă
_________________________________________________________________
firesc în pantofii noi care par cu totul aseptici. Sunt un fel de

pantofi aproape obișnuiți, cam cum au și celelalte femei doar că
au vârful foarte ascuțit, ca un vârf de săgeată. Sunt negri iar la
bombeu, foarte aproape de degete, au două barete roșii și
subțiri de piele răsucită care îi trec chiar pe deasupra degetelor
pe care lucesc niște perle micuțe. Sunt foarte decupați, aproape
toată laba piciorului i se vede din ei iar tocul îl au subțire și înalt.
Mai degrabă par a fi niște sandale de vară. Ciudat, acum e frig și
zloată, nu ar trebui să umble cu astfel de pantofi.
Și dintr-o dată, tot ce am în mine tresare! Nu, nu e posibil!
Pantofii aceia sunt identici cu pantofii Doamnei
Astari!
Pantofii pe care Doamna Astari îi purta cu mai mult de
treizeci de ani în urmă! Pantofii despre care tata spunea ce
spunea!
Identici! Absolut identici!
Mă întorc încet cuprins de un fel de panică înspre femeia
din scaunul de alături. Nu, nu e Doamna Astari! Are pe ea un
pardesiu lung de o culoare închisă care o acoperă până la
genunchi iar în picioare poartă, noi-nouți, pantofii doamnei
Astari. Își odihnește mâinile pe o poșetă de piele pe care o ține în
poală. Deși are degete lungi și frumoase, unghiile îi sunt tăiate
scurt și nu sunt date cu niciun fel de ojă. Pe unul din degete are
o verighetă îngustă. Părul ei este lung și negru ca un segment de
noapte care îi iese din cap și coboară peste gulerul pardesiului. Îi
văd profilul. Genele mari și întoarse i se mișcă în sus și în jos ca
niște umbre chinezești. Are chipul oval și nasul îi este arcuit, ca
cel al femeilor din țările Sudului. Buzele îi sunt groase și
depărtate, răsfrânte, și în lumina puțină a holului par negre. Ca și
cum ar fi date cu un ruj negru. Ce straniu!
_________________________________________________________________
Ar trebui să fac ceva!

Mă uit vrăjit la ea, de sus până jos și rămân cu ochii pe
cele două barete roșii de piele în care lucesc perlele. O hipnoză e
gata să mă sugă înapoi printre bălăriile și tufele de pe malul râului
pe unde vânam animale uriașe. Dar rezist. Rămân pe holul
spitalului.
- Aveți niște pantofi deosebiți, spun încet.
Are o gură mică, ca de păpușă de porțelan.
Urechea pare neverosimil de mică, de parcă ar fi luată de
la o fetiță și lipită pe craniul ei, în lipsa unei urechi normale de
femeie matură. Sunt nebărbierit și știu că arăt neîngrijit. Ar trebui
să fac ceva. Să îmi trec mâna prin păr.
Dar nu am păr.
- Vă plac? zice ea.
Și ochii ei rămân pe mine, pe chipul meu. Are o voce
melodioasă deși joasă, aproape gravă. Se uită la mine și așteaptă
o reacție din partea mea. Doar că de aici încolo eu nu mai știu ce
trebuie să spun sau ce trebuie să fac. Era mai bine să mă fi uitat
pur și simplu la pantofi și să fi tăcut din gură. Mă uit și eu la ea.
- Sunt foarte deosebiți, zic. Pantofii.
Ea dă din cap ca și cum ar fi de acord că aceea era o
conversație firească. Ca și cum era de acord cu faptul că eu eram
bărbat. Și că împreună începeam să fim de acord cu convenția
unei conversații care nu ar fi trebuit să aibă loc.
- Și mie îmi place foarte mult, zice ea încet.
Aș vrea să adorm.
Dar nu adorm. Sunt tot aici, treaz și acut.
Conversația aceasta nu este despre lucruri reale.
Nu știu ce s-ar cuveni să spun. Repet, stupid:
- Sunt foarte deosebiți.
_________________________________________________________________
Ea își mută în sfârșit ochii de la mine. Mă privește câteva

clipe apoi își lasă privirea în jos, spre pantofi și îi admiră.
- Așa este. E un model mai vechi dar mie mi-a plăcut așa
de mult că mi-am făcut zece perechi, spune ea încet.
Ce ciudat, doamne, mă gândesc! Ce ciudat!!!
_________________________________________________________________
Capitolul 29
Mi-e o frică groaznică de când cu examenul.
Nu știu deloc cum am să o scot la capăt până la urmă. La

vioară nu am înțeles o iotă în tot timpul ăsta cât am fost la orele
domnului Predesso și nu știu nimic. Țin arcușul în mână ca pe un
băț cu care mai degrabă i-aș trage una peste picioarele împuțite
ale lui Balonto decât să îl port cu vreun folos peste corzile viorii.
Domnul Predesso nu s-a străduit niciodată să mă facă să pricep
mai mult pentru că niciodată nu i-a plăcut de mine. Cred că ne
disprețuiește pentru că suntem din clasa muncitoare. De jos. Să-
l ia dracul de broscoi gușat și scârbos, o să îmi ia ăștia vioara și o
să mă bată tata să mă snopească pentru că o să îl fac de rușine în
fața celorlalți gardieni de pe scară. Și o să ne-o impute. Și dacă
ne-o impută, habar nu am ce o să se întâmple cu familia. Poate
ne deportează. Dar nici asta nu știu prea bine ce înseamnă.
Domnul Udar nu o să se mai grăbească să îl salute el primul, iar
Domnul Strugario îi va râde in nas, deși el e bolnav de rinichi iar
tata nu e decât de ficat. Doamna Udar va șopti îngrijorată tuturor
celor la care merge să bea o cafea, despre nereușita rușinoasă a
băiatului tovarășului Gabalt. Exact cum a visat ea: o vacă galbenă
cu coarne mari din ugerul căreia suge un urangutan cu ochi
albaștri. Prin comparație, îl va scoate în evidență pe Telefon,
băiatul ei, care e sigur că anul acesta nu va mai rămâne repetent.
Despre Mișko, deși la școală are note mici, toată lumea știe că la
corn strălucește. Strălucește pe dracu! Habar nu are! Suflă în el
ca boul și apasă pe clapetele alea la întâmplare! Ce mare lucru?!
I-am dat atâtea goluri!
_________________________________________________________________
O iubesc pe Sanusa și joi, când au pus proștii ăștia

examenul, noi trebuie să mergem la baie. Cum o să mă pot duce
la examen dacă eu trebuie să merg cu Sanusa la baie? Iar dacă
mă duc, totuși, la examen, tot or să îmi ia vioara pentru că nu știu
să cânt nimic. Așa că o să rămân și fără vioară, și fără baie. Sanusa
o să se supere că nu mă duc cu ea și nici nu știu dacă o să mai
vorbească vreodată cu mine. N-am învățat nimic. Îmi place
aritmetica la școală. O înțeleg ușor, din zbor. Rezultă că dacă mă
duc la examenul de vioară, le pierd pe amândouă. Dacă merg la
baie cu Sanusa, pierd numai una dintre ele. Sanusa a devenit
prietena mea cea mai bună și mă gândesc mereu la ea. Și când
sunt la școală, și când sunt acasă, și când joc fotbal și când mă
trimite mama să cumpăr pâine sau borș de la femeia aceea
bătrână care are doi negi pe față. Mie îmi trebuie Sanusa mult
mai mult decât îmi trebuie vioara. Fără vioară e de o mie de ori
mai bine, dar fără Sanusa, fără ochii ei negri și fără strâmbăturile
ei din buze ar fi de o mie de ori mai rău. Uh, nici nu vreau să mă
gândesc. Fără să îi văd țâțele dezbrăcate pe plajă cred că nici nu
aș mai putea să iau premiul întâi.
- Kuppi, zice ea, vrei să cauți și tu cu mine melcișori astăzi?
Melcișori?! Să caut melcișori?! Asta-i bună! Ce prostie! Eu
pot să prind șerpi! Șerpi mari! Pot să îi belesc de piele și să fac din
ei curea de ceas pentru când o să îmi cumpere tata ceas, după ce
iau și anul ăsta premiul întâi. Pot să alerg după șobolani, să îi scot
din vizuini și să le scot dinții din gură. Torn apă în găurile din
pământ și aștept să iasă din ele păianjenii ăia veninoși, mari cât o
broască, pe care îi omor cu o singură lovitură de deget.
Melcișori?!
Melcișorii sunt pentru ăia mici de la grădiniță.
_________________________________________________________________
- Vreau, Sanusa, zic fără ezitare.

- Ce bine! zice ea.
Pe deasupra noastră zboară păsări colorate. Unele într-o
parte, altele în altă parte. Păsări galbene și verzi și albastre. Din
iarba înaltă prin care mergem sar în toate părțile, enervați și agili,
scăluși și buburuze, gândăcei galbeni și gândăcei roșii. Roiuri de
muște mici și nebune, se învârtesc cu repeziciune în aer în același
loc minute întregi. Nu înțeleg nimic din viața insectelor și a
păsărilor dar totul mi se pare grozav. Mi se pare grozav pentru
că toate acestea sunt ale mele. Ale mele! Și iarba asta mare este
toată a mea! Chiar trecem pe lângă un arbust care este al meu și
e încărcat cu ciorchini de fructe mici roșii și portocalii. Sunt
otrăvitoare, a spus Deksi. El știe pentru că studiază din niște cărți
pe care eu nu le am. Îl lăsăm în urmă. Aerul verii e încărcat cu la
fel de multă viață cum e și pământul pe care călcăm. Și aerul e al
meu! Și pământul! Am să caut câțiva melcișori cu Sanusa, ce să
fac, să nu se supere, și pe urmă o să ne bălăcim. Și în apă poate
am să o iau chiar și în brațe să o bag cu capul la fund. Am să îi pun
din nou mâna pe țâțe. Sanusa, ca și aerul, ca și păsările, este și ea
tot a mea! Ah, ce bine că nu m-am dus la vioară! Pentru ce îmi
trebuie mie Domnul Predesso? Nu îmi trebuie pentru nimic. Mie
îmi trebuie Sanusa și jungla și plaja. Jungla mea și plaja mea. Și
Sanusa mea!
- Odată am ochit o pasăre în zbor cu săgeata, zic eu deși
ea nu m-a întrebat nimic despre arcuri și săgeți.
Ea nu spune nimic. Mergem prin iarbă ca printr-o apă
care ne lasă să înaintăm cu ușurință. Se apleacă și culege o floare
foarte roșie.
- Ia uite ce frumoasă e! zice ea și îmi arată floarea.
_________________________________________________________________
- E frumoasă, da, zic în timp ce mă pregătesc să prind o

ditamai libelula care s-a așezat pe o floare rotundă și albă.
- Să nu mai omori păsări, Kuppi, zice ea.
În glasul ei e un fel de reproș. Cum adică să nu mai omor
păsări? Adică să nu mai trag cu arcul? Bine, acum nici nu îl mai am
că s-a rupt.
- Păi de ce să nu le mai omor?
- Pentru că vor și ele să trăiască, spune ea.
Apoi face un gest la care eu habar nu am cum trebuie să
răspund: îmi întinde mie floarea roșie pe care a cules-o.
- Uite, vrei tu floarea asta? mă întreabă.
Ce să fac eu cu floarea asta? O să îmi ocupe mâna și nu o
să mai pot prinde libelule. Sau vreun fluture mai mare, care
merită. În mâna cealaltă duc vioara. Nu-mi trebuie floarea aia.
- Da-mi-o, zic.
- Stai, zice ea.
Vine lângă mine și strecoară tulpina subțire a florii în
cheutoarea nasturelui cămășii și o fixează acolo. Floarea roșie,
mac sau ce o fi ea, rămâne pe cămașa mea, proaspătă și
catifelată. Totuși, nu știu dacă e bine să merg cu floarea pe piept.
Dacă m-ar vedea Dumi sau Mișko nu știu dacă m-ar mai lua cu ei
în junglă. Că mă joc cu fetele. Dar ei nu sunt aici. Nu sunt decât
eu cu Sanusa și cu un catralion de fluturi, lăcuste, libelule și păsări
colorate care sclipesc în aerul verii și care toate sunt ale mele.
Numai ale mele!
Și cu așteptarea aceasta înfrigurată a ceva mare,
necunoscut și grozav de bun. Cu sclipirile stranii din mintea mea,
care se învârtesc la întâmplare și pe care nu pot să le înțeleg.
_________________________________________________________________
Capitolul 30
Am ajuns.
Plaja aceasta este numai a noastră. Chiar mă gândesc să
o anexez legal, prin Înalt Ordin de Cuvenită Cucerire, cu sigiliu și
cu ceară roșie cum am văzut că are tata într-un sertar, la
Republica Insulei și să o fac parte a Comitatului Meu. Să îi fac o
hartă și să îi dau un nume. Am să îi dau un nume care să înceapă
cu litere din numele meu dar care să conțină și litere din numele
Sanusei. De exemplu, plaja Kusa. De la Kuppi și de la Sanusa. Da,
e un nume bun! Când ajung acasă am să și încep să o desenez. Pe
ea sunt ca într-un fel de casă a mea. În ultimele zile râul a scăzut
iar plaja a mai câștigat un metru sau doi în lățime. E mai bine așa,
avem mai mult loc. La mal e mai mult pietriș decât nisip. Ahhhh…
e atât de bine! Arunc vioara în nisip fără să mai îmi pese de corzile
ei. Trag un șut cu sandaua în nisip, fără rost și încep să îmi deschei
cămașa. Floare roșie pe care mi-a dat-o Sanusa este acolo, vie și
mi-e teamă că o să se șifoneze acum.
- Știi cum se va numi de acum încolo țara asta care e țara
noastră? o întreb emoționat pe Sanusa.
- Vezi, a scăzut apa și o să găsim mulți melcișori printre
pietre, spune ea. Sunt sigură! Că ei stau la apă.
Și începe să se dezbrace.
- Se va numi Kusa! Înțelegi? O să îi spunem Kusa. Ku de la
Kuppi și Sa de la Sanusa. Ce zici, nu-i așa că e fain?
- Kusa?! răspunde ea întrebându-mă. Daaa…. Ce frumos
e !!! Suntem în Kusa! Și face o piruetă în nisip care îi înfoaie fusta.
Suntem în Kusa, țara noastră.
_________________________________________________________________
Melcișori pe dracu! Ce prostie și cu melcișorii ăștia! Poate

vreun șarpe de apă, din ăla care înoată cu capul deasupra
valurilor. Sau poate chiar un bizam. Dintr-un bizam poți să îți faci
o mânușă dacă știi să îl belești cum trebuie. Iar dacă aș prinde
doi, aș putea să fac două mânuși pe care să i le dau Sanusei,
pentru la iarnă.
- Tu ai mânuși, o întreb în timp ce îmi arunc cămașa cât
colo.
- Mânuși?! întreabă ea mirată. Sigur că am. Din piele de
căprioară.
Căprioarele nici nu prea cresc pe aici. O să trebuiască să
mă duc la munte ca să vânez una dar nu cred că o să mă lase
părinții.
Sanusa își descheie nasturii, își trage bluza și și-o scoate
peste umeri. Rămâne numai cu fustița pe ea, cu sânii goi. Se uită
la țâțele ei și strâmbă din colțul gurii.
- Kuppi, tu știi ce mi-a spus mama?
Asta ar fi chiar culmea. Să știu eu ce i-a spus maică-sa.
- Ce ți-a spus?
- Mi-a spus că ar trebui să port sutien.
- Păi, da, zic eu, uite ce ți s-au înroșit țâțele de la atâta
soare.
Ea strâmbă din nou din colțul buzelor.
- Zice că nu trebuie să mai umblu cu țâțele goale prin casă
când vine domnul Kapetanos pe la noi.
Habar nu am cine e domnul Kapetanos. Dar, sincer, eu aș
vrea ca ea să nu poarte sutien. Îmi place mai mult așa cum e
acum.
Își trage fermoarul de la fustiță și o scoate. Astăzi are
chiloței roșii, tiviți cu o bentiță neagră. Împăturește frumos
_________________________________________________________________
hainele și le pune cu atenție lângă vioara mea, rămasă în soare.

Apoi își scoate și sandalele cu talpa plată și le pune alături.
Sanusa cred că este o fată foarte ordonată. Așa am să fac și eu,
am să împăturesc hainele cu mai multă atenție. Și poate că nici
prin noroi nu o să mai alerg ca bezmeticul, să nu se mai
murdărească tenișii.
- Tu ai luat premiul la școală? o întreb eu.

Ea se uită peste apă. Îi măsoară lățimea. Exclamă, cu
gândul la melcișori:
- Vai, Kuppi, cât de mult a scăzut apa! Cred că o să găsim
melcișori cu duiumul!
Ce am întrebat-o eu și ce îmi răspunde ea! Ce enervante
sunt fetele! Nu poți să vorbești niciodată normal cu ele. Sau
serios.
Mi-am aranjat și eu hainele împăturite frumos lângă cutia
viorii. Astăzi am chiloți din aceia cu elastic bun așa că o să pot să
înot fără griji. O pornesc prin nisipul fierbinte spre apă. Sanusa
vine și ea în urma mea. Ajung lângă apă dar mă opresc.
- Ce e? mă întreabă Sanusa.
- Nimic, zic. Intră tu că vin și eu imediat.
Se duce la apă și o atinge cu tălpile. Dar eu în timpul ăsta
simt inima în piept cum îmi bate iar cu putere. Fac câțiva pași spre
stânga pe malul râului. Acolo, pe pietriș, către bolovanii aceia
mari, văd din nou aceiași papuci putrezi pe care i-am mai văzut.
Mă apropii de ei. Sunt aceiași. Sunt papuci de om mare, nu de
copil. De unde dracul au mai apărut iarăși papucii ăștia împuțiți?
Mai este cineva pe aici? Cine este aici? Și unde?
Inima îmi bate repede, repede.
- Vino, mă strigă Sanusa.
_________________________________________________________________
Trag un șut papucilor și o pornesc în fugă înapoi spre

Sanusa. Intrăm amândoi în apă și începem să ne alergăm și să ne
stropim unul pe altul speriind pentru fracțiuni de secundă roiurile
de musculițe care se învârtesc fără niciun înțeles deasupra apei.
Apa e răcoroasă. Ziua e caldă și sclipește. Și în mintea mea
sclipesc obiecte de argint.
Și, pentru o fractiune de clipă, mi s-a părut că dinspre
bolovanii scufundați în umbră mai sclipește ceva. Ceva care nu
numai că sclipește dar se și mișcă.
Mă uit spre bolovani. Nu e nimic. Nu e nimeni. Doar
mintea mea, aerul și Sanusa care, toate la un loc, sclipesc sub
chiar forma vieții mele din clipa aceea.
- Hai să căutăm melcișori, zice Sanusa stropindumă.
- Hai!
Ieșim din nou la țărm și începem să ne uităm după
melcișori în ochiurile mici de apă. Eu sunt în față, Sanusa este în
spatele meu. Mergem încet către bolovani. Sunt foarte atent la
ochiurile de apă. Vreau să îi găsesc Sanusei cât mai mulți
melcișori dar nu văd niciunul.
- Kuppi! spune ea încet din spatele meu.
- Ce e? o întreb eu cu ochii prin pietre.
De pe noi apa se evaporă repede și lasă în urma ei o
senzație de răcoare.
- Cine e omul ăsta? mă întreabă Sanusa la fel de încet.
Tresar și mă întorc repede spre ea. Mă uit peste tot. Nu e
niciun om!
- Care om?, zic.
Uh, ce m-am speriat!
- Ăsta, zice ea.
_________________________________________________________________
Și ridică mâna arătând spre partea cealaltă, în spatele

meu, spre bolovani, unde am văzut papucii. Mă întorc repede
să mă uit spre locul pe care mi-l arată Sanusa. Și mi se taie
picioarele.
_________________________________________________________________
Capitolul 31
În orășelul acela din Sud în care am locuit o parte a

tinereții mele și unde strugurii se coc cu o săptămână mai
devreme decât se coc cireșele în Nordul acesta friguros, o
doctoriță mi-a dat odată un concediu medical de șapte zile. Mi-a
plăcut de doctoriță pentru că era o femeie frumoasă și tonică,
necăsătorită și disponibilă, inteligentă și foarte feminină iar în
orbite avea niște ochi negri care nu se opreau niciodată din
învârtire.
Avea multe pisici.
La câteva zile după întâmplarea cu concediul medical, am
primit de la ea, pe nepusă masă, cadou, un pisicuț siamez frumos
ca o bijuterie. Nu mai avusesem niciodată animale de casă așa că
am zis, hai să cresc și eu un motan. A fost un bun motiv ca eu și
doctorița să ne vizităm o vreme. Dar cu doctorița nu a ieșit nimic.
În schimb din motanul alace, Petrică, au mai ieșit încă doi motani,
Gigi și Emanuel și, drept urmare, la un moment dat în garsoniera
de la marginea cerului eram la un loc șase ochi albaștri și doi ochi
căprui.
Îmi mergea bine. Îmi cumpărasem de curând un covor de
culoarea cărămizii, pufos și înalt, și pe care nu umblam decât
desculț ca să mă desfăt și să răsfăț tălpile. Pisoii alergau fericiți
prin vegetația covorului și își găseau mereu ceva de făcut. Doar
că într-o zi a trebuit să plec vreo trei săptămâni și am lăsat toată
casa în grija unei femei bătrâne pe care o plăteam să facă din
când în când servicii de menajeră. I-am lăsat cheile, i-am spus
unde poate să mă găsească în caz că se întâmplă ceva și am
plecat fericit să îmi văd de-ale mele.
_________________________________________________________________
Când m-am întors și am ajuns la ușă abia așteptam să mă

descalț și să merg iar pe covorul meu înalt și moale din lâna oilor
de Buhara. Doar că, în clipa în care am intrat in casă, am simțit
brusc că mor. Nu, nu se întâmplase nimic, totul era lună de curat,
toate erau la locul lor! Motanii începuseră să miaune fericiți în
jurul meu și să sară pe pantaloni. Numai că mie, brusc, mi s-au
blocat căile respiratorii, ca la astmatici. Nu am mai putut să
respir. Mi s-au lipit nările nasului, mi s-a astupat traheea... M-a
trăsnit un miros atât de scârbos de urină care mi-a întors în așa
hal stomacul pe dos că am crezut că mor chiar în clipa aceea.
Ceva profund traumatic. Am sărit și am deschis ferestrele. Trăind
zi de zi cu pisoii, nu îmi dădusem seama de mirosul ăla acid de
urină cu care se impregnase covorul și garsoniera, deși eu le
schimbam în fiecare zi nisipul.
Peste trei zile am dat de pomană lăptarului toți motanii
aceia de rasă și, după ce m-am chinuit și am transpirat cu el pe
umăr coborând treptele celor patru etaje, am aruncat la
tomberonul din spate bunătate de covor care îmi mângâiase
tălpile și îmi încântase ochii câteva luni.
Când nu am la mine cartela de interfon trebuie să sun la

un apartament vecin să îmi deschidă. Și pentru că ea e
pensionară și e tot timpul acasă, sun la vecina de la parter.
Femeia, de bună credință, dă puțin într-o parte perdeluța
bucătăriei să vadă cine o sună, mă vede și știe că sunt vecinul de
la doi, dă din cap și vine să deschidă. Și pentru că deschisul ușii
de la scară nu îi ia mai mult de câteva secunde, nu își mai închide
în urma ei ușa apartamentului. O lasă deschisă. Atunci în cadrul
ei apar instantaneu patru motani care miaună în cor și își freacă
cozile de tocul ușii. Și atunci brusc, ca un decupaj de aer solid,
_________________________________________________________________
vine din casa ei mirosul acela ucigător din garsoniera mea cu

covor din lână de Buhara. Toată urina tuturor pisicilor din lume
se scurge peste mine de parcă cineva tocmai mi-a turnat în cap
un butoi plin și stătut cu urina lor scârboasă. Sunt tot ud și
impregnat cu urină de pisică.
Trebuie să fac ceva cu cartela asta!
Trebuie să fac ceva!
Să fac dracului ceva cu ea!
Doamne, ce urât am început să vorbesc. Și de enervat am
observat că mă enervez mult mai repede.... Și erecții am din ce în
ce în ce mai rar.
_________________________________________________________________
Capitolul 32
Un spasm îmi contractă fălcile și tot ce am în mine. Sânge

și organe. Mă tulbură până aproape de moarte.
Carnea de pe mine tremură ca o piftie.
- E Tutunaru, zic.
Apoi adaug prostește:
- Tu nu îl știi?
Tutunaru e în picioare lângă unul din bolovani, în umbra
aruncată de copacii de pe malul celălalt. Păros și ars de soare,
abia se distinge pe fundalul umbros de vegetație întunecată. Are
pe el niște chiloți negri largi care îi vin până aproape de genunchi.
În mâna stângă ține o cârpă roșie, cred că o cămașă. Dar în
cealaltă mână are ceva lucios. Mă opresc paralizat. Nu mai pot să
fac nimic.
- Nu îl cunosc, zice ea încet din spatele meu.
Apoi adaugă îngrijorată:
- O fi un om rău?
Mă gândesc repede, repede. Acolo în chiloți negri are
pula aia mare de care, nu știu de ce, îmi este atât de frică. Pula
aia pe care o ținea atât de strâns în mână și o freca cu atâta
putere. Ar trebui să o luăm la fugă. Dar sunt cu vioara. Și în chiloți.
Tutunaru o să îmi fure vioara dacă fug. Și cum să ajung acasă, în
oraș, în chiloți?
- Și mi se pare că are un cuțit, mai zice ea.
Și cu Sanusa ce o să se întâmple dacă eu fug? Am rămas
pe loc și nu știu ce trebuie să fac. Sanusa se oprește și ea în
spatele meu.
- De ce ne-am oprit? mă întreabă ea încet.
_________________________________________________________________
Mi-e atât de frică încât limba mi-a căzut în gât și l-a

astupat. Nu mai pot să vorbesc.
Tutunaru vine spre noi. Are în picioare papucii ăia
scâlciați. Se uită în stânga și în dreapta peste maluri să se asigure
că nu mai e nimeni altcineva pe acolo. Papucii de lemn scrâșnesc
peste pietre. Cum merge, își trece mâna cu cămașa roșie peste
chiloții lui largi. A ajuns lângă noi. Ah, cât aș vrea să adorm. Dar
nu adorm. Tutunaru e chiar lângă noi și ne privește prin ochelarii
ăia groși de sticlă. Își lasă capul puțin într-o parte ca și cum s-ar
gândi la ceva.
- Ce mult păr are pe el! îmi șoptește Sanusa din spate.
Dar Sanusa nu știe nimic despre el. Nu știe cine este și ce
face. Am vrut să îi spun odată dar mi-a fost rușine și m-am luat cu
altceva.
Tutunaru se uită la noi fără să spună nimic. În mână îi
strălucește într-adevăr lama unui cuțit cu mâner pătrat de lemn,
ca ăla din bucătărie cu care taie mama carnea.
- Facem baie, zic eu ca și cum el m-ar fi întrebat ce facem.
El nu zice nimic. Doar mișcă din nou din cap și îl lasă în
partea cealaltă. Se uită la Sanusa. Sanusa nu știu la ce se uită sau
ce face. E în spatele meu. În tot ce face, Tutunaru are niște
mișcări bruște, sacadate.
- Tu cânți la vioară? întreabă el.
Nu știu dacă pe mine mă întreabă. Privirea lui e
îndreptată asupra Sanusei. Pielea ei e încă udă, pe țâțele ei goale
s-au strâns bobițe de apă care îi atârnă de sfârcuri. Tremur tot de
frică.
- Eu cânt la pian, spune Sanusa.
_________________________________________________________________
Vocea ei e liniștită și sigură. De parcă tocmai ar fi răspuns

unui vecin pe care l-a întâlnit în fața blocului și care a întrebat-o
cât e ceasul.
Tutunaru își ia privirea de la Sanusa și se uită de jur
împrejur, peste râu, prin tufișuri, prin crengi, pentru a se asigura
că suntem numai noi.
- Aha, zice el.
Apoi lasă cămașa să îi cadă pe nisip și își eliberează mâna
stângă. Zice:
- Cum te cheamă?
- Kuppi, zic eu.
- Aha, zice el.
Și iar se uită de jur împrejur.
Mi-e atât de frică! Nu de moarte mi-e frică ci mi-e frică că
o să mă doară foarte tare când o să îmi bage cuțitul în inimă. Că,
până să mor o să mai bage de vreo două trei ori cuțitul în mine și
iar o să mă doară. Eu m-am tăiat la mână când ascuțeam bețe
pentru săgeți și știu ce tare doare. Mai mult te ustură. Și am să
văd cum o să mi se scurgă sângele din mine.
- Noi vrem să plecăm, zic.
-Îhî, zice el privind spre tufișuri.
- Da, vrem să plecăm că eu am examen astăzi.
-Îhî, zice el. Ai examen.
- Am examen la vioară, zic eu gata să izbucnesc în plâns.
- Aha, la vioară…
Și iar de jur împrejur. În curând am să mor de frică. - Dar
eu nu vreau să mergem acasă, zice dintr-o dată Sanusa. Eu vreau
să mai stăm pentru că noi căutăm melcișori.
Mă întorc și mă uit la ea cu groază. Ce fată proastă!
Doamne, ce fată proastă! O să ne omoare!
_________________________________________________________________
-Îhî, face Tutunaru. Melcișori! Da, melcișori… Căutăm...

Se uită la noi. Nu spune nimic dar în timpul ăsta își duce
mâna stângă între picioare, peste chiloți. Soarele cade acum pe
el și îl luminează în întregime. Se atinge acolo de câteva ori ca și
cum trebuia să aranjeze ceva apoi își lasă mâna din nou să îi
atârne pe lângă corp.
- Ia adu vioara aia! îmi zice el și arată cu mâna spre vioara
trântită în nisip. Adu-o încoace!
O iau la fugă spre locul unde ne-am dezbrăcat. Inima mea
mică bate repede, repede. În timp ce alerg mă gândesc că am
scăpat de Tutunaru și că pot să îmi culeg repede vioara, pachetul
de haine și să o iau la fugă prin pădure pe una din potecile știute
numai de mine. Să scap cu viață. Alerg repede, ajung lângă haine.
Prind cu o mână cutia viorii de mânerul ei curbat, iar pe cealaltă
o pun pe grămăjoara de haine împachetate. Sunt gata să le apuc
și să o iau la fugă prin pădure ca să scap cu viață. Dar în clipa
aceea mă gândesc la Sanusa! La ochii ei. La țâțele ei. Ea este
prietena mea. Ea este iubita mea. Dacă fug, va rămâne singură
cu Tutunaru fără nimeni care să o apere.
Ah, cât aș vrea să adorm în chiar clipa aceasta!
Dar nu adorm.
Las hainele pe nisip, ridic cutia viorii și o pornesc înapoi
spre ei. Tutunaru o ține pe Sanusa de mână. Sunt un copil de
unsprezece ani, ud, îmbrăcat numai în niște chiloți albi care mă
strâng și car după mine o cutie mare de vioară undeva pe malul
unui râu, în mijlocul junglei. - Melcișori sunt aici, zice el și o trage
pe Sanusa în direcția aceea.
Am pornit-o toți trei spre bolovani. Tutunaru o ține strâns
de mână pe Sanusa. Mă miră că Sanusa nu se zbate să scape și
merge cuminte după el. Soarele bate de sus luminând pentru
_________________________________________________________________
eternitate procesiunea aceasta stranie. O să căutăm melcișori

acum?! Tremur tot!
Numai că Tutunaru se depărtează de mal, o ia către unul
din bolovanii aceia mari și o trage și pe Sanusa după el. Mă opresc
pe pietriș amețit, de parcă m-aș fi învârtit. Tutunaru și Sanusa
ajung lângă bolovanul mare care e o piatră șlefuită de apă, înaltă
cât Sanusa, spartă în trepte pe care poți să te așezi ca pe un
scaun. Se întoarce și mă vede rămas pe mal. Și îmi face semn cu
mâna în care ține cuțitul.
- Mă, vino cu vioara încoace!
Execut ordinul și fug repede cu vioara la el ca și cum el ar
fi comandantul. Acum suntem toți trei lângă bolovanul uriaș, față
în față. Eu, cu vioara în mână, cu un cuțit înfipt în inimă, cu
sângele gâlgâind sonor pe aortă la fel ca apa în sifonul chiuvetei
pe care o tot repară tata, o usturime insuportabilă în cele trei
locuri prin care mi-a intrat cuțitul și o vedere din care cerul
dispare cu repeziciune. Tutunaru cu un cuțit în una din mâini și
Sanusa mână în mână cu el.
_________________________________________________________________
Capitolul 33
Stau pe balcon pe un taburet și mă uit la blocul de vis-à-

vis fără să văd nimic. Plouă mărunt și aerul e rece. În fața
balconului niște crengi desfrunzite coboară arcuite dintr-un măr
ornamental ale cărui mere, mici și scofâlcite, au rămas neculese,
ca niște umflături bolnave la nodurile crengilor. Seamănă cu
fântâna arteziană din mijlocul Parcului Central din Capasteros,
unde am copilărit, înlemnită sub forma unui măr pletos.
Apartamentul inginerului pofticios cu clăbuci de salivă în dinți
este la etajul doi și, dacă aș vrea, aș putea sări drept în coroana
mărului. Mai încolo, printre blocuri, se văd munții. Foarte
aproape. Versanții sunt plini de păduri dese care vara arată ca o
lână verde pe un animal uriaș, pe jumătate îngropat. Acum lâna
e țepoasă și neagră, copacii desfrunziți respiră o singură dată de
pe zi și în această apnee prelungită pădurea s-a necrozat.
Muntele e negru.
Surzesc.
Altfel nu îmi explic de ce am găsit patru apeluri
nepreluate pe telefonul mobil când eu de fapt am purtat tot
timpul telefonul cu mine. Luna aceasta am câștigat foarte puțin
și, de vreo zece zile mi-au tăiat telefonul. Pot primi apeluri dar nu
mai pot suna. Și îmi este rușine. Mie de mine. O rușine care mă
debilitează și mă fragilizează. Nu recunosc numărul. Ar trebui să
sun eu înapoi dar nu pot suna pentru că viața mea nu merge
deloc cum trebuie. De când te naști, viața înseamnă să cheltuiești
bani. Va trebui să aștept și poate o să sune din nou.
Melinda este din nou plecată. Nu știu unde dispare.
Pleacă des și nu știu niciodată când se întoarce. Are afacerea ei
_________________________________________________________________
și, din cauza aceasta, primește și dă o mulțime de telefoane,

pleacă și vine la cele mai neașteptate ore. Are o mulțime de chei
de case și apartamente înșirate pe un inel de sârmă oțelită pe
care îl poartă tot timpul după ea în poșetă. Cumpără și vinde,
intermediază. Alura este la școală. Dimineața, înainte de a pleca,
a petrecut vreo douăzeci de minute în fața uneia din oglinzile din
hol încercând să își aranjeze o șuviță de păr într-o anumită poziție
în care șuvița nu voia să stea. A încercat cu pieptenul, apoi cu
peria, apoi cu fixativ, apoi cu un cleștișor. Nu i-a plăcut. Apoi a
încercat să o așeze în altă poziție. În cele din urmă și-a pus o
șapcă peste ea și, după ce s-a uitat insistent la ea însăși în oglindă
vreo cinci minute să vadă cum îi stă șapca, a plecat la școală
nervoasă.
Mă aflu aici pentru că o iubesc pe Melinda.
Îmi repet lucrul acesta: mă aflu aici pentru că o iubesc pe
Melinda. De aceea mă aflu eu aici, pentru că o iubesc pe Melinda.
Dacă aș fuma, acum ar fi momentul perfect pentru a-mi
aprinde o țigară. Dar nu fumez.
Tresar. Sună telefonul. Îl scot repede din buzunar și mă
uit pe afișaj. E numărul care mai sunase.
- Da, zic încet.
De la celălalt fir nu spune nimeni nimic.
- Alo! zic.
-În legătură cu anunțul din ziar, zice ea în cele din urmă.
Brusc, blocul de vis-à-vis se vede foarte limpede. Timpul
redevine prezent. Prezentul imediat
- Da, doamnă, spuneți, vă rog! Pot să va fiu de folos?
Urmează din nou o pauză. Femeia ezită. Lucrurile
acestea sunt delicate și imprevizibile. Mă gândesc că nu i-a plăcut
_________________________________________________________________
vocea mea și că vrea să închidă. O aud cum răsuflă în receptor.

Ezită. În sfârșit, spune încet:
- Sunteți confesor de profesie?
E o întrebare grea dar nu una la care să nu mă fi așteptat.
Trebuie să răspund cinstit. Spun cât pot de calm și de detașat:
- Nu doamnă, nu sunt confesor de profesie.
- Deci nu sunteți preot? întreabă ea.
- Nu, doamnă, nu sunt preot.
- Sunteți psiholog? Sau psihiatru? întreabă ea din nou
ridicând de data asta puțin vocea.
- Nu doamnă, îi spun, nu sunt nici psiholog, nici psihiatru.
- Dar ce sunteți?
- Sunt un om obișnuit.
- Un om obișnuit?! zice ea neîncrezătoare.
- Un om obișnuit! răspund eu încrezător.
- Un om obișnuit care ascultă confesiuni?
- Da, doamnă! Și pot face lucrul acesta și pentru
dumneavoastră, dacă veți dori.
Ea ezită. Îi aud respirația în telefon. Din fundal de undeva
se aud viori repetând obsesiv aceleași măsuri într-un concert
brandemburgic. În timp ce vorbește cu mine, femeia se
deplasează prin casă dintr-o cameră în alta pentru că muzica se
aude mai tare sau mai încet după cum se apropie sau se
depărtează de sursă. Se plimbă prin sufragerie, prin holul de la
intrare, prin sufragerie din nou.
Urmează să se decidă.
În sfârșit, pare a se hotărî. Spune:
- M-ar interesa!
Îmi crește pulsul. Intru în starea de prestator de servicii și
îmi ajustez vocea, tempoul, cezura. Sunt pe balcon, în pantalonii
_________________________________________________________________
de pijama în care am dormit peste noapte dar cineva necunoscut

pare dispus să mă ia în serios chiar și în postura aceea.
- Mă bucur, doamnă, spun eu cu ochii pe mărul
ornamental despletit prin care se vede sclipind fântâna arteziană
din Parcul Central. Nu ne rămâne decât să stabilim practic cum
procedăm.
- Da, spune ea.
- Sunteți din oraș? o întreb.
- Da. Locuiesc în oraș.
Vocea ei este foarte sigură. Știe exact ce vrea și cum
trebuie să mi-o spună.
- Uitați, vă dau adresa. Puteți veni astă seară, la ora șase?
Brusc, blocul de vis-à-vis se vede din nou foarte limpede.
Timpul prezent.
- Da, pot.
- Plata se face pentru fiecare ședință? mai întreabă ea.
Trebuie să îmi plătesc factura. Și să îmi alimentez
impresia că viața mea aici nu este o eroare iremediabilă. Iar dacă
vorbește de mai multe ședințe, femeia pare că are multe lucruri
de spus și că este dispusă să plătească pentru ceea ce vrea să
spună.
- Plata, doamnă, se face cum doriți. Fie după fiecare
ședință, fie pe un număr oarecare de ședințe în avans.
Ea se gândește. O aud din nou respirând în telefon.
Probabil că fumează. Se plimbă prin casă, concertul din fundal se
aude acum mai tare. Înseamnă că s-a apropiat de sursa de
muzică.
- Bine! spune ea în cele din urmă cu aceeași voce fermă,
obișnuită să comande. Atunci rămâne pentru astă seară la șase.
Notați, vă rog, adresa mea.
_________________________________________________________________
- O clipă.
Intru în casă și îmi găsesc ceva cu care să pot scrie.
- Spuneți, vă rog.
Ea îmi dictează făcând pauze scurte care să îmi permită
să notez. E o adresă care nu îmi spune nimic. Sunt aici de câteva
luni dar am ieșit rar și doar pentru perioade scurte, cât să cumpăr
pâine și lapte bătut, din apartament. Orice stradă poate avea
orice nume. Orice bloc poate avea oricât de multe etaje.
- Deci rămâne pentru astă seară la șase, spune ea,
pregătită să încheie conversația după ce mi-a dictat adresa în
întregime.
- Da, doamnă, astă seară la ora șase.
Apoi îmi aduc aminte de ceva și o întreb:
- Nu mi-ați spus cum vă cheamă.
Ea nu spune nimic. De fapt nu era nevoie să o întreb
despre nume, doar un exces patologic de interogație mă face să
pun întrebări nenecesare.
- Eleea. Eleea Namora, spune ea, scurt.
Răsuflarea și viorile dispar brusc! A închis.
_________________________________________________________________
Capitolul 34
Încă nu am murit, mi s-a părut numai.

Nu sângerez și nu mă ustură. Tremur și stau drepți în fața
lui la fel ca în fața domnului Predesso când îmi face observații.
Deksi nea spus să ne ferim de azteci pentru că sunt foarte cruzi
și sângeroși și omoară oameni ca să mulțumească soarelui nu mai
țin minte pentru ce. A citit el într-o carte. Pentru că de la soare se
coace porumbul, mi se pare. Ar fi foarte rău dacă Tutunaru e
aztec pentru că ne va smulge inimile de vii și mă va durea foarte
tare. Ah, ce prost am fost, mai bine mă duceam la examenul de
vioară! Spuneam că mă doare capul și nu pot să cânt, poate mă
credeau. Sau mă bandajam la o mână și le spuneam că am căzut
și m-am zgâriat și nu pot să cânt că mă doare. Domnul Predesso
mar fi crezut, sunt sigur, după ce a văzut corzile rupte. Tutunaru
se așază într-o scobitură a bolovanului ca pe un scaun și cu
spatele se reazemă de piatra fierbinte. Lasă cuțitul să îi alunece
în nisip apoi o apucă pe Sanusa de subsuori cu amândouă
mâinile, o ridică prin aer ca pe o păpușă de câlți și o așază pe
piciorul lui. E foarte puternic. Sanusa exclamă ceva în timp ce
călătorește prin aer apoi, după ce aterizează cu fundul pe piciorul
lui stâng, chicotește, Bucile ei s-au mulat pe mușchiul lung al
coapsei lui. Tutunaru o ia cu mâna stângă după umeri ca într-un
gest părintesc și dintr-o dată, priviți de unde sunt eu, seamănă cu
un tată și o fată care, de pe fotoliul din sufragerie, se uită
împreună la televizor. Doar că Sanusa nu se uită la niciun
televizor. Se uită la Tutunaru și îl examinează cu o curiozitate pe
care eu nu pot să o înțeleg. Se uită la umerii și la pieptul lui
_________________________________________________________________
acoperit cu păr negru și creț, răsucit în bucle mici. Mai mici decât
cele blonde ale doamnei Radostene.
- Ce mult păr ai! exclamă ea încet.
- Ți-au crescut țâțe, se vede, spune Tutunaru ca un
răspuns la ce a spus ea despre păr.
Dinții lui fac un zgomot neobișnuit când vorbește. De
fapt când vorbește, dinții nici nu ar trebui să se atingă. Dar ai lui
se ating. Și asta îmi face și mai multă frică.
Sanusa a început să balanseze din tălpi de parcă ea și
Tutunaru s-ar cunoaște de când lumea. Se simte în largul ei pe
piciorul lui. Pare ca într-un joc în familie. El se uită la ea de
aproape și dintr-o dată face ceva care mă sperie și mai tare.
Scoate toată limba afară, cât poate el de tare, și o ține așa. Are o
limbă mare și lată, albicioasă. Nu face nimic cu ea, doar o ține
dreaptă, afară din gură, ca pe o broască mare, belită de piele,
fără picioare. Nici nu clipește! Doamne, cât aș vrea să adorm! Nu
știu ce înseamnă toate lucrurile astea. Dar Sanusa nu se sperie
deloc, strâmbă doar puțin din colțul gurii și îl întreabă:
- Pot să pun mâna puțin pe părul de pe pieptul tău?
Să pună mâna pe părul lui de pe piept? Îl iubește pe
Tutunaru? Dar eu am crezut că mă iubește pe mine. Numai pe
mine!
Tutunaru dă de câteva ori, tare din cap dar nu spune
nimic. Rămâne cu ochii la ea, cu limba scoasă toată afară, dreaptă
și tare.
Toate astea mă amețesc și aș vrea să adorm. Să vină
mama să mă învelească și să mă sărute pe obraji. Sanusa întinde
mâna și îi atinge părul de pe piept. Tutunaru își bagă înapoi limba
în gură, o umezește cu salivă, apoi deschide gura și o scoate iar.
Înțepenește din nou în poziția aceea. Sanusa îi atinge părul cu
_________________________________________________________________
vârful degetelor. Apoi prinde curaj și își trece de câteva ori palma
peste părul de pe pieptul lui, încoace și încolo, ca și cum șiar
trece-o prin iarbă. Mi-e foarte frică. Tutunaru nu face nicio
mișcare dar scoate din gât niște sunete care nu seamănă cu nimic
din ce am mai auzit. Și când scoate sunetele astea pieptul îi
tresaltă scurt în sus și în jos.
Se vede prin conturul chilotului cum se mișcă ceva în ei.
Nu poate fi decât puța lui. Adică, pula. Începe să îi crească acolo
în chiloți și să se umfle, i se mărește și se ridică. Soarele bate
direct peste pieptul lui plin de păr și pe spatele meu și umerii
Sanusei. Mă uit hipnotizat la chiloții lui sub care i se mișcă pula.
Sunt murdari și pătați și pentru că sunt uzi, pânza din care sunt
făcuți atârnă grea și de aceea se mulează în jurul pulii lui și o
conturează exact. Oh, doamne, lucrurile astea sunt pentru
oameni mari, nu sunt pentru copii! Se uită fix la Sanusa, la fel cum
făcea în tufe când se uita fix la femeia care spăla covoare pe
Fundație. Își bagă limba la loc în gură, închide gura și își suge
obrajii de parcă ar avea în gură o bomboană din aceea care se
topește greu. Mie nu îmi plac alea. Cu o mână o ține pe Sanusa
pe după umeri, iar pe cealaltă o duce încet între picioare și se
pipăie acolo căutând ceva cu buricele degetelor. Știu cum arată
pula lui pentru că i-am văzut-o. O să o scoată oare afară din
chiloți? O să o scoată în fața noastră? Ce o să se întâmple? Ce o să
se întâmple?
Ce o să se întâmple cu noi?
Ah, cât de mult aș vrea să adorm!
_________________________________________________________________
Capitolul 345
Mă așez pe scaunul din bucătărie și ochii îmi cad pe

legătura de chei a Melindei pe care ea a pus-o acum pe pe colțul
mesei. Pe același inel are atașată și cartela de interfon cu care
deschide ușa de jos atunci când vrea să intre în scară. Le iau în
mână și mă uit la cartela de interfon. E un dreptunghi de plastic
transparent care are în interior o succesiune de bare negre.
Unele mai groase, altele mai subțiri. Le răsucesc pe o parte, pe
cealaltă, mă uit la ea în lumină, o pun pe masă, o iau iar în mâini.
Undeva lângă orificiul pentru inel are scrise câteva cifre.
Doamne, cât mă chinuie lipsa obiectului ăsta când trebuie să trec
prin butoiul cu urină de pisică moartă. Mă uit la el cu atâta atenție
încât atenția mea se transformă într-o formă penetrantă de ură.
Și atunci, dintr-o dată, se întâmplă ceva straniu în mintea
mea. Când urăști, la fel ca atunci când iubești, mintea îți lucrează
în moduri de neînțeles și aduce la suprafață lucruri de dincolo de
propria ta memorie sau înțelegere. Fac un pas lateral din lumea
noastră zecimală și trec în algebra booleană. Dintr-un
divertisment, cândva, de mult, de foarte mult timp, aproape
copil, fascinat de sistemul de numerație al babilonienilor care
numărau numai până la șase, studiasem bazele de numerație. Și,
evident, ajunsesem și la cea binară și la algebra booleană care o
folosește! Mă uit la cartelă ca la o bucată de urină solidificată, cu
ură și dezgust! Ceva straniu, aproape dureros, se întâmplă în
mintea mea. Și în clipa aceea, ura mea, concentrată ca o rază
laser, topește dintr-o dată misterul succesiunii de bare. Într-o
clipă, pornind de la babilonieni, trecând prin minimizarea
termenilor în algebra booleană și ajungând la efectul fotoelectric
_________________________________________________________________
în semiconductori, mintea mea reface, într-o singură fracțiune de

clipă, tot secretul și tot procesul de construcție al cartelelor de
interfon. Mă foiesc puțin în scaun. Ce ciudat mă simt... Începând
din clipa aceasta știu să fac cartele de interfon. Sunt bucuros!
Ah, cât de bucuros! Ba sunt chiar mândru de descoperirea mea!
Strig:
- Melinda, am aflat tot ce trebuie despre cartelele de
interfon! Înțelegi?
Ea se uită prin niște hârtii și pare că face niște calcule.
Tocmai au venit niște facturi de plată. Nu zice nimic.
- Acum știu să fac orice cartelă de interfon, înțelegi? repet
eu de parcă ea nu m-ar fi auzit.
- Păi să mai faci una că știi că nu avem decât două, zice ea
în timp ce folosește calculatorul de buzunar.
Nu pare nici să o entuziasmeze nici să o intereseze prea
mult descoperirea mea. Ea mă desconsideră pentru că nu știu să
câștig bani, așa cum câștigă ea. Deși în ultima vreme am înțeles
că vânzările merg din ce în ce mai greu. Că o să vină un fel de
criză.
Nu-i nimic. Chiar acum am să îmi fac singur o cartelă de
interfon.
Mă ridic de pe scaun, mă duc la biroul meu înghesuit într-
un colț de sufragerie și, din materialele pe care le găsesc prin
sertare, îmi fac singur o cartelă de interfon!
Primitivă.
Cobor repede treptele până jos la intrarea în scara
blocului, bag cartela în fanta interfonului, și, cu inima cât un
purice, trag de ea în jos.
Ușa s-a deschis într-o clipă!
Funcționează perfect!
_________________________________________________________________
Capitolul 36
S-a întunecat. Orașul e vizibil numai prin tuneluri de

lumină portocalie căzută din becurile de pe stâlpi care se adaugă
unul la altul în lungul trotuarului.
Găsesc strada. Găsesc și blocul. În fața lui sunt parcate
câteva mașini. Asta trebuie să fie scara ei. Plouă mărunt și e al
naibii de rece. Încerc să mi-o imaginez pe femeia din viața căreia
voi începe să fac parte în mai puțin de un minut. Trebuie să fie
trecută de patruzeci de ani, singură de multă vreme, cu unul sau
doi copii la facultate, cu una sau mai multe pisici leneșe prin casă,
cu teancuri de reviste pentru femei la capul patului, temătoare,
sociopată, rușinos de pofticioasă în intimitatea ei pe care nu o
cunoaște nimeni.
Deschid ușa blocului. Ajung la etajul doi, apartamentul
șapte. Mă uit la ceasul de pe telefonul mobil. E ora șase fix. Apăs
și sun.
Nu se întâmplă nimic. Sun din nou. Nimic.
Mă gândesc că poate nu a fost decât o glumă proastă a
cuiva care nu avea ce face. Că am făcut drumul degeaba. Există
oameni care se distrează grozav făcând glume proaste altora.
Nici măcar nu ar fi prima dată și, culmea, nici nu m-aș supăra. Îmi
place să merg prin ploaie.
Brusc însă, pe dinăuntru se mișcă o cheie în broasca ușii.
O dată. De două ori. Apoi ușa se deschide încet și în cadrul ei
apare o femeie.
Și în clipa aceea mi se face frică. Îi recunosc părul. Ovalul
feței. Femeia care stă dreaptă în ușa deschisă este femeia care
_________________________________________________________________
ședea pe scaunul din dreapta pe holul spitalului acum câteva zile!

Cea care purta pantofii imaculați ai Doamnei Astari.
Ce straniu!
- Bună seara, doamnă, spun încet.
Coincidența aceasta mă emoționează foarte mult. -
Bună seara, spune și se dă într-o parte ca să îmi facă loc să intru.
Nu pare să mă fi recunoscut. Sau dacă m-a recunoscut,
nimic nu lasă să se înțeleagă lucrul ăsta.
Intru în hol iar ea încuie ușa în urma mea și îmi arată
cuierul. În timp ce îmi scot haina, ea stă chiar lângă mine și mă
examinează ca pe un obiect dintr-o vitrină. Îmi agăț cascheta în
cuier și mă întorc spre ea.
- Haideți să intrăm aici, spune ea cu o aceeași voce fermă
pe care mi-o amintesc de la telefon. O să stăm aici, în bucătărie.
Și, într-adevăr intrăm în camera din față care este chiar
bucătăria. Lucrul acesta e neobișnuit pentru că dintre toate
camerele casei, bucătăria este locul cel mai puțin potrivit pentru
confesiune. Pe peretele din stânga sunt suspendate module cu
vase, cutii și borcane, veselă și substanțe. Sub ele este chiuveta
nichelată iar în continuarea ei aragazul și mașina de spălat rufe.
Pe aragaz sunt două oale în care fierbe ceva. De la aragaz până
la fereastră e un blat unde, pe o un fund de lemn se văd curățate
câteva legume gata să fie puse în oală. Lângă fereastră, pe
partea cealaltă, e un frigider înalt. Lipită de peretele din dreapta
este o masă lungă cu capetele rotunjite pe care se vede o ceșcuță
din care cineva a băut cafea de curând.
Nu este deloc genul de femeie pe care o imaginasem
venind încoace. Este înaltă, tânără și alertă. Din cap îi iese un
segment de întuneric care îi alcătuiește părul, lung până peste
umeri, aproape drept. Nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani.
_________________________________________________________________
Poate nici atât. Un breton rebel, care o întinerește și mai mult, îi

acoperă fruntea ca o creastă înfoiată căzută peste ochi.
- Pot să stau aici? o întreb.
- Da, sigur, luați loc, spune ea cu aceeași voce care mi se
pare prea sigură pe sine. Aproape că mă intimidează. O femeie
care tocmai și-a chemat un bărbat căruia să i se confeseze ar
trebui să fie mai smerită și mai defensivă. Mai umilă. Mai
defensivă. Ca un eretic înaintea unui exercițiu major și benevol
de auto da fe.
Chiar dacă pentru asta este de acord să plătească. Mă
așez. Ea rămâne în picioare sprijinită cu șoldul de marginea mesei
și mă privește cu o directețe care mă nemulțumește. În bucătărie
este cald. Am o senzație bruscă și intensă de intimitate cu locul
acesta și nu îmi convine. Aș prefera să mă simt străin și
inconfortabil pentru că asta m-ar forța să rămân alert, pregătit
să tratez lucrurile rațional, detașat și clinic. Nu am nevoie decât
de un număr foarte restrâns și controlabil de intimități ca să îmi
păstrez echilibru. Aburul care iese din una din oale are un miros
prea familiar. Acesta nu e un lucru bun pentru că mă diminuează
interior și mă deteriorează, de la sacerdot înspre copil.
- Beți o cafea? mă întreabă ea de acolo, de la doi pași de
mine.
- Nu, mulțumesc. Dar aș putea să beau un pahar de apă.
Face o piruetă, se duce la chiuvetă și îmi umple un pahar
cu apă. Poartă un tricou negru cu mânecă scurtă, cu un decupaj
care merge până la rădăcina sânilor și niște pantaloni de trening
gri, mulați în partea de sus și largi în partea de jos. În astfel de
situații, până capătă încredere, cel care se confesează îmi evită o
vreme privirea. Femeia asta mă privește însă mereu numai în
ochi. Și are o alură sportivă, de femeie robustă căreia nu îi trebuie
_________________________________________________________________
altceva ca să fie echilibrată și tonică decât o pistă de zgură pe

care să își înceapă ziua făcând câteva ture de încălzire. Duc
paharul la gură iar ea în timpul acesta mă examinează cu atenție.
Când privirile noastre se întâlnesc ea zâmbește de parcă aș fi
prins-o făcând un lucru nepermis. Zice:
- Nu am mai chemat niciodată până acum vreun bărbat în
casă la mine.
Are un zâmbet simplu și firesc, fără niciun fel de
premeditare sau cochetărie, pe care îl vezi doar pe fața
oamenilor sinceri. Nici pe mine nu m-a mai chemat la ea acasă o
femeie singură.
Nu spun nimic. Pe inelarul mâinii stângi poartă o
verighetă îngustă de aur. Este singura bijuterie și înseamnă că
este căsătorită.
- Uitați cum facem, spune ea, practică, amintindu-mi
pentru ce mă aflam acolo. Am să vă plătesc pentru patru ședințe
în avans. Și după ce le consumăm pe acestea, mai vedem. E bine?
- Este foarte bine, Doamna Eleea.
Ea face din nou pirueta sportivă și dispare într-o altă
cameră de unde se întoarce cu niște bani în mână. Mii numără și
apoi mi-i întinde.
Mă uit la bani. Sunt mai mulți decât ne înțelesesem la
telefon.
- Sunt prea mulți, zic, și arăt înspre bani.
- Știu, zice ea. Dar e bine așa.
Ar fi absurd să o contrazic.
Îi iau, îi bag în buzunarul de la spate al pantalonilor și mă
simt profesional și responsabil. Femeia aceasta ia lucrurile în
serios.
_________________________________________________________________
- Acum putem începe, da? întreabă ea privindu-mă în ochi

iar în privirea ei este o așteptare ca cea din ochii copiilor într-un
magazine de jucării.
- Da, putem începe.
- Bine, spune ea.
Și spunând aceasta, face iarăși pirueta, dar în loc să se
așeze pe scaunul celălalt al mesei ca să putem sta de vorbă, ea
se duce la blatul pe care se află legumele, ia un cuțit de bucătărie
cu lama lungă și lată și începe să toace mărunt feliile de ceapă.
Și nu mai spune nimic.
Nimic.
Minutele trec.
Răstoarnă ceapa tăiată într-o tigaie și așteaptă. Se șterge
la ochi cu un șervețel. Când ceapa începe să sfârâie, o stinge cu
apă. Se uită cu atenție în tigaie, învârtește ceapa, absorbită
complet de ceea ce face. A uitat de tot de existența mea acolo și
de confesiunea pe care trebuia să o facă. Minutele trec. Deschide
și închide ușile modulelor și ia de acolo borcane cu tot soiul de
sosuri, pliculețe cu mirodenii, sare, pune la loc câteva ustensile,
scoate niște șervețele. Deschide și închide robinetul de la
chiuvetă și spală câteva farfurii pe care le pune la scurs pe
suportul de material plastic din stânga chiuvetei. Ceva nu este în
regulă aici. Mă uit la ea încercând să înțeleg. E o femeie deosebit
de plăcută. Acum s-a rezemat într-un picior și gustă puțin din
ceea ce fierbe în una din oale. Pantalonii de trening fac o cută
acolo unde i se împreună fesele și îi conturează astfel și mai
corect anatomia posteriorului. Are un fund rotund, ridicat în sus,
bombat și proeminent. Are picioare lungi și pline, de voleibalistă
agilă. Prin tricou i se profilează sânii rotunzi și fermi. Ceva nu este
în regulă aici. Acesta e un profil de femeie fizic sănătoasă și social
_________________________________________________________________
câștigătoare. Timpul trece. Afară plouă mărunt. În bucătăria

aceasta miroase exact cum mirosea bucătăria de la Capasteros
când mama făcea un borș de găină. Găina se cumpăra a doua zi
după salariu și i se tăia gâtul cu același cuțit cu care ciopleam
avioane din bețe albe găsite pe malul râului. Și se zbătea. Găina
dădea bezmetic din aripi și sărea de la pământ un metru în
înălțime iar sângele care îi țâșnea din gât împroșca verdele ierbii
din spatele blocului. Găina se zbătea infinit de mult, nu reușea
niciodată să moară cu adevărat. Sângele care țâșnea în jeturi
subțiri și foarte puternice nu înceta niciodată să ne stropească
pe noi, copiii care ne strângeam să vedem cum i se taie gâtul
găinii. Iar noi țipam și aplaudam și ne feream ca nu cumva,
zbătându-se bezmetică și tăcută, găina fără cap să sară cu
ghearele pe vreunul din noi iar sângele ei să ne înece fața și din
cauza asta să murim și noi.
Se întoarce pe jumătate, se uită la mine și pe buzele ei
apare un zâmbet copilăros. Credeam că a uitat de mine. Dar nu.
Ochii ei negri și mari au o vibrație rapidă. E acolo și e conectată
intim la tot ceea ce se întâmplă în bucătărie.
Apoi, după ce zâmbetul acela scurt și înțelesul lui se
consumă, se întoarce din nou cu fața spre aragaz și amestecă
ceva cu o lingură într-un castron de plastic.
Stau cuminte pe scaun și o urmăresc cum trebăluiește.
Nu știu cât timp a trecut. Poate un sfert de oră. Poate mai mult.
În fine, pare să fi terminat de pus legumele și condimentele
pentru mâncare. Dă flacăra aragazului la minim și lasă cele două
oale să fiarbă la foc mic. Pune castronul de plastic lângă perete,
cu lingura în el. Se întoarce apoi spre mine și îmi zâmbește.
Zâmbetul ei e o frază spusă într-o limbă prea rapidă ca să mai
_________________________________________________________________
poată fi auzită. Își șterge mâinile pe un prosop mic, alb, apoi îmi
face un mic semn cu mâna și spune:
- Veniți!
Mă ridic grăbit și o urmez. Mă țin după ea și întrăm
amândoi în altă cameră. Un miros de lenjerie proaspăt aerisită
îmi inundă nările. Ceva nu este în regulă. Acesta este dormitorul
conjugal. Lângă peretele din stânga se întinde patul mare iar
peste el este întinsă o plapumă într-un cearceaf alb cu imprimeuri
multicolore. Capetele plăpumii atârnă peste marginea patului.
Pe peretele opus al patului se înalță un dulap negru, cu niște
decupaje decorative în partea de sus.
- O să stăm aici?! întreb cuprins de un început de
neliniște.
- Da, o să stăm puțin aici, spune ea. Am să mă lungesc
puțin să mă uit la un film. Bine?
Ceva nu este deloc în regulă aici. Într-un fel, confuz,
începe să îmi fie teamă de această incertitudine.
- Desigur, zic.
- Iar dumneavoastră o să stați pe scaunul acesta. Și,
spunând asta, trage un scaun de sub masa de la capătul patului
și îl așază lângă pat.
Apoi se urcă în pat cu nepăsarea pe care ți-o dă faptul că
te știi la tine acasă, singur, și poți să faci ce vrei. Face doi pași în
mâini și genunchi peste plapumă și se tolănește pe spate cu
capul pe pernă, cu picioarele lipite și întinse. Apoi ia o
telecomandă de pe noptieră și o îndreaptă către televizorul de
pe peretele opus. Ecranul televizorului se luminează brusc în
albastru și în aerul dormitorului începe să se audă o melodie de
pe la mijlocul secolului trecut.
Începe un film de desene animate.
_________________________________________________________________
M-am așezat pe scaun și privesc și eu filmul.

Ne uităm împreună la un film de desene animate. E
noapte, aici în Nord, unde sunt străin și în geamul ferestrei se aud
stropi mici de ploaie.
E un film cu un pui de elefant care nu este iubit de nimeni
și a cărui mamă suferă un tratament barbar și umilitor din partea
proprietarilor circului de care aparține. Elefănțelul are urechi
foarte mari și caraghioase și luptă cum poate și cum știe el mai
bine să își salveze și să își reabiliteze mama. Reușește să creeze
senzație și să uimească pe toată lumea cu știința lui de a zbura
folosindu-și urechile pe post de aripi. Nu știu câte minute au
trecut. Poate un sfert de oră. Poate douăzeci de minute. Poate
mai mult. Mă uit la film prins de povestea aceasta simplistă.
- Ați spus ceva? întreb și mă uit la femeia întinsă pe pat.
Mi s-a părut că a vrut să spună ceva.
Nu răspunde. Dă doar din cap în semn că nu. Are ochii
umezi din cauza elefănțelului care și-a pierdut mama. A plâns. Se
șterge la ochi cu dosul palmei și, pentru că a văzut suficient din
film, stinge televizorul.
- Partea asta îmi place cel mai mult, spune ea și zâmbește.
Se ridică din pat. O urmez în această postura de martor
plătit și memorie contra cost ale existenței ei și intrăm din nou în
bucătărie. Doamna Eleea merge la aragaz, ridică pe rând
capacele oalelor și le inspectează. Mai amestecă puțin. Apoi,
după ce stinge flacăra arzătorului, se întoarce spre mine și îmi
zâmbește copilăros, de parcă ar vrea să îmi mărturisească o
poznă. Dar nu îmi spune nimic. Se îndreaptă către fereastra
bucătăriei și o deschide. Se apleacă mult înainte și rămâne în
cadrul ferestrei, sprijinită cu coatele pe pervazul îngust, cu capul
și cu umerii în aerul rece de afară. Desface un pic picioarele
_________________________________________________________________
pentru a avea o bază de sprijin mai bună, împinge fundul în spate

și îl ridică exact ca într-o poziție erotică. Și din poziția aceea se
uită pe geam.
Nu știu cât stăm așa.
Mă uit la ceas. A trecut mai mult de o oră de când am
sosit.
Eleea închide fereastra și se întoarce spre mine. Se uită în
ochii mei și spune pe o voce ușor schimbată:
- Puteți veni și mâine?
- Pot.
- Dar aș vrea să veniți puțin mai devreme, pe la șase fără
cinci. Sau fără zece. Puteți?
Și spunând asta se apropie de mine ca și cum ar vrea să
mă atingă. Se oprește însă la un pas în fața mea. Se uită în ochii
mei. Mereu se uită în ochii mei.
- Da, pot.
Îmi îmbrac haina, îmi pun cascheta și mă pregătesc să ies.
Femeia descuie ușa cu gesturi lente, de parcă ar mai fi ceva de
făcut sau de spus. Fac un pas și ies pe jumătate din casă.
- Acum câteva zile am avut un atac de panică, spune ea
încet și se uită drept în ochii mei. Mi s-a părut că mor, adaugă în
șoaptă.
Nu înțeleg.
Ochii ei par că vor să povestească ceva mai amplu. Mă uit
la ea și simt că ceva mă neliniștește. Pe holul acela întunecat ceva
de pe chipul ei mă împinge înapoi într-un timp îndepărtat și
neclar și pentru o clipă am senzația stranie și absurdă că am mai
văzut chipul acesta cândva, de mult, și că mi-a fost cunoscut.
Desigur că nu am cum să o fi cunoscut-o. Eu am trăit tot timpul
_________________________________________________________________
în Sud, departe de locurile astea iar pe deasupra ea este mult mai

tânără. Dar de unde are femeia aceasta pantofi ca ai Doamnei
Astari? Ar trebui să nu mă mai gândesc la lucrul acesta.
Este o coincidență absurdă. Cum stă lângă ușă cu ochii
încă umezi de la durerea provocată de elefănțelul care nu e iubit,
îmi vine să întind o mână și să o mângâi pe părul ca noaptea ca
să o liniștesc. Aș mângâia-o pe față și i-aș spune că nu are de ce
să se teamă. Că este o femeie frumoasă, puternică și uluitor de
armonioasă și atrăgătoare.
Dar nu pot să fac asta. Ar fi cu totul neprofesionist. Eu
sunt doar un colector de deșeuri și rateuri afective și emoționale.
Un procesator de spaime. Ale mele și ale altora. Eu trebuie să mă
opresc acolo unde se termină relatarea. Pentru restul lucrurilor
femeia aceasta are un bărbat al ei. Are prieteni ai ei. Are casa ei.
- Să nu vă speriați, zice, de parcă eu aș fi avut atacul de
panică, nu ea.
Recomandarea ei mi se pare absurdă și nu mă pot abține
să o întreb.
- De ce să mă sperii?
Se uită la mine și își dă la o parte o șuviță din părul lung
care îi venea peste obraz.
- Să nu vă speriați dacă veți avea un atac de panică, zice
ea. O să vă treacă.
Ce dracu mai e și prostia asta? Mă uit să văd dacă ochii ei
vor să spună și altceva decât a spus gura. Dar pe palier e deja
întuneric și nu pot să îi văd suficient de bine ochii.
Cobor.
Ceva mă irită și mă neliniștește într-un fel greu de înțeles.
Ies în stradă și, cu gândul la Melinda, mi se face brusc teamă de
propriile mele gânduri!
_________________________________________________________________
Eu nu am mai mângâiat niciodată în viața mea o femeie

căsătorită.
Dar nu e numai asta. E ceva cu totul neclar, straniu și
absurd, ca o presimțire pe care nu o înțelegi. Și mi se face o frică
stranie, adâncă, la fel de inexplicabilă ca aceea pe care o simți în
somn.
_________________________________________________________________
Capitolul 37
- Lapte, pâine și câteva felii de salam din ăla fără

condimente. A, și roșii, dacă au. Și, când ieși, ia te rog și gunoiul
ăsta și du-l la tomberon. Bine?
- Îl iau, sigur că da.
- Uuuff, câte farfurii s-au strâns iar… face ea privind în
chiuvetă cu un început de disperare care, în mijlocul bucătăriei
plină de ustensile și suporți de vase o face să pară o eroină
tragică în fața unui butuc de execuție. Casnică dar tragică.
Melinda e mică, blondă, cu un funduleț obraznic și cu o
față de copil bosumflat care se uită cu groază la toate vasele
murdare strânse în chiuvetă. E imposibil să nu îți placă de ea. E
imposibil să nu o iubești. Să nu îți vină să o strângi la piept și să o
penetrezi până cazi lat. Pe urmă să te ridici să îi speli frumos
vasele și să o iei iar de la capăt. Dintr-o dată, de la înălțimea mea
de mascul cu trasee cosmice, cobor la nivelul linoleumului și mă
ofer generos să îi atenuez spaima:
- Lasă că le spăl eu după ce vin de la Pahor.
Pahor este magazinul alimentar din cartier.
Ea se întoarce spre mine și îmi zâmbește iar lucrul ăsta
îmi e de ajuns. Plec cu gunoiul în jos pe scări plin de așteptări
fabuloase ca și cum aș pleca în concediu în Antilele Mici sau în
Barbados și ies pe ușa din spatele blocului cu o figură tâmpă de
muncitor de la salubritate care tocmai a prizat ceva tare. Așa
arăt eu când din mine iese la suprafață, în particule minuscule,
perfecțiunea lumii. Pentru că eu sunt populat de o lume perfectă
în care doar eu am dreptul, din când în când, și doar cu justificări
solide, să comit vreo imperfecțiune cerută de vreo nevoie
_________________________________________________________________
imparabilă a imediateții mele biologice sau sociale. Trăiesc un

miez luminos și incandescent de perfecțiune pe care încerc din
toate puterile cum pot și cum mă pricep să îl feresc de nămolurile
care ar putea să îl păteze sau să îl stingă. Magazinul Pahor e la
doi pași și tot acolo sunt și tomberoanele de gunoi. Pentru
vânzătoarele de la Pahor, niște unguroaice tinere și vorbărețe,
am devenit un fel de constantă matematică după care își pot fixa
ceasurile. Constanta Kuppi Gabalt. În fiecare dimineață,
devreme, sunt printre rafturi în papucii din piele de capră
alegând pâinea, laptele, cerealele, gemul și salamul pentru micul
dejun al Alurei. Femeile din magazin știu că sunt venit din Sud și
asta pare să îmi dea o notă de insolit în mintea lor. Dacă nu mă
văd o zi sau două se neliniștesc și mă întreabă apoi îngrijorate:
- Ați fost plecat?
Iar eu, măgulit de această atenție care mă face să mă
cred nu numai un personaj important dar și un bărbat atrăgător,
le răspund amical, ca și cum am fi niște rude prin alianță pentru
care anumite aspecte ale vieții personale nu mai reprezintă
niciun fel de secret:
- Nu, dar am avut ceva foarte important de lucru. Ceea
ce nu este chiar neadevărat. Eu am mereu ceva foarte important
de făcut. Lucrez cu maximă concentrare la menținerea
perfecțiunii acestei lumi.
Dacă nu aș lucra acum cu toată puterea de care sunt
în stare la transformarea ploii într-o decorațiune necesară a
drumului până la Pahor, lumea ar fi cu o ploaie rece mai
imperfectă. Așa însă, prin felul în care o așez în mintea mea,
lumea rămâne neatinsă. Merg prin ploaie cu sacul de gunoi într-
o mână, cu imaginea Melindei proptită cu disperare în fața
chiuvetei cu vase în minte și sunt atent la păstrarea perfecțiunii
_________________________________________________________________
în mijlocul căreia dragostea mea pare chiar miezul aromat al unei

flori proaspăt deschise. Observ că mai toate scările de bloc au
interfoane la fel ca și cel de la scara noastră și mă gândesc cu milă
la cei care și-au pierdut cartelele și, pe o vreme ca asta, trebuie
să stea afară, ciuciulete, până cineva se milostivește de ei să le
dea drumul. Acum am ajuns la tomberoane. Sunt niște
tomberoane mari, de plastic iar în jurul lor sunt împrăștiate
gunoaie și hârtii aruncate neglijent de locatari dar eu știu să le
rearanjez corect astfel că lumea rămâne în continuare exact în
forma în care am eu nevoie de ea. Arunc sacul de gunoi în
tomberon și aștept să văd în ce poziție se oprește. Se oprește
într-o poziție care nu mi se pare corectă și de aceea bag brațul în
tomberon și îl mai împing puțin, până e la nivel cu celelalte
gunoaie. Nu e întotdeauna ușor dar îmi reușește. Nici cu
vânzătoarea aceasta grasă de la casă nu este ușor să mențin
lumea perfectă pentru că ea, dintre toate celelalte, este mereu
deprimată și morocănoasă și poartă niște ochelari atât de groși
încât ochii i se văd prin ei mici și duși într-o depărtare. Îmi ia
alimentele unul câte unul din coș și le scanează tăcută. Îmi
comunică sec suma de plată. Îmi dă restul într-o tăcere încărcată
cu o mie de reproșuri și nemulțumiri anonime care i se încarcă
tăcute în depresia din ce în ce mai întunecată din ochii ei mici.
Plătesc, mă eliberez de ea și ies din magazin în ploaie. Mai lucrez
puțin la tot ce văd și ajung cu bine din nou în holul blocului cu
senzația că lumea este în ordine. Nu e deloc ușor dar îmi
reușește. Mă gândesc că diseară trebuie să merg din nou la Eleea
Namora pentru a-mi exersa empatia și pentru a câștiga din asta
niște bani. Am să îmi pot plăti factura la telefon, am să contribui
la cheltuielile casei. Am să pot, încet, încet, să îmi recapăt
încrederea că e nevoie de mine. Poate că vor urma și alți clienți.
_________________________________________________________________
Poate că lucrurile, totuși, se vor aranja. Mai am câteva trepte de

urcat și sunt în casă. Fac doi pași în holul blocului și dau să urca
scara. Mă uit în stânga. Și tresar.
Ceva nu este în regulă.
Mă uit mai cu atenție înspre cutiile de poștă și dintr-o
dată inima îmi bate foarte tare. Prin perforațiile cutiei noastre mi
se pare că văd ceva alb înăuntrul ei. Pare a fi o scrisoare.
O nouă scrisoare.
Mă opresc paralizat în mijlocul holului și, cu dezastrul
plutind ca un fum gros deasupra perfecțiunii, mi se face din nou
o frică teribilă.
_________________________________________________________________
Capitolul 38
Mă uit la ceas. E șase fără cinci. Sun la sonerie și nu

trebuie să aștept decât un pic pentru că Eleea deschide imediat,
ca și cum era deja în hol și mă aștepta.
- Bună seara, zic și îmi scot cascheta.
- Bună seara, răspunde ea. Intrați!
Sunt uimit. Dacă în seara precedentă era îmbrăcată ca o
gospodină care își aștepta bărbatul cu o tocană de ceapă și piept
de pui, acum doamna Namora e cu totul schimbată. Arată ca o
femeie de lume care tocmai se pregătește să plece la un bal al
vreunui marchiz local să fie admirată și dorită. Poartă o rochie de
catifea neagră, decoltată, care de la șolduri în jos i se înfoaie ca o
umbrelă iar pe tiv are trei șiruri de ștrasuri mici, strălucitoare. Prin
decolteul larg îi ies la suprafață sânii tari și umflați. Umerii îi sunt
goi, acoperiți parțial de părul ei lung și negru, proaspăt spălat. La
gât are un colier violet care lucește în lumina holului. Poartă un
machiaj care îi colorează pleoapele în nuanțe de auriu.
Îmi scot pelerina kaki și o pun pe cuier. Ea o ia de unde o
pun eu și o duce într-o altă cameră. Se întoarce și intrăm în
bucătărie.
- Plecați undeva? întreb eu, intimidat de felul în care
arată.
Ea zâmbește din colțul buzelor. Se uită la mine cu ochii ei
negri și mari.
- Luați loc aici, spune și îmi arată același scaun
desperecheat. Nu, zice ea după ce mă așez. Nu plec nicăieri.
Și apoi zâmbește.
_________________________________________________________________
Bucătăria pare într-o ordine desăvârșită. Aragazul este

închis, chiuveta e goală. Blatul din jurul chiuvetei strălucește ca o
oglindă, nu se vede nicăieri nicio oală, nicio tigaie, niciun castron.
Îi văd pantofii și tresar. Sunt pantofii doamnei Astari. La naiba! E
deosebit de atrăgătoare. Are pe ea, pe dedesubt, o pereche de
ciorapi negri, din plasă de mătase, cu ochiuri mici și cu firul
strălucitor care îi reliefează și mai mult picioarele frumoase.
Unghiile mici îi sunt lăcuite cu un roșu închis, aproape violet.
Împrăștie un parfum fin, de seară.
- Nu plec nicăieri, zice ea din nou.
Face o pauză și mă privește drept în ochi. După care
adaugă:
- Aștept pe cineva. De asta v-am și spus să veniți puțin mai
devreme.
Sunt surprins. Dar lucrul ăsta nu trebuie să mi se vadă pe
față. Încerc să îmi găsesc fața și poza clinică.
- Femeie sau bărbat? întreb.
Ea se uită la mine și zâmbește.
- Ghiciți?
Mi-aș dori să fie o femeie. Ar fi mai aseptic pentru toată
lumea. Dar ceva îmi spune că nu este așa. Ceva îmi spune că ceva
nu în regulă aici și asta mă face să nu mă simt deloc în largul meu.
Am din ce în ce mai clar senzația că din întâlnirea cu femeia
aceasta nu o să iasă deloc ceva bun.
- Un bărbat, zic, convins că nu greșesc.
Ea se uită la mine serioasă. Zice:
- Da, un bărbat.
Ieri mi-a spus că eu eram primul bărbat pe care îl invita
acasă. Acum, apare un altul. Sunt puțin dezamăgit pentru că
aceasta înseamnă că doamna Namora nu spune întotdeauna
_________________________________________________________________
adevărul. Și mă simt și puțin indispus, de parcă bărbatul care vine

urmează să îmi ia din privilegiile pe care le am asupra acestei
femei.
Dar Eleea nu pare deloc afectată de inadvertențe. - Va
trebui să fiți foarte atent, spune ea. Aș vrea să vi se întipărească
bine în minte.
- Ce să mi se întipărească în minte? întreb.
- Ce veți vedea, spune ea.
Nici nu știu dacă lucrurile acestea se întâmplă cu
adevărat. Adevărați sunt banii din buzunar, cei pe care mi i-a dat
ieri. Trebuie să rămân imperturbabil.
- Ce voi vedea când? întreb.
Îmi bag mâna în buzunarul drept al pantalonilor și îmi
scot telefonul mobil. Îl pun pe masă, să știu mereu cât e ceasul.
Ea se uită la mine, apoi spre ușă. Apoi din nou la mine.
- Acum, când vine popa, zice ea, impacientată parcă de
greutatea cu care raționez.
Trebuie să rămân imperturbabil și rămân.
Aceasta nu este deloc o ședință de confesare obișnuită.
- Părintele Maccabi, adaugă ea.
Dau din cap ca și cum toate lucrurile acestea ar fi foarte
firești și îl văd pe părintele Maccabi sprijinindu-și epitrahilul de
marginea mesei și cădelnițând prin bucătărie iar dracii, chinuiți în
felul acesta, fug spre pustia lor care le aparține din veci.
Dacă unele lucruri par absurde asta nu înseamnă că ele
nu există.
- Meseria mea este să fiu foarte atent, doamna
Eleea, spun foarte serios. Și, credeți-mă, sunt foarte
atent. - Știu, spune ea și strânge din colțul buzelor ca și cum ar
zâmbi. Am încredere totală în dumneavoastră.
_________________________________________________________________
Sunt un tip care inspiră mereu încredere.

- Mulțumesc, zic.
Apoi îmi vede telefonul. Arată spre el și exclamă: - Aaa,
și am să vă mai rog să îl închideți. Sau să îl dați pe vibrații.
Tresar. De ce să îmi dau telefonul pe vibrații?
- Desigur că o să îl dau pe vibrații.
Și îl dau pe vibrații.
- Va trebui să fie liniște deplină, spune ea coborând tonul
de parcă liniștea trebuia să înceapă chiar din momentul acela.
Popa nu trebuie să știe că sunteți aici.
Apoi se uită la ceasul de pe telefonul ei.
- Trebuie să apară, zice. Haideți dincoace să vă arăt ce
trebuie să faceți.
Și spunând astea îmi face semn să mă ridic și să o urmez.
Face pirueta, rochia i se înfoaie. O urmez și intrăm în camera cu
televizor unde am văzut filmul de desene animate cu elefantul
zburător. Pe peretele din stânga, patul este neatins. Lângă masa
de la capătul patului au apărut două scaune cu spetează înaltă
care nu erau acolo ieri. Pe masă sunt două pahare și o sticlă cu
vin roșu, începută. Credeam că o să se așeze din nou pe pat însă
de data aceasta Eleea face altceva. Se duce la dulapul înalt de pe
peretele din dreapta al camerei și descuie ușa unui
compartiment.
O deschide larg.
Compartimentul e gol de sus până jos. Nicio haină, niciun
umeraș.
Dar înăuntru lui se află, totuși, un obiect care nu are ce să
caute acolo. Stă singur, desperecheat și enigmatic
E un taburet înalt și rotund, din lemn.
Neliniștitor.
_________________________________________________________________
Mă trag mai aproape de ea și, într-o liniște nefirească,

unul lângă altul, ne uităm amândoi la taburetul din dulap ca la un
obiect devenit, brusc, amenințător, supranatural și sacru.
_________________________________________________________________
Capitolul 39
As vrea să adorm și să dorm un somn lung, fără vise și

fără nicio mișcare iar din el să mă trezesc într-o dimineață
însorită, într-o lume nouă, într-un oraș în care să nu mai fi fost
până atunci dar care să mi se pară cunoscut, cu oameni pe care
să nu îi mai fi văzut dar care să mi se pară cunoscuți, cu o viață pe
care să nu o fi trăit-o dar care să mi se pară că ar fi fost a mea. Să
mă ridic din somn nou și proaspăt, ca o libelulă care iese din
crisalidă direct în soarele orbitor al verii și își începe zborul
zigzagat peste vârful ierburilor grase crescute din apă.
Dar nu adorm.
Mă uit la taburet.
Mintea îmi lucrează cu repeziciune și încep să îi înțeleg
rostul acolo. Și cred că înțeleg ce urmează să se întâmple. Și
pentru că înțeleg, mi se face frică din cauza senzației de ireal care
mă cuprinde. Ce vrea femeia aceasta acum de la mine este de
neînchipuit. E un lucru atât de îndrăzneț și periculos încât poate
ar fi mai bine să las dracului baltă totul, să îi dau banii înapoi și să
mă întorc acasă. Adică, la Melinda pentru că eu nu am casă. Dar
tocmai pentru că ceea ce vrea să fac e atât de periculos, voi fi
îndreptățit să îi cer un tarif suplimentar. Aș putea să plătesc nu
numai abonamentul telefonic dar și factura de gaze. Melinda va
aprecia lucrul acesta. Din cauza ploilor reci, centrala merge non
stop de câteva luni.
Va fi foarte mult de plată.
- Știu, o să stau aici, zic încet.
_________________________________________________________________
- Da, zice ea și din glasul ei străbate o undă de ușurare că

am înțeles singur și că nu mai e nevoie să îmi explice ea despre
ce este vorba. O să stați aici.
- Și voi privi prin decupajele ușii, spun eu mai departe.
Ea se uită drept în ochii mei. Strânge din colțul gurii și nu
spune nimic. Trec câteva secunde.
- Da, spune ea în cele din urmă. O să stați înăuntru și o să
vă uitați prin perforații. Și veți fi foarte atent!
Îmi găsesc puterea să ridic pretenția la care mă gândeam.
Spun cu gândul la dragostea pentru Melinda:
- Dar asta se va taxa separat.
- De acord, spune ea fără să clipească. Triplu!
Și apoi, fără alte explicații, intru în compartimentul
dulapului și mă așez pe taburet. Eleea se uită la mine în timp ce
încerc să îmi găsesc poziția cea mai confortabilă și mă întreabă,
fără legătură:
- Ce fel de chiloți purtați pe dumneavoastră? Largi? Sau
strâmți?
- Largi, răspund ca și cum tocmai mi s-ar fi pus cea mai
firească întrebare posibil.
- E bine, zice ea și dă din cap, afirmativ. Cu chiloți largi e
foarte bine.
Dă iar din cap ca și cum ar răspunde afirmativ la o
întrebare pe care nu și-o pune cu voce tare. Se mai uită o dată la
mine, serioasă, mă fixează intens cu privirea. Pupilele îi vibrează
scurt ca și cum ar încerca să se uite simultan în mai multe direcții.
Apoi se uită în jos la ea, la pantofii ei, la rochia ei. Pare mulțumită
de cum decurg lucrurile. Închide în urma ei ușa dulapului și o
încuie iar în clipa aceea în dulap se face brusc întuneric. Dar din
întunericul acesta pot să văd prin decupajele ornamentale din
_________________________________________________________________
ușă tot ce se întâmplă în cameră. Văd patul, masa, scaunele.

Eleea a plecat în camera cealaltă. Ceva din mersul ei mă face să
tresar și mă împinge înapoi într-un timp incert, într-o amintire la
care mi se refuză accesul. Nu știu ce să fac cu mâinile. Le bag în
buzunare. Dacă ar ști unde sunt, tata ar fi foarte nemulțumit. Mi-
ar ordona, iritat și amenințător, să ies, naibii, imediat afară și să
îmi văd de treburi mai serioase. Să îmi fac corect temele și să fac
copii pe care să îi cresc mari. Și mi-ar indica cu degetul direcția în
care ar trebui să o iau. Mă gândesc la popa care trebuie să vină.
Îi va sfinți casa. Sau îi va ține o predică. Și mă mai gândesc la
scrisoarea care mă amenință cu sfârșitul lumii din cutia de poștă.
A rămas tot acolo pentru că nu am avut curajul să mă apropii de
ea și am lăsat-o în cutie. Poate dispare de la sine. Poate că legile
universului se schimbă și scrisoarea dispare. Dece să nu se
schimbe? De ce să nu dispară?!
Cât de mult aș vrea să adorm!
Dar nu adorm.
Cineva sună la ușă. Tresar și în dulapul meu cu perforații,
inima îmi bate mai repede. Eleea se duce în hol și aud ușa
deschizându-se. Și o voce de bărbat.
- Ce faci, Ella?
Vocea mă surprinde neplăcut. E subțire, nepotrivită
pentru un popă care trebuie să își moduleze învățămintele sub
arcurile masive și grele ale unei biserici. - Hai, intră, o aud pe
Eleea spunând. Tot mai plouă?
Se aude ușa închisă. Apoi popa:
- Plouă, plouă. Am lăsat mașina pe aleea cealaltă și m-a
făcut ciuciulete până aici.
- Lasă că nu mori tu din asta, spune Eleea. Dă-ți jos geaca
și vino aici.
_________________________________________________________________
Mă surprinde familiaritatea aceasta pe care nu o

bănuiești între un enoriaș și un preot dar nu am timp să mă
gândesc la ea pentru că cei doi intră în cameră. Îi văd prin
perforațiile ușii. Acesta e părintele Maccabi?! Dar bărbatul ăsta
nu seamănă deloc a popă! Nu poartă niciun fel de costum
preoțesc și nu are nimic din morga sau înfățișarea unui popă. Mă
gândeam că o să văd o burtă umflată cu pulpe de curcan și
cârnați afumați și un gâtlej larg pe care hectolitrii de vin au lăsat
pete roșietice. Bărbatul acesta însă e înalt, deșirat, cu o față
prelungă și cu nasul mare și drept. Poartă o pereche de blugi
tociți și un pulover pe gât, la fel ca orice alt anonim de pe stradă
iar în picioare are o pereche de pantofi de sport, albaștri. Felul în
care pășește mă face să înțeleg că este familiar cu camera
aceasta. Că a mai fost aici. În urma lui apare Eleea, cu rochia ei
neagra înfoiată de la brâu în jos, cu pantofii doamnei Astari în
picioare, imaculați, legănând din șolduri elegantă și atrăgătoare.
Ceva nu e în regulă. Nu pare deloc o sfeștanie. Nici botez.
Bărbatul ajunge lângă masă, se sprijină cu o mână pe speteaza
unuia din scaune și se întoarce spre Eleea. Zice:
- Ciocnim un pahar?
- Ciocnim, sigur că da, răspunde ea și se apleacă puțin
peste masă să desfacă sticla. Toarnă în pahare până la jumătatea
lor. Apoi, uitându-se unul în ochii celuilalt, ciocnesc. Beau.
Părintele dă paharul pe gât din câteva înghițituri și îl pune, gol,
pe masă. Plescăie de plăcere. Eleea își umezește doar buzele și
rămâne cu el în mână.
Părintele Maccabi îi apuca mâna cealaltă și o trage spre
el. - Arăți grozav cu rochia asta. Parcă ești din alea de epocă, pe
cuvânt!
_________________________________________________________________
- Păi da, să știi că eu chiar sunt din altă epocă, zice ea

ridicând puțin bărbia ca într-o formă de alint și luându-și o poză
de cinema.
Nu nu, cu siguranță ceea ce văd nu este o sfeștanie.
- Și să știi că mi-a fost tare dor de tine, mai zice el lăsându-
și capul într-o parte, încercând să pară romantic.
Ea zâmbește și își trage mâna din a lui.
- Zău?!
- Pe cuvânt!
- Nu te cred.
- O, ba da, zice el. Te-am și visat de câteva ori.
Apoi, după o clipă, adaugă insinuant:
- Dar fără rochie.
Și, luându-i-i din nou mâna într-a lui, o trage înspre el.
Eleea zâmbește satisfăcută. Se vede că îi place să umble
dezbrăcată prin visele de noapte ale bărbatului acesta.
- Ție nu ți-a fost dor de mine? întreabă el.
Ea se uită la el și strânge din colțul buzelor. Spune:
- Nu.
- Deloc?
- Deloc!
- He he, râde el insinuant și o trage și mai mult înspre el.
Ea se împotrivește puțin, fără prea multă convingere. El o
cuprinde pe după mijloc și o trage până când trupul Eleei se
lipește de al lui. E mai înalt decât ea.
Eleea se uită la el în sus, în ochii lui. La fața lui.
- Ai încuiat ușa, întreabă el încet?
Ea dă din cap în semn că da, a încuiat-o.
_________________________________________________________________
Ceva nu e tocmai în regulă aici. E adevărat că nu am văzut

multe sfeștanii în viața mea dar aceasta nu seamănă deloc cu una
din ele.
Și, fără nicio altă pregătire, din poziția aceea, părintele
Maccabi se repede înainte până ajunge cu buzele în dreptul gurii
ei. Ea se trage înapoi, ca pentru a se feri de sărutul lui iminent dar
nu scapă pentru că el o ține strâns cu o mână pe după mijloc iar
cu cealaltă o apucă de ceafă și o trage cu putere spre el. Eleea
geme un pic și apoi se lasă în voia lui. Gurile lor se deschid și se
lipesc, limbile lor încep să se caute. Eleea geme. Părintele
Maccabi o strânge și o lipește de el iar în timpul ăsta mâna lui
alunecă de pe mijloc în jos peste șoldurile ei. De acolo mâna îi
trece peste fesele rotunde și tari pe care le apucă pe rând și le
frământă. Apoi și mai jos, se lasă în lungul coapsei puternice până
când degetele lui ajung la tivul cu ștrasuri al rochiei. Sărutul lor
este strâns iar gurile se sudează una în cealaltă, elastic și
fierbinte. Eleea geme. De la mijloc în jos corpul părintelui
Maccabi se freacă de al ei cu mișcări circulare. Cu o mână o ține
încă de ceafă, cealaltă mână a băgat-o pe sub rochie și îi mângâie
piciorul, în sus. Rochia se ridică și o dezgolește. Eleea ține încă
paharul de vin într-o mână dar cu cealaltă a început să îl mângâie
și ea pe părinte peste spate, rotativ. Geme. A desfăcut puțin
picioarele. Coapsele îi sunt pe jumătate dezgolite, strălucitoare
din cauza ciorapilor din plasă de mătase. Mișcă și ea din fund și
se freacă de vintrele părintelui Maccabi și se sărută cu patimă și
se strâng cu o poftă care erupe în trupurile lor, fierbinte,
insuportabilă. Eu însumi mă umplu de o emoție care crește în
mine cu repeziciune. Nu știu dacă este plăcere sau teamă dar
simt cum propriul meu membru se umflă, crește și începe să mi
se ridice în chiloți. E o liniște stranie în casa asta în care se aud
_________________________________________________________________
doar gemetele Eleei și inima mea. Mâna ei coboară în lungul

brațului părintelui Maccabi, îi strânge cotul ca și cum s-ar ține de
el să nu cadă apoi se duce mai jos, în lungul antebrațului. Ajunge
pe pantalonii părintelui, acolo unde se vede o umflătură. Nu e un
fald oarecare, umflătura aia este chiar penisul care zvâcnește sub
pantalonii părintelui. Când ajunge cu mâna pe el, Eleea îl apucă și
geme. Îl strânge tare și începe să îl frământe prin pânză. Geme.
Părintele mișcă din fese mai repede și mai puternic, ca și cum ar
vrea să o pătrundă direct prin haine, să intre mai repede în ea.
Mă uit cu atenție la mâna cu care Eleea strânge penisul.
Tendoanele lucrează scăpate de sub control, duc degetele în
josul și în susul lui cu nerăbdarea unei dorințe care o consumă și
care o face să geamă des și tare. Apoi nu mai suportă. Se rupe
din sărutul acela halucinant și se lasă repede, nerăbdătoare, pe
vine. Rochia i se strânge toată deasupra șoldurilor. Întinde mâna
în lateral și pune paharul pe masă apoi, cu o înfrigurare care o
face să nu nimerească capul fermoarului din prima încercare, îi
deschide prohabul pantalonilor părintelui Maccabi. Părintele se
uită în jos la ea. Eleea bagă mâna înăuntru pantalonilor și, după
ce bâjbâie puțin, apucă și scoate de acolo, prin deschizătura
prohabului, penisul tare ca un lemn al părintelui. Îl ține strâns cu
o mână la câțiva centimetri de buzele ei și începe să îl frece. Îl
freacă în sus și în jos, decalotându-l de fiecare dată până la cotor.
Unul după altul rapid, mă trec un frisoane de plăcere.
Cum am să pot să îi povestesc Melindei lucrurile astea ?! Nu am
să pot. Dar nici să mă gândesc la asta acum nu pot. Mă uit cu
atenție la penisul încovoiat al părintelui, atât cât se vede el din
mâna Eleei. Pare un animal cu o viață a lui proprie pe care Eleea
l-a prins în mână și îl înnebunește. E roșu și plin de dorință, umflat
și rapid. Eleea îl freacă în sus și în jos și se uită la el fix, ca într-o
_________________________________________________________________
formă de hipnoză. Și mie, în dulap, mi s-a întărit și mi s-a sculat

penisul în chiloți de tot. Mă ating peste pantalon și îl simt în mână
drept și tare ca un lemn. Brusc, în mijlocul întâmplării ăsteia
halucinante, pe mintea mea pune stăpânire geometria unei
masculinități primitive. Îmi dau seama că penisul părintelui
Maccabi este mai mic decât al meu iar lucrul ăsta mă excită și mai
mult. Eleea se uită la penisul din mâna ei ca la un fruct pe care nu
știe de unde să îl înceapă. Și dintr-o dată se întâmplă ceea ce
așteptam să se întâmple: Eleea deschide gura și îl înghite lent pe
tot, până la cotor. Cred că i-a intrat până în gât. A închis ochii și
și-a făcut roată buzele cărnoase în jurul tijei fierbinți a părintelui
și acum o suge cu putere. Părintele a închis și el ochii și și-a dat
capul puțin pe spate, într-o formă de extaz laic. Eleea suge din
penisul lui cu o forță uluitoare. O să i-l smulgă. Mă uit, vrăjit. Și,
dintr-o dată văd cum, din poziția în care se află, pe vine, cu
penisul părintelui Maccabi în gură până în gât, Eleea se uită spre
dulapul în care sunt eu și, cu mâna pe care o are liberă, îmi face
un semn discret, ca și cum m-ar saluta de rămas bun de pe
geamul unui autocar care se îndepărtează cu copii plecați în
excursie.
_________________________________________________________________
Capitolul 40
Mă uit la Sanusa și nu înțeleg. Stă pe piciorul lui Tutunaru

de parcă ar sta pe piciorul lui taică-său sau al vreunui unchi de ai
ei și este foarte interesată de părul lui de pe piept. Și de barba lui
țepoasă. Nu i se pare deloc un animal scârbos care poate să îi taie
gâtul cu bomfaierul sau să îi scoată mațele cu cuțitul. Îi place că
omul ăsta străin, sau ce o fi el, care a luat-o lângă el și o ține
aproape de trupul lui ars de soare. Lucrul ăsta mă face să uit de
frică. Dar nu pentru că devin mai viteaz sau mai curajos sau
pentru că împlinesc brusc douăzeci și cinci de ani și sunt puternic
ci pentru că toată mintea mea este prinsă în gheara unei emoții
noi, necunoscute, care înlocuiește frica. Sanusa stă cu țâțele
goale și cu părul răsfirat, pe genunchiul lui Tutunaru și dă
nepăsătoare din picioare ca și cum ar fi într-un leagăn din Teiuș.
El o ține cu o mână pe după umeri, cum ne țineam noi anul trecut
la dansul popular de la serbare, iar pe cealaltă și-a dus-o între
picioare și și-a pus-o peste chiloți. Eu stau în fața lor cu cutia mare
a viorii în mână care nu mai are nicio greutate. Sanusa îi
examinează gheomotoacele de păr de pe piept, le atinge cu
degetele, se joacă cu ele. Dar eu nu înțeleg. Nu înțeleg deloc ce
înseamnă toate lucrurile astea iar lucrurile trebuie să aibă un
înțeles. Întotdeauna lucrurile au un înțeles, așa cum le explică
tata foarte bine. Dar eu nu înțeleg ce se întâmplă acum, la fel cum
nu înțeleg cum se fac melodii din notele muzicale. Sanusei nu
numai că nu îi este frică dar parcă i-ar și plăcea de Tutunaru.
Numai că lucrul ăsta este absurd pentru că de mine îi place
Sanusei și nu de Tutunaru. Ea a venit cu mine la baie, nu cu
Tutunaru. Și a venit cu mine pentru că îi place de mine, pentru că
_________________________________________________________________
mă iubește. Și face baie cu mine în Șimit pentru că mă iubește și

eu o iubesc. Și mi-a pus o floricică roșie în cheutoarea cămășii
pentru că mă iubește. Cum o să îl iubească ea pe Tutunaru?! Și în
toate zilele celelalte când am trecut împreună printre animalele
junglei și printre lianele care ne puteau încolăci și sugruma, eu
am iubit-o pe Sanusa și Sanusa m-a iubit pe mine. Nu, nu poate
să îl iubească pe Tutunaru. Pe mine mă iubește, nu pe el. - Ia să
aud ce știi la vioară, zice Tutunaru și, luându-și mâna dintre
picioare, arată cu ea spre vioara mea. Să le cânt ceva la vioară?!
Vai de capul meu! Asta e foarte grav pentru că eu nu știu să cânt
nimic la vioară! Nimic! Absolut nimic! Tutunaru mă pune să îi cânt
ceva și o să mă omoare dacă nu cânt.
- Chiar, Kuppi, hai, cântă-ne ceva, zice și Sanusa și se uită
pentru prima dată la mine de când a luat-o
Tutunaru pe piciorul lui.
Îmi pare bine că mă roagă și ea. Poate că totuși mă
iubește chiar dacă îl iubește și pe Tutunaru puțin. Ce bine e că mă
iubește Sanusa, altfel aș muri. Trebuie să compun imediat o
melodie. Mă las într-un genunchi pe nisip și deschid cutia viorii.
Nu s-a întâmplat nimic cu vioara, este acolo, întreagă. După
bătaia cu Balonto, domnul Predesso i-a pus căluș și coarde noi și
a acordat-o. Vioara e ca nouă și e bună dar eu nu știu să cânt
nimic. Nimic. Ce-o să fac? Ce-o să mi se întâmple? Oh, ce frică mi
se face din nou pentru că Sanusa îl iubește pe Tutunaru și pentru
că Tutunaru o să mă omoare. Mâinile mele mici tremură
deasupra viorii și inima mi se zbate în piept ca o vrabie închisă
într-o cameră. Vai, încep să plâng! Simt lacrimile care mi se strâng
în colțul ochilor. Ce să cânt?
Ce să cânt?
_________________________________________________________________
Capitolul 41
Nu știu cât durează scena asta dar văd cum chipul Eleei e
transfigurat. Rochia i s-a strâns deasupra șoldurilor și i-a dezgolit
coapsele puternice pe care le desface și le strânge în același ritm
în care suge din tija groasă a părintelui Maccabi. Carnea lor e tare
și proaspătă, tânără și dornică. Geme dar geamătul ei îi rămâne
închis în beregată, ca într-o cutie. Femeia aceasta este căsătorită,
i-am văzut verigheta pe deget dar bărbatul ăsta deșirat și
pofticios care-i cu penisul în gura ei până-n gât și dă acum din cur
în extaz, nu pare să fie deloc soțul ei. Femeia trece peste toate
promisiunile altarului făcute în rochie de mireasă și peste tainele
cununiei cu o nonșalanță lacomă și cu o poftă dezmățată și își
înșală soțul până adânc în gâtlej chiar aici, sub ochii mei. Nu
înțeleg. Nu înțeleg deloc ce înseamnă toate lucrurile astea iar
lucrurile trebuie să aibă un înțeles. Întotdeauna lucrurile au un
înțeles, așa cum le explica tata foarte bine. Dar tata nu este aici,
acum este bătrân și scofâlcit, uscat ca o curmală căzută pe nisip,
întins toată ziua pe un pat care miroase din ce în ce mai urât, într-
un apartament din Sudul îndepărtat. Bea ceai cu măsline din
poziția aceea orizontală și îi povestește pe îndelete mamei,
nervos și mereu nemulțumit, toate defecțiunile pe care și le
descoperă el însuși la ficat și la coloana vertebrală. Știe foarte
bine ce se întâmplă cu cartilagiile de la genunchi din cauza
mersului pe bicicletă și de unde provin durerile acelea
îngrozitoare de oase. Plus că acum o parte din carotidă apare la
radiografie stenozantă, gâtuită, lucru care îi permite nu numai o
anticipare vizuală a felului în care va muri dar și un motiv perfect,
la orice oră din zi sau din noapte, de panică în care are dreptul să
_________________________________________________________________
țipe și să izbucnească în plâns. Va muri peste o săptămână, zece

zile maximum. Sunt singur în dulap și îmi duc mâna între picioare.
O dorință arzătoare mă face să mă mângâi în lungul penisului, în
sus și în jos. Trebuie să mă abțin. Dar nu pot. Îl ating. Îl simt prin
pânza pantalonului. E umflat și tare. Plăcerea mă inundă în tot
corpul, împreună cu sângele, în frisoane succesive. Mă ating iar.
Mă uit la cei doi prinși încleștați și, cu Melinda în minte, încep să
înțeleg că în clipa asta nu mai sunt doar un simplu spectator și
colector pasiv de confesiune în dormitorul ăsta anonim. Sunt cu
mâna pe penis iar penisul e umflat sub pantaloni și eu însumi am
devenit un participant activ la actul sexual care se desfășoară sub
ochii mei. Eleea îmi face iarăși, discret, un semn cu mâna. Îi
răspund atingându-mă pe partea de sus a penisului, pe capul lui
sugrumat de elasticul chilotului. Mă ia un fel de amețeală și mi-e
teamă că aș putea să alunec într-o parte sau alta de pe taburet și
să fac zgomot. Buzele Eleei alunecă în susul tijei arcuite a
părintelui Maccabi, ca un inel de carne și, după ce se opresc
câteva secunde pe capul roșu și strălucitor, îl lasă să alunece cu
totul afară din gură. Eleea se uită în sus, se ridică în picioare cu
ochii țintă în ochii bărbatului. Se răsucește puțin, se prinde cu
mâinile de marginea mesei și se reazemă cu fundul pe ea.
Desface picioarele larg, își duce mâna stângă între ele și își bagă
unghiile în ochiurile plasei din care îi sunt făcuți ciorapii.
Smucește cu putere de țesătura ciorapilor și îi rupe între picioare,
chiar în dreptul vulvei. Face o gaură suficient de mare și, cu
călcâiele încolăcite peste torsul părintelui, îl trage între picioarele
ei.
- Stai puțin, zice el încet, respirând întretăiat. Să scot
cureaua.
_________________________________________________________________
Părintele își desface cureaua iar pantalonii și chiloții largi

îi alunecă în vine. Picioarele îi sunt subțiri și musculoase,
acoperite cu un păr negru și creț care lucește în lumina becurilor.
E întors cu curul la mine, cu picioarele depărtate. Pe una din buci
are o pată neagră, cu păr pe ea. S-a înfipt bine între picioarele
desfăcute ale Eleei, a apucat-o de după umeri și e gata să intre în
ea. Ea îl ajută cu mâna ducându-i mădularul acolo unde e intrarea
umedă în trupul ei și, în clipa în care el o pătrunde, geme de parcă
mădularul părintelui ar fi încins și o frige pe dinăuntru. Mă excită
grozav. Și în aceeași clipă, în interiorul dulapului se întâmplă ceva
aiuritor care mă paralizează și mă îngheață:
În buzunarul meu începe să sune telefonul!
_________________________________________________________________
Capitolul 42
Am mai făcut câteva cartele de interfon, pentru doi

vecini. Funcționează foarte bine și oamenii mi-au mulțumit. Unul
a vrut chiar să mi-o plătească dar am refuzat, bucuros de reușita
mea tehnică și am luat-o în jos pe scări, țopăind. M-am mai
specializat, le fac printr-o anume tehnică inventată de mine.
Am aproape 46 de ani.
_________________________________________________________________
Capitolul 43
E același scris mărunt și neregulat ca și cel din prima

scrisoare. Îl recunosc prin perforațiile cutiei. Deși lăcățelul cutiei
noastre poștale nu se poate încuia și e pus acolo doar de formă,
din cauza tremuratului nu reușesc deloc să îl desfac din belciugul
în care se ține. Va trebui să merg la doctor, nu știu de ce tremur
așa de tare când am o emoție. Poate că sunt bolnav de ceva. În
fine, îl scot, deschid ușița și văd hârtia împăturită înăuntru. Ce să
fac, Dumnezeule? Ce să fac? Să o iau să o citesc? Să o las acolo
până când dispare de la sine? Să o iau și să îi dau foc? Cineva din
mine găsește răspunsul înainte ca eu să mă decid și întinde mâna.
Inima îmi bate ca o tobă udă, într-un subsol întunecat. Apuc
hârtia, o bag repede în buzunar cu frică să nu mă vadă cineva
umblând în propria mea cutie poștală și, cu degete tremurânde,
reușesc să agăț din nou lăcățelul decorativ, pe capacul cutiei.
Ies pe alee. Am scrisoarea în buzunar.
_________________________________________________________________
Capitolul 44
Eleea icnește de câteva ori și se împinge cât poate de tare

în vintrele părintelui. El se ține cu mâinile de mijlocul ei și o trage
cu atâta putere încât fesele ei rotunde și tari se turtesc pe
abdomenul lui neobișnuit de atletic pentru un om care își petrece
zilele făcând-și cruci cu o singură mână. Gem amândoi iar
părintele s-a dezarticulat și din gura lui ies porțiuni de cuvinte pe
care nu le înțeleg. Acolo, pe marginea mesei, are loc sub ochii
mei o demonstrație majoră a atracției universale a corpurilor
cerești. Eleea geme tare, tare, părintelui îi curg din gură cuvinte
lichefiate cu care își vorbește plăcerea, mie, ascuns în
compartimentul întunecat al șifonierului, mi s-a sculat bărbăția
într-o erecție atât de puternică încât pielea nu o mai încape și stă
să plesnească. Iar în buzunar îmi sună în continuare telefonul
vibrând și atingându-mi, cu partea care vibrează, regulat și
repede capul umflat al penisului. Atingerea asta mă excită într-
un mod straniu, de parcă cineva de la distanță ar încerca să mă
masturbeze cu telefonul.
Părintele ejaculează!
Eleea geme, tare, înfundat, cu gura închisă.
Apoi lasă capul să îi atârne și respiră adânc cu gura
deschisă. Părintele gâfâie și se extrage. Se întoarce, se uită în jur
cu un fel de curiozitate stranie apoi pășește prin cameră cu
pantalonii în vine, cu membrul umed încă în erecție și iese. Aud
ușa de la baie. Eleea e așezată pe marginea mesei cu picioarele
desfăcute, cu părul atârnându-i pe umeri răvășit. Se uită spre
dulap. Se uită spre mine. Brusc, îmi zâmbește. Telefonul vibrează
_________________________________________________________________
în continuare pe capul penisului meu. Eleea se ridică de pe

marginea mesei, trece pe lângă dulap și îmi șoptește:
-Încă puțin…
Apoi dispare și ea pe hol. O aud strigând, detașată:
- Hai, Michi, că te așteaptă lumea la vecernie. Și ieși mai
repede că vreau și eu!
Se aude ușa de la baie. Probabil că Michi a ieșit imediat.
Eleea îi dă un alt ordin scurt pe o voce autoritară, străină:
- Coboară și așteaptă-mă la mașină. Vin și eu imediat!
Se aude ceva foială în hol și apoi ușa de la ieșire
deschizându-se și închizându-se. Michi a luat-o în jos pe scări.
Eleea vine și îmi deschide ușa de la dulap. E încă cu părul
dezordonat de ceea e tocmai se întâmplase, cu un fald ar rochiei
ridicat, cu sânii ieșiți aproape cu totul din rochie.
- Haideți, puteți să ieșiți.
Și îmi face semn cu degetul ca atunci când chemi la tine
pe cineva.
Suntem în hol. Eleea își aranjează rochia pe ea, își trece
mâna de câteva ori prin păr, se uită la mine direct, simplu de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic interesant. Își ia câteva scame
rămase pe talie.
- Acum mă grăbesc puțin pentru că trebuie să ajung la
timp la biserică. Mai avem două ședințe. Mâine puteți veni ceva
mai devreme?
- Da, de ce nu?
Nu am nimic special de făcut. Oricum, ce fac eu nu
contează pentru nimeni.
- Foarte bine, spune ea. Dar s-ar putea ca mâine să dureze
ceva mai mult. Or să mai vină două fete, Amalia și Melinda. Avem
Kusa.
_________________________________________________________________
KUSA?!!! KUSA?!!! KUSA….

- Ce aveți?! întreb pătruns, brusc, de o senzație dureroasă
de ireal.
- Kusa. O să vedeți. Apoi, aranjându-și tivul rochiei, drept,
adaugă: mâine la patru. Dar va trebui să veniți în altă parte, nu
aici.
Și spunând asta îmi întinde o hârtie împăturită pe care o
avea pregătită mai dinainte. E adresa de mâine.
- Ah, și da, onorariul va fi, evident, mai mare decât cel de
azi.
- Bine doamna Eleea, zic și deschid ușa.
Cred că se întâmplă ceva grav cu organele mele interne.
Cu inima. S-ar putea să am un atac ce cord?
Totuși, am numai 46 de ani. Kusa?! Mâine avem Kusa?!
O iau la fugă în jos pe scări.
_________________________________________________________________
Capitolul 45
Mă uit repede pe afișajul telefonului. E numărul Melindei.

Dar am abonamentul suspendat și nu pot suna înapoi.
Dau să îl bag în buzunar dar chiar atunci telefonul sună
din nou. E glasul ei.
- Alo! Ce e? S-a întâmplat ceva?
- Vino repede acasă, Kuppi.
Glasul Melindei e schimbat. Sună grav și urgent.
Pare că s-a întâmplat ceva foarte grav.
Mă cuprinde teama.
- Sunt pe drum, vin chiar acum, zic. Ce e? S-a întâmplat
ceva?
Ah, ploaia asta mă ucide. Nu o să se mai termine
niciodată. Orașul e rece și întunecat. Iar inima mea e și mai
întunecată. Îl înjur pe Dumnezeu!
- Trebuie să mergem urgent cu Alura la spital. Îi e foarte
rău.
Glasul Melindei tremură. Frica și nesiguranța ei intră
amândouă în urechea mea stângă și de acolo peste tot în mine.
-Îi este rău?! zic neînțelegând. Păi, când am plecat nu avea
nimic.
- Da, i s-a făcut dintr-o dată rău. E albă toată. Transpiră și
o doare burta foarte tare. Trebuie să mergem urgent la spital.
Chiar acum! Vino, te rog, imediat!
- Ajung cât pot de repede, spun și o iau la fugă. Trec podul
de peste râul care gâlgâie dedesubt negru și murdar, o iau în
lungul bulevardului, trec de-a curmezișul parcului părăsit și, prin
ploaia rece ca gheața, ajung pe aleea din fața blocului. Deschid
_________________________________________________________________
ușa blocului cu cartela făcută de mine care funcționează perfect,

mă reped pe scări, urc și bat tare în ușă. Melinda deschide și în
lumina din hol apare chipul ei răvășit. Cu spaima întipărită pe el
pare și mai frumos. Dar în clipa aceea în mintea mea se naște
brusc un gând absurd și cumplit. Nicio religie, niciodată, nu mi-a
îngenuncheat gândirea liberă. Dar acum e altceva, Mi se înmoaie
picioarele și corpul îmi e brusc insuportabil de greu. Peste chipul
Melindei se suprapune chipul Eleei cea cu gura făcută roată în
jurul penisului mic dar pofticios al părintelui Maccabi.
Jurământul Melindei pe care mi l-a făcut când am
întrebat-o despre scrisoare! Jurământul! A jurat pe sănătatea
fetiței ei. Înseamnă că a mințit!
S-a adeverit!
- SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI -
_________________________________________________________________
Partea a doua
PARTEA A DOUA HAVUZUL
Capitolul 46
Primăvara a venit brusc, cu un verde scăpat de sub

control care a năpădit orașul prin parcuri și pe marginile
drumului, și cu flori de pomi care sclipesc ca niște ștrasuri
aruncate la întâmplare peste oraș. După câteva luni, ploaia a
încetat și cerul a rămas curat, descuamat până la un albastru
tânăr și arogant. Oamenii s-au modificat radical, a apărut o specie
nouă, mai agilă, mai descheiată la gât, care vorbește mai mult,
mai ce le vine la gură, mai de dragul de a vorbi. Trotuarele s-au
uscat și par pământuri nou formate dintr-un ocean evaporat. Au
apărut și muștele normale de apartament, un lucru care alte dați
mi s-ar fi părut alarmant și m-ar fi presat să inventez capcane
sofisticate pentru a le stârpi o dată pentru totdeauna, care acum
îmi produce doar o greață abstractă și viziuni eschatologice
locale, nesemnificative. Dar ziua de azi este inutil de frumoasă și
dureros de nepotrivită cu felul în care se încheagă viața mea.
Lumea este foarte hotărâtă să trăiască în veselie și iremediabil
_________________________________________________________________
Partea a doua Havuzul 190
fericită iar lucrul acesta mă intimidează și mă întristează până la

lacrimi. Doar că eu nu plâng niciodată din ochi sau cu lacrimi. Eu
întotdeauna plâng din altceva sau cu altceva. Ca și acum. Plâng,
dar nu cu ochii plâng ci cu pașii aceștia pe care îi fac pe trotuar.
Pentru că pașii pe care îi fac acum pe trotuar nu sunt orice fel de
pași ci sunt acei pași anume care mă duc către magazinul de saci
de rafie. În sacii de rafie pe care îi voi cumpăra îmi voi împacheta
puținul avut cu care voi pleca de aici. Cărțile, un serviciu
incomplet de linguri și furculițe, niște farfurii care nu se sparg
niciodată și vreo două pulovere pe care le-am cumpărat aici pe
nimic de la magazine de secund hand. Sacii ăștia am să îi încarc
eu însumi cu spinarea într-un camion pe care va trebui să îl
tocmesc cu zgârcenie și pe care, după ce voi fi traversat de sus în
jos țara întreagă, îi voi descărca sub ochii curioși și prădalnici ai
unor vecini negricioși din Sud.
Pentru că astăzi, eu și Melinda ne despărțim! Și, dacă ne
despărțim trebuie să îmi fac bagajul. Și să dispar. Și ca să ne
despărțim îmi trebuie saci în care să îmi pun lucrurile.
Atât de mult mi-aș dori să adorm!
Dar nu adorm.
- Cunoști o tipă, Eleea? o întreb pe Melinda cu cel mai
dezinteresat aer din lume, în timp ce așteptăm să iasă doctorul
din sala de operație.
- Eleea?! Eleea și mai cum?
- Eleea Namora, zic.
- Nu. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
Își frământă mâinile în așteptarea doctorului. Alura a
făcut o formă gravă de ocluzie intestinală, au băgat-o direct în
sala de operații și acum e aproape de miezul nopții.
Ce moment nepotrivit mi-am ales!
_________________________________________________________________
Femeia se uită la mine de parcă mai degrabă o deranjez.

Zice:
- Nu, noi nu ținem saci de rafie.
Aș vrea să mai trăiesc, să mă mai plimb, să mai fac
dragoste. Dar fără Melinda nu voi mai putea trăi. Fără Melinda
voi muri.
Ce bine că la magazinul ăsta nu au saci de rafie.
- Nu țineți? zic, stupid.
- Domnule Gabalt, ședința de azi se amână! O să o
reprogramăm și o să vă sun eu din timp. Onorariul desigur, îl veți
primi în întregime.
Din nou se întâmplă ceva grav cu organele mele interne.
- Pot să vă întreb de ce, doamna Eleea?
Ea ezită. Inima îmi bate cu putere. Eleea dă să spună ceva
dar se răzgândește și spune doar atât:
- Nu are nicio importanță, domnul Gabalt. O să vă sun eu
pentru ședința următoare.
Femeia și-a îmbrăcat halatul albastru peste un pulover
portocaliu. Aproape că nici nu pot să mă uit direct la ea atât sunt
de nepotrivite culorile. Întrebarea mea o îndreptățește la un
comentariu retrospectiv:
- Aduceam într-o vreme. Dar nu se mai cumpără. Și dă
din mână în semn că, gata, cu sacii de rafie s-a terminat, nu mai
merită aduși în magazinul ei.
Mă uit la femeie și o simpatizez deși e îmbrăcată într-o
combinație de culori atât de insuportabilă încât pare suspectă de
un sindrom mental. Mă bucur că industria merge prost și că
oamenii nu mai au ce căra cu sacii.
- Deci nu mai aduceți? întreb să mă asigur.
- Nu mai. Gata!
_________________________________________________________________
Și dă o dată cu mâna prin aer de parcă ar goni o muscă.

Ies din magazinul ăsta pe trotuar cu o mică speranță.
Poate nu am să găsesc saci de rafie până la urmă. Toată durerea
pe care o port în mine și care mă îngreunează ca un rucsac cu
bolovani se mai stinge un pic. Prin fața mea, preocupată și
severă, trece o mamă cu un copil mic de mână. Copilul mai are
mult de trăit.
Nimănui nu îi place propria lui moarte.
Nu știu dacă mai sunt tânăr și nu știu dacă sunt bătrân.
Timpul din spatele meu e un amestec de filme de celuloid
developate prost, șterse, voalate. Dintotdeauna timpul de
dinaintea mea nu a existat altfel decât sub forma unei dorințe.
Timpul era însăși dorința mea de a face ceva. Dorința îi dădea
curgere și îl coagula în secvențe de întâmplări posibile în mintea
mea de copil, de bărbat, de mascul.
Un bărbat trece cu un câine mare în lesă. Par amândoi
absorbiți de ceva din depărtare. Câinele dă din coadă. Mă uit într-
o vitrină. În sticla vitrinei mă văd pe mine. Am citit la vreme toate
cărțile de aventuri ale copilăriei, am văzut suficiente filme
pornografice pentru ca să nu mă mai ia nimic pe nepregătite, la
școală am învățat cu ușurință formulele trigonometrice care,
deoarece semănau cu pictogramele hitite, mi s-au părut deosebit
de plastice și decorative. Pe deasupra, ca să impresionez fetele,
am citit cărți din acelea groase de care fuge toată lumea: Frații
Karamazov, Finnegan’s Wake, Critica rațiuni pure. Îmi amintesc
încă fosilele specifice care delimitează erele geologice precum și
denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc. Pot
oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor și
alcoolilor și știu capitalele tuturor statelor lumii. Mi se pare că
_________________________________________________________________
sunt un tip bine informat. Și că am învățat destul de multe despre

mine și despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.
Total greșit!
Nu știu nimic despre lumea în care trăiesc!
Magazinele se înșiruie unul după altul până la intersecția
aceea de lângă pod. Firmele le lucesc în soare, unele rupte pe
alocuri. Nu par firme de magazine bine aprovizionate. Par mai
degrabă sărăcăcioase.
Poate că până la urmă nu am să găsesc saci de rafie și nu
voi mai putea pleca.
_________________________________________________________________
Capitolul 47
Încep să văd că unele lucruri nu sunt întotdeauna ceea ce

par să fie și asta mă face să nu mai știu ce să cred. Deși arată într-
atât de bolnav încât ar trebui internat imediat în spital, domnul
Udar bea din paharul lui de vin și râde cu poftă ca orice om
sănătos acum când stau cu toții la masa din bucătărie și vorbesc.
Cel mai mult vorbește tata și dă din mâini când spre stânga când
spre dreapta așa de tare încât aștept cu teamă să văd dacă se
lovește cu vârfurile degetelor de pereți. Cred că expune o
doctrină. Oricine poate să vadă că o bucătărie mai mare sar
potrivi mai bine cu ideile lui și cu toate corecțiile severe pe care
le are el de făcut lumii în care trăim. Dar nu știu de unde se pot
lua bucătării mai mari. Și tata și domnul Udar sunt doar în
maieurile albe din dotare și în pantalonii cenușii de uniformă de
gardian la pușcărie și sunt transpirați de parcă ar fi alergat foarte
mult. Domnul Udar a adus o damigeană cu vin roșu ca acuarela
mea din care mai am numai foarte puțin și toți sparg din
semințele de floarea soarelui pe care le-am cumpărat eu de la
aprozarul de lângă centrala termică. Pe masă e un morman de
coji.
Sufăr foarte tare. Cred că sunt foarte bolnav.
Nu m-au gonit încă. Stau pe taburetul de lângă aragaz și
dau din picioare pentru că nu ajung la pământ cu tălpile. Sunt
bolnav, cred. Nu mai pot să mănânc. Nu mai pot să alerg. Nu mai
vreau să merg la Insulă. Norocul meu cel mai mare este că mama
mă iubește și mă leagănă și mă alintă și adorm cu mai puțină frică
de animalele cu solzi de sub pat. Dorm de mai multe ori pe zi. Nu
dorm mult. Dorm puțin și când mă trezesc sunt speriat. Sar
_________________________________________________________________
repede din pat și mă duc să mă uit afară pe geam. - Ca să vezi

domnule, ce bestie! Ce bestie ordinară! face tata îngrozit.
Este extrem de scandalizat. Dintr-un motiv teribil. Precis
va acuza o nedreptate sau va aduce în discuție un caz grav de
trădare a idealurilor.
- Și nu e de azi de ieri! Ăhă, treaba mergea de mult. Păi de
ce, tovarăși, să acceptăm așa ceva? Cum s-a putut întâmpla așa
ceva? Cum? Cum? Cum s-a putut întâmpla sub nasul nostru fără
să ia nimeni nicio atitudine?
Domnul Udar nu pare să fie la fel de scandalizat ca tata.
Râde pe sub mustață și bea din pahar. Doamna Udar are părul
proaspăt coafat și fumează. Își trece mâna prin păr cu atenție, să
vadă dacă e așezat egal peste tot, perfect. Telefon a trecut clasa.
E într-a cincea.
- Și, zi așa cumetre, au prins-o asupra faptului! zice ea.
- Păi, au prins-o, tu-i sâmbăta mă-si de curvă! N-am spus
eu întotdeauna că muierea asta e o cățea care nu are ce căuta în
unitate? Ba am spus! Și la ședințe am atras atenția că unele dintre
cadre nu se comportă cum ar trebui. Și la învățământul politic.
Păi nu se vedea după ea ce hram poartă? Păi cu fuste din alea se
vine la serviciu, crăpate? Și cu ciorapi cu dungă? Și boită în halul
ăla la ochi și pe buze? Păi ce-i aici, tovarăși? Grădină cu îngeri?
Saivan de căprioare? Asta e pușcărie, tovarăși! PUȘ- CĂ- RI- E!! Aici
se face educație la criminali și la hoți, nu vii să-ți arăți curul și să
dai din craci ca-n America!
Se lasă o clipă de liniște și suspans în care se privesc unii
pe alții.
Înseamnă că tata a fost în America!
- Dar să fim corecți, avea cur mișto, cumetre, zice domnul
Radostene. Ce-i al ei e al ei!
_________________________________________________________________
Și râde iar pe sub mustață.

Doamna Udar se întoarce brusc, mirată, spre soțul ei:
- Dar tu de unde știi, mă, ce cur avea asta? Te uiți după
curul femeilor? Asta faci tu la pușcărie?
Domnul Udar mormăie ceva. Bea vin.
- Avea pe pizda mă-si, asta avea! zice tata, și mai pornit.
N-avea educație și morală comunistă, asta n-avea! O năpârcă
veninoasă care mânca sistemul pe dedesubt. O curvă ordinară! A
făcut toată pușcăria de râs. Păi să te uiți la ei dimineața când îi
numără să îi scoată la muncă cum rânjesc toți deținuții și își dau
coate. Ce autoritate să mai ai? Poți să mai pretinzi ascultare? Și
codoșul ăla de Ouă Prăjite de la Cadre a mai și propus-o pentru
primă luna trecută. Auzi! Să-i mai dea și bani!
Nu prea înțeleg despre ce este vorba dar dacă plec
dincolo și rămân singur, mi se face frică. De când cu Sanusa, mi
se face frică din orice. Așa că prefer să stau aici, pe scaunul verde
de lângă aragaz și să ascult povestea asta despre nu știu ce și nu
știu cine.
- Dar de unde au prins ei firul? Că trebuie că ceva s-a auzit
de undeva, zice doamna Radostene.
- Ehe, aveau pe unu în celulă cu Sanitaru, așa au prins-o.
Că boul ăsta de sanitar s-a lăudat. Că face și drege. Și ăsta care
stătea cu el s-a cerut într-o zi la raport și i-a spus comandantului
ce-i spunea Sanitarul. Că știi cum e, dacă aduci servicii unității,
poate să îți mai reducă din pedeapsă. Și l-a dat în gât pe banditul
ăsta de Sanitar! Iar Bomba-n Nisip a ordonat să-i urmărească în
tura de noapte. Și i-a prins!
Doamna Udar e contrariată.
- Care bombă în nisip?
_________________________________________________________________
- Boul ăsta de comandant, zice tata. Stă toată ziua în

birou cu curul în scaunul ăla plin cu bășini, nemișcat ca o bombă
în nisip. Nu face nimic, doar dă din deget și ia de cinci ori bani cât
iau eu! O putoare!
- Lasă, cumetre, că e băiat bun, zice domnul
Radostene. Altul ne-ar fi frecat de ieșea untul din noi.
Așa, mai la ralanti…
Bucătăria s-a umplut de fum. Tata tușește dar chiar și
tusea lui sună ca un îndemn revoluționar. Mie îmi place revoluția
pentru că revoluția înseamnă când e mai bine dar acum sunt
bolnav. Nu îmi mai place nimic.
- Mai lasă-le dracului de țigări, cumătră, că m-ai omorât!
Dar Doamna Udar nu dă niciun fel de atenție acestui
amănunt. Dă fumul într-o parte, își palpează cu atenție părul să
vadă dacă îi este în continuare aranjat perfect și îl întreabă
curioasă pe tata:
- Dar ce făceau, ce făceau cumetre, că voi ăștia din
Comitet ați discutat cazul și știți cel mai bine. Lu’ prostul ăsta al
meu, și arată cu țigara spre Domnul Radostene, nu i-a spus
nimeni nimic, că nu e membru de partid. Că n-a fost în stare.
- Nu e chiar așa, zice cam fără curaj Domnul Radostene.
Dar nimeni nu îi dă niciun fel de atenție.
- Ăăăă, păi ce făcea curva asta ordinară e penal la maxim,
zice tata. Ea e, vezi doamne, doctoriță, și pușcăria trebuie să aibă
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru un doctor prezent
la cabinet, în caz că se întâmplă ceva pe secție. Că mai înghite
vreunul vreo linguriță sau își bate cuie în cap, sau se taie pe mâini
cu arcurile de la pat. Sau își mușcă nasul unul la altul. Îi apucă
nebunelile și urlă și se mutilează. Mai e câte unu care se dă cu
capul de pereți până și-l sparge. Mai moare câte unul. Și trebuie
_________________________________________________________________
să ai pe cineva acolo să constate. Să-i dea o aspirină sau să-i pună

sulfamidă, să-l coasă și să-l trimită mai departe. Sau pe pizda
mamii lor, ce mai trebuie acolo. Și doctorul trebuie să aibă un
sanitar, dintre hoți, să îl ajute în caz de ceva. Nu poți să nu ai
doctor pe secție că îți fac raport la Direcție! Și pe urmă vin
jmecherii ăia de la Direcție pe care nu îi încape centura de grași și
te verifică! Ehe, ce bandiți sunt ăștia, ce știți voi!...
- Așa, și asta ce a făcut?
Tata ezită puțin. El de obicei nu bea vin dar atunci când
se întâmplă să o facă, se înroșește foarte tare la față și devine
foarte sensibil. Ezită puțin. Se vede că suferă intens. Se uită la
mine și își caută cuvintele. Apoi lasă să îi scape din piept un oftat
prelung și zice încet și grav de parcă ar jeli.
-Întreținea relații!!!
Și, spunând asta, lasă capul în jos, rușinat, de parcă
cineva din familia noastră ar fi comis o faptă insuportabil de
urâtă.
Se face liniște.
- Aha… face Doamna Radostene. Păi, cu cine?
Tata e scandalizat:
- Cu banditul ăla de Sanitar, cum cu cine?!
Își recapătă vigoarea și dezgustul revoluționar. Ridică din
nou capul și face din deget arătând, nu știu de ce, către masă:
-În unitate, înțelegi? Chiar în unitate! Oftează din nou
prelung apoi repetă: ‘Tu-i sâmbăta mă-si de cățea, auzi,
întreținea relații în unitate cu un deținut! Să-i iei gâtul, nu alta!
Doamna Udar stinge țigara în scrumiera improvizată. Nu
îl slăbește pe tata nicio clipă din ochi.
- Unde, pe masa din cabinet?
_________________________________________________________________
- Ei, și tu, măi cumătră acum, ești prea de tot, zău! zice
mama întorcându-se spre Doamna Udar cu reproș.
- Ia pleacă, mă, de aici, zice dintr-o dată tata și se uită spre
mine. Hai, du-te dincolo și uite-te la televizor, că de-aia am făcut
rată și v-am luat!
Și, pentru că eu încă nu m-am ridicat, adaugă sever:
- Executarea!
Mă ridic și merg în camera cealaltă. Mă așez pe canapea
sub tabloul de nuntă al lui tata și al mamei și stau așa, de parcă
aș aștepta să adorm. Nu îmi trebuie nimic. Nu mi-e foame, nu mi-
e sete. Nu mai vreau să mă mișc. Eu sunt un foarte bun prinzător
de muște. Am viteză mare și știu cum trebuie să le abordez dar
acum nu am niciun chef să prind musca asta. Îmi forțez ochii ca
să îmi pot vedea vârful propriului meu nas. O muscă se plimbă pe
nara mea stângă. Ușa spre bucătărie a rămas deschisă.
- Ehei, parcă numai pe masă, zice tata. Ne-a spus Ceistul
cu amănunte, ca i-au urmărit noaptea prin geam. Au făcut pândă.
Cabinetul medical e în secția de la parter și au putut să îi
urmărească din curtea pușcăriei. Au pus o schelă și i-au urmărit.
Nici nu te duce mintea, măi cumătră. Nici nu te duce mintea, auzi,
de ce e în stare femeia!
- Aoleu, cumetre, dar ce făcea? o aud pe Doamna
Radostene.
Se face liniște. Apoi se aude din nou tata:
- Curva asta se dezbrăca în curul gol și rămânea numai cu
bluza pe ea. Hoțul de sanitar și el. Și se jucau. Se alergau printre
rafturile de medicamente. El pe ea sau ea pe el. Zburdau și
chicoteau. Auzi, printre medicamentele statului din care trebuia
să ne facem noi sănătoși! Și când îl prindea ea, hap, se arunca cu
gura în aia a lui dintre picioare. Și trăgea din ea în genunchi,
_________________________________________________________________
trăgea, trăgea printre medicamente. Și când o prindea el, hop, o

dădea cu curul în sus și o lingea în aia ai de făcea curva ca toate
alea. Și pe urmă o trântea pe masă cu curul la bec, și dă-i, și dă-i,
și dă-i!
- Aoleu, cumetre, zău, chiar așa? Exact cum am visat eu.
Albine cu pește mare! Și jos, scarabeu!
- Ptiu, drace! o aud pe mama.
Și râsul Domnului Radostene.
- Ce bandită, domnule, ce bandită! Și prostul ăla de
bărbat-su o aștepta acasă să vină săraca de la servici! Huo! face
tata, indignat de moarte. Apoi îl aud strigând cu vocea lui care
mă bagă de multe ori în sperieți:
- La zeghe!!!
Și mi-l închipui roșu de mânie și de indignare, transpirat și
transfigurat, gata să dea verdicte capitale și să le pună în aplicare
pe un butuc însângerat în mijlocul bucătăriei chiar el, cu mâna
lui.
Dar mie îmi e rău. Stau lungit pe canapea cu ochii în tavan
și acolo pe tavan o văd pe Sanusa și pe Tutunaru. Mă văd și pe
mine în fața lor, tremurând cu vioara la gât și dând cu arcușul la
întâmplare peste corzi. Tutunaru stă în continuare pe bolovan.
Sanusa e în genunchi între picioarele lui cu mâinile sprijinite pe
nisip și face cu pula lui mare, sub ochii mei, chiar lucrul acela
îngrozitor despre care povestește tata în bucătărie. Iar Tutunaru
geme și, în soarele care ne arde pe toți, se uită la mine prin
ochelarii lui groși de sticlă albă și, în timp ce eu trag cu arcușul
peste coarde, el mă dirijează cu degetul arătător, ca la concert…
_________________________________________________________________
Capitolul 48
- Saci de rafie.
- Ce-i cu ei?
- Aveți? zic.
- Avem da, spune femeia din spatele tejghelei. Nu se
poate! Tocmai în dugheana asta infectă! Aici au saci de rafie! În
dugheana asta infectă!
Simt un fel de amețeală. Lucrurile se amestecă între ele
de parcă respirația mea ar fi suficientă să le ridice în aer și să le
mute de colo colo.
- Saci din aceia mari, zic. Pentru mutat. Nu din ăia mici.
- Avem saci de care doriți, spune ea mulțumită de sine că
mă poate servi cu ce am nevoie.
- Aveți din aceia mari de tot?!
- Avem, da. Orice mărime doriți. Pentru ciment, pentru
pământ, pentru cărți, orice doriți. Sunt pe mărimi. Doriți?
Nu, nu doresc deloc. Doresc doar să îi trag câteva palme
femeii ăsteia. Nu doresc niciun fel de sac de rafie. Ceea ce doresc
este să o țin în brațe pe Melinda de dimineața până seara. Să
călătorim împreună prin locuri străine și să ne iubim cu patimă în
primăvara asta crudă. Și să îmbătrânim împreună ca și cum am
întineri.
- Mi-ar trebui câțiva, zic încet.
- Mulți?
- Nu, nu prea mulți, zic. Cât costă?
Îmi spune cât costă, pe mărimi. Pot să îmi cumpăr vreo
zece cu banii pe care îi am în buzunar. Zece saci. Zece saci de
rafie. Viața mea încape, cu palton cu tot, în zece saci de rafie.
_________________________________________________________________
- Dați-mi zece.
Vreo patru pentru cărți. Vreo trei pentru haine. Vreo doi
pentru nimicuri. Și unu de rezervă. Pentru toată tristețea și
durerea asta mută care mi se mișcă în carne ca un ghem scârbos
de viermi vii. Totul mă doare. Inclusiv lumina ochilor.
- Sau mai bine unsprezece, zic.
Merg spre apartamentul inginerului cu sacii de rafie la
sub braț pentru a declanșa, înfrunta și asista la sfârșitul lumii. Mă
uit în lungul străzii. Trecătorii mă admonestează cu degetul
pentru că nu mi-am găsit un loc al meu în lumea asta în care să
mă simt acasă. La fel cum nu îmi găsesc locul în mare atunci când
merg în concediu. Intru în apă, înaintez până când marea îmi
ajunge la genunchi, la brâu, la piept și de acolo nu mai știu ce să
fac. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, văd bărbați și femei care
înoată, copii care se joacă și se stropesc, mingi colorate care
zboară prin aer. Eu nu vreau să înot. Nu îmi vine. Nu mă bag nici
cu capul la fund cum făceam în copilărie pentru că mi se pare
obositor și nepotrivit. Dau de câteva ori cu mâinile prin apă ca să
îmi demonstrez că e vară și apoi nu mai știu ce să fac. Nu mai am
nimic de făcut. Mă uit în stângă, în dreapta, în larg peste apă,
spre plajă la agitația de sub umbrele și mi se pare că reușesc să
dau impresia că sunt ocupat și că am un motiv să mă aflu la ora
aceea în mare. Mimez un fel de naturalețe. O pornesc apoi înspre
mal. Ies pe mal și sunt mulțumit că am reușit să ies din mare.
Am ajuns în apartament. Nu mă întâmpină nimeni, nu mă
salută nimeni, nimănui în universal ăsta nenorocit nu îi pasă că
exist. Le aud în camera fetiței. Melinda nu poate să meargă în
Maroc, în insulele din Caraibe, despre care a recunoscut cu
seninătate că nu știe unde sunt, sau in croaziera de pe Nil pe care
și-a dorit-o toată viața, din cauza mea. Eu nu am nici măcar
_________________________________________________________________
contract de luare în spațiu. Nu exist. Nu m-a prezentat nimănui.

La telefon răspunde numai ea. Cheile le ține numai ea. Cu mașina,
de dimineața până seara circulă numai ea, eu nu o iau decât să
mă duc să o spăl sau ca să cumpăr roșii și brânză telemea de la
piață.
Melindei îi place în mod deosebit brânza telemea. Nu
știu ce mă doare. Poate că sufletul mă doare, deși nu știu ce este
sufletul. Poate că sufletul e chiar degetele astea cu care apuc
prima carte de pe rafturile scâlciate cumpărate de când eram
tânăr și vesel și cărate după mine prin țară până în locul ăsta
străin. Cu degetele astea apuc cartea și o pun cu atenție în sacul
de rafie. După ce îmi voi băga cărțile, voi merge în debaraua în
care am pus alte rafturi și îmi voi lua pantofii. Câțiva dintre ei nu
au șireturi, stau căscați asemeni unor guri pe fața unor oameni
care au murit chiar în timp ce strigau. O să îmi pun și papucii din
piele de capră. Sacii am să îi leg la gură cu o bandă groasă de
scotch ca să nu curgă lucrurile din ei și am să le fac în felul ăsta
un fel de mâner de care să îi apuc. Sunt singur cu lucrurile mele
și le împachetez în saci de rafie ca să îmi încep moartea, la fel ca
faraonii nisipurilor, cu tot ceea ce îmi trebuie lângă mine. Să nu
îmi lipsească nimic în pustiul în care voi merge. Melinda este în
camera cealaltă, cu Alura, și împreună își fac amândouă de lucru
în cutia cu mărgele, cu brățări și inele, amestecate toate de-a
valma împreună cu resturi de scoici și căpăcele de la sticluțele de
ojă.
_________________________________________________________________
Capitolul 49
Nimic nu mai este la fel. Nu știu ce s-a întâmplat cu

copacii și cu iarba și cu lianele dar nu mai sunt la fel. Și cu râul s-a
întâmplat ceva dar nu știu ce. Este alt râu, pe care nu îl cunosc și
care nu îmi trebuie și nu îmi place. Nu mai aud păsările și am
frisoane prin corp ca atunci când am avut diaree o săptămână.
Merg repede pe cărarea dintre copaci și mă uit mereu în spate.
Tutunaru a intrat în apă, a începu să înoate și a trecut pe malul
celălalt. Mi-e atât de frică încât cred că am să mor. Sanusa vine în
urma mea. S-a îmbrăcat dar bluza i-a rămas încă descheiată. Aș
striga-o pe mama dar ea e departe, în bucătăria de la bloc, l-aș
striga pe tata, dar el este cu mitraliera în spinare și dacă află că
am fost la Șimit mă omoară. Aș striga pe altcineva dar nu am pe
cine. Trebuie să ies de aici. Trebuie să ies de aici. Să ajung în altă
parte. Undeva unde să îmi fie bine.
Am ajuns la frunzele mari de brustur. Trecem prin ele
fără să mă mai gândesc la șerpi și ajungem la calea ferată.
- Stai puțin, să mă închei, zice Sanusa.
Ne oprim lângă terasamentul căii ferate. Aici nu ne mai
poate ajunge nimeni.
Nici nu pot să mă uit la ea. Nici nu mai sunt sigur că ea
este Sanusa, fata pe care am iubit-o. Pe care o iubesc. Mă uit la
ea. Își încheie bluza cu atenție, nu pare deloc speriată de tot ce
s-a întâmplat.
- Sanusa, ție ți-a plăcut de Tutunaru? o întreb simțind că
trebuie să mă chinui ca să pot vorbi. Îl iubești pe Tutunaru?
- Mi-a plăcut da, zice ea, și își mai încheie un nasture. Și îl
iubesc.
_________________________________________________________________
- Dar am crezut că ție îți place de mine, zic și simt că îmi

vine să plâng.
- Păi îmi place, da, și de tine.
- Eu te iubesc, Sanusa. Ești singura fată pe care o iubesc.
Și nu mai pot. Îmi dau lacrimile și izbucnesc în plâns. Așa
nu am mai plâns niciodată, nici chiar atunci când m-a bătut tata
cu centura lui lată cu ținte de fier pentru că am spart geamul
Doamnei Balmuș de la parter. Plâng în soarele dogoritor al verii,
un copil în mână cu un instrument cu care nu are ce face, lângă o
fată cu care nu are ce face, cuprins de o emoție cu care nu are ce
face… - Și eu te iubesc, Kuppi, spune ea încheindu-și ultimul
nasture.
- Dar tu îl iubești pe Tutunaru, mă smiorcăi eu. I-ai luat
pula în mână. De ce i-ai luat-o?
-Îl iubesc și pe el dar te iubesc și pe tine, spune ea. Apoi
adaugă: Mi-a venit așa, dintr-o dată. Mi-a plăcut că era groasă și
se mișca singură. Dar să nu spui nimic la copiii de la bloc, bine? Că
pe urmă nu te mai iubesc. - Nu spun, nu, zic printre suspine. La
nimeni. Dar tu poți să îl iubești și pe Tutunaru și pe mine deodată?
Ea își încheie ultimul nasture, își scutura pletele încă
umede și spune, simplu.
- Pot, da! Nu e mare lucru.
Plâng cu sughițuri lângă terasamentul căii ferate. Nu știu
cum poate să mă iubească și pe mine dacă îl iubește pe Tutunaru
pentru că Fata Împăratului nu iubea niciodată pe altcineva decât
pe Făt Frumos cel Viteaz, pe unul singur. Eu vreau să mă iubească
numai pe mine. Pentru ea nu m-am mai dus la orele de vioară și
pentru ea stau cu capul sub apă până simt că mor. Nu știu, nu
știu, nu știu… Oh, acum o să îmi fie frică și de Fata Împăratului
nu numai de Zmeul cu buzdugan sau de balaurul cu
_________________________________________________________________
douăsprezece capete…. Și de tata îmi este frică. Foarte frică.

Vreau să ajung în altă parte, undeva unde să îmi fie bine, să nu
mai îmi vină să plâng așa de mult. Vreau să nu mai plâng așa de
mult. Nu, nu am să spun nimic, nimănui, niciodată pentru că mi-e
îngrozitor de frică de toate lucrurile astea pe care nu le înțeleg și
care fac ca toată lumea să se transforme în altceva decât cred eu
că este.
_________________________________________________________________
Capitolul 50
Am început să iau cărțile de pe rafturi și să le bag în sacii

de rafie. Cu fiecare carte pusă în sac neliniștea crește în mine
rapidă și îmi cuprinde pieptul și mintea. Se naște și se
conștientizează senzația de definitiv. Mâinile îmi tremură,
picioarele îmi tremură, vederea îmi tremură. Le aud prin ușa
întredeschisă pe Melinda și Alura cum se joacă cu mărgelele și
chicotesc. Pare ireal. Zice, știi ce făcea tata cu pisoii? Păi, de unde
să știu ce făcea el cu pisoii? Stătea întins în pat și îi arunca în
perete unul după altul. Desenase un cerc și îi arunca unul câte
unul să vadă dacă nimerește cercul cu ei. Ca la baschet! Pisoii se
loveau cu capul de zid și mieunau cât putea și fugeau și se
ascundeau pe unde nimereau. Dar el îi alerga, îi scotea iar de pe
sub paturi și o lua de la capăt pentru că ținea scorul la cerc și avea
de făcut un anumit punctaj pe care îl socotea el necesar. După ce
își făcea punctajul trăgea repede un păhăruț de pălincă. Monet
este un album mare, cu coperți cartonate și de aceea e bun de
suport. Îl așez pe fundul sacului pentru că peste el celelalte cărți
vor putea sta drepte. Tatăl ei azvârle pisoii, concentrat să
nimerească cercul din perete. Aceeași despărțire bolnavă dintre
faptă și emoție și acum, când ea cu fetița sunt în camera de
alături și chicotesc și își văd de viața lor de parcă eu nu aș fi făcut
niciodată parte din ea. Iar la numai trei metri de ele, cuprins de
tumora groazei, eu mă dau cu capul de perete ca să ajung la
punctajul corect al vieții ăsteia absurde din care nu mai înțeleg
nimic. Ce bine că mi-am găsit totuși curajul și puterea să plec! Să
ies din spirala asta halucinantă, seacă și dureroasă. Dar mai bine
îl pun pe Modigliani peste Monet și peste Modigliani îl pun pe
_________________________________________________________________
Bonnard și pe Bosch. Dintotdeauna mi-a plăcut numele lui:

Hieronymus! Hieronymus, Hieronymus, tu ai trăit cu demonii tăi
și ai avut bunătatea și priceperea să ni-i arăți și să ni-i transmiți și
nouă. În formatul ăsta încapi lângă dicționare. Mai bine peste
Bonnard am să pun ghidul despre grădini și manualul de somn.
Și munții de pe aici îmi sunt familiari, le-am străbătut văile și
coastele împreună cu Melinda. Și apele, pâraiele, lacurile mai
mari sau mici ascunse pe după vreun cot al șoselei sau în spatele
perdelelor de brazi care însoțesc cărările. Împreună în mașină,
unul lângă altul, fugind de nepotrivirile dintre noi pe care le
lăsam aruncate la întâmplare pe scaunele din sufragerie, pe patul
din dormitor, printre vasele din chiuvetă sau hainele din șifonier.
Știu pietrele, știu crestele, știu locurile prin care ne-am așezat
încercând să ne potrivim. Se vede în depărtare Melinda, sacră, pe
marginea șoselei unde am oprit să facă pipi ascunsă în boscheți;
Melinda sacră pe scaunul pliant pe malul unui fir de apă nervos și
înspumat așteptând ca eu să termin de preparat frigăruile pe
grătar; Melinda sacră plutind pe un colac de plastic în apă ca o
broască ieșită la suprafață să se încălzească la soare. Dicționarul
italian-danez e prea gros pentru sacul ăsta care aproape că s-a
umplut. Am să îl pun în sacul următor, chiar jos, ca să formez un
strat de cărți groase care să le susțină pe cele de deasupra. Îl pun
deoparte. Acum trebuie să mai găsesc scotchul și cuțitul. Și
puterea de a-mi opri lacrimile. Le simt cum stau gata să iasă. Cu
lacrimi pe obraji momentul ăsta nu ar mai fi decât o imaginea
comică a unei nereușite ieftine.
Ceea ce nu este.
Bărbații nu plâng! Bărbații nu plâng! Bărbații nu plâng!
Bărbații sunt tari, nu plâng și nu se plâng niciodată de
nimic.
_________________________________________________________________
Deasupra o să pun serviciul de farfurii care nu se sparg

niciodată.
_________________________________________________________________
Capitolul 51
Merg pe alee și par un cetățean oarecare. E cea mai bună

deghizare. Am vesta cu explozibil legată deja în jurul pieptului și
caut acum banca potrivită pe care să mă așez pentru a trage de
detonatorul care declanșează sfârșitul lumii. Nu pot să citesc
scrisoarea din mers. Nu sunt deloc bărbatul ăla de oțel care
credeam că sunt.
Am crezut toată viața că sunt un bărbat curajos.

Sunt doar un pișcăcios pe care l-a luat tremuratul! Și nu,
nu pot să citesc scrisoarea asta în fața blocului. Ar fi prea aproape
de patul în care dorm cu Melinda și prea aproape de
cearceafurile care ne poartă mirosul trupurilor. Spori, ca aceia de
pe lamelele ciupercilor, ar putea fi luați de vânt de pe hârtia asta
și duși până în dormitorul nostru. Am să urmez aleea încă vreo
două sau trei blocuri și am să mă așez pe una din băncile vechi de
lemn de lângă gardul viu.
Și copiii ăștia, cu bicicletele lor mă enervează al
naibii de tare.…
Cred că e o bancă bună. Sunt la trei blocuri distanță de
blocul nostru iar în spatele meu e un gard viu înalt și sălbăticit,
netuns de multă vreme care, tot crescând, a făcut un fel de
scobitură în care a rămas, ascunsă, banca. Mă așez pe ea. Nu mă
vede nimeni iar copiii au rămas în lungul aleii, se aleargă unii pe
alții. M-am așezat bine, mi-am lipit spinarea de speteaza de lemn,
mi-am întins picioarele decent și cred că reușesc să dau impresia
celor care mă văd că sunt un bărbat pentru care totul este în
ordine, ieșit să ia puțin soare în primăvara asta frumoasă. După
_________________________________________________________________
care să se întoarcă mulțumit și împrospătat acasă la familia lui

iubitoare...
Doar că eu nu am o familie… Mi-e atât de frică… Nu
știu ce să fac.
Mă uit în jur. E multă lumină și aerul poartă în el turbioane
mici de mirosuri vegetale care mi se învârtesc pe la nas, pe la
tâmple…
Aș vrea să adorm chiar aici pe bancă și să mă trezesc
tânăr și nepăsător, nelegat de nimeni și de nimic. Să mă ridic de
pe bancă și să plec într-o direcție oarecare…. Spre Sud. Într-o
țară a cărei limbă nu o cunosc. Bag mâna în buzunar și scot
hârtia asta nenorocită. E același scris ca și pe cealaltă, inegal,
litere scrise cu un pix ieftin care lasă pasta pe alocuri mai groasă,
pe alocuri mai subțire… O despăturesc. Sunt câteva rânduri. Nu
are dată și e șifonată, ca și cum, înainte de a o pune în cutia
noastră de poștă, cel care a scris-o a purtat-o o vreme prin
buzunare. O țin în mână și mi-e scârbă de ea, ca și cum, punând
mâna pe hârtia asta, aș pune mâna direct pe penisul în erecție al
unui bărbat nespălat și împuțit.
_________________________________________________________________
Capitolul 52
Inima îmi bate insuportabil. ”I’m back in town, baby!” E

prima propoziție din scrisoare.
Trebuie să mă opresc, să fac o pauză în care hârtia să se
oprească din tremurat, respirația să îmi revină la normal iar pulsul
să scadă. Ridic ochii din hârtie și mă uit în jur. Este incredibil cum
toată lumea își vede de treburile ei, cu sacoșe în mâini, cu pălării
pe cap, cu câte un câine în lesă care trage mereu, dement, într-o
parte.
”Ce faci, pisicuța mea?”
E a doua propoziție din scrisoare.
O scrisoare scrisă de un bărbat necunoscut către iubita
mea! Către femeia care îmi redefinește în fiecare clipă destinul.
Pisicuța lui!
Trebuie să aștept. Literele și rândurile se amestecă între
ele în așa hal că nu mai pot desluși nimic. Ridic iar ochii din
scrisoare dar nici măcar blocul de vis-à-vis nu se mai vede cum
trebuie, e doar un amestec dansant de ferestre și balcoane. Îmi
las capul pe spate, mi-l sprijin de scândurile băncii și închid ochii...
Simt soarele crud de primăvară cum îmi arde fruntea. Dacă închid
ochii, lumea nu se oprește din legănare dar, în mod cu totul
neașteptat, mi se ascute auzul.
Deschid ochii. Mă ridic de pe bancă. Trebuie să îmi
amintesc cine sunt, câți ani am și unde mă aflu. Și mai ales de ce
mă aflu unde mă aflu. Mă îndepărtez repede încercând să fac cât
mai puțin zgomot. Unde să mă duc?
Dumnezeule, unde să mă duc?
Dacă aș putea să adorm, așa, din mers!
_________________________________________________________________
Dar nu adorm. Doar paralizez.

Nu pot să mă întorc în apartament. Nu acum. Îmi
vine iarăși în minte tabloul acela al lui Van Gogh în care
un grup de deținuți desfigurați se plimbă într-un cerc strâmt în
curtea pușcăriei. O iau spre oraș, acolo o să am mai mult loc să
mă învârtesc. Corpul o să se concentreze mai mult pe mers și o
să uite să mai tremure.
Mă uit în jurul meu. Trec câteva mașini. Ceva nu e în
regulă. Cu mine. Cu lumea.
Nu, nu!
Ceva nu e deloc în regulă!
Aș putea fi arestat chiar acum! Fără motiv.
Las capul în pământ și merg pe trotuar cu scrisoarea
aceea în buzunar și simt cum mă invadează o frică stranie, pe
care nu am mai simțit-o niciodată până acum. Nu mă uit nici în
stânga nici în dreapta, nu îmi văd decât bombeurile pantofilor
pentru că pășesc cu capul în pământ. Mă sperie gândul că cineva
ar putea să îmi vadă rușinea din ochi și frica de animal sălbatic
încolțit.
Mă furișez printre oameni cu teama de a nu fi recunoscut
de cineva, aici în locul acesta unde de fapt nu mă cunoaște
nimeni.
_________________________________________________________________
Capitolul 53
Rafturile au rămas goale, căscate spre tavan. Pe jos mai

sunt încă hârtii și obiecte mai mici sau mai mari care trebuie
aruncate. Îmi văd în colț setul de burghie cu care am găurit
pereții când am instalat internetul și televizorul. Parchetul a
rămas gol ca un animal jupuit. Tu ești bun la întins cabluri, la bătut
cuie, la pus parchet, mi-a spus ea cu un reproș superior în timp
ce se așeza confortabil în fotoliul căruia tocmai îi înșurubasem
piulițele de siguranță și deschizându-și contul de email pe care
tocmai i-l setasem. Dar, nu ești bun la afaceri! Nu știi să faci bani!
Înțelegi?
Și soarbe din cafeaua pe care i-am făcut-o eu exact așa
cum îi place ei.
Și dă din umeri.
Așa este, eu am absolvit facultatea de medievistică,
secția valori culturale prerenascentiste. Sunt bun la întins cabluri
și la cărat mobila iar uneori desfund și țeava groasă a WC- ului
care se înfundă din ce în ce mai des pentru că Alurei a început să
îi vină ciclul și de la o vreme cotul conductei e plin de tampoane
năclăite de sânge. Când nu e WC-ul, repar ușile, ferestrele,
pantofarele, birourile, frigiderul, calculatoarele, pantofii,
ghiozdanele și orice altceva ce se mai găsește prin casă. Am
bormașini, fierăstraie electrice, polizoare unghiulare, ciocane și
patenți de tot felul. Cu ele am aranjat apartamentul și l-am făcut
funcțional după ce Melinda l-a cumpărat de la inginerul cu
balonașe scârboase de salivă în dinți și cu rămășițe de amante în
debara. Scriu cărți despre ceea ce e frumos sau straniu între
oameni, dar nu prea le cumpără nimeni. Oamenii cumpără
_________________________________________________________________
apartamente, orgasme, slugi, frumusețe sau iluzia sănătății.

Mergând pe stradă, oamenii vor ca ceilalți să observe imediat cât
sunt ei de bogați, cât de bine o duc și cât de bine se descurcă în
viață.
Eu sunt diferit.
Mie îmi place să trec prin viață neobservat, iubind mult,
în tăcere. Numai cu femeia mea.
Unul câte unul sacii de rafie au înghițit un perete întreg
de bibliotecă și l-au transformat într-un bagaj de mână. Va fi al
naibii de rușinos și de greu să mă car cu atâția saci ponosiți prin
gările țării. Ca un șătrar. Până în Sud e drum lung iar oamenii au
obiceiul ăsta se uite la tine după cum îți arată geamantanul. Dacă
geamantanul e strălucitor și scump, te tratează de parcă în el ai
avea numai bomboane de ciocolată pe care urmează să le
împarți cu ei. Trebuie să acționez cât mai repede pentru a nu
avea timp să mi se facă rușine de mine și de ceea ce fac. Când mi-
e rușine de ceva, nu pot să fac nimic. Când mi-e rușine, vreau să
dorm. Ca să îi pot căra în spinare iam umplut numai până la
jumătate iar cealaltă jumătate am răsucit-o și i-am sigilat de jur
împrejur cu o bandă adezivă groasă. A ieșit la fiecare sac un fel
de moț de care am să îi pot apuca și căra în spate. Ce bine că am
găsit saci de rafie! Acum pot să plec. Da, pot să plec. Unul lângă
altul pe podeaua camerei, pe jumătate răsuciți, sacii mei par
ultima vegetație, stranie și periculoasă, ultimul avertisment de
dinaintea unui deșert nesfârșit pe care urmează să îl traversez.
Adevărul este că tot umplând sacii, am obosit. Dacă aș fuma,
acum ar fi momentul să îmi aprind o țigară. Dar eu nu fumez. Cel
mai bine ar fi să adorm, chiar în momentul acesta, stând ghemuit
pe unul din saci și să dorm mult, mult. Până când scoarța terestră
se va fi transformat deja și prin urmare vor fi apărut alte
_________________________________________________________________
continente, alte mări și oceane, alte păduri și alte animale iar eu

însumi voi fi o altă formă de viață, cu o altă memorie și cu alte
simțiri. Dar eu nu mai pot demult să adorm. Doar mă întind
noaptea în pat și închid ochii lăsându-mă, de bună voie, pradă
animalelor care trăiesc libere în mine pe timpul nopții și se
hrănesc cu somnul meu. Dimineața când deschid ochii și mă pipăi
simt cum din mine lipsesc porțiuni întregi iar pe corp mi se văd
urme de mușcături. Nu, nu pot să adorm. Melinda este dincolo,
în camera cealaltă, cu fetița, și amândouă se joacă în continuare
nepăsătoare cu mărgelele de sticlă din cutia de carton. Chicotesc
și le zornăie. Le probează, pe rând, să vadă cum le stă. Și le pun
la gât una alteia, se admiră în oglindă, și le scot, comentează, se
gândesc cu care dintre bluze sau care dintre rochii le-ar sta cel
mai bine. Eu știu că le stă bine oricum, pentru că sunt frumoase.
Amândouă sunt frumoase, și Melinda și Alura.
”Pisicuța mea, I’m back in town!”.
Ar trebui să încep să demontez rafturile. Au niște
balamale care le articulează și care, odată strânse, le fac bune de
luat la subraț.
”Văd că ți-ai schimbat telefonul că nu mai răspunzi. Te
înțeleg. Probabil că ți-ai tras iar acasă vreun papagal de
acoperire...”
Se pliază ușor, dar sunt de fapt al naibii de grele
pentru că sunt dintr-o esență tare. Papagalul de acoperire sunt
eu.
”...și ar fi jenant să te tot sune unul și altul”.
Eram proaspăt ieșit de pe băncile facultății și abia
așteptam să dau lumea peste cap ca să o pun într-o poziție mai
bună. În planul ăsta general, rafturile astea aveau și ele rostul lor.
_________________________________________________________________
”I’m back in town și mi-e dor de tine și de buzele tale mici

de păpușică sexi și rea, alunecoase, făcute roată pe ce îți place
ție cel mai mult la mine.”
Pliate, rafturile ocupă foarte puțin spațiu. Pot fi purtate
pe oriunde te-ai duce prin țară. Și da, așa este, este adevărat,
Melinda are buzele mici și, atunci când sunt dat cu ruj, sunt foarte
alunecoase.
”Tu știi că doar pe tine te iubesc, pisică mică și
frumoasă.”
Practic, e o mobilă pe care o poți duce la sub braț.
”Vino joi seara la barul nostru din parc. Te implor! Pe la
șapte. Am ceva special pentru tine! Ai să vezi. Te aștept!”
Am să plec, am să mă pierd prin lumea asta și în urma
mea întrerupătorul o să rămână nereparat.
”I’m back in town pussy cat!”
Îmi sună telefonul. Nici nu mai știu pe unde este în toată
harababura asta. Îl găsesc, căzut într-o parte între Dürrenmatt și
Principii de fizică.
- Alo?
- Bună ziua.
- Buna ziua, domnu.
- Sper că am nimerit bine. Am citit anunțul.
Dumneavoastră confecționați cartele de interfon?
- Da domnul meu. Ați avea nevoie?
- Suntem de la Asociația de locatari nr 11 de pe Planetei.
Am avea nevoie de vreo sută de bucăți.
_________________________________________________________________
Capitolul 54
Aș vrea să nu se întâmple!
Să nu se întâmple nimic din ceea ce simt că o să se
întâmple. În mine locuiește și altcineva în afară de mine. Un
animal fantast. Este cel care locuiește peste tot în mine și care e
tot numai ochi, numai alertă, numai teroare. Și așteaptă,
carnivor, flămând și tăcut, încordat ca un arc de pistol, să tragă.
Se întâmplă!
Este joi seara.
Este ora șapte.
Am intrat în barul din parc.
Sunt surprins și, vag, deziluzionat. Mă așteptam ca locul
acesta să fie ceva luxos, scump și rafinat așa, cum mi-am închipuit
mereu locurile și gusturile în care Melinda sar simți în largul și în
statutul ei. Dar aici nu sunt decât vreo patru sau cinci mese și tot
localul care seamănă mai degrabă cu o cabană turistică de la
munte decât cu vreun restaurant rafinat. Tot interiorul este
dintr-un lemn care nici nu știu dacă s-a uscat, iar pereții, barul,
mesele și scaunele sunt greoaie și de prost gust. E urât dar asta
nu are nicio importanță deoarece toate acestea îmi oferă un
avantaj nesperat. Doar două mese sunt ocupate de consumatori
și doar la una din ele, cea de lângă fereastră, o masă de două
persoane, stă singur un bărbat brunet, gânditor, care pare să
aștepte impacientat pe cineva. Din câte știu Melinda a rămasa
acasă să o ajute pe Alura să își îndrepte părul cu placa pe care i-a
cumpărat-o acum două zile după ce au văzut împreună reclama
de la televizor. Fără îndoială că ăsta trebuie să fie individul. Da!
Exact cum mi-l imaginasem. Proaspăt bărbierit, cu nasul ușor
_________________________________________________________________
acvilin, cu sprâncenele groase și cu părul negru, lucios, ca de

țigan, pieptănat cu grijă într-o parte. Are pe el o cămașă albă și
un pulover subțire din lână fină de culoarea cafelei prăjite. Stă
într-o postură căutată, picior peste picior, lăsat pe speteaza
scaunului într-o poză relaxată, de parcă localul ăla ar fi al lui
personal, și fumează de parcă știe că în timpul ăsta îl filmează
cineva pentru rubrica de matrimoniale a unei transnaționale de
țigări.
Ăsta trebuie să fie cel care arată bine!
Mă apropii.
Lângă masa lui mai este o masă mică de două persoane,
neocupată. Acolo mă duc și mă așez anonim, fără să atrag
atenția. Mă fac comod și încerc să par relaxat și chiar reușesc
pentru că bărbatul dement care locuiește în mine și care a ieșit
acum la suprafață ca o erupție, știe și poate să facă absolut orice
din mine. El este un om de știință de excepție și un artist care e
preocupat intens de frumos în formele lui cele mai delicate și
indescifrabile, și de exactitate în formele ei etalon. Bărbatul
dement din mine este un bărbat care nu se teme de nimic, care
poate ucide, fura, lupta, sacrifica și care, din motive pe care el și
le construiește și argumentează singur, poate omorî oricând sau
nemuri pe oricine. Sau îi poate ceda o parte din avere.
- Buna seara! Cu ce vă servesc?
A apărut o fată în blugi decolorați, cu ochii micșorați de
nesomn, obosită și plictisită. Trebuie să comand ceva scump, să
fac impresie. Mă uit la vinul pe care îl bea brunetul care îmi fute
iubita și zic, pe jumătate încă întors spre masa lui:
- Un Cotras demisec. Și o apă minerală.
- Atât?! zice ea de parcă aș fi comandat prea puțin.
_________________________________________________________________
Probabil că ea a băut mult mai mult în noaptea care

tocmai a trecut.
- Atât! Și un pahar cu picior!
Pleacă și în urmă aerul mișcat de trupul ei amestecă
mirosul de bucătărie cu cel de mosc evaporat din părul lucios al
bărbatului. Se uită la ceas. Scutură țigara în scrumieră cu o
eleganță căutată, conștient că cineva l-ar putea vedea făcând
lucrul ăsta, și aprecia.
A trecut un sfert de oră. Mă uit la bărbatul din fața mea
și încep să o văd pe Eleea așezată cu picioarele puțin desfăcute,
în genunchi cu curul ei fabulos întors spre mine, în fața părintelui
Maccabi luându-i-i în gură tija lui tare și fierbinte și sugând cu
putere din ea de parcă ar vrea să o scoată din rădăcină. Aud
plescăielile și văd bulbucii de salivă pe care îi face atunci când tija
părintelui intră și iese udă din gura ei și îi văd plăcerea lui
sălbatică, periculoasă, de pe față. Doar că Eleea, într-un trucaj
cinematografic foarte reușit, își schimbă rapid chipul și trupul cu
cel al Melindei iar părintele Maccabi, deși își păstrează pata
neagră de pe cur din naștere, nu e altcineva decât bărbatul ăsta
negricios. Sau, poate, nici măcar nu e argint? Bărbatul ăsta
anonim și incult îmi fute femeia mea in gură.
Femeia mea, pe care o iubesc mai mult decât mă iubesc
pe mine însumi, stă în genunchi crăcănată acolo pe podea în
lumina galbenă a după amiezii, și, fără un motiv anume, suge din
pula acestui bărbat doar pentru că i se pare ei că arată bine. În
curând o să îi sugă sperma. O să o înghită! Și o să îmi vină mie cu
ea acasă. Așa arată oare bărbații care arată bine? Asta e femeia
mea? Fără de care eu nu mai știu cine sau se sunt? Asta e? O curvă
dezmățată, răscrăcărată pe dușumea, în gură cu pula groasă și
impersonală a unui țigan care îi freacă gingiile și cerul gurii cu ea?
_________________________________________________________________
Atunci eu ce sunt? Eu cine sunt? Ce sunt eu dacă ea este asta? Eu

când mă fac mare o să mă mărit cu un negru, a zis odată, pe
nepusă masă Alura stând în fața oglinzii, nehotărâtă dacă să își
descheie doi sau numai unul din nasturii de la gât ai bluzei acum
că se ducea să se joace de-a baba oarba. Se uita să vadă cât i-au
mai crescut sânii în una din oglinzile pe care le-m montat. Se uita
din față. Apoi se întorcea puțin din profil. Își trăgea umerii înapoi
ca să își reliefeze mai bine sânii. Își împingea fundul înapoi să
vadă dacă i-a mai crescut între timp și dacă e rotund, ca al maică-
si. Le plac negricioșii, deși eu sunt mai degrabă alb. Și el m-a
observat pentru că din când în când se uită spre mine. Poate că
mă cunoaște, poate că ne-a urmărit și m-a văzut intrând cu
Melinda în scara blocului. În discursurile lui, tata ne-a povestit
atâtea despre pușcărie, despre deținuți și despre gardieni încât
știu totul despre năravurile de acolo. O să fie o bagatelă să mă
obișnuiesc. Știu cum să te ferești să nu te violeze în primele zile.
Știu cum să îl depistezi pe cel care suge pula în celulele mari și
când și cât te costă. Știu când ai dreptul la pachet sau la vorbitor,
cât ți se poate reduce din pedeapsă dacă ai purtare bună sau îi
dai pe alții în gât la ofițerul de serviciu sau direct la comandant...
Cu o mână mai îmi torn în pahar iar cu cealaltă pipăi instinctiv
buzunarul interior al jachetei în care am pus, în tocul lui de piele
neagră, imprimată în relief cu doi porumbei care se pupă, briciul
chinezesc.
Briciul pe care nu l-am folosit niciodată până acum. Nici
eu, nici altcineva. Briciul meu, nou nouț, care, cu o mișcare
pricepută, poate despica gâtul unui om dintr-o parte în alta, ca la
o găină!
Se uită la ceas, scutură iritat țigara în scrumieră.

_________________________________________________________________
A băut mai mult de jumătate din sticla lui de vin și, după
cum începe să își strângă lucrurile, mi-e teamă că se va ridica și
va pleca. E momentul să i-o iau înainte. Mă ridic de la masă, îmi
iau paharul cu mine și mă îndrept către masa lui ca un
consumator turist, vrăjit de locuri, deja amețit de băutură, căruia
i s-a deschis pofta de vorbă și nu are cu cine. La început nici nu
mă observă. Doar după ce mă așez pe scaunul celălalt al mesei
ridică ochii uleioși îngustați de alcool și face o grimasă de mirare.
Poate chiar nemulțumire.
- Se poate? zic.
Nu, nu corespund cu ce gândește el despre un comesean
de teapa lui. Totuși, dă din mână ca și cum l-a apucat un acces
brusc de generozitate și dezgust - Stai jos, zice el.
Apoi, după ce aruncă o privire la ceasul de pe telefonul
scump așezat ostentativ pe masă chiar lângă bricheta de argint,
zice la fel de ostentativ:
- Și așa parașuta asta văd că nu mai vine.
Și îmi face loc să mă așez.
- Ți-a tras clapa? Întreb ca și cum ne-am cunoaște de când
lumea.
- Eh.... face el și dă din mână în semn că nu are nicio
importanță.
Și iar bea din pahar.
- Și eu trebuia să mă întâlnesc cu cineva, zic. Dar cred că
am luat-o-n freză că văd că nu a mai apărut.
Și mă uit de jur împrejur ca și cum aș putea încă să o văd
pe cea pe care o așteptam. Se uită și el. Asta ne creează un fel de
solidaritate de bărbați insuficient respectați care prin acest
afront de nesuportat, capătă anumite drepturi comune,
suplimentare.
_________________________________________________________________
- S-o fut în gură! zice el și face iar un gest de silă cu mâna

ca și cum nici măcar fututul adânc în gură al acestei femei, care
este din întâmplare, femeia pe care o iubesc eu, nu ar mai fi fost
ceva care să îl satisfacă în mod deosebit.
_________________________________________________________________
Capitolul 55
Nu mai îmi amintesc cum arăta mama când era tânără.

Nu mai știu dacă era frumoasă sau nu, dacă se farda sau nu, dacă
se parfuma sau nu. Nici de acum, din vremurile mai recente, de
când nu mai era așa de tânără, nu mai mi-o amintesc. În afară de
un pardesiu gri cu nasturi albaștri mari, transparenți, de care era
foarte mândră, alte haine nu știu să mai fi avut. Suntem în
ambulanță, în drum spre spital. E în comă. Firele verzi și roșii care
ies din mâinile și din burta ei mică și firavă o fac să pară o jucărie
complicată alimentată electric. Tot ce îmi amintesc din mama
mea este chipul acesta bătrân și scofâlcit pe care îl am acum în
fața ochilor de pe care carnea s-a topit și s-a evaporat, prin care
sângele a obosit să mai suie. Părul ei alb-gălbui, ca untul, rar și
încâlcit, răsfirat umed pe pernă și gâtul ei zbârcit de vreme și de
muncă rămas subțire și negru. Mașina țiuie și gonește către spital
dar mama este calmă, nu o deranjează nimic. De pe patul îngust
al ambulanței se uită la mine fix, conversând într-un fel al ei,
secret, pe care numai anumite mame știu să îl facă cu copiii lor.
Nimeni, niciodată, nu m-a iubit cum m-a iubit ea. Nimeni.
Niciodată. De ce este mama mea acum atât de mică? Atât de
împuținată încât aș putea să o ridic cu o singură mână? Unde e
restul mamei? Ochii îi sunt deschiși numai pe jumătate iar luciul
pupilei sclipește gri, ca la oamenii orbi. Nu, nu, nu este oarbă. Știu
că mă vede și știu că, așa puțină și uscată cum a rămas, mă
iubește la fel ca întotdeauna. Adică mult și ireversibil, dureros de
mult pentru cât de puțină este ea.
- Rămâneți aici!
_________________________________________________________________
Rămân paralizat pe un hol de spital. Mirosul de clor și

dezinfectant mă umple cu frica de moarte. Nu moartea mea.
Moartea. Mama, tot ce a rămas din ea, cu toate aparatele care
fac acum și ele parte din organismul ei, se îndepărtează împinsă
pe masa cu roți de oameni îmbrăcați unii în alb alții în verde. Una
din roți nu funcționează prea bine și mi-e teamă ca lucrul ăsta o
să o doară în plus pe puțina mea mamă.
Mă întorc cu fața spre perete și din mine țâșnește, umed
și spasmodic, plânsul. Lacrimile îmi subțiază și îmi drenează
otrava din mine ca pe un puroi. Sunt un bărbat cât un munte,
trecut în viață prin dureri atroce și prin frici uriașe dar care nu a
plâns niciodată pentru asta. Atât mi-a rămas din cea mai mare
iubire a vieții mele, o bucățică de mamă, legată la viață electric,
plecată undeva, împinsă de niște oameni străini iar eu, mare și
bătrân am rămas în urma ei nemișcat ca un animal gigant, tâmp
și inutil acolo pe hol. Și nu fac nimic. Plâng ca un copil debil care,
din neatenție, s-a rătăcit de mama lui în supermarket și a rămas,
cretin și dezorientat, în sectorul în care sunt atârnate unul lângă
altul, cuțite inoxidabile..
Ah, dacă aș putea să adorm!
Dar nu pot să adorm.
Peste chipul mamei, osos și descărnat, vânăt și scobit,
peste ochii ei abia deschiși prin care lumina abia mai reușește să
se strecoare, duși departe în cap, peste părul ei năclăit de
sudoare și de zemurile descompunerii, acolo în mijlocul holului
se suprapune din neantul pe care îl port mereu cu mine, chipul
frumos și proaspăt al Melindei de care ea e atât de mândră și care
îi conferă atâta siguranță. La fel de mândră cum e de curul ei.
Chipul ei frumos și curul ei rotund și bombat pe care toți bărbații
vor să îl fută, suporturile ei în viață. Curajul ei de a ieși în lume și
_________________________________________________________________
colacele ei de salvare din situații complicate. E o agitație aici pe

hol de oameni bolnavi și speriați de faptul că chiar ei sunt cei
bolnavi. Ies afară, în curtea spitalului. Peste tot au înflorit ființele
magice ale magnoliilor, cu guri catifelate, care strigă spre cer. Nu
le aude nimeni. E atâta lumină încât totul pare transparent.
Ambulanțele, pacienții ieșiți la aer, pancartele, indicatoarele,
vizitatorii...
Durerea, ca și viteza, are o limită, peste care, oricâte
nenorociri însumezi, mai mult de atât nu poți suferi.
- Ai auzit? Acum! Chiar acum să ieși dracului din casa mea!
Chiar acum să dispari! Du-te în cocina aia de la tine și stai acolo cu
cine vrei tu!
Mă uit la ea și văd, întruchipat, visul de zahăr candel al
copilului de proletar ambițios și șmecher îmbătat de Cei trei
muschetari și de Marile speranțe, dispus la orice ca să iasă din
proletariat. Să se fută cu oricine, să mintă pe oricine, să înșele pe
oricine. Zâmbete de complezență, cuvinte frumoase, goale.
Aparența eleganței și a corectitudinii peste un instinct de pradă
sângeros și niciodată sătul.
Și înăuntru, neantul. Disperarea transformării în altceva.
Doar altceva.
Pe creatura asta, împotriva oricărei explicații și a oricărei
logici, o iubesc. Și am nevoie de ea cum am nevoie de aer.
- Ia-ți ce mai ai pe aici și să nu te mai văd! Înțelegi?
E complet desfigurată de ură.
- Eu nu așa vreau să trăiesc! Nu am fost nicăieri de patru
luni de zile.
E obsesia ei principală. Din cauza mea nu poate merge în
Thailanda, să vadă tigrii îmblânziți și nici măcar la Marrakesh, în
_________________________________________________________________
deșert, unde noaptea se luminează piețele cu lămpi de gaz, ca pe

vremuri.
Dar, după spusele bărbatului care arată bine, cred că are
deja în vizor pe altcineva. Cred că a pus deja ochii pe altcineva.
- Melinda, dar a fost iarnă, a fost frig... Unde voiai să
mergem? Cum se încălzește puțin, plecăm în Grecia.
Sau în Egipt. Sau unde vrei tu.
- Eu nu așa vreau să trăiesc, clar?
Chiar și bătrânul ăsta cu un picior amputat, împins în
scaunul cu rotile pare mai sănătos în lumina asta atât de limpede.
Aleea nu duce nicăieri, șerpuiește prin curtea spitalului înainte și
înapoi. Nu mai văzusem așa soi de țigani mari și negri ca cei
printre care treceam în fiecare zi în mahalaua în care locuia
Melinda când am cunoscut-o. Totul mirosea a rahat de om acolo.
Când ploua, ca să intrăm în blocul de beton care arăta ca o
cazemată fără balcoane, de pe care se desprindeau mereu bucăți
de tencuială, trebuia să treceam prin noroaie până la glezne. Și la
numai câțiva metri în fața blocului, răsturnate și fermentate,
mustind de composturi scârboase, tomberoanele uriașe,
scurmate zi și noapte de turme de câini mari, câini mici... Și de
oameni.
Cocina este locuința părinților mei.
Dacă ceva pare ireal, asta nu înseamnă că el nu e real și
că nu se întâmplă chiar atunci, chiar acolo, sub ochii tăi. Și că nu
te poate ucide.
- Nu e casa noastră? întreb, stupefiat de asemănarea cu
unul din visele mele recurente în care se face că eu mă reîntorc
mereu acasă dar casa mea nu mai există. Există altfel de clădiri,
stau alți oameni.
- Nu, asta este casa mea! A mea!
_________________________________________________________________
Și arată cu degetul mare spre ea.

Adică a ei.
Ceea ce, la tribunal, este foarte corect.
Mă cuprinde frica. Nici când treceam pe lângă
Cazarmă, cu soldații ei nebuni și sângeroși gata să îți taie
capul doar pentru că ai vorbit prea tare sau că nu le plăceau
cataramele de la pantofii tăi, nu îmi era atât de frică. Brusc, am
o revelație de proporții care se întinde asupra întregii noastre
vieți în comun. Trăim în tribunal. Sunt un inculpat perpetuu care
trăiește în sala de judecată nr 7, de la etajul doi. Mănâncă,
muncește, doarme, scrie, se duce la toaletă, într-o sală de
judecată. Chiar și amor, atunci când mai facem, îl facem în sala de
judecată, în fața juraților. De dimineața până seara, femeia asta
îmi citește tot felul de acte de acuzare, rechizitorii și sentințe. Pot
fi condamnat oricând, pentru orice, la orice pedeapsă. Iar astăzi
femeia asta care acum două nopți mi-a spus cât e de fericită că
suntem împreună, pronunță sentința aceasta stranie și fatală
care îmi dă peste cap toată viața de până acum. Și mi-o aruncă la
gunoi pe cea de acum înainte
- Nu pot să plec chiar acum, zic, siderat. Îmi trebuie o zi
sau două să fac niște aranjamente. Să văd cum fac cu
transportul, să văd unde mă duc. Mai am de făcut câte ceva...
Furia îi schimonosește chipul și o face o ființă mică și
urâtă cum nu am văzut-o niciodată care se uită la mine cu părerea
de rău că nu mă poate ucide. Nu înțeleg ce se întâmplă. Pur și
simplu nu înțeleg! Am în fața mea o femeie scundă, urâtă,
încărcată cu o vomă bolnavă, care acum două zile îmi spunea că
mă iubește ca pe nimic în lumea asta și care acum se joacă cu
viața mea deasupra neantului pentru simplul motiv că ăsta este
apartamentul ei.
_________________________________________________________________
Am o sută de kilograme. Dacă mă ridic de pe scaun, pot

să o omor cu o singură lovitură.
- Ce mă interesează pe mine ce ai tu de făcut? Să dispari
imediat! Du-te la hotel, oriunde! Numai să dispari din casa mea!
Auzi?
Casa mea e la o mie de kilometri depărtare. Poate chiar
mai mult decât de o mie de kilometri. Poate că e la două mii de
kilometri. Sau poate că e la trei mii de kilometri pentru că eu nici
nu știu dacă mai am o casă a mea și nici nu îmi mai amintesc pe
unde este.... Ar trebui să fie acolo unde îmi e sufletul.
Domnu’, domnu’!
Mă întorc. Cred că pe mine mă strigă. O asistentă
îmbrăcată în alb mă strigă și îmi face insistent semn cu mâna. E
atâta lumină încât mi se pare că nici nu o văd! O pornesc în grabă
spre ea.
- Sunteți domnul Gabalt?
- Da. Kuppi Gabalt.
- Doamna Gabalt a decedat. Ne pare foarte rău. Vă rog să
mă urmați.
E atâta lumină în curtea spitalului. Magnoliile strigă din
gurile lor catifelate spre cer și lasă parfum. A murit mama?! Nu e
adevărat. Mama mea nu moare niciodată. Dincolo de gardul
spitalului e un trafic insuportabil de mașini.
Doamna Kiva Gabalt a murit. Doamna Kiva Gabalt a
murit. Doamna Kiva Gabalt este mama mea. Eu sunt domnul
Kuppi Gabalt. Dacă unele lucruri par ireale asta nu înseamnă că
ele nu se întâmplă chiar acolo, sub ochii tăi.
Mama a murit!
_________________________________________________________________
Capitolul 56
E neras de vreo zece zile iar capul îi lucește de parcă e

lustruit cu ceară. De aceea pare un locuitor fantast al unei
planete fantaste. Barba îi e albă și țepoasă, firul gros și puternic.
Sub nas, mustața i-a ajuns uriașă. Nu și-a mai dat jos pijamalele
alea de pe el de zile întregi, nu a mai făcut baie probabil de
săptămâni și din cauza asta are un miros înțepător, asemănător
cu mirosul cailor în grajd. Stăm în bucătărie, pe două taburete
pe care le avem de când eram eu copil. Am făcut o mâncare din
carne de porc cu legume conservate. I-am pus în farfurie. i-am
pus câteva felii de pâine alături, i-am dat furculița și acum stăm
unul în fața altuia.
- A murit mama, zic eu.
- Ce sărată ai făcut mâncarea asta, zice el.
- Ți se pare, zic.
- Ce zici?
Tata nu mai aude bine.
- Zic că e bună.
Mănâncă. Mănâncă cu poftă. Plescăie, cu gura deschisă.
- A murit mama, zic eu din nou. Am dus-o în capela
spitalului. Am comandat deja coșciugul și am vorbit și la cimitir.
O îngropăm mâine.
El dă din cap.
A murit, da, săraca. Coșciugul a fost scump?
Și, din senin, chiar când să înghită ceea ce mestecase,
izbucnește într-un fel de hohot de plâns. Dar nu e plâns, sunt
doar niște sunete din gât care seamănă cu niște râgâieli venite
repede una după alta și care în felul acesta alcătuiesc o cascadă
_________________________________________________________________
de sunete. Pentru el asta însă înseamnă intenția de a plânge. E

un fel de a iniția o emoție care încă nu există în realitate.
- Și de mine cine o se mai ocupe de mine acum? zice el în
același hohot de sunete ciudate.
Are optzeci și patru de ani. Nu plânge pentru mama, că s-
a dus de pe lumea asta. Plânge pentru el, că nu mai are cine să îl
servească.
Mănâncă mai departe.
- Ce sărată ai făcut-o.
- Ți se pare. E foarte bună.
Mâinile îi tremură dar asta nu îl împiedică să își găsească
corect gura, furculița, pâinea. Mestecă și mănâncă cu poftă.
Toată casa e vraiște. Până în ultima clipă mama a râcâit cu mâinile
ei bătrâne și descărnate tot ce a mai putut. A spălat, a gătit, a dat
cu aspiratorul. Acum toate sunt date peste cap. Când mi-au dat
telefon să vin era deja mult prea târziu.
Mănâncă alegând mai ales carnea.
- Eu mor, să știi, zice el.
Ăsta e un avertisment și un îndemn la o acțiune radicală
și imediată. Dacă cineva nu face ceva acum, urgent, pentru a
interveni decisiv în destinul lui, el va muri. Iar el ne-a avertizat.
- Ei, tată, lasă că mai ai ani mulți de trăit, zi eu.
Se enervează foarte tare și dă cu mâna prin aer ca și cum
ar pocni pe cineva, nemulțumit. Lui îi plac oamenii care îi spun că
arată foarte rău și că va muri într-o zi sau două.
- Ce ani de trăit?! Tu nu vezi că am amorțit tot? Și își
flectează degetele de la o mână ca să îmi arate cât sunt de
amorțite. Mi-e rău tare. Îți spun, până deseară m-am dus!
Și iar izbucnește în hohotul acela prin care încearcă să
inventeze o emoție. Emoția propriei lui morți. Dintotdeauna pe
_________________________________________________________________
tata l-a emoționat până la lacrimi imaginea cu el însuși mort,

întins într-un coșciug pe o masa de lemn din scânduri groase,
înconjurat de oameni serioși, bine situați social, care îl plâng. Ca
înmormântarea, niciodată dusă până la capăt, decorativă numai,
a unui mare om de stat. Cred că morțile lui premature și repetate
au fost motivul pentru car nu mi-a cumpărat niciodată ceas cu
curea elastică, sau bicicletă cu trei roți atunci când luam premiul
întâi. Sau nici măcar ciocolată din aia cu lapte, care îmi plăcea atât
de mult. El își punea în piept decorațiile și medaliile și umbla
țanțoș prin fața Muzeului de Manechine la braț cu mama. Ei îi
plăcea că avea un pardesiu nou. A aruncat toate medaliile într-un
WC-eu adânc de la țară, brevetele le-a ars pe flacăra de la aragaz
iar cenușa a mărunțit-o până din ea s-a făcut un fel de praf. O
parte din mâncare, din cauza hohotului, îi cade din gură și se
împrăștie în stropi peste ustensilele de pe masă. - A făcut stop
cardiac, zic eu. Din cauza glicemiei.
Avea glicemia peste opt sute.
- Ce zici?
A făcut stop cardiac. Din cauza glicemiei.
- Da, așa o să mor și eu, zice el. O să vedeți. Poate și mai
rău. Mestecă și zice printre plescăituri: Oho, eu o să mor mult mai
rău. O să mă învinețesc jumătate iar jumătatea aia o să îmi
putrezească.
Și plânge iar din râgâituri.
- Doctorul m-a întrebat de ce nu ați înregistrat-o la
diabetici. De ce nu avea fișă. De ce nu urma tratament. Cu
insulină sau cu alte medicamente, putea să mai trăiască... Dă din
mâini a bagatelă. Pe lângă moartea lui iminentă astea sunt un fel
de strigături la un bal al cadrelor.
_________________________________________________________________
- Tu nu vezi că am amorțit tot? Nu mai am circulație. Știi

cât mai circulă? Uite atât! și îmi arată o jumătate de unghie. Apoi
se bate cu un deget în genunchi să audă dacă îi mai circulă
sângele.
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt
necăsătorit. Nu am copii. Nu am casă. Nu am acasă. Nu am slujbă.
Nu am prieteni. Am făcut studii de valori culturale
prerenascentiste.
Mă uit pe geamul bucătăriei, peste capul lucios al tatei.
S-a înnoptat. O dungă violetă se mai vede undeva într-o
depărtare a cerului. Doamne, cât de mult am așteptat primăvara!
Doamne cât de mult am așteptat primăvara! Și, cum, în locul ei,
a sosit anotimpul acesta otrăvit al morții, al destrămării și al
putreziciunii. Mi-e atât de frică! Dumnezeule, mi-e atât de frică!
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt
prerenascentiste.
Pentru înmormântarea mamei vor fi foarte multe lucruri
de făcut mâine și pe toate va trebui să le fac singur. O să
trebuiască să îmi găsesc puterea de a le face pe toate. Am fost
multă vreme soldat în deșerturi și în pustietăți și a trebuit să mă
descurc în situații complicate de unul singur. O să le fac pe toate.
Trebuie să mă culc devreme și să nu visez. Fă, Doamne, să nu
visez! Fă să nu mai visez iarăși că mă întorc acasă și casa nu mai
există. Fă să nu visez că mă întorc acasă dar casa e locuită de
oameni străini! Fă, doamne să nu mai visez că mă întorc acasă!
Mă duc să mă culc în camera mea, în care am născut visele mele
minuscule cât timp am fost student. Totul miroase a mucegai și
a timp prins în capcană. Mă lungesc pe un pat nedesfăcut de ani
_________________________________________________________________
care mai poartă încă, una peste alta, stratificate și presate sub
așternut, fantomele și visele din tinerețea mea.
Ah, cât de mult aș vrea să adorm!
Și adorm.
_________________________________________________________________
Capitolul 57
Am căzut în somn.
Dorm.
Dorm așa de bine! Deși dorm îmi dau seama cât de bine
dorm.
Încă nu visez nimic dar îmi este frică că aș putea începe
să visez. Drumul din Nord, cataclismul morții mamei și
calamitatea Melindei, pustietatea familiei, eu însumi, m-au
obosit și m-au adormit. Ce bine că nu visez. Pot să dorm și să mă
odihnesc. Nu există nimic, totul e negru sub ochi, în cap, în tot
ceea ce sunt. E negru compact, nu se poate distinge absolut
nimic. Îmi place mult să dorm tocmai pentru că dorm puțin. Îmi
place mult să dorm fără să visez. Nu e nici lumină, nici mișcare, e
somnul. Iar eu, deși dorm, știu că dorm. Nu e niciun sunet. E
somn. Și știu că e somnul meu și mă bucur de el.
Vorbesc câteva limbi străine și înțeleg încă câteva. Dar în
somn nu ai nevoie de o limbă anume. Somnul are limbile lui, pe
care le înțelegi instantaneu. Mi se pare că încep să aud ceva.
Poate e doar o limbă a somnului și am să pot dormi mai departe.
Mă răsucesc. Dorm. Dorm bine, cuprins tot de întunericul
somnului. Poate încep să visez. Din când în când mi se pare că
aud ceva. Gemete. Dar nu gemete de bărbat. Poate încep să o
visez pe Melinda, cea din vremea în care își mima perfect
inocența iar eu o asemănam cu nereidele și fetele de împărat.
Sunt gemete de femeie. Mă răsucesc. Nu vreau să mă trezească
nimic din somnul ăsta atât de dulce. Nu, nu, lăsați-mă să dorm!
Se aud gemete și cuvinte într-o limbă străină pe care o înțeleg.
_________________________________________________________________
Dorm. Totul e negru. Dar eu aud ceva. Încep să mă trezesc sau

încep să visez?
Se întâmplă ceva.
Deschid ochii!
Din instinct mă uit la ceasul de pe telefonul mobil cu care
dorm mereu alături. E două noaptea. Sunt buimac dar îmi dau
seama că dinspre camera in care doarme tata vin niște sunete
neobișnuite. Gemete. De femeie dar și sunete scoase de tata.
Ceva neobișnuit. Mă ridic din pat deschid ușa camerei, ies în hol
și de acolo ajung în dreptul ușii de la camera în care doarme el.
Ușa este întredeschisă. Mă apropii să văd mai bine. În camera lui
e o lumină roșietică.
Iar ceea ce văd mă paralizează!
Tata e întins pe pat, cu capul ridicat pe mai multe perne,
și se uită la televizor. În față, pe o măsuță în sertarul căreia îmi
țineam mașinuțele când eram mic, este televizorul. Pe ecran
rulează un film porno. O tânără stă în genunchi, în supunere
totală, și suge teatral și decorativ, din pula unui individ între două
vârste, tatuat pe umeri cu albastru și roșu. Și geme. Bărbatul nu
geme. Are o față de bătăuș enervat că tot trebuie să repete
scena asta ca să iasă bine. Tata vorbește cu cei de pe ecran, răstit,
întretăiat:
- Așaa.... ahh.... dă-i, dă-i...fute-o pe curvă, așaa... rupe-i
gura la curvă.... așaa... așaa...
_________________________________________________________________
Capitolul 58
Îmi este atât de frică de tot ce mi se întâmplă încât cred

că nu am să mai adorm niciodată.
Stau la geam și mă uit la pădurile înverzite care rămân în
urmă și la stâlpii electrici care, din mersul trenului, se derulează
rapid prin fața ferestrei, ca și cum nici n-ar fi.
Aș vrea să vorbesc cu cineva. Despre ceva. Despre mine.
Despre ei. Despre orice. Să articulez. Să mă articulez. Să mă re-
articulez. Dar nu am curaj. În compartiment mai sunt două
doamne și un domn.
Doamnele se uită pe niște reviste. Bărbatul nu face nimic,
se uită absent în fața lui. Ține pe genunchi o servietă de piele
maro, cu încuietoare. Probabil se gândește la ceva. Poate că are
ceva prețios în servietă. Nu, nu am curaj să îi întreb nimic. Mă
întorc din nou cu fața la geam și mă uit în depărtările peisajului
cu senzația stranie că aș putea să cad în el ca într-o groapă
adâncă, fără fund și să mă tot duc, învârtindu-mă și micșorându-
mă până ce din mine nu ar mai rămâne decât un punct minuscul.
Apoi, nimic. Merge și mama cu trenul ăsta. Doar că ea nu e în
compartiment. Este afară, în peisaj, dincolo de geamul ferestrei
și merge foarte repede. E întinsă pe patul din ambulanță și merge
cu aceeași viteză ca și trenul. Trece cu ușurință prin păduri, prin
coaste abrupte de munte, peste râuri, prin tunele întunecate.
Are toate firele electrice la locul lor și aparatele arată că e în
parametri normali. Doar ca nu mai are carne pe față aproape
deloc.
Și Melinda merge cu trenul ăsta. Dar curios, deși mergem
cu același tren, ea merge în direcție inversă. Și tata merge cu
_________________________________________________________________
trenul ăsta. Înjură curvele care sug pula printre rafturile de

medicamente ale statului din care trebuie să se trateze cadrele și
copiii lor. Și Eleea. Și tipul ăla care arată bine. Și Deksi, cu
dicționarele lui. Și Tutunaru e în tren. Stă în picioare pe hol și se
masturbează uitându-se la cele două femei cu revistele. Pe hol
sunt depozitate aliniate la milimetru, câțiva metri cubi din cărțile
pe care le-am citit. În primul vagon, cel de lângă locomotivă, fără
bilet, ascuns într-o cabină de toaletă, mic și cu capul spart, cu
creierii pe jumătate scurși pe rama de plastic a WC ului,
călătorește clandestin Dudulaci. Exact așa cum l-au găsit pe
malul râului, cu capul stâlcit cu un bolovan mare de piatră. Toată
lumea e în tren și merge cu aceeași viteză, chiar dacă unii dintre
noi par a se deplasa în direcții ușor diferite față de ceilalți. Se
aude o mormăială. Dumnezeu să o odinească pe roaba lui, Kiva
Gabalt, și să aibă grijă de sufletul ei curat care și-a iubit copiii și
familia. Și bulgării. Îi aud cum bubuie pentru că în coșciug, lângă
mama, sunt eu și Melinda, înghesuiți, iar bulgării cad peste noi.
Ea țipă și dă cu pumnii ei mici în pereții coșciugului și strigă că
vrea să iasă, că s-a săturat de mine și că vrea pe cineva cu bani cu
care să meargă într-o croazieră la Luxor, și în insula Creta, să își
pună pantalonii ăia cu ștrasuri pe care i-a cumpărat acum două
săptămâni în care poate să își arate fundul întreținut cu meniuri
scumpe. Dar eu stau liniștit. Mi-e frică pentru că nu înțeleg nimic
din toate lucrurile astea. Mi-au trecut două treimi din viață iar eu
tot nu știu cum trebuie să trăiesc. Cum trebuie să trăiască un om.
Mi-e cumplit de frică. Nimeni nu e mulțumit de mine. Nici doamna
învățătoare, nici comandantul, nici tata, nici Melinda. Doar mama
mă privește gri și îmi spune că pot face orice pentru că ea mă
iubește oricum, mai ales acum că e moartă. Nu am știut cum să
trăiesc și asta a fost singura încercare permisă. Singurul bilet. Mi-
_________________________________________________________________
e frică că am dat greș în toate. În toate. Înainte era foarte simplu.

Tata explica ceva și avea dreptate. Făceam ce spunea el și
dormeam liniștit. Dar acum știu că tata a fost toată viața lui un
mincinos viclean și un mareșal de jucărie, lipsit de orice știință a
războiului. A dat mereu verdicte sângeroase în cauze de care nu
avea habar cu aerul că doar el le știe pe toate iar adevărul absolut
era pentru el doar o bagatelă cu care își făcea de lucru când nu
reconfigura hărți. A fost cel mai fricos om din lume și a câștigat
toate războaiele pierdute cu aerul că a reinventat arta războiului.
S-a crezut cel mai deștept om din lume pentru că așa se întâmplă
celor proști. M-a trimis în viață pe drumuri încâlcite, care toate se
împotmolesc în mlaștini pline de animale buboase... Încerc să
nu mă gândesc la Melinda dar cu cât vreau să mă gândesc mai
puțin, cu atât mă gândesc mai mult la ea. De fapt eu nici nu mă
gândesc la Melinda pentru că ea este mereu acolo în mintea mea,
indiferent de ce aș face sau aș spune. Melinda este parte a
creierului meu la fel cum este lobul temporal sau bulbul rahidian.
Trenul s-a oprit într-o stație. S-a oprit și mama cu patul ei
pe rotile și levitează acum pe peron, cam la un metru înălțime,
chiar în dreptul ferestrei mele. Firele aproape că ating geamul
ferestrei. S-a oprit și domnul care arată bine și își mai toarnă în
pahar. S-a îmbătat și și-a dat drumul la gură fără să îi mai pese că
îl filmează cineva sau nu.
- He he he! He he he hi hi! Se prăpădește de râs și se lasă
cu totul pe speteaza scaunului, gata să cadă. Avea odată un
papagal chior cu plete pe care îl luase de bărbat de printr-o
facultate din asta pentru retardați și pe care l-a făcut de
comandă. Știi cum? Mărunt-mărunt! Săracu de el, a ajuns la veseli
până la urmă. Era artist, știi.... Cânta la chitară. Săraaaaacu de el...
Auzi ce făcea el: compunea poezii! Compunea poezii, asculta
_________________________________________________________________
muzică clasică, chestii din astea de lăbăreală care nu produc.

Here, el artist, și ea artistă! Hi hi hi.... Mare artistă! Băi, dacă ai ști
câte i-a făcut lu’ ăsta, mori nu alta! Era o vreme când lucrau
amândoi în aceeași clădire, el la un etaj, ea la altul și știi ce făcea
artista? Și-o trăgea în budă cu un șef de-ai ei, unul tânăr și arătos.
În fiecare zi. În unele zile chiar de două, trei ori... Deci, înțelegi,
papagalul trubadur lucra deasupra, în birou și căuta rime, îi făcea
poezii și ea i-o sugea lu ăsta, la etajul unu. Toată lumea știa că
cele mai curate bude erau astea de la etajul ei dar nimeni nu știa
de ce. Păi șeful îi dădea ordin femeii de serviciu să fie lună în WC.
Înțelegi? Strălucea! Așa e ea, îi place tot ce strălucește. Și să
miroasă frumos! Hehehehe....
Și își pune din nou în pahar. Se distrează grozav. Aproape
că mă distrează și pe mine. Într-adevăr, Melindei îi place tot ce
strălucește și ce miroase frumos. Mai comandăm o sticlă. Trenul
stă în stație mai mult decât e prevăzut. Mereu se întâmplă așa.
Aparatele mamei arată că totul funcționează normal. E în comă,
dar e în regulă. Ca și mine. Ea e în comă de o parte a ferestrei, eu
de partea cealaltă. Și levităm amândoi, în comă.
- Dar într-o zi femeia de serviciu, o proastă dintr-un sat de
peste deal care și-o punea cu ăla de la personal că avea doi copii
și era singură și avea nevoie de slujba asta de tot căcatul,
rămăsese într-o cabină mai multă vreme că era pe ciclu și avea
probleme de ale ei femeiești și voia și ea să se aranjeze. Și stând
ea acolo și tot schimbându-și tampoanele, au intrat ăștia și i-a
auzit în cabina de alături. A aflat toată instituția. Distracție!
Halimai! Înțelegi? He he, carnaval! Și știi ce a făcut papagalul chior
când a aflat și el ce știau toți? He he he... În loc să-i crape capul cu
toporul și să îi arunce creierii la câini, s-a dus acasă și a început să
plângă. Și nu s-a mai oprit din plâns. A plâns zile întregi. Din plâns
_________________________________________________________________
a dat într-un fel de bâlbâială, vorbea cu ea dar nu se înțelegea

nimic, și din bâlbâială, așa ca într-o disperare de descreierat, a
începu să strige la ea, să țipe! O iubea ca nebunul! Îți dai seama
cât suferea? Săraaaacu! Săraaaacu de el! Chiar că mi-e milă de
boul ăsta. Fusese prima lui femeie. Și singura. Să fi fost nevastă-
mea, îi tăiam gâtul cu briciul! Meditează puțin cu ochii în paharul
cu vin. Îi tăiam gâtul cu briciul și mă pișam în gâtul ei deschis,
acolo unde a futut-o ăla, s-o dezinfectez. Își aranjează puțin
părul, își rotește puțin inelul cu diamant într-o parte și în alta.
Trenul se pune în mișcare și odată cu el și patul de urgență al
mamei. Ne deplasăm, din nou, cu toții. Bărbatul din fața mea, cel
cu servieta de piele pe genunchi își plimbă inconștient degetele
unei mâini peste încuietoarea metalică. Nu vorbește nimeni.
_________________________________________________________________
Capitolul 59
- Și ghici, mă, ce-a făcut jigodia ca să scape de el și să

rămână ea de capul ei?
Sunt în tren, merg spre Nord, merg la Melinda și dau din
umeri. Omul cu servieta cred că mi-a observat mișcarea. Nu
spune nimic. Își ține cuminte servieta pe genunchi.
- Ăsta tot plângea prin casă și se apucase să bea. Și când
bea, plângea. Pe urmă adormea așa, pe câte un scaun, brusc. Și
când se trezea, iar plângea. S-a dus Melinduța mea într-o zi și și-
a adus niște futaci de-ai ei și lau legat, mă, pe papagal și direct la
psiho cu el. Unul dintre ăștia care venise, care i-o mai trăgea din
când în când, era un doctor de la județean și aranjase cu niște
șmecheri să îl interneze pe ăsta la un spital din ăla de groază. Știi,
cu din ăia care vorbesc singuri și se pișă pe ei... Da, mă, ca să vezi,
au luat omul din casa lui, din lucrurile lui, și l-au zvârlit afară ca pe
un gunoi. Urla ăla ca un animal la tăiat, dădea din picioare, ăștia
îl trăgeau ca pe o vită și el încerca să se agațe de ceva din casa
lui, să rămână cumva agățat în continuare de viața lui, așa
nenorocită cum era... A albit papagalul într-o lună de zile. He he
he... Ce bou, doamne, ce bou! A rămas doar scheletul din el. Am
auzit că acum e pe undeva prin Italia, pune becuri și repară
prize... Artist. Fără parale. Păi ce să faci tată, fără parale, cu o
muiere din asta? Ăsteia îi trebuie bani, tată... Bani, înțelegi? Pulă
și bani!
Bărbatul care arată bine s-a îmbătat de tot. Își mai pune
un pahar și e din ce în ce mai nervos. Repetă, verdictual, definitiv:
- Pulă și bani!
_________________________________________________________________
Își aranjează părul, a fost de două ori la toaletă special ca

să se privească în oglindă, își rotește mereu inelul. Faptul că
femeia asta l-a desconsiderat și nu a venit la întâlnire, acum, după
vinul băut, îl jignește și mai tare decât l-a jignit înainte de a bea.
Tutunaru ejaculează și pleacă spre un alt compartiment. I-am
tuns barba lui tata mai întâi cu foarfeca apoi cu lama. Are un ten
întins și sănătos ca al unui bărbat de patruzeci de ani. L-am băgat
în cada de baie, l-am ajutat să se spele. I-am aruncat pijamalele la
gunoi și i-am cumpărat altele, albastre. Am mai dereticat prin
casă și am aranjat cu o vecină să vină pe la el în fiecare zi să
gătească. Până găsesc o soluție mai bună.
Mă uit pe fereastră.
Ce repede merge mama!
_________________________________________________________________
Capitolul 60
Am vrut să știu și să înțeleg. Să înțeleg totul.

TOTUL.
Fizica vectorială avea același gust grozav ca și pâinea cu
magiun a lui Mișko, oscilațiile electromagnetice și propagarea
câmpurilor mă fermecau cum mă fermecau țâțele Sanusei în
nisipul de pe Kusa, compușii organici cu formulele lor nesfârșite
mă fascinau la fel ca vegetațiile de pe fundurile apelor în care mă
scăldam. Iar de iubit am iubit-o numai pe Fata de Împărat
zburând pe un cal înaripat, dând roată castelului și aterizând
bătând din aripi în balconul de la bucătărie pentru a-i aduce
verdețurile din piață și cumpărăturile de la supermarket,
nechezând pătimaș.
Acum nu mai înțeleg nimic.
Mi-e sufletul strâmb. Poate că ar trebui să mă internez un
timp undeva, într-o clinică, într-un sanatoriu, într-un laborator de
sănătate mintală. Să urmez un tratament ca să scap de frica asta
în care trăiesc de dimineața până seara. Și să încerc să înțeleg.
Mă întorc în Nord, la Melinda. Când am primit telefonul
că mama e grav bolnavă aveam făcute aproape toate bagajele ca
să ne despărțim. A trebuit să plec imediat, cu primul tren, lăsând
în urma mea vraiște sacii de rafie. Mai aveam de strâns hainele,
pantofii, sculele electrice... Lipsesc de vreo cinci zile. I-am dat
telefon Melindei și i-am spus că a murit mama și că mă întorc. Ea
a spus că, odată și odată, trebuia să se întâmple și asta. Și a închis.
Așa, stupid și copilărește, secret, nespus nimănui, într-un fel
oarecum absurd, mă gândesc că poate moartea mamei și
apocalipsa personală prin care trec acum o să o înduioșeze și o
_________________________________________________________________
să ne împăcăm. Sufletul și simțirea îmi sunt atât de strâmbe.

Adevărul cel mai adevărat, pe care îmi este rușine să îl recunosc,
este că eu tot nu vreau să mă despart de femeia aceasta. Știu că
este absurd, știu că este nu numai inutil dar și insuportabil de
degradant ce se întâmplă între noi, dar adevărul inimii mele este
că eu tot nu vreau să ne despărțim. O iubesc atât de diferit și atât
de în afara valorilor obișnuite încât, orice s-ar fi întâmplat și orice
s-ar fi întâmplat, eu tot nu vreau să mă despart de ea. M-am
învățat să trăiesc cu ea în orice clipă. Să adorm cu ea, să mă
trezesc cu ea, să merg la cumpărături împreună cu ea, să mă
cicălească cu tot felul de prostii. M-am obișnuit cu toate astea.
Ăla e apartamentul ei și dacă eu nu fac ce vrea ea, mă dă afară
din el când poftește. Noroc că am câștigat ceva bani din cartelele
de interfon pentru că altfel nici nu aveam cu ce să mă duc să o
înmormântez pe mama. Într-o mână aveam paharul cu vin iar cu
cealaltă palpam briciul când bărbatul care arăta bine îmi
povestea cu amănunte cum i-o băga el pe gât Melindei, să o
sature. Să o sature pe cățea. Ce gură mică are și ce gât îngust.
Animalul sălbatic și rece care locuiește în mine are planul deja
făcut. La ieșire, printre copacii parcului, într-un loc ferit, o să îl
apuce din spate pe maimuțoiul ăsta și o să îi caște gâtul cu briciul
dintr-o parte în alta. Pe urmă o să îi taie pula și o să i-o îndese pe
gât, chiar între corzile vocale. Numai că tot ascultându-l și
uitându-mă la el cu atenție, mi s-a părut că ceva nu era în chiar în
regulă cu toată povestea asta. Ceva parcă totuși părea exagerat.
Bărbatul ăsta țigănos povestea cu atâta plăcere, cu atâta patimă
și cu atâta răutate ce îi făcea el Melindei încât brusc, animalul
sălbatic din mine s-a scufundat și a rămas la suprafață doar
bărbatul cu educația valorilor culturale, sofisticat și analitic,
detectiv și deductiv. Țigănosul ăsta prea era pătimaș în tot ce
_________________________________________________________________
spunea despre ea. Prea era pornit. Nu părea în regulă. Și atunci

am avut o revelație de proporții: Mi-am dat seama că șmecherul
ăsta fercheș și plin de el, minte! Că tot ce spune despre ea este
doar ce ar vrea el să îi facă, nu ce i-a făcut de fapt. Că ceea ce
spune despre Melinda e doar o închipuire de-ale lui, neîmplinită
în realitate. O proiecție născută din egoul lui nemăsurat căruia
Melinda nu i-a cedat. Și vorbește așa și o face în toate felurile
doar pentru că ea refuză să se întâlnească cu el și să îi facă pe
plac. Iar pe el asta îl înnebunește.
Ah, cât m-am simțit de ușurat!
Doamne, cât m-am simțit de ușurat! Am mai comandat o
sticlă de vin. Și am beștelit-o împreună pe curva aia de femeie ca
pe una care nu merita altceva decât scuipată în gură și futută-n
dinți. Din avântul ăla care m-a cuprins de bucurie că îmi dădusem
seama că individul minte, i-am povestit și eu despre cartelele
mele de interfon. Despre cum am descoperit secretul lor în baza
doi și despre cum acum am început să le confecționez, prin
laminare termică. Cum mi-am făcut un mic atelier pe biroul din
sufragerie. Cum am dat anunțuri și cum vine lumea din ce in ce
mai des să își facă din ce în ce mai multe cartele. Și câștig bani.
Din ce în ce mai mult. Și o să câștig și mai mult. Și o să merg cu
soția în Caraibe sau poate chiar în Patagonia. El nu avea habar
despre ce vorbeam eu dar m-a ascultat totuși. Se făcea din ce în
ce mai târziu. Era grozav. Uitasem cu totul de brici.
Apoi, eu am avut un exces de interogație.
Mama nu mai e. Cred că a rămas undeva pe drum, pe sub

vreo cruce într-unul din cimitirele astea de prin munții prin care
trecem. Și Tutunaru a dispărut de pe hol. Cred că a trecut prin
apă pe malul celălalt, cel cu plantația de porumb. Doar Dudulaci,
_________________________________________________________________
cu capul zdrobit și cu creierii pe rama WC-ului este încă,

clandestin, în primul vagon. Și eu.
Și din exces, întreb:
- Da’ de unde știi tu toate amănuntele astea așa de
secrete din viața parașutei asta?
Domnul care arată bine râgâie și nu îmi răspunde. Se
ridică în picioare și se duce la toaletă să se uite în oglindă și să se
aranjeze. Vine înapoi, merge foarte drept, se așază pe scaun și
pe urmă, întorcându-se spre mine, mă ia dintr-o dată pe după
umeri ca pe un frate, se uită la mine cu ochii lui uleioși micșorați
de alcool și zice cu o voce aproape șoptită în care pute vinul:
- Din Kusa, prietene. Și pizda asta de care spun a lucrat
într-o vreme pentru mine, înțelegi? Înțelegi? Făcea contabilitate
primară. Apoi meditează puțin și, de parcă deja ar fi spus prea
mult, îmi spune șoptit: dar ăsta e un secret prea mare pentru
orașul ăsta de căcat ca să pot să ți-l spun.
_________________________________________________________________
Capitolul 61
La poalele munților se văd deja clădirile orașului învăluite

în ceață. Mereu e puțină ceață acolo în diminețile de primăvară.
Ajung. Am călătorit toată noaptea fără să scot un cuvânt.
Cetățeanul cu servieta a stat nemișcat în aceeași poziție tot
timpul, cu mâinile pe servietă. Femeile cu revistele au adormit la
un moment dat una pe umărul celeilalte. Una a sforăit, încet, și a
spus câteva cuvinte.
Se vede gara.
Trenul încetinește și se oprește în scârțâitul saboților. Mă
reped la geam și mă uit lacom dintr-o partea în alta a peronului
cu speranța absurdă că poate Melinda este pe undeva pe acolo
și mă așteaptă să cobor și să ne îmbrățișăm. Dar nu, nu este. Sunt
doar vreo trei patru oameni în vârsta care se salută cu niște copii.
Cobor treptele din lateralul gării și ies în stradă, lângă stația de
taxiuri. Nu mă grăbesc deși inima în mine bate ca nebună. Ce o
să se întâmple? Mă mai uit o dată în jur cu speranța absurdă că
poate am să văd pe undeva pe lângă blocuri, parcată, mașina
roșie a Melindei iar înăuntrul ei pe ea făcându-mi cu mâna. Sunt
vreo două mașini roșii dar niciuna nu este a ei. Călătoria a fost
lungă, nu am închis un ochi toată noaptea, sunt ca după beție dar
aerul ăsta tare de munte și lumina curată și limpede a dimineții
îmi fac bine. Se simte că a plouat de curând. Mi-e groaznic de
frică de ce se va întâmpla. Și asta doar pentru că în cea mai
secretă cameră a ființei mele, în loc să îmi doresc să îmi iau
bagajele cât mai repede și să dispar de lângă femeia asta care mă
neantizează, eu de fapt sper că tot coșmarul ăsta absurd cu
despărțirea, cu bagajele, cu plecatul pentru totdeauna, se va
_________________________________________________________________
termina în următoarele minute și tot cataclismul afectiv care mă

dărâmă puțin câte puțin o să înceteze. Că voi ajunge acasă, că o
să ne strângem în brațe și pe urmă o să mergem împreună la
piață să luăm ceapă verde, lapte și brânză telemea. Iar eu, pe
urmă, am să dau cu aspiratorul prin toată casa și am să duc
gunoiul.
Mă sui într-un taxi. A băut prea mult și se simte extrem
de nedreptățit că trăiește într-un mediu care nu îi apreciază nici
a mia parte din calitățile lui. Totuși, îmi dau seama că, în felul lui,
tipul ăsta este remarcabil. A băut vreo trei sticle de vin și încă are
coafura intactă. Iar consoanele în cuvinte, sunt toate la locul lor.
Doar că nu poate să își mai țină gura. Kusa, prietene, e futere de
futere, e numai pentru cei mai inițiați dintre inițiați. Îmi dau
seama cât de familiar mi-a devenit orașul ăsta privind prin
parbrizul lateral al taxiului. Am senzația aceea specială de
relaxare și confort pe care o simți când ajungi acasă, venit de
undeva de departe. De parcă aș veni acasă. De parcă aș veni
acasă. Înțelegi, a venit acum câțiva ani în orașul ăsta, de undeva
de prin Sud, o femeie. Una bună de tot. Țâțe la ea, cur ca o
bomboană, buze de negresă, tot ce vrei. Femeie, înțelegi? Să fuți
la ea până ți se mișcă măselele de minte, înțelegi? Una, Namora.
Nu ai de unde să o știi... Era măritată, și cred că și acum e dar
bărbat-su, un suge-carici care, ca toți fraierii din lumea asta, se
credea cel mai deștept, e la mititica de vreo zece ani. Cică pentru
că violase o minoră. Aiurea! Înțelegi? Cum să violezi o minoră
când ai lângă tine o femeia ca asta pe care doar când o vezi îți
plânge pula pe nas? Aiurea! Furase bani cu lopata dintr-o regie
din asta de stat, să îi ia blănuri lu asta. Și l-au filat ăștia și l-au dat
în gât. Și femeia asta, după ce băieții l-au ascuns la Mititica pe
Țăndărică, a venit aici și a început să trăiască, tată. Înțelegi? Și,
_________________________________________________________________
printre altele, a făcut și Kusa! Namora asta a făcut Kusa. Eleea

Namora. Da, da, ăsta e numele ei întreg. Eleea Sanusa Namora.
Taxiul o face la dreapta, intră pe strada pe care locuim și, la o sută
de metri în față văd blocul galben și lung al Melindei. Două
senzații simultane, una de bucurie și una de mortificare mă
pătrund brusc în toată ființa, ca un drog cu efect instantaneu.
Uite biserica în construcție, uite alimentara de la care luăm pâine
și cafea. Erau o gașcă de trei sau patru curve, bune tare, și fiecare
își făcea treburile ei dar o dată la câteva săptămâni se strângeau
și făceau Kusa. Una era Amalia, o blondă cu cur de oțel în care,
dacă nu erai atent, puteai sa-ți rupi pula, mai era Melinda, asta
care trebuia să vină în seara asta aici să îi trag muie, și încă una,
pe care eu nu am văzut-o niciodată, Irene. Asta, Melinda de care
zic, are o agenție imobiliară și are zeci de apartamente pe mână,
unele nevândute de ani de zile. Kusa era o cameră goală, plină cu
nisip pe jos într-un apartament. Ele ziceau că e insulă. Insula lor.
Insula Kusa. O poveste inventată de curva asta de Eleea cu ceva
despre mama ei care în tinerețe trăise cândva pe o insulă de
nisip, undeva în Sud, ceva cu un maimuțoi păros. Asta chiar că nu
o știu prea bine. O aiureală de-a ei, judeci. Și știi ce făceau fetele?
Își alegeau de pe net câte unul, total necunoscut, și îl aduceau
aici în camera aia, și îl futeau până nu mai rămânea din ăla decât
urma unde avusese pulă. Dar aveau o condiție: să fie înalt și păros
și să aibă în jur de cincizeci de ani. He he... Taxiul merge, se
apropie de bloc. Mi-e atât de frică să dau din nou ochii cu
Melinda. Și începe să se întâmple ceva. Îți dai seama ce pleașcă
pe ăla pe care-l culegeau astea? Futai de la dumnezeu, tată! Mai
sunt vreo douăzeci de metri până la scara noastră și ceva se
întâmplă. În fața scării, în lungul gardului viu care mărginește
aleea mi se pare că văd ceva care nu, nu are cum și de ce să fie
_________________________________________________________________
acolo. Mă cuprinde un tremur bolnăvicios. Taxiul a ajuns. A oprit

chiar în fața scării. Mă uit halucinat prin parbriz la obiectele
înșiruite pe alee în lungul gardului viu. Șoferul așteaptă să plătesc
și să cobor.
- Gata, domnu, am ajuns.
Plătesc și cobor.
De o parte și de alta a scării blocului, înșirate în lungul aleii
sau puse unul peste altul, sunt bagajele mele. Sacii mei de rafie,
rafturile de lemn, pantofii, hainele, obiecte de-a valma, unele din
ele acoperite cu o folie de plastic, altele goale spre cer. Mă
opresc. Mă uit la obiecte. Mă uit de jur împrejur. Mă uit din nou
la obiecte. Mă uit din nou de jur împrejur. Mă uit din nou la
obiecte. Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt
prerenascentiste și am învățat, pornind de la sumerieni, să fac
cartele de interfon cu cod de bare în baza doi. Mă uit din nou în
jur. Mă uit din nou la obiecte. Deși știu că sunt ale mele, îmi este
frică să le ating. Obiectele astea fac parte dintr-o altă realitate.
Dar realitatea aceea, halucinantă și ireală, este tot a mea.
Melinda mi-a scos din casă toate lucrurile și mi le-a
aruncat în stradă cât timp eu am îngropat-o pe mama în cimitirul
cu magnolii.
Mă cuprinde o panică cumplită. Mă uit iar la obiecte și
încep să le ating. Tremur. Sunt umede. Sacii sunt umezi, hainele
sunt umede, ziua e și ea umedă. Mă uit din nou de jur împrejur.
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt necăsătorit. Nu
am copii. Nu am casă. Nu am acasă. Nu am slujbă. Nu am prieteni.
Am făcut studii de valori culturale prerenascentiste și am învățat,
pornind de la sumerieni, să fac cartele de interfon cu cod de bare
_________________________________________________________________
în baza doi. Și acum pipăi cele câteva obiecte ale vieții mele,
aruncate în stradă de o femeie care acum câteva zile îmi spunea
că mă iubește și că nu știe ce ar face cu viața ei fără mine.
Lucrurile acestea mi se întâmplă acum, aici, mie.
Mă caut prin buzunare și găsesc cartela de interfon
făcută de mine. Deschid ușa scării și urc treptele cu inima
bătându-mi gata să mă dărâme. Ajung în dreptul ușii. Sun. Nu
deschide nimeni. Sun din nou. Niciun răspuns. Sun încă o dată.
- Cine e? se aude prin ușa masivă de fier glasul slab al
Alurei. După operație, a slăbit mult, s-a îngălbenit.
- Alura, sunt eu, Kuppi. Deschide ușa, te rog!
- Nu pot, zice ea după ce ezită puțin.
- De ce nu poți, Alura?
- Nu pot pentru că nu am cheie.
- Atunci spune-i lu mami să deschidă, te rog. Spune-i să
deschidă ea ușa.
- Mami nu este acasă.
- Dar unde este mami, Alura?
- A plecat.
Asta e o minciună. Mașina Melindei este jos, în fața
blocului. Ea nu pleacă niciodată, nicăieri, fără mașină. Trebuie că
este chiar acolo, în spatele ușii, lângă Alura.
- Alura, dar trebuie să intru să mai îmi iau din lucruri. Te
rog, deschide. Unde a plecat mami?
- S-a dus la Viena, cu nenea Costino.
În interiorul trupului meu se întâmplă ceva grav și
dramatic. Sper că nu este un atac de cord.
Asta explică de ce mașina e jos.
- Alura, draga mea, deschide doar cât să îmi iau toate
hârtiile. Și plec. Promit că plec.
_________________________________________________________________
Se aud niște șoapte. E bunică-sa. A plecat și a lăsato cu

bunică-sa.
- Nu pot, nenea Kuppi, că nu am cheie.
Asta e o altă minciună, cheile sunt mereu în ușă pe
dinăuntru.
- Alura, te rog, trebuie să intru să îmi iau actele... Te rog,
Alura!
Câteva secunde nu se aude nimic. Apoi, din nou
Alura:
- Mama a fost la poliție și a făcut plângere că o bateți. A
zis că dacă veniți, să vă luați bagajele și să plecați de aici. Și că nici
nu locuiți aici.
- Te rog, Alura, pentru numele lui Dumnezeu, deschide.
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani.
A învățat-o și pe copila asta să mintă. Drumul fără
întoarcere către neantul vieții...
Alura nu mai răspunde.
Nu mai răspunde nimeni.
Mai bat de câteva ori în tabla tare a ușii. Mai sun de
câteva ori la sonerie. Nu se mai întâmplă nimic. Nu se mai aude
nimic. O clipă o văd în fața ochilor pe doamna Guinevere, fără
nicio legătură, cu bucle mici și halat albastru de casă coborând
scările în papucii pufoși. Apoi nu mai văd nimic. Apoi iar văd.
Totul pare brusc fără rost și mă simt bolnav. Rămân pe palier,
fără rost. Mă uit în jurul meu și mi se pare ciudat că mă aflu acolo.
Palierul mi se pare fără rost. Sunt străin de tot și de toate. Străin
de femeia asta, străin de casa asta, de copilul ăsta, de palierul
ăsta. Străin de mine însumi. Până de curând intrasem de sute de
ori pe ușa din stânga. Mă uit la celelalte uși de pe palier. Nu le-am
mai văzut niciodată. Nici treptele pe care cobor nu le-am mai
_________________________________________________________________
văzut niciodată. Cobor. Nimic din ceea ce văd acum nu am mai

văzut vreodată. Ajung jos, ies pe treptele din fața ușii de intrare,
îmi văd bagajele în stânga și în dreapta ușii. Nu le-am văzut
niciodată. Sunt obiecte străine aruncate de-a valma de o parte și
de alta a aleii. Trec printre ele și merg mai departe pe alee, o fac
la dreapta, ies în strada principală, mă uit în jurul meu cu
stupoare, nu recunosc nimic, și merg.
Cineva, o femeie blondă care îmi pare vag cunoscută, mi-
a aruncat de la etajul doi viața în stradă, ca pe un gunoi și s-a dus
cu nenea Costino la Viena ca să-i sugă pula și să se distreze! În
pantalonii ăia cu ștrasuri, strânși pe cur.
Bag mâinile în buzunare.
Las totul în urmă.
Și plec!
_________________________________________________________________
Ultimul capitol
Cele două soții ale domnului Al Kuppi
Când am ajuns aici prima dată, în afară de vuietul surd și

permanent al oceanului, lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost
zidurile groase și înalte cu care sunt împrejmuite casele. Fiecare
casă de aici pare mai degrabă o cetate medievală construită
pentru asedii îndelungate. Sunt atât de bine ferecate încât par
seifuri personale în care locuitorii ăștia negricioși și slabi se
depun în siguranță pe ei înșiși și pe familiile lor. Nu poți vedea
nimic de afară în curte. Fiecare își are viața lui și numai a lui,
neștiută, neîmpărtășită. Porțile înalte, din lemn masiv și greu, se
închid și se deschid cu zăvoare complicate. Dar faptul că zidurile
acestea sunt mai tot timpul acoperite cu plante care se cațără
încăpățânate până pe creasta lor și înfloresc cu sute de flori
multicolore în lungul și în latul pietrelor, face ca locul să pară
frumos și, paradoxal, chiar primitor. Să pară doar, pentru că aici
nimic nu este primitor. Ca să te primească cineva în casa lui, ca
străin, trebuie să parcurgi o procedură complicată și să treci prin
încercări și pregătiri de tot felul.
Eu nu am nevoie să vizitez pe nimeni.
Pe pistolul mitralieră am dat o nimica toată, ceva mai
mult e o mie de dirhami, adică mai puțin de o sută de euro. E un
Kalașnikov aproape nou, uns și bine întreținut, cu toate arcurile
și piedicile foarte ferme, în perfectă stare de funcționare. De
când au desființat frontul Polisario din Sudul independent,
armele s-au ieftinit și se găsesc peste tot. Trebuie doar să știi pe
cine să întrebi. Cartușe nu mi-am cumpărat decât zece cutii, adică
_________________________________________________________________
o mie două sute de cartușe, calibru 7,62. Îmi sunt suficiente. Dacă
aș mai avea nevoie, se găsesc pe toate drumurile.
Îmi place în mod deosebit să vin dimineața aici unde mă
aflu chiar acum, pe zidurile albe, înalte și groase ale vechii cetăți
portugheze și să urc, pe niște trepte întortocheate gălbui și
mâncate de vreme, până sus de tot, pe creasta lor acolo unde,
printre crenelurile uriașe, tunurile de alamă au rămas intacte ca
acum patru sute de ani. De aici oceanul se vede până departe,
cât vezi cu ochii, albastru și strălucitor. Mereu strălucitor. La flux,
apa bate în piciorul zidului mereu și mereu, amintindu-i că, odată,
cândva, îl va învinge. Dar până atunci, totul e liniștit. E un aer
sărat, cu un miros de alge și pește, care la început mi s-a părut
dezgustător dar care acum îmi place. Sute de pescăruși se
învârtesc deasupra zidurilor și se așază de multe ori pe ele chiar
lângă mine. Nu îmi plac pescărușii decât în zbor și de aceea încerc
să îi gonesc din jurul meu. Doar că lor nu le pasă deloc de
gesturile pe care le fac eu. Mai ales că jilaba pe care o port este
atât de largă încât de sub ea aproape că nu ți se vede niciun gest
pe care îl faci. Mă sprijin de țeava înnegrită a unui tun și privesc
peste apă fără să mă satur. Undeva la dreapta, departe, foarte
departe, trebuie să fie un continent numit Europa.
Mă numesc Al Kuppi Bin Al Khalif Bin Al Kiva și am 53 de
ani. Sunt căsătorit, am două soții și patru copii. Trei fete și un
băiat. Sunt expert în valori culturale prerenascentiste. În
tinerețe, am fost soldat în armata română cinci ani.
România e o țară unde e îngropată mama mea.
Casa pe care am cumpărat-o mai pe nimic este în
Bousnika o așezare mică la câțiva kilometri la nord de El Jadida,
pe malul Atlanticului. Înainte de a o cumpăra eu, în ea locuise o
familie săracă, cu mulți copii iar când una din fete li s-a măritat, s-
_________________________________________________________________
au mutat cu toții într-un cort de la marginea deșertului. Am

renovat-o cu niște meșteri locali și acum arată grozav. În curte,
chiar lângă havuzul de alabastru, mi-am pus un fotoliu imens de
răchită împletită iar în el o pernă mare, rotundă și moale, plină
cu fulgi de găină. De la pepiniera de la ieșirea din oraș către
Marrakesh am cumpărat doi palmieri și câteva Yuca pe care le-
am plantat în curtea interioară.
Nu mă mai tem de nimic.
În casa mea nu intră nimeni. Cele două soții tinere,

analfabete, sunt foarte harnice, mă iubesc și îmi fac toate
poftele. Una este aproape neagră, am adus-o din sud, dinspre
Mauritania, cealaltă este arămie, berberă din Atlasul Mic. Sunt
frumoase și vesele, râd mai tot timpul. Mnyama, cea neagră, are
și o voce foarte frumoasă și uneori seara, când stăm cu toții în
curte sub lumina albă a lunii africane, ne cântă cântece din tribul
ei și dansează dând din fund și din țâțe. E foarte elastică. Eu bat
ritmul în masa de eucalipt și după ce ea își termină cântecul,
aplaudăm cu toții. Ea râde bucuroasă și face plecăciuni. Apoi bem
răcoritoare din mentă proaspătă si protocoale.
Mă uit la ele și le văd cât sunt de fericite când trebăluiesc
prin casă sau când se joacă cu copiii. Nu le lipsește nimic.
Afacerea cu cartelele de interfon a devenit până la urmă atât de
rapid profitabilă încât într-un an de zile am avut bani suficienți ca
să mă las de muncă. Chiar atunci a murit tata și am vândut
apartamentul. Mi-am luat toți banii și am venit aici. Copiii mei nu
vorbesc românește, vorbesc numai dialectul ăsta local de limba
arabă. Pistolul mitralieră îl țin mereu sprijinit de havuz, cu gura in
sus, proptit de un cui metalic.
_________________________________________________________________
Sunt un foarte bun trăgător.
Mă numesc Al Kuppi Bin Al Khalif Bin Al Kiva și am 53 de

ani. Sunt căsătorit, am două soții și patru copii. Trei fete și un
băiat.
Nu mă mai tem de nimic pe lumea aceasta.

Doar de un singur lucru.
Dar știu că acela nu se va mai întâmpla niciodată.
SFÂRȘIT
_________________________________________________________________
www.kuppi.ro
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________

Cele Doua Sotii Ale Domnului Al Kuppi Retiparit

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cele Doua Sotii Ale Domnului Al Kuppi Retiparit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

www.kuppi.

Partea întâi Procesatorul de spaime

Romanul conține, pe alocuri, vocabular licențios.

Această carte se supune legilor de copyright în vigoare. Orice copiere,

Se întâmplă ceva cu mine.

Cărarea e îngustă și abia avem loc printre crengi și

Dintr-odată Dumi se oprește și ne face un semn scurt să

vreun zgomot. Ascultăm cu inima cât un purice, încordați la

Își petrece ziua cu o mitralieră atârnându-i grea în

munților, el se comportă precum generalii și marii comandanți

Dar eu tot mai plec de acasă fără să le spun unde mă duc.

Într-o zi mi-a adus instrumentul acesta muzical pe care eu

înmuiat în lighean, fie că e adâncit în pagina cu discursuri la

Dar asta nu trebuie să știe tata.

Mă duc la geam și mă uit spre stradă.

Ca să cresc mai repede mă folosesc de Mișko, băiatul

Mă încurajează enorm! Poate, când o să fiu mare, am să

Tatăl lui Mișko are dinți de tablă și buze groase și nu

pentru că este grasă, cu capul mic și rotund, cu ochii negri și

Când deschid ochii dimineața și o văd pe Melinda culcată

Pentru Melinda, aproximarea exactității unui răspuns sau

Nu știu dacă ceea ce spune vine din ceea ce a trăit și a

- Kiva, eu am să mor, să știi! Iar mă doare ficatul.

bărbat înalt cu tunsură și purtare milităroase care se trezește

- Păi de ce să primească ea din Germania? întreabă

Deși nu s-a mai emis de multă vreme niciun document

noastre că pe Fundația asta vin femei de la Pepinieră, cu săpun și

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit în sus. Ca și dimineața

Am patruzeci și cinci de ani.

Ar trebui să fie, de fapt, exact invers. Să mă simt în

temperaturile, trecând cu o nerăbdare bolnăvicioasă de la umăr

Nu știu cât stau așa. Cinci minute. Zece minute. E

secret eu rămân mereu fără cartelă pentru că pe una o ia Melinda

- O știți pe Aladia dintr-a VII-a C? întreabă Dumi cu privirea

o interdicție de care ar fi bine să se țină seama, adaugă: Dar are

Mișko scoate o bomboană din buzunar, o despăturește și începe

Inima îmi bate foarte puternic. Dumi a dat la o parte

vrăjit, hipnotizat. Nu înțeleg nimic. Nu mi-e deloc limpede ce

O iau pe lângă blocul lui Jeos, ăla cu ochii de broască, din

Balonto își duce mâinile la cap și urlă.

Domnul Predesso este gras numai de la gât până la

- Nu știu ce are, tovarășu’, nu se deschide.

Nici nu mai are timp să își scoată batista și de aceea

Se schimbă la față. Ceva din vibrațiile aerului o îngrozește

pe trotuarul din dreapta al străzii care duce la biserică. Ochii ei

privirea ochilor negri și mari pe ceafa mea. Îi aud glasul când

Dacă o fac la dreapta imediat după ce trec de blocul lui

ca țiglele pe acoperiș și pentru că fac o umbră răcoroasă oamenii

Mie îmi plac foarte mult basmele! Cel mai mult!

Leagănă din picior. Sandaua ei decupată la vârf aproape

Să stau pe bancă?! Asta ar fi chiar culmea! Dar trebuie să

Adevărul este că aș vrea să înțeleg mai bine ce înseamnă

uit de Domnișoara Anastarthea și de centura grea cu ținte a tatei

sub zidurile ei galbene și nu ni s-a întâmplat nimic rău. Iar acum,

Coborâm de pe șine în dreapta, în jungla care

trebuie să se întâmple din moment în moment cu mine. Asta mă

- Ce frumos e aici! exclamă Sanusa.

- Hai, facem baie? zic și mă ridic dintr-o dată în picioare.

Înotăm. O stropesc. Mă stropește și ea pe mine. Apa nici

Fără doamna Udar Guinevere, etajele blocului ar începe

părul ei galben strălucesc. Are o dorință obligatorie de a vorbi pe

Mi se pare că pe mama nu prea o interesează ce vorbea

Tata o judecă pe doamna Astari imediat, sumar și