02 Femei de Pe Internet Vol 2 4dazya

Constantin Ciucă____________________________________
1
________________________Femei de pe internet________
povestiri de dormiTor
de CONsTANTIN CIUCA
volumul 2
Acest material este protejat de legea copyright-ului. Orice

reproducere a lui, prin orice mijloc, sub orice formă, in orice
cantitate este interzisă fără acordul prealabil scris al autorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CIUCĂ, CONSTANTIN
Femei de pe internet
Constantin Ciucă. - Baia-Mare : Marist, 2009
ISBN 978-973-8935-75-4
821.135.1-32
3
SELFIE CU FOSTA SOȚIE
Fosta mea soție era o

femeie foarte credincioasă.
Desigur, nu în sensul că ar fi
crezut în Dumnezeu sau că
mergea la biserică. Dimpotrivă! De Paște și de Crăciun,
ideea de a deschide cuptorul aragazului pentru a coace o
firimitură de cozonac i se părea horror, iar aglomerația de
oameni nesănătoși care se repezeau în rafturi la mall ca
înaintea unei apocalipse, o oripila și o dezgusta. De aceea,
de fiecare dată când se apropiau sărbătorile, ea insista
alarmată să plecăm câteva zile din țară pe undeva prin
Africa sau vreo țară arabă cu alte obiceiuri și să stăm acolo
până trecea nebuneala cu ouă roșii și cu capre de lemn de
la noi.
Când o femeie este mai frumoasă decât crede ea însăși

despre sine că e de frumoasă, înseamnă că e cu adevărat
orbitoare.
Și așa era ea.
Fosta mea soție era orbitor de frumoasă și încântător de

credincioasă, chiar dacă credința ei era una cu totul sui-
generis. Spun că era sui-generis pentru că mintea ei era
5
obișnuită să simplifice lucrurile la esențial și de aceea ea nu

se complica prea mult cu dogma și cu partea teoretică. Nu
era nici catolică și nici ortodoxă, nici bahai și nici ebionită,
nici zen sau chen tao, nici Jain și nici menonită. Credința ei
era pur și simplu credința față de bărbatul pe care îl iubea.
Adică îi era credincioasă bărbatului ei, cu trup și suflet, pe
viață.
Iar când o zeiță ca ea îți jură credință veșnică așa cum mi-a
jurat ea mie, și îți spune că numai în următoarea sută de
ani putea exista, pur teoretic, posibilitatea să se mai nască
cineva pe care ea să îl poată iubi la fel de mult cum mă
iubea pe mine, te ia o amețeală și te trezești râzând de unul
singur, ca prostul. Te bucuri ca un copil, iar pieptul ți se
umflă ca la un silver-back. Vreau să spun, ca la o gorilă
adultă. Nu mai e nimeni ca tine. Brusc, ești ridicat în cartier
la tine la rangul de semizeu și intri în ligă cu de-alde
Herakles, Perseu, Achille, Orfeus și alți șmecheri din ăștia
care, de pe pământ, au reușit să ajungă la ceruri și să își
facă de cap acolo cu zeițele alea iubărețe ale grecilor.
Mă droga!
Desigur că, ginecologic vorbind, nu am fost primul ei bărbat

și probabil nici al zecelea. De altfel, nu am știut niciodată
unde trebuia să mă opresc cu operațiunea aceasta clito-
numerică pentru că ea, înainte de a mă cunoaște pe mine,
fusese o fire aventuroasă și, așa cum mi-a mărturisit în una
dintre conversațiile noastre savante de după masa de
prânz, percepea actul sexual ca pe un demers gnoseologic.
Adică se futea pentru a avansa în cunoaștere și pentru a-și
lărgi orizontul. Pentru a înțelege, pe cât posibil, desigur,
enigmele universului și misterul prafului cosmic din Norul
lui Noort. E lucru știut că țelul suprem al vieții omului pe

pământ este cunoașterea și toată lumea tinde către ea.
Fiecare cum poate. Dar, paradoxal, chiar și această
contradicție m-a atras la ea pentru că, vis-a-vis de actul
sexual, preceptul meu călăuzitor în viață fusese ”fute și nu
cerceta”, ceea ce era exact opusul a ceea ce spunea ea.
Iar contrariile, după cum se știe, se atrag.
În general, sunt un tip cu imaginaţie şi de aceea predictiv.

Nu predictibil. Ci predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce
urmează să se întâmple și de cele mai multe ori fac lucrul
acesta corect. Pentru că mai toată tinereţea mea m-am
ocupat de analize de personalitate, de introspecţii şi de alte
prostii din astea existenţialiste, îmi formasem în timp
părerea că sunt un tip care se cunoaşte pe sine foarte bine
și care îi poate descifra pe ceilalți cu ușurință. Mi se pare,
adică, că sunt un tip bine informat. Şi că am învăţat destul
de multe despre mine şi despre lume. Lumea asta, pe care
punem mâna zi de zi.
Wrong!
Într-o zi, stăteam cuminte pe un taburet la masa din

bucătărie si luam cu lingura din ciorba de fasole pe care o
ea pregătise după ce, cuprins de o poftă inexplicabilă, o
rugasem, cu câteva săptămâni în urmă, să gătească un pic
de fasole. Ea, cu pantofii cu toc în picioare, pregătită să
plece pe undeva prin oraș, stătea în picioare lângă masă și
mă supraveghea îndeaproape.
- Îți place? mă întreabă la un moment dat, nemulțumită că

dădeam prea rar din lingură și că nu mâncasem nici
jumătate.
7
Sincer, nu avea nici un gust. Si boabele erau tari ca niște

căcăreze uscate de capră.
Ezit. În cele din urmă îndrăznesc. Zic:
- E putin cam nefiartă.
- Nefiartă?!
Vine repede, îmi ia lingura din mână și gustă. Mestecă

concentrată cu o figură de analizor alimentar. Mai
mestecă. Mai mestecă. Apoi se schimbă la față.
- Asta e fasole nefiartă, mă? Îmi zici tu mie că e nefiartă?

Ba e foarte fiartă!
De obicei, când aveam vreo controversă, chiar dacă nu

avea, eu îi dădeam întotdeauna dreptate ei. Dar pentru că
de data aceasta dusesem prea mult dorul fasolei, și
sperând că lucrurile se mai pot încă îndrepta, zic:
- Zău, e un pic nefiartă. Și cred că îi mai trebuie niște sare.
Mai gustă o dată. Iar mestecă. Mestecă concentrată. Se

uită la mine. Izbucnește:
- Asta e fasole nefiartă, mă?
E transformată cu totul.
Și în clipa aceea aruncă cu lingura în fasole. Din farfurie sar

stropi care mi se întind pe gât. Mă trag speriat într-o parte.
- Hei, ce faci? strig eu la ea.
Dar ea nu mai poate fi oprită. Apucă farfuria cu fasole, o

ridică și dă cu ea de gresia podelei. Farfuria se sparge,
căcărezele albe de fasole se împrăștie pe pereți, în mijloc

se face o baltă prin care se văd urme de slănină.
- Să nu te mai văd, auzi! Să te duci să îți facă maică-ta fasole

dacă asta nu-ți place.
Am fost, evident, nevoit să plec câteva zile de acasă și să

stau la un hotel din oraș. Sigur că acolo, de dimineața până
seara, suferind ca un câine, am continuat controversa cu ea
în gând, aducându-i tot felul de argumente în favoarea
felului în care înțelegeam eu bobul de fasole. Numai că
disputa noastră legată strict de fasole a devenit mult mai
puțin semnificativă când, întorcându-mă acasă neanunțat,
l-am găsit în sufragerie pe unul dintre foștii ei iubiți,
îmbrăcat lejer și părând foarte familiar.
Într-o altă zi, de primăvară, cuprinsă de amoc și de un

weltschmertz dureros, m-a anunțat că trebuie neapărat să
plece vreo două zile la Viena să se relaxeze, că ea nu mai
poate trăi așa. Viena mi se pare un oraș jos pălăria și mi-am
zis că e o destinație care într-adevăr poate avea efectul
acela psihotrop de care avea ea nevoie. Zic, bine, e în
regulă, mergi. A venit remontată. Și iubitoare. Doar că în
una din zilele următoare, trecând prin fața monitorului ei,
uitat deschis în căsuța de mail, citesc propozitia:
”Douăsprezece ore închiși în camera de hotel, doar noi și
delirul trupurilor…”
În fine, ca să nu mai lungesc vorba, într-o vară amețitor de

frumoasă, eram împreună într-un hotel din Alicante și ea a
plecat, pe nepusă masă, la Madrid. Plimbându-mă de unul
singur pe sub palmierii fermecători de lângă mare, mi-am
9
amintit că la Madrid ducea o existență modestă de

electrician, fostul ei soț, iubitul din studenție.
Și atunci, trist și de unul singur pe sub palmierii bătrâni care

mărgineau promenada, privind invidios la cuplurile care se
plimbau fericite încoace și încolo în lungul țărmului nisipos,
am avut o revelație de proporții:
Da! Ce dobitoc eram!
În tot timpul acesta făcusem greșeala copilărească să cred

că universul e unic și să uit de universurile paralele și viețile
paralele. Uitasem, dacă vă puteți închipui, de universurile
paralele. Și eu, care mă credeam un deștept care e mereu
în pas cu teoriile contemporane ale existenței! Doamne,
cât de fericit am fost dându-mi seama de adevărul acesta.
Cât de eliberat! Cât de mult mi-am dat seama că o iubesc!
Păi, ea, săraca de ea, în fiecare din universuri era
credincioasă și fidelă pe viață bărbatului pe care îl
cunoscuse în universul acela și căruia, în universul acela îi
jurase credință veșnică. Prin urmare, rezulta logic că,
imediat cum trecea în alt univers, cum era credincioasă
altuia!
Multă vreme după aceea am fost foarte fericit în universul

meu. Am și acum poze cu ea, în care rămâne orbitor de
frumoasă, la mare, la munte, aiurea, prin păduri, la piscină,
la piață…
Totuși, în una din zile m-am cam săturat de toate

universurile acestea paralele și am divorțat.
În universul acesta și în toate celelalte.

11
PATĂ MICĂ, DE MUȘTAR
Am cunoscut
odată, mai în
tinerețe, o
domnișoară din
care, dacă îi
dădeai drumul
singură pe
stradă, bărbații se hrăneau cu fantezii cât să le ajungă
pentru toată viața. Și asta pentru că totul era comestibil la
ea: și sânii umflați cu pompa, și obrajii de nou născut, și
pepenii rotunzi ai bucilor, și prunele groase și dulci ale
buzelor, și castraveciorii delicați ai degetelor. O chema
Ioana și nu exagerez deloc dacă spun că era, din cap până
în picioare, un corn al abundenței proaspăt și fermecător,
un eveniment hormonal de excepție; o vitrină ambulantă a
Paradisului pe lângă care, trecând, bărbații salivau,
suspinau, imaginau, fluierau, se atingeau...
Totuși, femeia aceasta mi-a rămas în memorie mai degrabă

dintr-un cu totul alt motiv decât cel din care s-ar putea
crede.
Deși toată copilăria mama îmi atrăsese atenția să nu bag

oameni străini în casă, mai din întâmplare, mai din
neatenție, am ajuns să o invit într-o după amiază în
garsoniera mea de la etajul patru în care tocmai mă
mutasem de câteva luni și de care eram foarte mândru.
Mai ales de canapea. Mă gândeam că o să îi fac o impresie
grozavă. Doar că, după ce a intrat și i-a trecut primul
moment de stupefacție, a exclamat îngrozită:
– Doamne, ce e aici la tine!!
Mă uit în jur îngrijorat ca și cum în garsoniera mea s-ar fi

întâmplat ceva grav iar eu încă nu știam.
– Cum adică ce e la mine aici? întreb, neliniștit.
Ea dă într-o parte și-n alta din claia neagră pe care o purta

pe cap sub numele de coafură și arată cu mâinile prin
cameră:
– Păi, tu nu vezi?
Mă uit în propria mea cameră cu o bruscă curiozitate ca și

cum atunci o vedeam prima dată. Toate mi se păreau la
locul lor. Nu văd nimic.
– Ce să văd, dragă?
Se duce lângă șifonier, se apleacă.
– Ia uite! Șosete! Și ridică într-adevăr o șosetă care nu știu

cum naibii ajunsese acolo! Ooo, continuă ea. Ia uite,
chiloți. Semințe. Păianjeni… Pe urmă pune mâna pe perdea
de parcă ar atinge o broască râioasă:
13
- Și asta-i perdea?
M-am uitat la perdea. Mie mi se părea că aceea era o

perdea.
Se fâțâie prin fața mea între șifonier și fereastră în fustița

ei de blugi care mai mult îi descoperea picioarele decât i le
acoperea. Mă uit la ea cum se apleacă și cum examinează
locul și toată inspecția asta a ei face mă excită. Mă apropii
de ea și dau să o cuprind cu brațul peste umeri ca să o trag
spre canapea. Doar că ea se trage în spate, mă oprește cu
mâna la distanță ca pe un purtător periculos de febră
aftoasă și mă întreabă ferm:
– Aspirator ai?
După ce ea a îmbrăcat halatul meu de baie și a luat

aspiratorul în mână, casa și viața mea nu au mai fost
niciodată la fel.
Cămășile și puloverele erau mai corect aliniate în șifonierul

meu decât la H&M, iar prosoapele de la baie făceau un
unghi drept perfect. Cu orice. Chiar și cu ele însele. Iar când
m-am uitat în oglinda din hol am tresărit pentru că, din
cauza luciului, păream brusc mai înalt.
Mă simțeam foarte vinovat.
După ce a dat jos halatul și l-a pus direct în mașina de

spălat, zic, reparatoriu:
– Hai în oraș să mâncăm ceva. O pizza bună! Yummi,

yummi! Și mimez cum se mănîncă adică pizza.
Ea se uită la mine cu îngăduință, ca la unul care nu și-a luat

încă pastilele. Se duce glonț la frigider și îl deschide. Apoi o
aud:
– Ceapa unde o ții?
Ceapă?! Dumnezeule!.
– Cred că s-a terminat, zic ca s-o dreg.
– Păi, nici ouă văd că nu ai. Niciun fel de legume. Nici

brânză…
Și după ce deschide ușa la congelator îmi aplică lovitura de

grație:
– Aaa… păi tu nici carne nu ai!
Nu. Nu m-a părăsit. Mi-a făcut doar o listă de cumpărături

și mi-a explicat pe îndelete, ca la handicapați, pe culori și
pe desene, din ce raion al supermarketului se cumpără
fiecare aliment. A zis că ar fi mers și ea cu mine dar trebuia
să rămână pentru că văzuse că aragazul avea butoanele
unsuroase și voia să le frece puțin.
M-am uitat pe lista făcută de ea. Avea un scris de mână

absolut fermecător, egal și curgător ca o pictură. Nu, nu era
a bună! Doamne, zic, ce mă mai așteaptă oare cu femeia
asta?
În după amiaza aceea m-a răsfățat într-atât încât mi-am

schimbat părerea despre mine. Eram din ce în ce mai
convins că toată viața mea făcusem numai fapte bune, iar
acum Dumnezeu mă răsplătea. A gătit de toate, de la
15
chiftele cu măsline la sosuri fantaste cu iaurt și mărar și m-

a servit pe masa din bucătărie ca pe un sultan mofturos
până ce m-a luat o amețeală și mi s-a întunecat,
intermitent, vederea.
Și am adormit dus pe canapea.
Când am deschis ochii, era lângă mine. Tot trupul ei frumos

și tare ca de silicon se potrivise în lungul trupului meu și
toată fierbințeala ei trecea acum în mine. Nu făcea nimic.
Stătea doar și se uita la mine cum dormeam. Cred că mă
studia. Când am deschis ochii, a zâmbit. M-a cuprins o
bucurie de neînțeles. I-am pus mâna în păr și am mângâiat-
o pe cap. Am alunecat cu mâna în jos pe gât și mi-am
răsfirat degetele peste umerii ei, iar apoi am dus mâna mai
departe până peste bucile ei minunate. Am mângâiat-o cu
drag. Ea s-a mișcat puțin, s-a aranjat să se lipească mai bine
de mine și a gemut usor. Am alunecat cu mâna până pe
coapse și i le-am mângâiat și le-am mângâiat și pe ele
urmând conturul curburii lor. Apoi mâna mi-a alunecat sub
fustiță și de acolo în chiloței. Am început să o ating ușor. Ea
a închis ochii pe jumătate, a început să geamă încet și să
miște lent din fund în cercuri mici… Mi-am extras cu atenție
mâna dintre picioarele ei ca să mă deschei la cămașă și să
mă dezbrac. Mai văzusem femei cărora le place să îți lingă
degetele după ce le-ai mângâiat acolo, jos. De aceea nu m-
am mirat când ea mi-a prins mâna și a dus vârfurile
degetelor mele la gură. Le-a purtat peste buze și peste nas
și apoi le-a supt un pic. Exact când turbam de excitare, ea
se uită la mine și, cu degetele mele încă lângă gură, spune
neutră:
– Să știi că miroși a chifteluțe!
Mie, dacă râd, mi se culcă.
– Da, da, șoptește ea concentrată, încă adulmecând. Și

puțin a oregano! Pe ăsta mic!
Cum spuneam însă, motivul pentru care tânăra aceasta mi-

a rămas în memorie este cu totul altul decât cel despre care
s-ar putea crede la prima vedere.
Și asta pentru că timpul ei nu era unul astronomic, cu cicluri

cerești, solare și lunare ca al unui om normal. Nu. Felul în
care ținea ea evidența evenimentelor nu avea nimic în
comun cu niciun calendar cunoscut. Ea își scria și își ținea
minte istoria personală folosind în exclusivitate fustițe,
bluze pantofi, fermoare, tunsori și tricouri. Ocazional,
coafura și mărgelele.
Gătea grozav. Și când gătea, dacă se întâmpla să fiu pe

lângă ea, vorbea tot timpul.
– Mai ții minte ce bine ne-am distrat anul trecut la pădurea

aia de pe malul apei? zice și toarnă uleiul în tigaia încinsă.
Eu, ocupat cu calculatorul și cu alte nimicuri care îmi

mănâncă timpul, nu îmi amintesc.
– Când, dragă?
– Ei, cum nu mai știi? Aveam eu pe mine bluzița aia galbenă

cu breteluțe. Îți amintești? Și fusta portocalie la care i se
descususe tivul. Știi?
– Mm…nu.
17
– Ești culmea. Tu nu mai știi curelușa aia a mea verde de

piele cu cataramă?
– Ba da, zic, deși habar aveam de nicio curelușă.
– Păi, o purtam la fustă. Mai știi?
Pune cartofii în tigaie și se întinde după condimente.
– Și tu aveai pe tine blugii ăia cu nasturi la șliț. Nu cu

fermoar.
– Zău?! Nu mai știu, pe cuvânt.
– Ei, hai că ești culmea, zice ea trântind ușița de la modulul

cu condimente. Păi, eu când m-am tuns?
Mă gândesc că e ceva în neregulă cu mine. Dar de unde

Dumnezeu să știu eu când s-a tuns? Zic, fără curaj:
– Parcă luna trecută.
E dezamăgită total. Vine lângă mine și îmi pune mâna pe

umăr. Se uită în ochii mei cu ochii ăia ai ei insuportabil de
mari și de negri în care încap două girafe în picioare.
– M-am tuns când mi-ai luat tu mărgelele alea verzi mari cu

cerculețe de cristal prin ele despre care ziceai ca nu se văd
din cauza părului. De-aia m-am și tuns, ca să se vadă
mărgelele mai bine. În aceeași zi. Îți amintești?
Nu îmi aminteam nimic. Dar ultimul lucru pe care îl doream

era să o fac să creadă că nu îmi pasă. Mă prefac deci că stau
și mă gândesc și dintr-o dată izbucnesc cu un entuziasm
care reușeșsc să pară natural:
– Aaa, da da! Când aveam eu cămașa aia albastră cu

dungulițe albe pe mine și pantofii de trei milioane?
Nu-i vine să creadă.
– Daaa!!! izbucnește bucuroasă ți își împreunează mâinile

ca la o minune. Aia pe care am cumpărat-o odată cu tricoul
alb pe care l-ai uitat pe plajă.
Și bucuroasă, vine la mine și mă îmbrățișează. O îmbrățișez

și eu cu bucurie că am nimerit hainele stabilind astfel data
exactă a ieșirii la pădure de anul trecut. Și stăm așa
îmbrățișați câteva momente, în extaz.
Care va să zică, uitasem un tricou alb pe plajă.
– Da, da, da, îmi amintesc, zic eu aiurea, doar ca să zic ceva.
Da, ne-am distrat bine. De ce mă întrebi?
– Data viitoare când mai mergem o să îmi pun adidașii ăia

noi, să știi. Și pantalonii ăia scurți cu manșetă de la soră-
mea. Hm? Ce zici?
Adevărul e că după despărțirea de ea, timpul și enigmele

trecerii lui nu au mai însemnat nimic pentru mine.
Calendarul aztec, pe care savanții s-au chinuit sute de ani
să îl descifreze, mie, după tricoul alb uitat pe plajă, mi s-a
părut o bagatelă. Pentru calendarul babilonian, care deși
este un pic mai complicat decât cel sumerian, nu mi-au
trebuit decât zece minute ca să îl înțeleg.
Îmi amintesc foarte bine lucrul acesta pentru că în ziua

aceea purtam pe mine niște blugi care îmi veneau puțin
19
largi și un tricou cu mânecă lungă, alb, cu o pată mică de

muștar pe guler.
21
DUMNEZEU E BULGAR
Există femei
cu curul
foarte mare
care, chiar
când te
aștepți cel
mai puțin, intră în viața ta pe ușa unei toalete anonime și
îți redau viața și speranța. Femei al căror cur, Dumnezeu să
îl binecuvânteze, poate fi încadrat, alături de celebrii câini
Saint Bernard, în categoria de salvatori și binefăcători ai
celor aflați în nevoie.
Ca să nu mai lungesc vorba, în halucinația bulgară pe care

am trăit-o acum câteva zile, mă aflam la un moment dat
într-un tren cu un singur vagon care merge spre
Dimitrovgrad și îmi venea să fac pipi. Vagonul, care, deși
era unicul, purta pe el, în mod cu totul de neînțeles, cifra 2,
zăngănea din toate încheieturile și din când în când se
smucea pe șine și pocnea tare. De obicei evit să merg la
toaletă când sunt în tren, dar de data asta nu mă mai
puteam ține. Așa că am ieșit pe hol, și, atent să nu mă
izbesc de pereți, am pornit-o spre capătul coridorului. Pe
hol era o singură persoană, o tânără blondă cu părul lung

și chip angelic, dar cu un cur înfricoșător de mare cu care
bloca drumul. M-am subțiat cavalerește pe lângă ea
zâmbindu-i, și, dat cu capul de pereți de câteva ori, am
ajuns în cele din urmă la toaletă.
Am tras de clanța rotundă. Dinăuntru mi-a răspuns un

bulgar. Auzind pe cineva vorbind mi-am închipuit că toaleta
e ocupată, așa că m-am postat cuminte lângă ușă, în
așteptare. Numai că din momentul în care eu am atins
clanța a început să se petreacă ceva tare straniu. În loc să
își vadă de treburile lui ca orice bulgar care își satisface o
nevoie, tăcut și concentrat, bulgarul dinăuntru continua să
vorbească cu voce tare. Și, culmea, după toate indiciile lui
fonetice, mi-am dat seama că el vorbea de fapt cu mine,
prin ușă. La un moment dat chiar a ridicat vocea. Mă
gândeam, ce dumnezeu poate să vrea de la mine un bulgar
dintr-o toaletă în munții Rodopi și ce poate fi atât de
important încât el să nu mai poată aștepta până iese?
Intrigat, am răsucit clanța și am deschis ușa. În momentul
acela din toaletă a țâșnit brusc un bulgar de vârstă mijlocie
care a tulit-o pe coridor aruncându-mi o privire din care nu
am înțeles nimic. Eh, mi-am zis, așa sunt bulgarii ăștia,
speriați.
Și am intrat în toaletă, și am tras ușa în urma mea.
Am făcut un pipi luung, luuung, lung! Grozaaaav! E

adevărat că puțea ca dracul dar trenul zăngănea și pocnea
și mă legăna frumos pe șine prin munți iar eu, legănat, mă
descărcam extaziat și luuuung prin neumblatele păduri ale
Bulgariei! Uuuh! Viață!
23
Pe urmă mi-am tras fermoarul, am dat să îmi spăl mâinile

în lavoarul înnegrit de vreme dar, pentru că apa nu curgea,
am renunțat și am dat să deschid ușa și să ies.
Am răsucit clanța. O clipă mi-am zis că e ceva ce nu fac eu

bine așa că am încercat din nou. Am sucit înainte. Am sucit
înapoi! Am tras. Am împins. Am împins cu piciorul. Am
smucit. Am împins cu umărul. Am tras un șut. Am mai tas
un șut. Am tras o înjurătură. Pe urmă încă una. M-am izbit
cu tot corpul de câteva ori în ușă!
Nimic!
Și atunci am realizat cu groază ce se întâmpla: ușa WC-ului

nu se deschidea pe dinăuntru. Limba broaștei se bloca într-
o poziție și în aia rămânea orice i-ai face. Toaleta nu se
putea deschide dinăuntru! Doar pe dinafară!
Am înțeles instantaneu discursul Cetățeanului Bulgar.
Eu îl eliberasem pe el din carcera cu căcătoare și în locul lui,

intrasem eu!
M-a apucat o disperare bolnăvicioasă și o ură naționalistă

atroce. Am tras iar de ușă blestemând în gând Uniunea
Europeană, am dat șuturi înjurându-i grav pe bulgari și pe
strămoșii lor, am încercat să strig după ajutor în engleză dar
englezii, la rândul lor, erau foarte departe. Trenul țăcănea
pe șine, pocnea din când în când și își vedea de mersul lui
prin peninsula balcanică.
Eram cu stima de sine la pământ și așteptam să mor în WC-

eul bulgar cuprins de o teroare estetică chinuitoare. Spun
estetică, pentru că mie nu îmi este deloc indiferent unde și
cum mor. Am anumite standarde pe care vreu să le respect

până în ultima clipă. Și nu mă refer la durere sau suferință
fizică care sunt niște mofturi trecătoare. Mă refer la
imaginea mea de om mort la care am dreptul prin lege.
De aceea solicit să mor în hainele mele cele mai scumpe,

cu pantofii dați cu cremă, încheiați frumos la șireturi și
apropiați la călcâie. Să am unghiile tăiate corect și lenjerie
intimă mirosind a levănțică proaspăt schimbată pe
dedesubt. Să privesc melancolic în depărtare ca și cum aș
visa la ceva măreț iar în buzunar să am cel puțin o sută de
euro. (Desigur, un buzunar secret). Dacă cad pe spate,
prefer să rămân drept ca și cum aș fi la sală și aș face un
exercițiu pentru abdomen. Dacă cad pe burtă, pentru
flotări.
Trebuia deci să fac neapărat ceva. Și cum stăteam eu așa

mut în țăcănitul roților de tren, mi-am amintit de
domnișoara de pe coridor cu chip angelic și cur de elefant.
Deși fără nicio bază științifică, în momentul acela de criză
mintea mea a făcut o asociere neașteptată. M-am gândit
că dacă avea curul așa de mare, trebuia să meargă des la
toaletă. Desigur, nu avea nicio logică, fiziologic vorbind, dar
în disperarea mea, acesta mi se părea o deducție perfectă
și dintr-o dată toate speranțele mele de salvare s-au legat
de curul acestei domnișoare și de funcția lui. M-am
înviorat! Mi-am zis că un cur atât de mare nu poate sta mult
fără WC-eu și am început să sper că el va fi salvarea mea.
Așteptam cu inima la gură!
Dumnezeu e bulgar!
25
Peste câteva minute, cineva ciocănește diafan în ușa

toaletei. Desigur că nu am scos niciun cuvânt, să nu creadă
cumva că toaleta era ocupată și să plece. Aud clanța
rotundă învârtită pe dinafară și, în ceea ce mi se pare o
eternitate dar este de fapt doar o secundă, ușa se
deschide!
Era ea! Stătea în cadrul ușii ocupând-o în întregime cu c_rul

ei miraculos. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi s-a
părut orbitor de frumoasă. Ea a tresărit puțin când m-a
văzut și a dat să se tragă înapoi dar eu i-am zâmbit, mi-am
supt burta cât am putut ca să mă pot strecura afară și, în
timp ce mă atingeam în trecere de c_rul ei binecuvântat, i-
am mulțumit în gând fierbinte lui Dumnezeu în limba rusă,
care, din cele pe care le știu, mi se pare cea mai apropiată
de bulgară.
27
AM FOST ÎNSURAT? HABAR N-AM.
Mă mai întreabă
uneori câte o doamnă
frumos aranjată, dar
rămasă singură prea
devreme, dacă am
fost căsătorit sau nu.
Ei bine, de cele mai
multe ori nu îmi
găsesc răspunsul pe
loc și prima pornire a
mea este să zic: Nu!
Pe urmă mă mai
gândesc puțin, îmi amintesc și spun: Da! Pe urmă mă bâlbâi
puțin și zic mai sigur pe mine: Da. Puțin! Ezitarea asta a mea
pare însă suspectă și rezultatul e că fac de la bun început o
impresie proastă. Mai ales dacă nu port perechea aia de
pantofi de două sute de euro.
Dar eu jur că nu o fac intenționat! Pur și simplu nu îmi

amintesc.
Ceea ce îmi amintesc însă foarte bine este un balamuc

mare la un restaurant de pe Ștefan cel Mare, colț cu
Moșilor, unde toată lumea mă pupa de parcă plecam în

Afganistan. În spatele ăstora care mă pupau și duhneau a
țuică fiartă, niște lăutari turbați se repezeau cu viorile spre
mine de parcă tocmai veneam din Afganistan. Era așa o
nebuneală cu pupăturile astea și așa mă aruncau de la unul
la altul, că, la un moment dat, din învârteala asta m-am
împiedicat de un cablu și m-am întins cât eram de lung pe
ciment printre picioarele dansatorilor în proaspătul meu
costumul de ginerică. Nu ar fi fost mare lucru, zău. Mai
căzusem în viața mea. Ba chiar văzându-mă întins pe jos
toată lumea a râs ca de o poantă bună și a fost distracție
mare. Aproape că aș fi râs și eu dacă nu mi s-ar fi părut că
ceva nu era tocmai in regulă. Am avut așa, inexplicabil,
senzația că îmi lipsește ceva. Instinctiv mi-am dus limba pe
dinți. Vreau să spun, acolo unde știam eu că am niște dinți.
În față. Doar că, spre mirarea mea, dinții nu mai erau acolo.
Adică fix ăia patru dinți din față pe care mi-i cimentasem cu
o zi înainte și pentru care plătisem o groază de bani ca să
fie gata la timp pentru nuntă, zburaseră.
M-a luat imediat o intensă panică de frumusețe. Ce dracu

să fac fără dinți la nuntă? Vreau să spun, la propria mea
nuntă? Dumnezeule, cum stăteam întins pe ciment, fără
dinți, mi-am dat seama că toată lumea o să vrea să facem
fotografii! Trebuia adică să mă iau de gât și să rânjesc în
poze cu toți cimpanzeii ăia afumați din care nu cunoșteam
pe niciunul; și cu nașii, și cu socrii, și cu dumnezeu mai știe
cine. Printre râsete și încurajări amicale, cineva a încercat
să mă ajute să mă ridic. M-am gândit însă că e mai bine să
nu mă ridic încă. Să mai stau în poziția aceea. Să mai stau
adică o vreme, poate că o să îmi văd lucrarea pe ciment
29
printre pantofii dansatorilor. Imediat mi s-a făcut groază că

cineva putea să îmi calce dinții în picioare și să mi-i fărâme.
– Să vă ajut, domnu’? m-a întrebat un cimpanzeu și m-a

apucat de umăr.
Cum stăteam întins pe ciment am avut un sentiment intens

de Titanic. Da, totul se scufunda. Urma să pierim. Părea
aproape romantic. Orchestra cânta. Pentru ce să mă mai
ridic?
– Nu, lasă că mai stau puțin așa! Numai puțin, zic

asigurator.
Și am rămas mai departe întins pe podea în costumul de

ginerică, în timp ce in jurul meu vedeam numai pantofi și
glezne. Dinții însă nu se vedeau nicăieri.
La un moment dat, văzând că ocupam loc mult pe ciment

și încurcam invitații la dans, vine mireasa la mine. Adică,
cum ar veni, nevastă-mea. Se lasă pe vine și zice încet,
nervoasă:
– Ce dracu’ faci aici? îmi șoptește conspirativ de parcă

puneam la cale un atentat.
– Mă gândesc, răspund, conspirativ
– Termină-te cu prostiile și scoală-te că râde lumea de noi,

zice.
Adică râdea lumea de ea. Dar, sărmana de ea, nu știa că

dacă mă sculam și deschideam gura, lumea o să râdă și mai
tare. Eram, care va să zică, într-o situație fără ieșire.
– Mai lasă-mă puțin, zic.

Și zicând asta observ cu groază că la ”ț” șuieram. Dar ea nu

acceptă prostii de genul acesta.
– Așa vrei tu, să mă faci cu tot dinadinsul de rușine? zice cu

enervarea pe care i-o cunoșteam din serile în care nu
aveam chef să fac sex cu ea.
– Mai lasă-mă puțin și vin, dragă, o asigur eu. Numai puțin,

zău! Vin imediat! Trebuie să mă gândesc la ceva.
Noroc că între timp a strigat-o nașa. Nașa e o actriță fițoasă

care a jucat în nu știu ce filme ale lui Dan Pița și a altor
câțiva din ăștia și se plimbă printre musafiri dând din cur
exagerat pentru a sublinia că a avut roluri importante.
Miresei, cum ar veni adică, nevesti-mi, îi place să fie văzută
alături de ea, așa că m-a lăsat culcat și a plecat. Când sunt
împreună, dau amândouă din cur un pic mai mult.
Ca să nu mai lungesc vorba, după multe minute de muțenie

absolută și decădere interioară, în cele din urmă am găsit
dinții sub masa lui socru-meu. Erau chiar lângă pantofii
soacră-mi, care stătea lângă el diagnosticată cu sindrom
bipolar, în spatele unui ambalaj de staniol de la o fondantă.
I-am suflat bucuros de praf pe toate părțile și i-am băgat la
loc în gură. Ei bine, din momentul acela am început sa
zâmbesc exagerat la toată lumea și am devenit un tip
extrem de popular.
Până m-a dărâmat băutura.
De aceea spun că eu nu prea știu ce să răspund când mă

întreabă cineva dacă am mai fost căsătorit. Pentru că,
adevărul gol-goluț e acela că eu nu mai îmi amintesc bine
dacă am fost la nuntă sau doar la dentist.
31
SE VEDE CĂ AM OPERAȚIE?
Din cauza
încălzirii
globale,
mai ales în
București,
eu am învățat să iubesc și când vântul bate tare din față, și
când plouă torențial, și când toarnă lapoviță. Puține sunt
aspectele meteorologice care să îmi înfrângă nevoia
imparabilă de a mângâia un cur de femeie a cărui curbură
seamănă cu cele din Carnavalul de la Rio. Nimic din climatul
temperat continental al țării noastre nu a reușit până acum
să îmi înfrâneze sau avarieze vreo erecție. Niciun vânt și
nicio zăpadă nu mă abătuseră vreodată de la drumul meu
drept. Nimic!
Asta, până la apariția lui El Niño.
Nu știu exact cine este acest El Niño nenorocit, dar cert e

că, în ciuda rezistenței mele la intemperii și temperaturi
extreme, acest El Niño venit pe capul nostru din senin, a
reușit să îmi creeze o problemă.
O problemă de prestigiu, vreau să zic.
33
Se întâmplase ca într-o iarnă să cunosc o doamnă cu un

vocabular elevat și cu un prezent amoros deficitar și care,
după pozele pe care le primisem de la ea, deși rubicondă,
arăta deosebit de atrăgătoare. Un chip rotund de păpușă,
cu nasul cârn și cu ochii albaștri, gata mereu să zâmbească.
Un fel de fetiță de patruzeci de ani căreia, dacă nu ai risca
pușcăria, i-ai pune afectuos mâna pe fund vara în autobuz
și ai ține-o acolo până la stația la care trebuie să cobori. Ba
poate chiar ai mai merge o stație în plus preferând să te
întorci un pic pe jos, visător!
Era ceva manager într-o multinațională.
Eu nu sunt cine știe ce Brad Pitt sau ălălalt frumos, cum îi

zice, ceva cu Clooney, dar în schimb mă pricep să vorbesc.
Și, spre norocul meu, așa a lăsat Dumnezeu treaba pe
pământ, că la femei dragostea le intră pe urechi. Adică,
dacă ești un pic mai arătos decât dracul, dar ai darul
vorbirii, ești un om făcut. E lucru știut, că o femeie grăsuță,
într-un post de conducere într-o multinațională, este
întotdeauna o femeie educată și vorbăreață. Că vorbește
frumos, cu dicție, întreține cu ușurință conversații
inteligente și, în genere, se descurcă foarte bine în discurs.
Singurul moment în care se pierde cu firea și vezi că se
fâstâcește e când vine vorba de futut. Și nu, nu de fututul
în general, pentru că teoria o știe. Ci de fututul ei personal.
De aceea, astfel de femei prețuiesc bărbații care știu să
ajungă la subiectul acesta delicat fără să le pună pe ele într-
o lumină neplăcută.
Dar, să revin la El Niño!

Așa o vreme criminală și un viscol năprasnic nu mai

văzusem în viața mea până în seara aia. Era îngrozitor.
Parcă ningea cu lame de ras, așa te tăia zăpada pe față. Prin
aer zburau obiecte, mari și mici, care te puteau omorî fără
să îți dai seama. Eu am o mașină mică și ușoară. Cum
înaintam cu ea orbește prin viscolul sălbatic, mă rugam în
sinea mea că, dacă o fi să mă ridice cu tot cu mașină în aer,
vântul să nu mă ducă prea sus, prin cine știe ce copaci, ca
să pot fi descarcerat la timp. Când am oprit și m-am dat jos
din mașină, m-am ținut de ușă vreo zece minute înclinat la
45 de grade ca să sparg vântul cu capul și să nu fiu luat pe
sus și dus la vreo altă adresă. Pe la vreo altă femeie.
Evident, nu m-ar fi crezut nimeni că nu o făcusem
intenționat. Iar asta m-ar fi durut foarte tare pentru că eu
sunt un tip de onoare, care își respectă cuvântul, chiar şi
atunci când bate vântul din față.
În fine, ținându-mă agățat de pereții blocului și patinând

groaznic la fiecare pas, ca un erou din filmele americane
care luptă cu soarta potrivnică pentru binele comunității,
am reușit să ajung la scara ei și să sun la interfon. Deși mi
s-a părut o veșnicie până a deschis, când am văzut-o am
zâmbit încântat. Era tunsă scurt, era simpatică și zâmbea
fericită de parcă venise însuși Moș Crăciun. Îmi plac la
nebunie femeile care se uită în ochii mei și îmi zâmbesc. Mi
s-a părut de bun augur, așa că am pășit încrezător, pe
jumătate deja decongelat, în holul ei de la intrare.
– El e Nero! zice ea în timp ce închidea ușa în urma mea și

îmi arăta un tablou de pe perete, lângă cuier.
– Ce frumos! zic și îmi sug țurțurii din mustață.
35
Nero era un câine flocos care adulmeca anonim ceva în

iarba unui parc.
– Acum e la mama, zice ea.
Îmi dau jos jacheta îmblănită și o pun în cuier.
– Cine e la mama? o întreb.
– Nero, cine să fie. E răcit.
Aha. Deci Nero era răcit. Asta era o veste bună și sincer îmi
părea bine că Nero era răcit și lipsea. Îmi displace profund
ca un câine să se uite la mine cu limba scoasă de un cot și
să mai și chițăie din când în când în timp ce eu mă ocup de
stăpâna lui. Ba să mai vină să mă mai și lingă.
– La mine se poate merge în toată casa în picioarele goale,

să știi.
Am înțeles instantaneu, așa că mi-am dat jos bocancii și am

pășit cu sfială pe covorul flocos care de pe hol se răspândea
mai departe în toate camerele.
Era un apartament mare și frumos. Fără îndoială că femeia

asta grăsuță și simpatică avea gust și bani. Banii nu m-au
impresionat niciodată, în schimb gustul, da. Am intrat într-
un living încărcat de o mobilă veche, grea, sculptată și
ornamentată cu tot felul de păpușele și poze și ne-am
așezat în două fotolii joase și moi în care m-am înfundat ca
într-un colac de salvare pe apă. Era grozav de confortabil.
Ea s-a așezat pe celălalt, la celălalt capăt al măsuței și,
așezându-se, rochița subțire în care era îmbrăcată i s-a
ridicat pe coapsele ei pline, dezvelindu-i-le până la
jumătate. Deși grăsuță, avea picioare frumoase, cu o
carnație lină și curată, iar genunchii erau adorabili. M-am

simțit brusc foarte bine.
– Ce vrei să bei? mă întreabă ea încercând să sune

languroasă deși îi era greu să scotă din vocea ei
componenta contabilă. Am Porto, Syrah, Zinfandel și
Traminer.
Auzind numele astea mie mi s-a părut mai degrabă că a

enumerat niște scriitori celebri din care eu nu citisem
nimic. M-am simțit puțin încurcat pentru că eu nu consum
alcool. Dar se vedea de la o poștă că femeia se pregătise ca
pentru un eveniment ieșit din cpmun, iar să o refuz ar fi
stricat de la început tot hazul. Măsuța dintre fotolii era
încărcată cu farfurii și farfurioare cu mâncăruri
spectaculoase. Dintre ele se ridicau două pahare cu picior,
elegante și probabil scumpe din care se presupunea că
urma să bem noi vinul. Totul era ca la carte. Până și lumina
din cameră era dată mică, potrivită pentru un preludiu de
calitate.
– Am să beau un Porto, zic.
– Ah, ce bine, exclamă ea fericită. Acesta e și preferatul

meu, zice și zâmbește iar zâmbetul ăla frumos de fetiță.
După ce mă chinui vreo cinci minute cu tirbușonul reușesc

să scot dopul sticlei, iar ea toarnă grațioasă lichidul roșu
care sclipea romantic în lumina redusă a camerei. Ciocnim
și bem. Și rămânem cu paharele în mână. Eu la un capăt al
măsuței, ea la celălalt. Era un început perfect.
37
Era timpul să facem conversație. Și, într-adevăr, începem

să vorbim. Adică ea începe, plină de aplomb și dezinhibată,
să îmi vorbească.
Despre Nero!
Nero, în copilărie avusese o formă gravă de depresie

cauzată de sensibilitatea lui ereditară pe linie maternă.
Mama lui, o cățea pe nume Matilda, delicată și sensibilă la
patogeni, în urma unei iubiri cu un foxterier ușuratic, a
născut cvintupli din care nu a supraviețuit decât Nero. Din
cauza asta, Nero, crescând, a devenit din ce in ce mai retras
și mai singuratic. Ca să îmi demonstreze cât de serios
vorbea, la un moment dat ea a scos dintr-un sertar un
teanc de poze color de ale lui Nero, m-a chemat lângă ea și
mi-a explicat, pe rând și pe îndelete, cu un vocabular
elaborat și precis, stările prin care trecea Nero în fiecare
dintre poze. Unde erau făcut pozele, cu ce ocazie și în ce zi
a săptămânii. Și cât de mult suferea ea. Afară se auzea
viscolul acela năprasnic și, din când în când, cum se mai
rupea câte un copac din cei din fața blocului. Noi vorbeam
despre Nero. Ca să ne putem uita la pozele lui, a trebuit să
mă ridic din fotoliu și să vin lângă ea pe canapeaua mică în
stil rococo dintre fotolii cu teancul de poze în față. Ea îmi
povestea, eu mâncam din preparatele alea fantaste,
sorbeam câte o gură de Porto și dădeam afirmativ din cap.
Până când m-am enervat așa de tare încât, după ce am dus

paharul de Porto până la fund, i-am zis:
– Știi ceva? Ia mai dă-l în pula mea pe Nero!

Și spunând asta, i-am băgat brusc mâna sub rochița ei

subțire. Și am mers cu ea în sus mângâind-o pe coapsa ei
tare până între picioarele ei.
În momentul acela, ea a scăpat din mâini fotografiile. A

închis dintr-o dată ochii și și-a lăsat capul pe spate de parcă
tocmai fusese tranchilizată din elicopter cu o pușcă
medicinală, ca animalele alea de pe Animal Planet.
Fotografiile lui Nero s-au împrăștiat pe covor, fără
demnitate. Am încălecat-o pe jumătate acolo pe
canapeaua rococo și am început să o sărut. S-a înmuiat
toată ca un jeleu de căpșuni, a gemut încet și, la un
moment dat, am auzit-o scâncind:
– Stai, stai puțin. Hai să mergem dincolo!
Numai că, așa cum urma să aflu foarte curând, Nero fusese
partea cea mai ușoară a acestei întâmplări cu acest
neobișnuit manager de multinațională.
M-am întins pe pat cu senzația că tocmai intrasem în

dormitorul lui Ludovic al XIV-lea. Masiv. Totul era ireal de
masiv. Iar ea, dezbrăcată si frumușică, masivă la rândul ei,
părea o viețuitoare fermecată prin așternuturile alea
impecabil de curate și de frumos mirositoare. Se vedea de
la o poștă că se pregătise serios pentru întâlnirea asta și că
demonstrația de atracție a corpurilor pe care urma să o
facem împreună însemna enorm pentru ea. Mi-am zis că,
dintr-un motiv care îmi scăpa, Dumnezeu era tare milostiv
cu mine și mă aflam exact în locul care mi se potrivea cel
mai bine. Mă dezbrăcasem, iar trupul ei frumos
proporționat și pietros își făcuse deja efectul cu pricina
asupra mea. Mă apropii pe ea, o cuprind.
39
Ea are un moment de respect personal, întinde sânii în față

și mă întreabă ca un copil pe alt copil:
– Nu-i așa că îți plac sânii mei?
Și îi împinge înainte până aproape nasul meu. Adevărul era

ca erau niște sâni frumoși, bine proporționați și fermi. Zice:
– Vezi, nici nu se observă operația!
Mă uit la ei și zic:
– Ai dreptate, nu se observă!
– O să ai grijă de mine, nu-i așa? Zice ea încet, rugător.
Să am grijă de ea? Bineînțeles că o să am grijă de ea,

Dumnezeule. Eu sunt un îngrijitor de femei calificat. Si apoi,
tocmai mă strecurasem în patul lui Ludovic al XIV-lea, nu
eram un oarecare. Evident că urma să am grijă de ea cum
nimeni altcineva din lume nu ar fi putut.
– Sigur că o să am, zic asigurator de la înălțimea aia pe care

tocmai mi-o conferise patul, ca și cum vorbeam cu un copil
fricos și lipsit de apărare. Stai liniștită, draga mea.
Și o sărut. Apoi o mângâi pe tot corpul și simt cum intră în

fibrilație. E momentul. Mă pregătesc.
Când eram foarte aproape, ea însă se extrage din

îmbrățișarea mea, își dă capul puțin pe spate, se uită la
mine serioasă, și zice cu ceea ce mi s-a părut a fi un început
de reproș:
– Păi, ai zis că o să ai grijă.
Sunt descumpănit. Ceva nu e în regulă aici.

– Sigur că o sa am, draga mea, zic și o mângâi pe o fesă.
– Păi, când? zice ea.
Asta mi se pare o întrebare prostească.
– Tot timpul, zic eu, la fel de stupid, ascultând în paralel

cum El Niño se dezlănțuia afară, turbat.
Și iar o mângâi peste tot. Ea geme, se zvârcolește, mă

dorește. Zice:
– Hai!
Dau să intru. Ea mă împinge iar.
– Păi, nu ai zis că ai grijă?
Femeia asta de multinațională începe să mă enerveze.
– Am grijă, stai liniștită.
– Păi cum ai, că eu văd că nu ai deloc.
Zău, chestia asta mă scoate din sărite. Era oare posibil, prin
absurd, ca femeile astea de la multinaționale să aibă niște
protocoale secrete de futut pe care eu să nu le cunosc?
Cum adică nu aveam grijă?! Fusesem foarte cald cu ea,
foarte tandru, cu un preludiu lung și delicat.
Devin direct și tehnic. Zic:
– Nu-ți fie teamă, o să am grijă, nu am să termin înăuntru.
Ea se uită la mine dezamăgită. Zice:
– Nu asta e problema. Oricum, mi-am pus diafragmă.
41
Și-a pus diafragmă?! Asta ce naiba mai însemna? Suna de

parcă ziceai că și-a pus cască de motocicletă. Știam că
diafragma e când respiri.
– Păi, și atunci, înseamnă că e în regulă, nu?
– Nu e în regulă, scâncește ea și se împinge cu fruntea în

umărul meu.
– Păi de ce nu e în regulă, draga mea? o întreb.
– Pentru că ai zis că ai grijă de mine, zice ea.
– Păi și nu am?
– Nu ai!
– Cum Dumnezeu nu am grijă de tine, draga mea?

izbucnesc scos din sărite.
Ea scâncește. Zice în cele din urmă:
– Păi, unde e prezervativul?
Prezervativul?! Sfinte Sisoe!
– Care prezervativ? zic siderat.
– Ăla pe care trebuie să ți-l pui, zice ea
– Păi nu am, zic, pierdut.
– Păi vezi!
– Tu nu ai?
– Nu am, zice ea.
– Păi vouă nu vă dă de la multinațională? zic.

– Nu ne dă.
Care va să zică în contractele de muncă nu prinseseră

clauza asta.
Îmi dau seama că e un moment crucial. Îmi plimb ochii prin

semiîntunericul dormitorului într-un început de anxietate.
Abia acum observ că pe fiecare perete din dormitor sunt
agățate tablouri. Toate îl reprezintă, în poze ușor
depresive, pe Nero. Nero cu mingea. Nero cu zgardă. Nero
fără zgardă. Nero trist. Nero în două labe.
Și văzând poza cu Nero trist mi-a adus brusc aminte de

ultimul meu set de analize ieșite corect. Mă întorc înspre
ea cuprins de entuziasm, o cuprind educat pe după gât și
zic:
– Facem fără. Am analizele perfecte.
– Nici nu mă gândesc, răspunde ea nervoasă ea și se

întoarce cu curul la mine sub plapumă. Apoi adaugă scurt
și autoritar, ca la o ședință de producție: Fără prezervativ
nu facem nimic! Clar?
Care va să zică, mă acuza implicit că am sida, sifilis și o

blenoragie de cartier care urma să îi dea mâncărimi
săptămâni la rând. Mi se părea nedrept. Aveam un trecut
veneric impecabil. Am rămas cu ochii în tavan într-un impas
dureros și cu stima de sine vizibil deteriorată. Numai că ea
nu degeaba era manager la o multinațională. Prin fișa
postului trebuia să știe să rezolve tocmai astfel de situații
fără ieșire. Cum era întoarsă cu curul la mine, zice încet, cu
gura în perne:
43
– Du-te tu, te rog, și cumpără niște prezervative de la

farmacie.
E ciudat cum oamenii pot gândi în același timp două lucruri

diferite și profund contrarii. În prima clipă ideea ei mi s-a
părut absolut genială, chiar dacă pe mine mă apucă râsul și
îmi pierd concentrarea când îmi pun prezervativ. Însemna,
pur și simplu, să merg până la prima farmacie, să cumpăr
câteva prezervative, să mă întorc cu ele în patul lui Ludovic
și să petrec o noapte de vis în diafragmă.
Numai că, simultan, mi-am amintit de El Niño. Deși sunt un

tip masiv, sunt fragil. Și, mai presus de toate, leneș! Sincer,
când mi-am amintit vijelia năprasnică de afară, m-a luat cu
frisoane.
– Farmacia asta unde e? întreb pierdut.
Ea se înviorează dintr-o dată. Se întoarce spre mine pe

pernă și zice, recompusă:
– La vreo trei blocuri de aici. În jos, spre stația de troleu!
Și arată cu mâna în tavan, spre stația de troleu.
Trei blocuri?! Calculez repede. Erau blocuri cu patru etaje,

cu câte patru scări. Fiecare avea cel puțin o sută de metri.
Plus spațiile dintre ele, încă vreo sută de metri. Dus-întors,
aproape un kilometru de glaciațiune. Îmi vin în minte ochii
inexpresivi ai peștilor congelați și mă mă descurajez!
– Te duci ? întreabă ea nerăbdătoare.
Încă mai fac socoteli.

– Alta mai aproape nu este? întreb cu sentimentul unui

inculpat în așteptarea pronunțării.
– Mai este una. Chiar aici, la parterul blocului.
Dumnezeu e mare!
– Perfect!, zic, gata să sar din pat.
– Dar la ora asta e închisă! Cred că a închis de vreo jumătate

de oră, zice ea uitându-se la ceasul de pe perete.
Ah. Adică exact cât ne uitasem la pozele dobitocului ăsta

de Nero!
– Te duci? mă întreabă ea, rugător.
– Mă duc, zic eu brusc hotărât.
Și dau să mă dezvelesc de plapumă. Doar că tocmai în clipa

aia se aude o bubuitură groaznică afară. Sar din pat și mă
uit pe geam.
– S-a rupt un plop, zic elegiac.
– Sa rupt un plop? zice ea.
– Da, și a căzut peste bloc.
– Dă-l naibii de plop! Te duci?
– Brr… zic și mă bag iar în plapumă lângă ea.
O iau în brațe și mă lipesc de curul ei rotund si cald. Ce bine

e! Dar ea se trage de cur în față de parcă aș fi urzicat-o și
repetă apăsat:
– Nimic fără prezervativ! Ți-am spus! Du-te!
45
Dau iar plapuma de pe mine și mă ridic în picioare hotărât

să plec la farmacie. Doar că mai rămân puțin la marginea
patului. Zic:
– Balcon ai?
– Ce să am? zice ea.
– Balcon.
– Balcon balcon? întreabă ea nedumerită.
– Balcon balcon, zic eu.
Se ridică și mergem amândoi în pielea goală la ușa

balconului. O deschide. O rafală de vânt înghețat vâjâie
prin deschizătură și îmi scurtează brusc organul cu zece
centimetri. O închide.
– Hai că nu e chiar așa de rău, zice ea. Nu fi puturos!
M-am uitat în jos. Acolo unde până acum câteva secunde

avusesem un organ drept şi masiv mai rămăsese un ciot,
greu de distins. M-a apucat o disperare bolnăvicioasă.
- Dă-mi un pahar de Porto, zic.
Ea îmi aduce repede un pahar plin. Îl dau pe tot pe gât.
– Adu-mi și hainele!
Ea se duce repede în hol și îmi aduce toate hainele.
– Adu-mi și bocancii! îi ordon.
Ea îmi aduce și bocancii.
– Și căciula!
Îmi întinde repede și căciula.
– Și mănușile.
M-am îmbrăcat, m-am încălțat și m-am uitat în oglindă. Din

față. Din profil. Din celălalt profil. Nu puteam să mă
hotărăsc deloc cu cine semănam mai bine: Cu Scott sau cu
Amundsen. Ce destine diferite însă aveam, mă gândeam
cuprins de o meditație retro-meteorologică Ei au pornit să
descopere un pol, eu, dimpotrivă, să acopăr o pulă!
Și, cu sentimentul eroic al celui care pornește într-o

expediție din care nu știe dacă se va mai întoarce, m-am
pus în mișcare.
În curul gol cum era, ea m-a condus grijulie până la ușă să

se asigure că plec. Iar chiar când închideam ușa în urma
mea, a făcut gestul cu care m-a convins definitiv. A scos
limba la mine, și-a împins pieptul în față și a mai zis o dată,
râzând acolo, în cadrul ușii:
– Și vezi ce țâțe mișto am? Zi că nu-i așa!
Am luat-o în jos pe scări. Tipele astea din multinaționale au

țâțe mișto, mi-am zis. Ceva le lipsește lor, nu știu exact
unde, dar țâțele le au, într-adevăr, mișto. Ce e al lor e al lor!
Am ajuns jos. Când am deschis ușa blocului, m-a plesnit un

vânt de m-a durut. Am alunecat și am căzut. Și cum mă
rostogoleam pe gheață, m-a bufnit dintr-o dată râsul. Mă
rostogoleam spre farmacie și râdeam! Râdeam cu lacrimi
de mine însumi în mijlocul acestei glaciațiuni
anticoncepționale și mă gândeam: El Niño, sunt tare!
47
Și corporatista asta cu țâțele ei operate și cu ochii ei

albaștri, era mai tare decât noi amândoi la un loc!
ÎN DOUĂ LIMBI
Mie îmi plac foarte

mult femeile. Și
animalele. Strict în
ordinea asta.
Vreo câteva zile la

rând fusese ger tare,
iar eu mă conversam
acum pe net cu o
doamnă care tocmai își petrecuse iarna în Dubai. În Dubai
este mult mai cald decât la Buftea, spunea ea, și foarte
multe magazine cu genți din aligatori. Și foarte mulți străini
eleganți, îmbrăcați în alb. E grozav în Dubai! Foarte șic!
Daaa! Grozaaav! Și mi-a mai povestit cu deamănuntul
despre câți bani a cheltuit. Mulți. Foarte mulți. Că e scump
în Dubai. Dar e foarte, foarte mișto!
E un lucru știut că o femeie nu trebuie niciodată contrazisă

înainte de a te culca cu ea.
Pe mine însă, ca să spun adevărul, Dubaiul mă lasă rece. L-

am văzut pe Google. Are niște zgârie-nori dezgustători. Eu
am rău de înălțime și de aceea nu îmi plac decât orașele în
ruine, așa cam cum sunt cele de la noi. Eram însă tare
curios să văd cum arată doamna pentru că, spunea ea,
49
dintr-un oraș ca Buftea nu îți permiți să trimiți poze pe

internet. Te cunoaște toată lumea. Și analfabeta de la gară,
și curvele alea de la Consiliu, și fandositele alea de la bancă.
În fine, trimiți poze, dar nu știi unde ajung. Cu toate
insistențele mele, sau chiar amenințările voalate, nu am
reușit să o conving să îmi trimită nicio poză. Prin urmare ce
urma să se întâmple era un ”blind date” în toată regula. Nu
aveam nici cea mai vagă idee despre cum arăta la organism
această amică a beduinilor din Buftea. Ori, e lucru știut,
organismul e important. Singurul lucru pe care mi-l puteam
inchipui la ea, după atâta vreme în Dubai, era că singurul
loc în care nu era bronzată era între buci și că, pe unde
trecea, lăsa în urma ei un ușor iz de cămilă în călduri.
Așa cum orice om cu puțin scaun la cap înțelege,

protipendada simandicoasă a Buftei, când e treaba de
cioca-boca, trebuie să își ia niște minime precauții. De
aceea am hotărât, de comun acord, să nu merg eu la ea,
unde putea fi văzută și băgată în mașina de tocat locală, ci
să vină ea la mine, unde nu o cunoaște nimeni și putea fi
băgată în mașina de călcat personală.
Acum trebuie să fac o mărturisire despre mine, care în

același timp este și o observație științifică ce poate ar
merita cercetată mai în amănunt. Eu sunt un urât, dar pe
mine mă plac numai femeile frumoase. Cu cât e mai
frumoasă o femeie, cu atât e mai probabil să mă placă mai
mult. Și invers. Pentru femeile urâte sunt un tip anodin,
șters, cu totul neinteresant. Cu cât e mai mai puțin
frumoasă femeia respectivă, cu atât mă place mai puțin. Nu
știu care e șmecheria aici dar, sincer, e o treabă care îmi
convine de minune. Plus că asta îmi dă un avantaj nesperat

încă din primul moment.
Deși cu numai două zile înainte fusese ger, acum era o zi

însorită, iar eu o așteptam pe doamna Buftea Dubai cu o
curiozitate reală. Urma să vină într-o mașină albă și să ne
întâlnim undeva, în parcarea de lângă primărie. Și de acolo,
după o plimbare de bune maniere, tatonare și glume la
care fiecare râde din politețe, exagerat, urma să trecem la
cioca boca.
Îmi făcusem deja un plan.
Dar înainte de asta, pentru că sunt un tip corect, trebuie să

fac din nou o mărturisire. Una care mă plasează foarte
exact în zodia de care aparțin: mie îmi plac femeile mai
plinuțe! Sunt Taur!
Adică mie să NU îmi dai anorexice de pe Fashion TV, mie să

îmi dai femei care au carne pe ele și care au cur. Adică buci
frumos rotunjite între care, mai ales dacă au abonament la
sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci
pe riscul tău. Și să aibă buze. Nu, nu linii, buze! Și, desigur,
țâțe. Pentru că eu când mă scufund într-o femeie vreau să
mă simt ca în piscină. Să mă cuprindă adică apa din toate
părțile. Cu astea slabe, fără țâțe, parcă ești la duș, pe plajă.
Te răcorești un pic.
Eii… momentul întânirii a fost unul greu!
Acolo, în parcarea de la Primărie s-a petrecut o dramă

tăcută: ea nu avea țâțe, eu aveam pantofi din înlocuitori.
Ea nu avea cur, eu aveam cămașă de poliester. Ea nu avea
51
buze, eu nu aveam cravată. Ea avea ochelari din ăia negri

de divă, eu aveam pe chelie o șapcă verde de vânător.
Cred că șapca a descumpănit-o puțin pentru că, deși,

evident dezamăgită, s-a uitat la mine cu oarecare
curiozitate, ca la ceva care putea fi cumpărat și dus acasă.
Nu ne-am plăcut! Când vii din Dubai în provincie de-a

oarba, te expui desigur unor riscuri asociate, cum eram eu.
Pe de altă parte, pentru mine, singurul motiv de a purta o
conversație cu o femeie este că mă gândesc că o să intru în
piscină. Cu doamna asta slabă și osoasă nu mă puteam însă
gândi, cu frisoanele de rigoare, decât la un duș rece. Nu aș
fi putut niciodată să mă culc cu ea.
Simțeam că mă ia o sfârșeală.
– Hai să mergem la mânăstire!, zic.
Femeia, făcuse totuși atâta drum. Merita, cât de cât, ceva.

Poporul nostru iubitor de dumnezeu a făcut mânăstiri
peste tot. Era una în afara orașului, pe un deal tăiat drept,
unde vara se bea bere și se mâncau mici.
– Cool, zice ea. Apoi, când dau să intru în mașină, zice: Să

te scuturi putin pe pantofi, te rog.
Desigur. Mi-am scuturat pantofii și am intrat cuminte pe

scaunul din față.
– De ce porți șapca asta, m-a întrebat ea după ce apornit

motorul.
– De frig, zic.
– Oh, da, frigul ăsta e tare nesuferit. Mă omoară. În Dubai

tu știi ce cald este? zice ea, revigorată brusc.
– Nu știu, zic, ca să o stimulez.
Și ea începe să îmi povestească pe îndelete cât de cald era

în Dubai.
La mânăstire, m-a luat un weltschmertz cu amok de îmi

venea să cad din picioare. Mai fusesem de vreo zece de ori
acolo cu tot atâtea femei pentru că mânăstirea, împreună
cu terasa din parc, făcea parte din traseul de vizitare
preoperatoriu. Sincer, însă, niciodată până atunci nu mi se
păruseră zugrăvelile alea de pe pereți cu sfinți costelivi mai
hidoase decât acum.
– E interesant, zice ea la un moment dat uitându-se aiurea

pe sus, spre cer.
Zic:
– Hai să mergem la muzeu!
– Hai, zice ea, normal.
Ne-am suit din nouă în mașină, după ce m-am șters frumos

pe pantofi, am plecat la muzeu pe același pe care venisem
din oraș. Până să ajungă la mânăstirea din deal, drumul
făcea multe serpentine străjuite acum de copacii
desfrunziți ai pădurii. Coboram acum aceleași serpentine,
în liniște, gândindu-mă cu groază la frigul din muzeu și la
oasele alea expuse sub sticle. Mă apucase deja un tremurat
nesănătos.
53
Numai că, pe lângă serpentinele spre oraș, Dumnezeu e

mare și mai are și el serpentinele lui, sprea altă lume. Da-
da!
Din mersul mașinii, busc, pe marginea drumului, în stânga,

am văzut o veveriță. Stătea la marginea asfaltului în două
picioare, cu năsucul în vânt, adulmecând aerul atentă și
dădea în toate părțile din coada ei stufoasă. Vaaai… mor
după veverițe. Îmi plac de mor. Dintr-odată, strig ca
nebunul:
– Oprește, oprește te rog! Uite, uite acolo pe marginea

drumului și, zic și arăt panicat cu amândouă mâinile prin
parbriz.
Doamna Buftea Dubai s-a speriat, s-a ferit de mâinile mele

care băteau epileptic în parbriz și a pus o frână de au
scârțâit roțile.
– Ce e? Ce ai pățit, mă? zice ea speriată, cu ochelarii căzuți

pe nas, într-o parte. Ce s-a-ntâmplat?
– Tu nu vezi? Acolo, pe marginea drumului? O veveriță!
– Ce, mă?
– O veveriță, zic eu și, trântind portiera în urma mea, ies

surescitat din mașină. Și, glonț către veveriță.
Văzându-mă că vin spre ea, veverița, țuști, a lu-at-o la la

fugă si a traversat în partea cealaltă. Eu, țuști, după ea. De
acolo a sărit peste șanțul de pe marginea drumului și a
trecut mai departe. Am sărit și eu șanțul afundându-mi
pantofii în pământul moale, și țuști, mai departe după ea.
Nu aveam nici cea mai vagă ideea de ce fugeam după
veveriță, dar nu mă mai puteam opri. Ea a luat-o pe câmp,

și pe câmp am luat-o și eu. După gerul de peste iarnă,
pământul se dezghețase și era moale. La fiecare pas mă
afundam în noroiul ăla moale și rece care țistuia și simțeam
cum mă ud la picioare.
– Mario, ce faci? mă strigă doamna Buftea prin parbrizul

lateral.
Îi spusesem că mă cheamă Mario. E mult mai cool decât

Fănică.
Dar eu nimic, fuga după veveriță. Veverița, deșteaptă, când

a ajuns la primul copac, țup, țup, țup, din câteva salturi a
fost în el. Și s-a oprit pe prima creangă. M-am uitat la
copac. L-am examinat ca un șef de ocol silvic. Nu era prea
înalt, aș fi putut să mă urc și eu în el…
– Mario, vino odată! o aud strigând disperată pe doamna

Dubai rămasă undeva, în vântul de pe șosea. Vino, să
mergem!
Mă gândeam dacă să mă urc sau nu în copac. Încercam să

îmi fac o strategie. Aș fi putut să o înghesui undeva printre
frunze și chiar sa o prind. Ce frumos ar fi fost… Aș fi luat-o
cu mine acasă și i-aș fi dat nuci. Ne-am fi jucat de minune.
Ea ar fi sărit cuminte de pe masă pe scaun și înapoi. Pe
urmă ne-am fi alergat prin casă.
– Vii, mă, odată? țipă ea din șosea.
Viziunea asta m-a vrăjit! M-am apucat cu mâinile de

trunchiul copacului și am început să urc. Numai că, exact
când am ajuns cu mâinile la prima creangă, s-a întâmplat
55
ceva. Ceva la care nu mă așteptam. Mi-am încordat auzul.

Nu, nu mă înșelam. Am auzit motorul pornind. Am întors
capul spre șosea și am văzut cu stupefacție cum în
următorul moment mașina cu care venisem s-a pus în
mișcare, a accelerat și s-a pierdut printre serpentine,
lăsând în urma ei un fum gros.
Plecase! Doamna Dubai mă abandonase în câmp!
M-am uitat ca prostul după ea, fluierând a pagubă încet, să

nu sperii veverița.
****
Veverița s-a dus în treaba ei, doamna Buftea Dubai, în

treaba ei iar eu am mers pe jos până acasă vreo șapte
kilometri. Am căzut lat!
Partea bună, însă, era că scăpasem de muzeu. Și de duș.
De aceea spun că mie îmi plac foarte mult femeile. Și

animalele. Strict în ordinea asta.
Numai că, după cum știți, în Dubai, la fel ca în toate

celelalte țări arabe, textele se citesc invers: de la dreapta la
stânga!
57
O COAFEZĂ ȘI DARUL LUI DUMNEZEU
Eu, de când am
divorțat, de fiecare
dată când mă duc să
deschid frigiderul,
înăuntrul lui nu găsesc
decât lapte și prune,
roșii și iaurt sau gem și
costiță. Aragazul, un
Zanussi cu aprindere electronică și cu un cuptor care
rumenește și sus și jos, nu l-am mai pornit de vreo câteva
luni, iar farfuriile le-am depozitat în mașina de spălat vase
unde sunt și acum. Cafeaua mi-o fac la espressor, iar ceaiul
la microunde. Prin urmare, de la iaurt cu prune și mai ales
de la cireșe cu apă minerală nu numai că mă iau niște dureri
de burtă groaznice, dar și atacuri de panică atunci când,
prin oraș fiind, mă ia o nevoie imparabilă de a merge la
toaletă și prin jur nu e niciuna.
Numai că durerile de burtă de după un divorț nu vin

niciodată singure. În una din zile, făcând duș și uitându-mă
involuntar în jos peste buric, m-a luat brusc o panică când
mi-am dat seama că nu mai avusesem nicio erecție de pe
vremea în care băgasem farfuriile în mașina de spălat. Nici
măcar una din aia matinală, anonimă și impersonală. Lucrul
ăsta m-a îngrijorat brusc și am simțit cum mă ia o trepidație

nesănătoasă. Ce naiba să faci, ca bărbat, pe lumea asta fără
o erecție atunci când ai nevoie de ea? Chiar că nu ai niciun
haz, zău! Chiar și pe stradă, anonim când mergi, se vede de
la o poștă că ceva e în neregulă cu tine.
Drept urmare, chiar acolo sub duș, în timp ce mă săpuneam

pe glezne și genuchi, mi-am zis că trebuie neapărat să fac
ceva. Să iau adică măsuri pentru recăpătarea stimei de
sine. Și pentru că pe Facebook s-a democratizat amantlâcul
și s-a instituționalizat flirtul, mi-am zis că aici îmi voi găsi
femeia de care am nevoie. Adevărul e că dacă pari un tip
inteligent, sau postezi un portofel exagerat, sau pur și
simplu semeni cu vreunul de la Hollywood, îți găsești
repede pe cineva cu care să ieși în oraș. Mi-am făcut brusc
curaj în timp ce mă dădeam cu șampon în barbă și, pentru
că eu nu semăn cu niciunul de la Hollywood, dar când sunt
nervos capăt brusc o față inteligentă, mi-am pus pe
Facebook poza făcută imediat după ce mi-a zgâriat cineva
mașina în parcare.
S-a dovedit o alegere inspirată. La nici două ore după ce am

postat-o, mi-a cerut prietenia o coafeză.
– Vrei să fim prieteni?! o întreb eu pe chat, mirat.
– Da. Ce, tu nu vrei?
– Ba vreau. Și vrei să ieșim împreună? o întreb eu.
Ezită. În cele din urmă vine și răspunsul ei:
– Mda, de ce nu?
59
Deși am avut în viață multe momente de îndoială, eu, de

fapt, sunt un tip hotărât. Zic:
– Hai să ne vedem zilele astea. E tare frumos afară. Bem un

suc de portocale.
– Eu beau ceai, vine răspunsul în contradictoriu.
– Și eu beau ceai, o întorc eu.
În rândul următor vine de la.
– Cum mă vrei? zice ea.
Cum o voiam?! Asta era o întrebare aiuritoare care mi-a

declanșat instantaneu fantezii vinovate Mai bine nu
răspund. Ezit. Văzând că nu știu ce să zic, mă ajută:
-Adică în fustă sau în pantaloni?
– În fustă, în fustă, zic eu repede. Și, cu un ultim rest de

tupeu, adaug, făcând cu ochiul din emoticon: Scurtă!
Prin urmare, am stabilit să ne întâlnim sâmbătă dimineața

pe răcoare, pe la opt și jumătate, să bem un ceai împreună.
În noaptea spre sâmbătă am dormit însă puțin și prost. Și
ca să fie totul ca la carte, pe la cinci m-am trezit cu o durere
de burtă de parcă îl aveam pe alien în mațe. M-am zvârcolit
când pe o parte, când pe alta și, blestemând baclavalele de
la Kaufland pe care le cumpăr în drum spre raionul de
măsline, m-am dus la dulăpiorul din bucătărie unde îmi țin
pastilele. Am bâjbâit, am găsit sticluța, am răsturnat-o, dar
din ea nu a curs nimic.
Mi se terminase colebilul!
M-a luat un fel de panică. Nu mai aveam, adică, colebil. Era

cinci dimineața. Cea mai apropiată farmacie era la vreo doi
kilometri și ghiorăitul ăla de mațe ar fi trezit populația din
somn, așa că mi-am amintit de prietenul meu Costică,
inginer constructor și Don Juan avansat, care locuia la scara
cealaltă și care, pe lângă palincă, consuma și colebil.
Mă duc. Bat la ușă. Sun. Bat. Sun iar. Nimic. Simțeam că mă

scap. Bat iar. Sun. În cele din urmă se crapă ușa și în
crăpătură apare un ochi umflat de nesomn al lui Costică.
– Ce e, mă?
Intru. Zic:
– Costică, dă-mi și mie un colebil că mă doare burta rău de

tot.
Costică e groggy. Nu zice nimic, o ia zombi spre dormitor,

cade pe pat de la înălțime și își trage cearşaful peste cap.
– Vezi în bucătărie, în sertarul ăla cu șervețele, pastilele

alea galbene, se aude înnăbușit de sub cearşaf.
Și în secunda următoare, sforăie.
Mă duc în bucătărie, trag sertarul și văd două cutiuțe

transparente pe care nu scria nimic. În amândouă, pastile
galbene. Le iau și mă uit spre bec la fiecare din ele. Nu prea
semănau cu colebilul meu, așa că am stat puțin pe gânduri.
Până la urmă, mi s-a părut că unele erau mai apropiate de
cele pe care le consumam eu și am scos din cutiuță două.
61
Le-am băut cu puțină apă la chiuvetă, și, fără să îl mai

trezesc pe Costică, m-am dus acasă.
Deja mă simțeam mai bine.
Sunt un tip punctual. Pe la opt și douăzeci, eram deja în

stația de metrou unde stabilisem să ne vedem. Mă
ferchezuisem. Adică îmi răsesem și barba și craniul, ca în
filmele cu bătăuși care vorbesc cu accent rusesc, mă
dădusem pe piele cu ceva care mă ustura ca dracul, dar
mirosea frumos, îmi pusese pantofii cumpărați cu doar o zi
înainte și acum mă simțeam îndreptățit la respect. Aștept
pe peron. Se face opt și jumătate. Nimic. Se face nouă fără
un sfert. Nimic. Îi dau un SMS și o întreb nervos unde ne
întâlnim până la urmă. În SMS, desigur, nu se vede că ești
nervos. În cele din urmă vine și SMS-ul de la ea cu indicația:
„În parc.” Când ajung în parc, mă ia amețeala. Un parc cât
toate zilele, exact ca ăla în care mă pierdusem cu doi ani în
urmă în alt oraș. Îi dau iar SMS, și mai nervos: „Unde în
parc?” „Lângă lac.” vine răspunsul ei, de parcă aș fi știut
unde era lacul. În fine, am făcut armata la cercetași, așa că
mi-am data seama că lacul nu putea fi decât unde era
parcul mai jos. Am luat-o pe o aleea care cobora și, în cele
din urmă, am ajuns pe malul unei bălți cu malurile pline de
nuferi roz și broscuțe nerușinate care pluteau pe apă
încălecate una peste alta. Ai naibii broscoi, stăteau călare,
cu un zâmbet pervers întins pe toată gura lor mare de
broscoi, și pluteau. Iar broscuțele, sub ei, stăteau cuminți.
Adevărul e că era o dimineață minunat de frumoasă.

Soarele abia de se ridicase peste conturul copacilor din jur,
iar razele lui se strecurau acum printre trunchiuri și printre
frunze în linii luminoase drepte care, căzând pe iarba
parcului și pe florile pe pe ronduri pline încă de rouă, le

dădea o strălucire încântătoare. Tot parcul era colorat și
proaspăt. Zgomotul orașului era departe. M-am așezat pe
o bancă chiar pe malul apei, atent să nu îmi pătez
pantalonii albi de in cu care voiam să fac o impresie bună,
mi-am pus picior picior și, bălăngănind pe cel de deasupra,
mi-am luat o poză de admirator romantic al bălții. Îmi
pusesem și ochelarii de șmecher și cred că de la depărtare
arătam cool. Dar adevărul e că în sinea mea eram neliniștit
și, din când în când, mă uitam instinctiv între picioare,
pentru că ăla e locul unde se consumă romantismul. Iar
romantismul se consumă cu un instrument care, dacă e
deosebit de sensibil, poate fi activat chiar și de la distanță.
Dar dacă nu e…
În fine, când aproape că uitasem deja de ce stăteam pe

banca aia, sună telefonul. Era ea. Zice:
– Te văd!
Mă uit în stânga aleii, mă uit în dreapta. Nimeni. Zic:
– Eu nu te văd!
– Îmi place cămașa ta roșie, zice ea, tot prin telefon.
Deci îmi vedea deja cămașa. Mă gândisem că roșu merge

bine cu alb. Eu însă nu o vedeam.
– Și chelia, adaugă ea.
Zic, măi să fie! Când mă uit în dreapta, o văd pe alee, ieșind

de după o tufă ornamentală. Era cu telefonul la ureche. Îmi
63
face cu mâna în semn că ea era ea. Ținând încă telefonul la

ureche, îi fac și eu semn înapoi că eu eram eu.
Recunosc că am fost impresionat. O blondă bombă cu părul

până pe umeri, strălucitor, cu niște ochi negri ca măslinele
oxidate și un ten mai curat și mai fin chiar decât îl poți
obține în Photoshop. O fustiță până deasupra genuchiului,
largă și plisată, îi permitea o ventilație adecvată la
intimitate și îi dădea un aer de școlăriță. Zău, în realitate
arăta mult mai bine decât în pozele de pe contul ei de
Facebook, ceea ce la femei este un lucru extrem de rar.
M-am ridicat politicos în picioare, ea mi-a întins mâna, iar

eu i-am strâns-o. Am zâmbit. Dar ea a rămas serioasă. Și
atunci am avut primul semn că în ziua aceea urma să se
întâmple ceva ieșit din comun: în momentul în care i-am
simțit palma moale și caldă cuprinzându-mi delicat
degetele, când am strâns-o la rândul meu, am simțit un fior
subit de plăcere și un tresărit suspect la instrumentul de
romantism. Așa ceva nu mi se mai întâmplase de pe
vremea când încă nu băgasem vasele în mașina de spălat.
Emoționat, am invitat-o să ia loc pe bancă.
Numai că de aici a început o altă ciudățenie a acestei

întâlniri neobișnuite.
Și-a scos ochelarii de soare, s-a aplecat spre bancă și a

început să o pipăie cu degetele pe locul pe care urma să se
așeze… Apoi și-a apropiat nasul de speteaza ei și a inspirat
de câteva ori. Pe urmă s-a întors spre mine, și, cu aceeași
față serioasă, zice calm.
– Hai să găsim altă bancă!

– Asta nu e bună? întreb, contrariat.
– Nu e, zice ea.
Și pornim mai departe pe aleea de lângă lac. Am trecut pe

lângă vreo alte trei patru bănci pe care la fel le-a pipăit și
le-a mirost și pe care le-a respins până ce a ales, în sfârșit,
una pe care ne-am așezat. Și, cum era și normal, am
început să vorbim. Fără conversație cu o femeie, ești mort.
Cel puțin până te culci prima dată cu ea. Pentru că la femei
pofta nu vine din cât poți tu să sari cu prăjina sau cât scoți
pe suta de metri, ci din sentimentul de încredere și din
confortul afectiv pe care i-l induci prin cuvintele pe care i le
spui.
– Ești coafeză, zic?
– Da, zice ea, serioasă.
– De mult?
Și de aici începe un scurt episod în care ea îmi povestește

cum a trecut prin școala de coafeze. Profesoara ei din
școala de coafeze, deși o plăcea foarte mult și chiar
încercase să o atragă într-o relație, era egoistă. Ținea părul
tuns în mână, nu îi dădea drumul pe podea ca să vadă
ceilalți cât a tăiat. Și până termina de tuns, nu dădea de loc
drumul la păr din mână după care îl arunca direct la
tomberon și îl amesteca cu hârtii. O egoistă, deși era o
femeie frumoasă. Și până a putut și ea să închirieze un
scaun acolo în salon, a trebuit muncească pentru ea de-a
moaca vreo două luni.
65
Sincer, m-am ciupit de câteva ori ca să îmi dovedesc că

scena aceea era reală și că în ea eram eu. O ascultam pe
femeia asta vorbind despre freze și vopseluri, mă uitam la
broscoii ăia șmecheri care încălecaseră broscuțele în lac și
îmi ziceam, încercând să rămân detașat, că dacă unele
lucruri par de necrezut, asta nu înseamnă că ele nu există.
Numai că dacă ai un strop de viziune și un pic de

pătrundere, ai să vezi cum toate lucrurile din lumea asta,
în cele din urmă, te conduc undeva. Trebuie doar să ai
suficientă răbdare și să le lași să te aducă acolo.
La un moment dat, fără niciun motiv aparent, ea s-a oprit

brusc din vorbit și s-a întors înspre mine. M-a privit în ochi,
și, fără niciun avertisment, și-a pus cu delicatețe mâna
stângă pe chelia mea. Și a început să o mângâie încet.
Brusc, un milion de furnici mi s-au descărcat din creștetul
capului până în vârful degetelor de la picioare și în chiloți
mi-a explodat instrumentul de romantism. L-am simțit cum
se modifică instantaneu, amenințând să scoată nasul pe
sub betelia boxerilor pe care îi purtam pe dedesubt.
Femeia asta avea o mână extraordinar de fină și de
catifelată.
– Ce faci, o întreb șoptit.
– Îmi place chelia ta, zice. E foarte sexi.
Sincer, am fost extrem de surprins. Și nu numai de gestul

ei, care era oricum ieșit din comun, cât de reacția brutală
din pantalonii mei. Nu știam ce să cred. E adevărat, femeia
era frumoasă și avea un corp armonios, dar așa o reacție
sălbatică a instrumentului de romantism nu mai avusesem
din studenție, când mi se scula și de la desenele rupestre.
Zic:
– Hai să ne ridicăm puțin.
Și ne-am plimbat câteva minute pe alei în lumina aceea

dulce a dimineții, aranjându-mi din când în când pantalonii
cu mâna.
– Mă omoară converșii ăstia, zice ea la un moment dat.
Nu am înțeles.
– Cine te omoară?!
– Converșii ăștia pe care i-am cumpărat ieri.
Ca să nu par prost, nu zic nimic. Dar văd că la prima bancă,

după ce o miroase putin, se așează. Își ridică un picior și își
scoate pantoful. Un fel de tenis. Oftează. Se vedea, într-
adevăr, o bășică roșietică pe bontul delicat al piciorului.
– Nu mai pot!
Mi s-a părut momentul potrivit pentru o întorsătură

radicală. Zic, empatic și vicios:
– Ooo… trebuie că doare tare rău. Păi, zău, nu are rost să

te mai chinui așa. Hai, mai bine, să luăm un taxi și să
mergem la mine să bem ceaiul ăla de care vorbeam.
– Chiar așa, zice ea simplu și serioasă, apucându-și gentuța.

Acum deja ne cunoaștem.
Și dacă între timp instrumentul se mai liniștise, în

momentul acela de anticipație desfrânată a luat-o razna
din nou.
67
Când am intrat în casă, s-a oprit puțin pe hol, a adulmecat

aerul și a dat o comandă scurtă:
– Deschide geamurile, te rog!
M-am conformat, iar ea și-a scos converșii și a pășit cu

picioarele goale pe covorul din living.
Zic:
– Merg să fac un duș. Am transpirat ca un rinocer.
Ea dă din cap în semn că era o idee bună. În timp ce făceam

dușul, mă gândeam ca prostul dacă făcusem o afirmație
corectă din punct devedere științific și dacă rinocerii
transpiră.
Când am ieșit din baie ea se așezase deja pe pernele

canapelei, cu picioarele sprijinite pe măsuța de sticlă din
față, îndoindu-și genuchii, iar fustița plisată îi alunecase
peste coapse, dezvelindu-i-le până aproape de chiloți. M-
am gândit să mă așez și eu și am făcut vreo doi pași. Ea se
uită la mine, se uită la pantaloni și spune simplu, cu aceeași
față serioasă cu care venise prima dată în parc:
– Ți s-a sculat?
– Mie?!
– Da, ție, zice ea și arată cu degetul înspre șlițul meu de la

pantaloni.
– Nu, de ce? întreb pierdut.
– Minți, zice ea.

Și, calmă, se trage de pe canapea înspre mine, întinde

brațul și îmi pune palma pe șliț, exact peste instrument.
Apoi zice victorioasă, zâmbind pentru prima oară în ziua
aia: Știam eu. Ți s-a sculat, vezi?
Nu, nu era deloc a bună cu coafeza asta care mă controla

de erecție chiar și înainte de a bea ceaiul. Ce era să mai zic.
Avea dreptate. Apoi continuă calmă, schimbând registrul
lexical:
– Nicio erecție nu trebuie să se piardă, și îmi mângăie

pantalonul în sus și în jos cu podul palmei. E un dar de la
Dumnezeu care trebuie prețuit și folosit, zice.
Vorbea ca din psalmi!
Și, spre uimirea mea, trage în jos de fermoarul de la șliț, îl

deschide, bagă mâna înăuntru, scoate instrumentul de
romantism și, ținându-l în mână ca pe un aliment oarecare,
ridică ochii spre mine și zice:
– Știi ce am pățit odată cu un șmecher?
Dumnezeule! Asta era prea de tot. Trebuia să ascult

amintiri din poziția aceea?
Zice:
– Mă întâlnisem cu el, ne întinsesem pe patul de la hotel

unde se cazase, îmi pusesem capul pe umărul lui și îl
desfăcusem la pantaloni. Îi băgasem mâna înăuntru și i-o
frecam.
Simțeam că mă ia amețeala. Zic, siderat:
– Așa. Și?
69
– Și cum îi țineam eu mâna acolo și îl atingeam, știi ce zice

fraierul?
– Că te iubește, zic eu la nimereală ca să umanizez scena.
Ea țuguie din buze în semn că nu.
– Nooo, continuă ea.
– Dar ce?
– Zice, ca milogul, hai, te rog, suge-mi-o puțin. Te rooog! Și

se milogea ca un cerșetor. Suge-mi-ooo! Suge-mi-ooo
puțiiin. Te rooog!
Mă ciupesc. E în ordine, scena pare reală.
– Și, i-ai supt-o? o întreb.
E a se uită la mine serioasă, cu instrumentul meu de

romantism încă în mână și spune cu dispreț:
– Dar tu ce crezi, că-s vreo tută care face la comandă ce

vrea orice prost?
Părea de bun simț.
– Aha. Deci nu i-ai supt-o.
– Păi nu! Nu îmi spune el mie ce să fac! Mie nu îmi spune

niciun bărbat ce să fac! Înțelegi?
Apoi, după un moment de gândire, adaugă mai

înțelegătoare:
– Poate i-o sugeam dacă nu îmi spunea.
Zic:
– Foarte bine i-ai făcut! După care adaug cu fermitate: Mie

să nu mi-o sugi!
– Nu îmi spui tu mie ce să fac!
Și dă să se apropie de instrumentul de romantism. Numai

că nu o face, așa cum speram, cu gura ci cu nasul. Se
oprește la un centimetru deasupra lui și inspiră. Mă
întreabă:
– Te-ai spălat?
– Păi, nu am făcut duș mai înainte? zic contrariat.
Ea mai inspiră de două trei ori. Ceva nu e în regulă. Dă din

cap și zice.
– Vino să te spăl eu!
Dacă unele lucruri par incredibile, asta nu înseamnă că ele

nu există. Așa cum există moartea subită, la fel există și
șamponul subit. Așa că am mers amândoi în baie cu scopul
declarat ca ea să mă spele pe mine. În baie m-a dezbrăcat
de cămașă și de pantaloni ca pe un copil cuminte ce eram,
a pus hainele împăturite corect pe mașina de spălat rufe,
și-a suflecat mânecile, a luat dușul din perete și șamponul
de pe marginea căzii și de aici am început un exercițiu de
scufundări în care aveam senzația ciudată că, pentru că mă
freca foarte tare cu buretele, începusem să pierd din
greutate. Eram cu totul buimac. Dar, în același timp, exista
un lucru care mă uluia: și anume că pe tot parcursul acestei
proceduri complicate și pe alocuri dureroase de curățire
chimică, instrumentul de romantism mi-a rămas
permanent erect și țeapăn. Mă uitam printre clăbucii de
71
șampon spre buric și nu-mi venea să cred. Așa ceva nu mai

văzusem de pe vremea când băgasem farfuriile în mașina
de spălat vase. Să fi avut oare coafeza asta niște puteri
magice? Să fi fost eu chiar așa un mascul feroce și să nu fi
știut asta până acum?
Numai că lucrurile nu se opresc aici. Se oprește puțin din

săpunit și, ținându-mi instrumentrul de romantism în
mână, se uită la el și strâmbă iar din nas. Zice:
– Dar tu nu te razi?
– Ba da, zic eu printre clăbuci.
Mă răsesem de vreo săptămână și nu mi se părea necesar

să o fac mai des.
Ea dă cu mâna în răspăr peste locul ras din jurul

instrumentului și zice nemulțumită:
– Mmm… nu e bine. O să mă irite.
Pe asta cu iritatul nu o mai auzisem niciodată.
– Nu ai un aparat de ras? mă întreabă.
M-a trecut un fior rece. Un aparat de ras în mâna unei

femei, pe instrumentul meu?! Dumnezeule!
– Ba da, vezi pe policioară, zic.
L-a luat și, cu o dexteritate de neurochirurg, a îndepărtat

tot surplusul acela de păr care credea ea că o să o irite. Ba
mi s-a părut chiar că mi-a făcut și un model de freză. În fine,
mulțumită de opera ei, ridică în cele din urmă ochii spre
mine, zâmbește pentru a doua oară în ziua aceea și zice ca

o coafeză de lux ce era:
– Acum hai!
Și mă ia de mână și mă ajută să ies din cadă.
Ceea ce a urmat pe canapeaua din living după ce am tras

jaluzezele roșii și m-am întins alături de ea m-a făcut să mă
felicit că atunci când îmi pusesem termopan, alesesem
geamuri fonoabsorbante. Adică geamuri prin care tu nu
poți auzi afară și nici cei din afară nu pot auzi înăuntru.
Pentru că, pe cât de pricepută era ca și coafeză, pe atât de
bine s-ar fi descurcat la operă sau la efecte speciale. A
mușcat ca un animal din toate pernele de pe canapea și a
urlat ca victimele dezmembrate în filmele horror. Iar în
timpul ăsta a făcut și niște figuri de gimnastică absolut noi
pentru care a folosit pereții și podeaua. Ce mai, o femeie
jos pălăria.
La un moment dat însă, după ore bune de aerobic din

acesta, se oprește și se întoarce spre mine. Mă privește o
vreme cu un fel de tristețe, dar nu spune nimic. Coafura îi
pare aproape neatinsă. În cele din urmă, zice încet și
serioasă, uitându-se drept în ochii mei:
– Nu-ți plac?
Sunt surprins. Asta era o întrebare cu totul de neînțeles.
– Cum adică să nu îmi placi? Întreb, încercând să respir

normal și ștergându-mi transpirația de pe frunte. Îmi placi
foarte mult.
73
– Păi și atunci de ce nu termini? Eu am terminat de o sută

de ori.
– Așa sunt eu, zic.
– Vrei să o chem pe Stela?
Nu înțeleg la ce se referă.
– Pe care Stela?
– O prietenă de-a mea. Te terminăm împreună.
Și până să ajung eu să mai zic ceva, ea apucă telefonul și

începe să îl butoneze.
– Hei, ce faci? o întreb.
– Vreau să văd dacă e pe Facebook, să îi dau un mesaj.
– Păi, de ce nu îi dai un telefon, zic. E mai simplu.
– Nuu, zice ea, nu pot să vorbesc cu ea la telefon că e surdă.

Trebuie să vadă scrisul.
Când am ieșit cu ea să o conduc la un taxi, trecând pe sub

teii înfloriți de pe aleea dintre blocuri, am respirat
mulțumit mireasma lor amețitoare. Dar ea, cu nasul în
vânt, zice:
– Hai puțin mai repede.
– De ce? Te grăbești?
– Nu, dar vine de undeva un miros de ghenă!

S-a urcat în taxi, i-am achitat taximetristului cursa în avans

și a plecat cu aceeași figură serioasă. M-am uitat după taxi
pînă s-a pierdut printre celelalte mașini.
Eram fericit. Petrecusem o zi extraordinară cu o femeie

extraordinară, iar panica aceea care mă apucase vis-a-vis
de erecții se risipise. Ba dimpotrivă, eram acum tare mându
de mine. Veneam visător pe alee și, când dau colțul
blocului, mă întâlnesc nas în nas cu Costică, Don Juanul
avansat.
– Hei, ce faci omule? îl întreb bucuros.
El nu zice nimic. Are ochii umflați de nesomn. Se uită la

mine într-o dungă. Mă analizează de sus până jos și întârzie
cu privirea pe pantalonii mei. Mă simt puțin ciudat. În cele
din urmă zice:
– Ai pula sculată, nu-i așa?
Mă apucă râsul. Chiar așa era. Zic:
– Da, dar de unde știi?
El râde.
– De la colebil, zice.
– Cum adică de la colebil, întreb eu.
– Păi de la pastilele alea două de colebil pe care le-ai luat

azi dimineață.
– Păi și ce e cu ele? zic. O să mi se scoale de la colebil?
– De la colebil nu, dar de la ce-ai luat tu, da.
75
Ce dracu vrea să zică și prostul ăsta de Costică?
– Ce vrei, mă, să zici? îl întreb enervat.
– Păi, în loc de colebil, tu ai lut din cutia de Cyalis, zice el.
Mă apucă brusc un tremurat bolnăvicios.
– Păi și ce dracu e Cyalis-ul ăsta.
Se uită la mine ca la un prost și râde pe sub mustață.
– Chiar nu știi ce ce Cyalis-ul?
– Habar n-am, zic.
Râde. Se oprește și pe urmă râde din nou. Și râde. În fine,

se oprește și zice:
– E un fel de Viagra. Numai că e de vreo trei ori mai

puternic. Se mai numește și darul lui Dumnezeu!
Dar atunci, de ce îmi trecuse durerea de burtă?!

77
ȚI-AI BĂGAT SEXI?
Tatăl meu e surd

și e abonat la
două canale
porno.
De curând a
împlinit nouăzeci
de ani, iar cei de la cablu i-au făcut cadou o lună de
abonament gratuit la un canal hard core. El le spune „sexi”.
Pare firav, cum stă el lungit toată ziua în pat, dar, sincer, eu
cred că mai are vână în el pentru încă un canal sau două.
Lucrul ăsta îmi dă mari speranțe pentru că, dacă treburile
astea se moștenesc din tată în fiu, înseamnă că și eu am un
viitor strălucit în televiziune. Singurul lucru care nu e
tocmai în regulă în povestea asta e că, surd fiind, ca să audă
cât de cât cine și ce geme pe ecran, trebuie să dea
televizorul foarte tare, iar asta, la miezul nopții, umple
toată scara de bloc de gemete și țipete. Iar mai apoi, când
eu trec ziua printre babele de pe băncile din fața blocului,
mi se pare că toate se opresc o vreme din semințe și se uită
lung în urma mea.
Eu însă nu am nevoie, deocamdată, de canale din astea, așa

că abonamentul meu la cablu e ceva mai ieftin și asta îmi
permite, atunci când este cazul, să economisesc bani de
alune si de un demisec pe care îl țin mereu în frigider. Eu
nu consum alcool, dar se mai întâmplă câteodată să se

încumete câte o doamnă aventuroasă până în cartierul în
care locuiesc eu și atunci am avantajul că vinul e deja rece,
iar eu nu trebuie să mai cobor la magazinul din colț după
alune. Doar le scot din modululsuspendat din bucătărie și
le pun pe o farfurioară, la capătul patului. Ne servim
amândoi până rămânem doar în chiloți, după care alunele
devin mai puțin interesante, și atunci trecem pe cablu.
Desigur, un cablu mai scurt și mai gros pe care nu vine nici
BBC-ul, nici Antena 3, ci doar un program interactiv de joc
în doi.
Deși nu sunt un tip religios, mă minunez uneori de cum mă

răsplătește Dumnezeu pentru puținele fapte bune pe care
le-am comis în viața mea. Cunoscusem cu ceva vreme
înainte, pe Facebook, o doctoriță care ar fi vindecat
bolnavii mai repede dacă se dezbrăca de la brâu în sus
decât dacă le dădea cefalosporine. Ce vreau să spun e că
avea niște țâțe mari și ferme, cu sfârcurile obraznice în sus,
strânse una în alta, mereu fierbinți și tari, exact ca siliconul
din care se fac manechinele de probă pentru testele de
mașini. Nu că de la brâu în jos ar fi arătat altfel. Era, de
altfel, prima româncă la care văzusem, pe viu, un cur de
negresă. Da da, exact așa era curul ei. Perfect rotund.
Bucile, ca doi pepeni mari și umflați spre înapoi. Și mai era
și de o delicatețe de necrezut. Gleznele îi erau atât de
subțiri, încât îmi era frică că o să își rupă picioarele când am
văzut-o prima dată în sandale cu toc.
Numai că în pat era un animal.
Într-una din zile, după ce nu ne mai văzusem vreo câteva

săptămâni, îmi dă telefon.
79
– Ce faci, drogule? mă întreabă cu vocea ei subțire de fetiță

râzgâiată.
Așa imi spunea ea, drogule. Cum că îi dădusem dependență

adică. Adevărul e că, medic fiind, trebuie că înțelegea
cuvântul ăsta mai bine decât mine.
– Păi, mă bâlbâi eu, ce să fac? Mai nimic.
Ceea ce era perfect adevărat. Ea însă e o femeie practică și

are un plan. Zice:
– Vin pe la tine astăzi. Vrei?
Ne mai întâlnisem o dată la ea și știam ce însemna asta.

Trebuia adică să îmi fac socoteala ce aveam de făcut în
zilele următoare pentru că după plecarea ei urma să am
nevoie de câteva zile de repaos la pat. Poate chiar și un pic
de mecano-terapie pentru a reînvăța mersul.
La urma urmei, deși în pat zbiera ca un animal, era singura

negresă pe care o cunoșteam. Iar în viață trebuie să știi să
recunoști și să apreciezi valoarea unicatelor, să le ții în
preajma ta și să te bucuri de ele. Și cum eu, în general, nu
am niciun program, zic:
– Vino, da, vreau.
Și încep imediat să vizualizez scene cu ea, cu curul și cu

buzele ei.
– Dacă ajung pe la cinci, e bine? întreabă ea, alintată.
Mie, practic, îmi este indiferent la ce oră ajunge o femeie

la mine. Vinul e la frigider, alunele sunt în dulăpiorul din
bucătărie și de când m-a lovit damblaua asta cu spălatul,
din care nu mai pot să mă opresc, cearşafurile mele miros

mereu a Cocolino.
– E foarte bine. Poți să ajungi chiar și mai devreme, zic, cu

gândul la felul în care știa ea să facă anumite lucruri care
îmi dădeau tremurături.
– Bine, încerc, zice ea.
Și chiar când credeam că închide, adaugă, răzgâiată:
– Dar să știi că astăzi nu ți-o sug.
Mi s-a părut că nu am înțeles bine. M-a luat un fel de

panică, pentru că eu nu managerizez deloc corect veștile
proaste.
– Păi, de ce să nu o sugi? întreb cu un ușor tremurat în voce.
– Nu pot.
– Păi, cum nu poți?
– Pe cuvânt, nu pot. Mi-am schimbat aparatul!
Și-a schimbat aparatul?! Femeia asta avea aparate în ea pe

care și le schimba?
– Ce aparat? întreb nervos.
Ea e un pic dezamăgită de faptul că nu știu la ce aparat se

referă. Zice cu un început de reproș:
– Aparatul meu dentar, drogule. Nu îl mai știi? M-ai uitat

deja?
Ah, așa era. Purta un aparat din acela de îndreptat dinții, și

sus și jos. Un fel de sârmă de oțel care forța dinții să stea
81
drepți. Totuși, sunt atâtea femei în lumea asta cu tot felul

de aparate care totuși o sug fără să se plângă.
– Păi, și care e problema? Nu înțeleg. Cu ce te incomodează

aparatul?
– L-a strâns ortodontul foarte tare și mă doare, zice ea. Mă

doare când deschid gura, înțelegi?
Am stat puțin să mă gândesc. Am o iluminare și o întreb, cu

o urmă de speranță în glas:
– Păi, și mâncarea cum o mănânci?
– O rup în bucățele, o bag printre dinți și o mestec fără să

deschid gura, ziceea ea serioasă, ca la un curs de nutriție
sănătoasă.
Chestia asta mi-a dat un frison. Nu, așa nu voiam. Decât în

bucățele și împinsă printre dinți, mai bine fără. Dar, pentru
că până și din cele mai negre situații un bărbat cu gândire
panoramică trebuie să extragă o parte bună, m-am gândit
că în felul ăsta, dacă nu deschide gura prea mult, nici n-o
să mai poată să strige în halul în care o făcuse data trecută.
Pentru că taică-miu, deși e surd, dacă urli prin casă
exagerat, poate face totuși diferența. Iar de la camera lui
până la dormitorul meu nu e decât un hol de un metru
jumate.
Până la urmă, aparatul putea fi privit și ca un câștig.
– Bine draga mea, zic împăcat, cu gândul la curul ei de

negresă. Atunci, pe la cinci.
***
Chiar și înainte de o partidă de amor de comun acord

stabilită, există un protocol prin care te prefaci că nu știi
despre ce este vorba. Adică stai cu doamna în bucătărie și
bei o cafea, protocolar de parcă ea ar fi poștărița care
tocmai ți-a adus o recomandată pentru care trebuie să
semezi. Între timp, ea îți povestește despre ce nebunii a
mai făcut pisica ei prin casă, pe unde s-a mai suit, ce a mai
dărâmat, e a mai spus. Cum că adică era să spargă vaza de
cristal sau s-a ascuns sub pat, de i-a stat inima în loc de frică
că n-o mai găsea.
În timpul ăsta, în dormitor, masa ginecologică e prevăzută

cu tot ce trebuie, inclusiv alune, șervețele umede și săruri
de revenire.
Dar așa e protocolul. Mai întâi vorbești puțin despre pisici.
Totuși, oricât de paradoxal ar părea, acesta este de fapt

semnul cel mai bun că lucrurile se desfășoară așa cum
trebuie.
Intrăm în bucătărie, ea se așează pe unul din scaune și pun

de o cafea.
– E așa de cald afară, zice ea și își face vânt cu mâna.
Are pe ea o rochie mulată și lungă princare i se profilează

exact curul perfect de negresă.
E momentul să scot vinul din frigider. Răscolesc bucătăria

până găsesc un tirbușon și mă așez și eu la masă. După cinci
minute de încercări nereușite, dopul pocnește, iese afară și
ăsta e un motiv foarte bun pentru ca ea să aplaude de
parcă reușisem o aselenizare dificilă. Îi torn în pahar.
83
– Tu tot nu bei? mă întreabă.
Femeilor le pasă foarte mult de ce cred bărbații despre ele.

Mult mai mult decât de ce cred femeile. Și de aceea, rareori
ai să vezi o femeie bând alcool de una singură în fața unui
bărbat pentru că gândul că ar putea fi fi considerată bețivă
o îngrozește mult mai tare decât gândul că poate fi
considerată curvă. Prin urmare, îmi torn și eu un strop ca
să nu o las singură și sunt foarte atent să văd cât poate să
deschidă când duce paharul la gură.
Doar că de la un pahar cu vin nu poți să îți dai prea bine

seama.
– Știi ce a făcut nebuna asta de Melpomena săptămâna

trecută? mă întreabă ea după ce soarbe din pahar și îl așază
la loc pe masă.
Melpomena e pisica ei, aia care se tot învârtea în pat când

fusesem prima dată la ea și stăpână-sa striga ca din gură de
șarpe. Probabil credea că o chinui și de aceea tot trecea
dintr-o parte în alta a patului, peste curul meu, în semn de
solidaritate cu ea, să îi arate că era alături de ea.
– Ce a făcut, dragă? întreb, cu un aer sincer preocupat.
– Trei pisoi, zice ea entuziastă. Știi ce frumoși sunt?

Grozavi, pe cuvânt! zice, bucuroasă ca un copil, și îmi arată
cu mâinile cât de mici sunt pisoii.
Melpomena a făcut trei pisoi?! Și ce treabă aveam eu cu

Melpomena și cu pisoii ei?
– Ce drăguț! zic.
– Să vii odată să îi vezi! Sunt dulci, dulci te tot, zice ea ca o

fetiță care vorbea despre păpuși.
Să mă duc să îi văd pisoii? Femeia asta trebuie că avea o

părere tare proastă despre mine. Am înnebunit? Aveam eu
față de om care se duce la o femeie acasă ca să îi vadă
pisoii?
– Am să vin, precis, zic.
Și, hotărât să scurtez protocolul, zic:
– Și zici că ortodontul ăsta nou ți-a strâns sârma prea tare?
Ea mai bea o dată din pahar și zice plângăcioasă:
– Da, mă, și mă doare îngrozitor când deschid gura. Mi se

împrăștie durerea în toată fața, mai ales aici jos, în
buccinatori.
Ăștia sunt mușchii mestecatului, de pe mandibulă.
– Păi, și de ce l-ai lăsat să ți-l strângă așa de tare? Nu puteai

să-i zici și tu să ți-l lase mai moale? zic eu, simțind că îl urăsc
pe dobitocul ăla de ortodont.
– Așa trebuie, drogule. O dată pe lună ți-l strânge. Și câteva

zile te doare, până se obișnuiesc dinții.
Apoi, după ce bea paharul pînă la fund și îl pune pe masă,

adaugă râzând, insinuant:
– Dar lasă că până vii tu să îmi vezi pisoii, îmi trece!
Și când să dau și eu să zâmbesc, dintr-o dată toată casa se

umple de gemete îngrozitoare. De parcă o femeie urma să
fie omorâtă cu un instrument dureros.
85
Ea s-a speriat și a rămas nemișcată.
– Ce e? Ce se aude? întreabă derutată și îngrijorată,

uitându-se în spre cămară, de parcă aveam pe cineva
încuiat acolo.
– Nimic, zic eu calm. Taică-miu a dat drumul la televizor.
Apoi, mă ridic, iau sticla și paharele cu mine și zic:
– Hai să mergem în dormitor.
Dumnezeu a înzestrat unele femei cu o șmecherie care îl

face pe orice pulă bleagă să se creadă un armăsar pe lângă
care Terente e un mic copil.
Există adică femei atât de excitabile încât numai dacă le

atingi cu un deget pe țâță încep să geamă, să se ude și să
se înmoaie de parcă ar fi avut deja trei orgasme. Tu,
desigur, nu ai niciun merit în treaba asta, altul decât de a
te afla acolo, dar reacția asta a lor te poate face cu ușurință
să crezi că ești vreun irezistibil în urma căruia vin
ambulanțe ca să culeagă femeile căzute. Femei delicate ca
niște instrumente muzicale: cum le atingi puțin, cum încep
să vibreze și să scoată tot felul de sunete din acestea de
dormitor.
Așa era și ea. Habar nu am de ce, dar începea să

gângurească și numai dacă mă apropiam de ea la mai puţin
de un pas. După ce și-a dat jos rochia de pe ea și a rămas
cu curul de negresă la vedere și cu sânii ăia fabuloși ca două
jumătăți de pepene galben cu câte o cireașă în vârful lor,
am încetat să mai gândesc logic. Ultima frază de-a ei pe
care mi-o amintesc în întregime, în timp ce ea era cu capul
pe jumatate astupată sub pernă a fost: Mmm… cearşaful

tău miroase a Cocolino, știi?
După care, a început să geamă.
Din ce în ce mai tare.
Din ce în ce mai tare.
Mai tare.
Mai tare.
Până când gemea și striga atât de tare, încât acoperea

televizorul lui taică-miu. Îşi pierduse adică orice control. Și
printre gemete, striga cât o țineau plămânii și cuvinte de
încurajare de genul:
– Mai vreau, daaa… Mai adâânc!… Mai tareeee!
Deja e prea mult. Cum stau deasupra ei, îi șoptesc în

ureche:
– Mai încet!
Dar ea e posedată. Repetă după mine, urlând:
– Mai înceeet!
Îi zic iar, direct în ureche:
– Nu mai striga!
Iar ea, din lumea ei, repetă și mai tare, dusă:
– Nu mai strigaaaaa!
87
Pare deja un sindrom. N-am ce să-i fac. O las să facă ce vrea

ea.
În fine, la plecare, după ce și-a aranjat cu atenție părul în

oglindă vreun sfert de oră, îmi zâmbește dulce și întinde
gura să i-o sărut. În felul ei, e tare drăgălașă. Se alintă
mereu. Deschide ușa și, din prag, se mai întoarce o dată și
îmi zice zâmbind:
– Nu uita să vii să îmi vezi pisoii! Să mă suni, drogule. Da?
– Te sun, te sun, o asigur, privind-o cum coboară pe scări.
Iar ea dispare balansându-și încoace și încolo, ca într-un joc

de fetiță, gentuța galbenă care îi atârna pe umăr pe un lanț
argintiu.
M-am întors în apartament ca după o probă olimpică de

atletism. Trebuia să mă întind și să înghit niște glucoză. Dau
să intru în dormitor, când îl aud pe taică-miu că mă strigă
din camera lui. Mă opresc pe holul de un metru jumate
dintre ușa mea și ușa lui și ezit. Poate e mai bine să mă fac
că nu l-am auzit? Să intru în camera mea și să îmi văd de
treabă? Dar dacă are totuși nevoie de ceva? Sau poate îi
este rău? Nu pot. Deschid ușa și intru la el.
– Ce e? zic.
El e în pat, cu televizorul stins. Se uită la mine cu un soi de

curiozitate dar nu zice nimic.
– Ce e? repet mai tare, gândindu-mă că nu a auzit.

În fine, se hotărăște să vorbească. Se așează mai bine pe

perne și, arătând cu degeteul spre televizor, zice cu o urmă
de frustrare în glas:
– Tu ce canal ai?
– Cum adică ce canal am?
– Mi s-a părut că ţi-ai băgat și tu.
– Ce să îmi bag, tată?
– Ei, lasă zice el dând din mână dezamăgit. Nimic. Adu-mi

și mie salata aia din frigider!
89
O PROFESOARĂ APROAPE MORTALĂ
Nicio fantezie sexuală a

unui bărbat normal nu
e completă fără o
profesoară aplecată
peste catedră, cu
picioarele ușor
depărtate. Din motive
obscure pe care nu le
înțeleg, un film cu o
profesoară într-o fustă
mulată care se fâțâie în fața clasei scriind pe tablă tot felul
de formule abstracte, produce mai multe erecții decât unul
cu fete de la șosea. Iar când o profesoară din asta se așază
sfidătoare pe catedră, picior peste picior, cu fața spre clasă,
ca bărbat, înțelegi instantaneu cum se naște și ce înseamnă
o doină de jale.
Acum, mi se pare potrivit să spun că pe mine, când m-am

născut, nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu femeie sau
bărbat. Și bărbat fiind am ajuns să fac lucruri din astea.
Locuiam într-o garsonieră de care eram foarte mândru că

reușisem să o dărâm și să o fac să arate ca o grădină de
vară. Spărsesem adică vreo doi pereți care mă enervau,
dărâmasem un coș de fum care îmi stătea în cale și
mutasem bucătăria pe hol. Rămăsese adică o singură
91
încăpere lungă, de la un capăt la altul în care eu și cei trei

motani siamezi ai mei, Petrică, Gigi și Cornel, ne dedam
împreună unor plăceri nevinovate. Un amic care își
terminase de curând tratamentul cu benzodiazepine
psihotrope îmi împrumutase ”Critica rațiunii pure” a lui
Immanuel Kant, iar afacerile îmi mergeau strună. Lungit pe
canapeaua mea din grădina de vară de la etajul patru
lecturam pe îndelete cel mai criptic și inutil filosof german
în timp ce motanii se odihneau tranchilizați și sătui pe
tastatură sau pe monitor. Un dolce far niente pe un covor
de Buhara în asfințituri fermecate. Ce altceva puteam oare
să îmi mai doresc?!
Totuși, aveam fantezia asta cu profesoarele care, din când

în când, nu îmi dădea pace.
Și, deși poate părea fără legătură, trebuie să mărturisesc că

eu nu am fost niciodată vreun atlet, vreun solid sau vreun
musculos. Alergatul, săritul, aruncarea cu suliţa, cu
ciocanul sau cu alte obiecte care pot să-ți spargă capul sau
să te schilodească pe viață mi se par interesante doar când
le văd la televizor, din fotoliu. Însă în lumina a ceea ce urma
să mi se întâmple îmi dau seama că nu ar fi fost deloc rău
să fi făcut, la vremea potrivită, mai multe tracțiuni în brațe
și flotări. Pentru că nu știi niciodată când o tracțiune în plus
îți poate salva viața.
Se întâmplase ca într-o seară de vară, când toată lumea

ieșea la plimbare în bluzițe vaporoase și fustițe largi fără
chiloței pe dedesubt, să aud un ciocănit la ușă. L-am lăsta
din mână pe Kant, din care nu pricepeam absolut nimic, și
m-am dus să deschid. Bineînțeles că pisoii au ajuns înaintea

mea la ușă, dar asta nu e decât o observație de atmosferă.
Și când deschid ușa, ce să văd: în lumina chioară a becului
de pe hol văd trei tinere machiate și aranjate, cu sclipici pe
obraji, toate numai zâmbete!
Cam urâțele, ce-i drept, dar orice om devine frumos dacă

te uiți suficient de mult la el. Surprins de așa vizită și în
același timp bucuros că mă scăpaseră de teroristul ăla
german, vorbesc de Kant, le invit înăuntru într-o chicoteală
generală.
– Bună seara, dom’ profesor, bună seara, bună seara…
Nu, nu eram eu vreaun Brad Pitt să îmi bată din senin la ușă
batalioane de femei dezbrăcate. De fapt două dintre ele
erau niște cunoștințe cu care, ocazional, mă mai vizitam. Pe
una dintre ele însă nu o știam. Le invit, evident, înăuntru,
desfac repede scaunele pliante pe care le foloseam la
pescuit și dintr-o dată, dintr-o sală de lectură cu filosofi
germani, grădina mea de vară se transformă într-o cafenea
cu trei femei și un bărbat roată în jurul unei măsuțe scunde.
– Ea e Amanda, îmi zice Anca, una din fetele pe care le

cunoșteam. E verișoara mea de la Constanța.
Îi strâng mâna Amandei și dau din cap. Ea zâmbește.
– E și ea profesoară, ca și tine, mai zice ea. Doar că ea predă

sport.
Și râdem toți ca proștii de parcă asta ar fi fost o glumă bună.
Dar adevărul e că am tresărit. Și că din clipa aceea am

început să mă uit la ea cu mai multă atenție. Era, care va să
93
zică, profesoară. Și, chiar mai mult decât atât, purta pe ea

o fustiță care îi contura șoldurile și fundul exact ca la
profesoarele din fanteziile mele. Avea picioare lungi, iar de
jos, de la călcâi, îi pornea linia perfect unduită a pulpei care
se termina sub genuchii ei mici. Ah, mă dau în vânt după
femeile cu genuchi mici. Dintr-o dată, trebuie să recunosc,
interesul meu pentru seara aceea a crescut brusc și mintea
mi-a luat-o razna. Le servisem cu o cafea și niște suc de
mere verzi, fiecare își luase câte un motan în brațe pe care
îl mângâia acum cu mișcări delicate și făceam conversație,
spuneam bancuri tâmpite și bârfe de provinciali. În timpul
acesta, eu o luasem însă pe profesoară în minte și o
manipulam în pozițiile mele favorite punând-o să facă cele
mai rușinoase treburi. Ce mai, era o seară tare reușită.
Grozavă. Fetele se simțeau bine, râdeau de se prăpădeau,
frecau pisoii, iar eu îmi vedeam în continuare de treabă cu
doamna Amanda, profesoară de sport într-o gimnastică pe
care doar în fantezii pot să o fac. Ba la un moment dat, luați
pe sus de un entuziasm nesănătos, chiar am început cu toții
să dansăm acolo în grădină de vară. De parcă ne penetrase
un virus comic care ne dădea mâncărimi și ne făcea să ne
zbenguim și să sărim în sus fără niciun motiv pe un fond de
muzică cretină.
Însă adevărul este că, în orice moment, trebuie să fii foarte

atent cu propriile tale fantezii!
La un moment dat, cineva a zis că e târziu și am hotărât de

comun acord că era momentul să încheiem seara și toată
lumea să meargă pe la casele lor. Fetele s-au dus la baie, s-
au aranjat, s-au pieptănat și-au luat gentuțele, au pupat
pisoii și, după toate drăgălășeniile care se spun în astfel de

situații, s-au îndreptat spre ușă.
Doar că din toată această mișcare terminală lipsea cineva:

doamna pofesoară de sport nu se mișcase de pe scaun nici
măcar un centimetru. Și nici nu părea că ar avea de gând să
o facă. Se uita detașată la celelalte două fete cum se
îndreptau spre ușă și era atât de relaxată șezând picior
peste picior în scaunul de pescuit de parcă ea acolo ar fi
locuit de când lumea.
– Amanda, nu vii? o întreabă Anca din ușă.
– Mai stau puțin. Vreau să vorbesc ceva cu dom’ profesor,

zice ea, calmă.
Dom’ profesor eram eu. Mai voia so vorbească ceva cu

mine?! M-a trecut un fior pe șira spinării.
Numai că de aici încolo mă năpădește o ceață care îmi

astupă mintea și îmi adaugă marmeladă în memorie.
Pentru că de aici a început cu adevărat fantezia. Dar nu
fantezia mea, ci fantezia ei. Îmi mai amintesc că fustița a
aruncat-o pe covor, unde a rămas până când mi-am pierdut
cunoștința. Doamna Amanda, profesoară de sport, fără
prea multe menajamente, m-a luat, cum s-ar spune, la
futut! Nu, nu așa cum știam eu. Și nu, nu așa cum îmi
imaginasem eu. Ci așa cum știa ea. Și cum iși imaginase ea.
Din lectura mea medicală de până atunci mai auzisem de
penis captivus, dar eu întreceam acum toate precedentele
din literatura de specialitate pentru că în mâinile doamnei
profesoare devenisem un homo captivus. Avea o putere
ieșită din comun. După ce s-a lungit pe spate pe canapea,
iar eu am încălecat-o, a început să mă strângă cu braţele în
95
așa hal încât nu numai că începuse să mă doară foarte tare

gâtul şi omoplaţii, dar nici nu mai puteam să mă mişc.
Deloc. Și nu numai că mă gândeam cu groază la ce bătăi mi-
ar trage dacă ar fi fost nevasta mea dar mă și asfixiam în
timpul ăsta. M-a luat o panică ca de om care se îneacă. Îşi
făcuse roată braţele în jurul meu şi mă controla complet.
Un bărbat în astfel de momente trebuie să facă anumite
mișcări. Ei bine, cu cât mă zbăteam eu mai tare să scap, cu
atât mă apăsa ea mai puternic peste ea și mă ținea mai
strâns. Abia mai respiram și asta m-a speriat cumplit pentru
că eu urăsc să mor așa, pe nepusă masă. Ca om mort am
dreptul la un pic de demnitate și m-ar fi îndurerat nespus
să știu că am murit în curul gol. Între timp, după ce mă
cuprinsese cu picioarele în jurul trupului, intrase într-un fel
de spasm ritmic iar din spasmul ăsta mă dădea repetat cu
capul de speteaza canapelei, iar speteaza se dădea la
rândul ei de pervazul ferestrei și făcea o gălăgie groaznică.
Deși nu părea la prima vedere, femeia aceasta avea o
putere de luptător de sumo și o metodă cu totul
individuală. La un moment dat am simțit că mă ia un fel de
leșin. Îmi pierdusem cu totul orientarea spațială. Mă
învârtea prin aer cum voia ea. Nu mai știam adică dacă sunt
deasupra sau dedesubt, dacă sunt în picioare sau culcat,
dacă dorm sau dacă tocmai fut o femeie.
Mai trecusem în viață prin situații periculoase dar asta era

gravă de tot.
Totuși, sunt un tip norocos! La un moment dat pe Amanda

a apucat-o un tremurat ciudat, de parcă o luaseră niște
friguri. Tremura din tot corpul. Treaba asta a ţinut-o câteva
secunde bune. Tremura și zicea ceva printre dinți, dar nu
înțelegeam nimic. Se încoradase foarte tare, mă strângea

de mă albăstrisem iar apoi, într-un moment de maxim, a
țipat ceva, tare, tare, nu am înţeles ce, şi, brusc, s-a înmuiat
ca o cârpă. Chiar așa: s-a înmuiat ca o cârpă și a rămas sub
mine ca o păpuşă de câlţi.
Am leșinat.
Când m-am trezit, eram singur. În urma Amandei

rămăsesem eu și speteaza canapelei ieșită din cuie. M-am
ridicat în fund pe canapea încercând să mă reobișnuiesc cu
propria mea casă. Immanuel Kant era căzut pe podea. Mă
dureau toate oasele și mi-era foarte sete. Stăteam ca
prostul cu capul lăsat într-o parte, cu privirea în gol,
înconjurat de trei motani și mă gândeam la fantezia mea cu
profesoare.
L-am luat pe Kant de pe jos. L-am înjurat de mamă și de

popor, l-am pus pe raft și, cu ultimile puteri, înainte de a
mă prăbuși din nou și a adormi pe canapea, mi-am promis
că de mâine o să merg zilnic la sală să fac tracțiuni și flotări.
Așa nu se mai putea!
97
YOU FIRST
Am fost într-o vreme înscris

pe un site de matrimoniale
care, așa cum e și normal,
colcăia de orgasme în
așteptare și de marșuri
nupțiale mereu amânate și
pe care, în momentele mele
de restriște personală, mai
intram în speranța că miracolele nu sunt vorbe goale, ci că
se pot chiar întâmpla în realitate. Că adică, după cum se
înțelege, puteam să îmi găsesc o parteneră care să se simtă
bine în compania mea și în compania căreia să mă simt și
eu un om normal. Și, adică, împreună să facem o treabă
bună.
Poate că dacă în facultate nu aș fi avut un prieten de un

rafinament lingvistic ieșit din comun și de o inteligență
încântătoare, treaba asta cu matrimonialele mi-ar fi ieșit
mai bine. Băiatul ăsta, când ne apucam să bem un vin
împreună și începea să istorisească vreo povestioară, era o
adevărată poezie. În gura lui, limba română te electriza și
te încânta. Și, pentru că nu eram genul lui, mă simțeam în
siguranță alături de el pentru că el era un homosexual cu
gusturi evoluate iar eu, fiind doar un zănatec anonim, nu
intram în atenția lui. Așa că mergeam din când în când pe
la demisolul ăla friguros unde stătea el în gazdă și băteam
99
câmpii seri întregi despre poezie, cărți, filme, oameni și tot

felul de alte prostii din astea schizoide. Iar când făceam
lucrul ăsta acolo la el, eram de fiecare dată trei: el, eu și
Leonard Cohen care se smiorcăia dintr-un casetofon gâjâit.
Noi vorbeam, ne îmbătam de vin și cuvinte, iar Cohen
acesta de care vorbesc își vedea de treabă în casetofon,
înainte și înapoi, după cum se termina caseta. Se făcea
târziu în noapte, ieșeau stelele pe cer, se opreau tramvaiele
și se închideau cârciumile, și, în timpul acesta, pe nesimțite,
Cohen, scâncind existențialist în fundal, devenea parte a
științei mele de a înțelege viața și a poftei mele de a vorbi.
De aceea când m-am înscris pe site-ul de matrimoniale și

am completat rubrica cu ”Ce fel de muzică preferi” l-am
trecut, firesc, pe Leonard Cohen la favoriți.
Doar că, din motive și în circumstanțe pe care nu le cunosc,

se pare că eu nu am fost singurul pe care Cohen l-a
impresionat. Și spun asta pentru că în una din zile mă
trezesc cu un mesaj de admirație de la o domnișoară care
era pur și simplu entuziasmată de potrivirea aceasta. Cum
că adică și ei îi plăcea foarte, foarte, foarte mult cântărețul
acesta și, insinua ea oarecum elitist, doar o minoritate de
inițiați erau aceia care îl înțelegeau și prețuiau. Decurgea
de aici că noi aveam unele lucruri în comun și că nu ar fi
deloc lipsit de rost să încercăm să ne cunoaștem.
Trebuie să fii într-un stadiu terminal avansat ca să nu

reacționezi când te apelează o domnișoară blondă care
crede că ai ceva în comun cu ea. Drept pentru care am
intrat în trepidație și m-am dus la profilul ei să văd care era
treaba. Cum bărbaților dragostea le intră pe ochi,

bineînțeles că m-am uitat înainte de toate la poze. Hmm…
Erau două. Una era cu ea într-un lan de floarea soarelui. În
a doua apărea o femeie blondă cu părul până pe umeri, în
inele, cu un piept plin, cu o figură plăcută și cu o fustă lungă
până la sandale. La poza cu floarea soarelui trebuie să
recunosc că am avut un scurt moment de dificultate până
mi-am dat seama care era ea dintre sutele de măciulii
înflorite. Părea în regulă. Atrăgătoare. Dar ceea ce părea cu
adevărat amețitor, era vârsta ei, care pe mine, deși mă
făcea să par matusalemic, în același timp mă întărâta.
Douăzeci și șase de ani. Mi-am spus că, dacă ea m-a apelat
și era entuziastă, ba mai și credea că avem ceva în comun,
la urma urmei era obligația mea cavalerească să o ajut să
ne cunoaștem.
Așa că m-am dus la computer și i-am alcătuit un mesaj care

merita mai degrabă preluat de manualele școlare decât de
un site de matrimoniale. Mi-am zis că o dau gata!
Și chiar așa s-a și întâmplat. După un schimb rapid și intens

de mesaje, am convins-o adică să vină la mine din orășelul
ei din sud să îl ascultăm împreună pe Leonard Cohen. Ce
mai, am dat-o gata!
În primă fază!
Iar prima fază a ținut până în autogară pentru că din

autogară a început faza a doua. În faza a doua, autobuzul
cu care trebuia să ajungă ea, trăsese deja la peron, se
101
deschiseseră ușile și din el coborau acum pasageri cu

sarsanale mari și păsări vii, bărbați obosiți și femei brunete.
Vreau să spun, nicio blondă cu părul făcut inelușe.
Coborâse deja toată lumea iar eu, din ce în ce mai alarmat,
uitându-mă cu atâta atenție la fiecare femeie, cred că
păream deja suspect gardianului care patrula pe peron cu
cascheta dată neregulamentar pe ceafă și cu pistolul
atârnându-i aiurea la brâu.
La sfârșit, după ce toată lumea plecase în treaba ei, pe

peron am mai rămas eu și o femeie mică și slăbănoagă,
brunetă și tunsă scurt, cocoșată sub un rucsac kaki și cu
niște bocanci negri și băiețoși în picioare, care păreau
nepotriviți cu anotimpul. Mă uitam la ea. Se uita și ea la
mine. Pe urmă mă uitam în altă parte și se uita și ea în altă
parte. Însă eu am făcut armata la cercetași și, pe deasupra,
am și citit o carte despre cum să citești și să interpretezi
limbajul corporal.
Și mi s-au înmuiat picioarele.
Mi-am dat seama că ea era.
Mărturisesc că am avut o lungă perioadă în viața mea în

care nu mi-au plăcut blondele. Toate mi se păreau palide și
astă mă făcea să cred că sunt bolnave de colecist. Nu
suport colecistul pentru că tata ne-a înnebunit pe toți cu
colecistul lui! Pentru mine, toate blondele aveau și lipsă de
calciu în oase și din cauza asta trebuia să mă concentrez să
umblu cu ele cu grijă, de parcă s-ar fi putut fractura și
fărâmița sub mine. Brunetele mi se păreau, în schimb,
foarte sănătoase și puteam să le manipulez fără să le
pricinuiesc nici o neplăcere. Doar că la un moment nivelul

de trai din țară a crescut brusc și rezultatul a fost că toate
blondele s-au însănătoșit. Nu mai aveau probleme nici cu
bila, nici cu osteoporoza, ba dimpotrivă, mi se păreau
sănătoase tun. Iar eu acum în autogară așteptam o blondă
cu părul inelat și lăsat desfăcut pe umeri. Și ce primesc în
loc? O brunetă sfrijită, tunsă scurt și îmbrăcată băiețește?!
Mi s-a părut un ghinion dureros, iar rucsacul din spatele ei

m-a îngrijorat pentru că era un semn de ședere
îndelungată.
În fine, după câteva momente de ezitare dureroasă mi-m

zis că, la urma urmei, trebuia să respect legile ospeției. Mi-
am adus aminte că existau popoare care îți dădeau și
nevasta să te culci cu ea, dacă le erai oaspete, deși, sincer,
nu sunt sigur că acesta era întotdeauna un avantaj pentru
musafir, așa că m-am îndreptat puțin de spate, mi-am supt
burta ca să par mai suplu, m-am dus spre ea și, zâmbind, i-
am întins mâna
– Tu trebuie să fii Luminița, zic.
– Da, zice ea scâncind și îmi întinde mâna.
I-am strâns mâna. Era moale ca puful puilor de o zi și mică

cât un biscuit. M-am simțit brusc foarte responsabil. Zic:
– Dă să duc eu rucsacul ăsta!
Dar ea se ferește, ca și cum aș fi vrut să i-l iau cu forța din

spinare, și zice:
– Nu, lasă că îl duc eu. Sunt obișnuită.
103
– Câte kilograme ai? o întreb din senin.
– Patruzeci și două, răspunde ea instantaneu, de parcă

tocmai aștepta întrebarea aceasta.
În clipa în care mi-a spus greutatea am simțit o amețeală

nefirească. Eu am o sută patru. O sută patru împărțit la
patruzeci și doi fac 2,476. Puteam eu oare să mă culc cu o
femeie de 2,476 ori mai ușoară decât mine? Vreau să spun,
fără să îi cauzez un politraumatism care să o îndreptățească
pe urmă la un certificat medico-legal cu care să mă
incrimineze? Nu știu. Zău, eram, care va să zică, într-o
situație foarte delicată cum nu mai fusesem vreodată. Am
ajuns în afara autogării unde parcasem mașina, am ajutat-
o cu rucsacul, am urcat și, îngândurat, dar în același timp
întărâtat de toată situația asta nefirească, am plecat spre
apartamentul închiriat de câteva luni în unul din cartierele
selecte ale orașului, care mă usca de bani.
Pe vremea când era blondă și semăna cu o zeiță rătăcind

prin lanuri de floarea soarelui, mă pregătisem serios.
Cumpărasem adică tot felul de delicatese de la Auchan,
inclusiv lumânărele din acelea roșii în cutiuțe de aluminiu
cu care să decorez masa pentru cina din living unde urma
să degustăm pe îndelete și din sticla de Porto cumpărată
împotriva principiilor mele. Așa că în momentul în care am
ajuns acasă, aveam de toate. Inclusiv Cohen, pe care la
plecare îl lăsasem mergând.
De aici încolo însă, urmează faza a treia care, sincer, îmi e

și acum un pic confuză pentru că pe mine băutura mă
dărâmă repede. Ce îmi amintesc foarte bine e că a doua zi
dimineața m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare,
dormind în patul meu complet îmbrăcat. Când m-am

ridicat în capul oaselor m-a luat o amețeală în care, stând
ca prostul pe marginea patului, îmbrăcat și confuz, am avut
revelația deșertăciunii dorințelor mele.
Trebuia să văd totuși ce se întâmplase cu ea. Și, mai ales,

să fac o schemă pentru ce urma să se întâmple pentru că
dacă le lași la întâmplare lucrurile merg întotdeauna din
rău în mai rău.
Așa că m-am ridicat de pe pat și am ieșit în living, acolo

unde stătusem în seara precedentă. Cohen miorlăia în
continuare din boxe, încet, dar neobosit… Dance me to the
end of looove… Uh! Shut the fuck up, man! Perechea de
bocanci negri de lângă ușa de la intrare care mă asigurau
că ea era încă în casă. M-am târât până la geamuri pentru
că în tot livingul mirosea a lumânări și a scrum rece uitat în
scrumiere ca după un botez. Pe masă era sticla goală de
Porto și încă o sticlă, de whisky, de care, pe moment, nu îmi
aminteam de unde a apărut. M-am așezat pe un scaun, am
mușcat dintr-o prăjitură și am simțit că îmi vine să mor. M-
am ridicat cu senzația unei profunde nefericiri personale,
m-am dus la baie și am făcut un duș cu apă rece sperând că
am să îmi vin în fire. M-am uitat în oglinda de deasupra
chiuvetei și am făcut câteva strâmbături în semn de
dezacord față de propria mea conduită, după care mi-am
pus pe mine halatul și am revenit în living unde m-am
trântit pe canapeaua moale cu perne din fulgi de gâscă
polară. Am luat telecomanda, am pornit televizorul pe un
canal la întâmplare, și, inert, am rămas timp îndelungat în
poziția aia de om mort așteptând să se întâmple ceva cu
mine.
105
Iar adevărul este că nu a trebuit să aștept mult.
La un moment dat se aude ușa de la camera ei. Cu coada

ochiului o văd trecând, în pijama, spre baie. Apoi, după
câteva minute bune, tot cu coada ochiului o văd ieșind din
baie, intrând la loc în cameră și închizând ușa în urma ei.
Părea că suntem într-un film mut, dar color. Nu vorbeam
niciunul, dar ea era colorată. Avea o pijămăluță roz cu
fluturi galbeni și verzi care atârna largă pe trupul ei mic.
Numai că nu era un film. Totul mi se părea un eșec
nemeritat care îmi afecta părerea despre mine. Și cum
stăteam eu așa, în starea aceea de comă indusă pe fulgii de
gâscă polară, la un moment o aud strigând prin ușa închisă
a dormitorului ei:
– Hei!
Am așteptat un pic să mă asigur că vorbea cu mine. Oricum,

după câte știam eu, în casă nu mai era altcineva așa că la
un moment dat răspund:
– Da?
– Vrei să facem sex?
Chiar și mahmur, sunt un bun vorbitor de limba română.

Era prima dată în viață când o femeie mă întreba dacă
vreau să facem sex dintr-o altă cameră, cu ușa închisă. Am
tresărit de curiozitate, m-am ridicat în fund pe canapea și
am rămas atent ca o suricată cu nasul în vânt. Trebuia să îi
dau un răspuns. Mă hotărăsc. Zic:
– Da.
Dar ea nu zice decât:

– Bine.
Și pe urmă nu se mai aude nimic.
Asta ce mai însemna? Trebuia să mă duc la ea în cameră?

Venea ea în living? Eram complet debusolat și îmi crescuse
pulsul foarte tare. Aproape că mă enerva. Mă deranja
faptul că luase ea inițiativa, iar hormonii mei erau acum la
bunul ei plac. Adică trebuia să aștept să mi se scoale doar
când vorbea ea din spatele ușii?! Totuși, nu mergea chiar
așa.
Iar ce urmează face lucrurile și mai complicate: Zice:
– Calculatorul îi ai în dormitor la tine?
Asta, dacă cumva nu eram deja, m-a băgat în ceață. Ce

treabă avea calculatorul în chestia asta?!
– Da, e la mine în dormitor, zic strigând tare, ca prostul, de

parcă ea era undeva la etajul trei.
– Du-te și dă-i drumul! îmi ordonă ea din spatele ușii cu

aceeași voce de copil.
Chestia asta m-a năucit așa că nu am mai ripostat și m-am

ridicat de pe canapea gata să execut ascultător ordinul.
Totuși, în timp ce mă îndreptam spre dormitor, nu am
putut să nu mă întreb pentru ce naiba trebuia să pornesc
calculatorul dacă era vorba să facem sex? Avea ea vreun
soft de futere despre care eu să nu fi auzit?! Am un monitor
mare cât un televizor iar biroul e pus chiar la capul patului
așa că uneori mai mă uit seara la vreun film descărcat de
pe net stând lungit în pat și rezemat pe o pernă de perete.
Apăs pe butonul de pornire, aștept nerăbdător să buteze,
107
și după ce intru în Windows, cu sentimentul că am realizat

ceva măreț și că m-am prostit de tot, strig tare:
– Gata!
Și aștept, cu sufletul la gură.
– Pune Cohen, îmi ordonă ea.
Am intrat în fișierul cu Cohen și am ales o melodie la

întâmplare. ”The Famous blue raincoat”. O dau mai tare.
– Nu, zice ea. Nu asta. Pune ”Suzanne”!
Caut Suzanne, o găsesc într-un alt fișier și îi dau play.

Dormitorul se umple de vocea lui Cohen.
Și aștept.
Dar în loc să iasă din dormitorul ei și să vină să facem ce

trebuia, ea mai dă, foarte calmă, un ordin din spatele ușii:
– Dezbracă-te!
În dormitor, pe peretele de lângă pat, am o oglindă în care

mă uit eu când nu sunt prea convins că mă cheamă cum mă
cheamă și că sunt cine sunt. Mă uit în oglindă. Din față. Din
Profil. Din celălalt profil. Îmi trec mâna peste chelie. Mă
scarpin în barbă. Scot limba. Ce mai, eu eram! Să mă
dezbrac?! Mă uit iar în oglindă și îmi desfac cordonul
halatului. Îmi alunecă de pe umeri, se scurge pe parchet iar
de sub el îmi iese, țeapăn ca o creangă groasă, o pulă mare
de care, luat cu calculatorul și cu Cohen, aproape că
uitasem. Pun frumos halatul la capătul patului și zic, tare,
ca la v-ați ascunselea:
– Gataaaa!
Ușa dormitorului ei și o aud ieșind. Mă prefac nepăsător pe

marginea patului și bat încet dintr-un papuc în podea ca și
cum m-aș gândi o ecuație complicată. Adevărul e că ard de
nerăbdare să văd ce mai are de gând să facă domnișoara
asta. Îi văd umbra în cadrul ușii.
– Am venit, zice ea cu vocea aia de copil și face un pas în

interiorul dormitorului meu.
Ridic ochii spre ea. Și simt că mi se face rău! Mâncasem în

tinerețe niște piciorușe de broască, servite pe o farfurioară
cât palma la un restaurant pescăresc din Galați și pe cuvânt
că ale ei nu erau mai mari. Își dăduse jos pantalonii de
pijama dar își păstrase pe ea bluza, care atârna ca o rochiță
mai scurtă cât să îi acopere bucile ei minuscule. Își
pieptănase părul și și-l prinsese într-o fundiță roșie la spate
ca o școlăriță cuminte, iar buzele subțiri îi erau acum roșii
ca sângele. Avea o față curată și, zău, nu era deloc urâțică.
Doar că era cumplit de slabă și de mică. Chiar așa mici și
subțiri cum erau, erau totuși frumoase și curate. Vreau să
spun aveau o piele albă și netedă și erau construite la fel ca
toate picioarele frumoase de femeie. Doar că erau mult
mai mici. Acolo unde trebuia să aibă țâțele, nu se vedea
nimic prin pijama, era plat. În mâna dreaptă avea o
bucățică de hârtie pe care o ținea între degetul mare și
arătător.
– Ce frumos te-ai pieptănat, zic eu, ca să zic ceva.
Dar ea trece pe lângă mine , se așază pe pat chiar unde

stăteam eu de obicei cu capul pe pernă, își încrucișează
109
turcește picioarele sub ea, îmi întinde hârtiuța și zice cu un

soi de autoritate care mă subjugase cu totul:
– Intră pe link-ul ăsta. Apoi se sprijină cu umerii de speteaza

patului și în timp ce eu butonez la tastatură, zice: E un link
de lesbiene, să știi.
Iar am simțit o amețeală. În fine, intru pe site și, după

câteva secunde, pe tot ecranul începe să ruleze un clip
video în care două femei tinere, îmbrăcate ca pentru
vânătoare, se pipăiau una pe alta pe cur și se sărutau
dându-și ochii peste cap ca și cum ar fi avut, periodic,
crampe mici. Nu am nimic împotriva lesbienelor, ba chiar
îmi pace să mă uit la ele pentru că în general sunt femei
frumoase, însă acum mi se părea nepotrivit. Dar trebuie să
recunosc că toată treaba asta bruscă cu fututul, cu
lesbienele și cu piciorușele de broscuță mă excitase al naibii
de tare. Iar când nu ai nici cea mai vagă idee despre ce
urmează să ți se întâmple, ți se scoală și mai tare. Chiar așa
mi se și întâmplase. Mă întorc spre ea pregătit să aplic
coeficientul de 2,476. Numai că ea stătea calmă în capul
oaselor, cu fundul ei mic pe perna mea, cu piciorușele
desfăcute în lateral, cu bluza de pijama ridicată până pe
buric, goală pe dedesubt. Părea o diaporamă 3D cu puță
mică. M-am uitat la ea și mi-am dat seama că ceva nu era
în regulă. Poziția aia în care stătea ea nu se potrivea cu ce
îmi închipuiam eu că urmează. În mod normal ar fi trebuit
să se fi întins pe pat.
Dar Dumnezeu e mare și are o imaginație de care puțini îl

cred în stare!
Cum mă întorc eu spre ea în patru labe pe pat cu suta mea

de kilograme, ea face un gest cu degetul arătător de la
mâna dreaptă. Face un gest cu el arătând către puța ei mică
dintre picioare apoi își ridică ochii spre mine și îmi dă,
angelic și imparabil, un ordin scurt:
– Și acum tu îmi dai limbi!
Zău! Era de neimaginat. Când eram mic și mă dădeam cu

sania, am căzut odată în cap și câteva zile după aia nu am
mai știut cum mă chema. Ea, văzând că nu reacționez, se
uită la mine și spune cu aerul cel mai firesc din lume:
– Și pe urmă eu ți-o sug ție, zice ea și arată cu degetul spre

obiect, ca să îmi arate ce urma să sugă. Înțelegi?
****
Când a ieșit din baie zâmbea. Era goală și zâmbea. A trecut

pe lângă mine, mi-a făcut cu mâna de parcă pleca undeva
și a intrat în dormitorul ei. A ieșit după vreo jumătate de
oră, îmbrăcată, exact așa cum o văzusem ieri în autogră
doar că în plus avea la gât o eșarfă mică, roz, ca o cravată
de pionier. Zâmbește iar și se duce la bocanci. Începe să se
încalțe.
– Ce faci? De ce te încalți? o întreb.
Câteva clipe nu zice nimic. E ocupată cu șireturile

bocancului care trebuie să urmeze un traseu complicat
pentru a strânge bine piciorul.
111
– Am autobuz la patru. Trebuie să ajung la Ema.
– Care Ema, o întreb?
– Prietena mea de la Brașov, zice, trăgând într-o parte și-n

alta de șireturile alea lungi. Mâine e ziua ei și m-a chemat
să petrecem câteva zile împreună.
Apoi, după ce, în sfârșit, termină cu șireturile, se îndreaptă

de spate și zice, revoltată:
– Tu știi ce greu se încalță bocancii ăștia?
Și zâmbește. Zâmbesc și eu. Și în timp ce îmi pun blugii pe

mine și mă pregătesc să o conduc la autogară, îmi dau
seama, că brunetele astea tunse scurt și cu bocanci în
picioare, chiar dacă sunt ele un pic duse de cap, au în ele
ceva fermecător.
113
NU TE CULCA CU FEMEIA ALTUIA
Sau poate că… DA?
Eu am o slabă ținere
de minte și asta nu
îmi permite să am
prea multe principii
în viață pentru că,
pur și simplu, le uit.
Dar cele pe care le am, puține așa cum sunt ele, le respect
cu sfințenie. Iar să nu mă culc cu nevasta altuia este unul
dintre ele.
Vreau să spun, a fost.
Cred că am avut dintotdeauna un exces de empatie și

compasiune pentru alții. De exemplu, atunci când am văzut
prima dată Romeo și Julieta, copil fiind, m-am îmbolnăvit
de tristețe. Am plâns o săptămână și multă vreme nici nu
am mai alergat peste bănci prin clasă și nici nu am mai tras
vreo colegă de păr. Mama a crezut că făcusem
conjunctivită și îmi punea în ochi niște picături, dar eu
seara, în pat, după ce stingeam lumina, plângeam în
hohote și, văzând-o pe Julieta murind pe tavan iar și iar, mă
rugam neîncetat să facă ăștia filmul din nou. Să rupă adică

filmul pe care îl văzusem și să facă naibii altul în care lumea
să fie fericită. Nu știu cine era Shakespeare ăsta, dar mi-a
făcut o impresie foarte proastă și dacă l-aș fi prins atunci, i-
aș fi spus că e un bou și să se ducă naibii în Anglia lui și să o
lase în pace pe Julieta. Și pe Romeo.
Aveam adică puterea asta de a mă pune în locul altuia și de

a simți în sufletul meu de copil exact ceea ce simțea
celălalt. Și bucuria, și tristețea și extazul și disperarea la fel.
Iar când în una din zile, câțiva ani mai târziu, a trecut pe
stradă un cortegiu funerar cu un sicriu deschis în care
stătea cu mâinile pe piept un nene cuminte care se
spânzurase în sufragerie pentru că în dormitor îl înșela
nevasta cu un coleg de serviciu, mi s-a făcut așa o milă de
el, încât era cât p-aci să mă urc în camionul care îl
transporta și să mă întind în locul lui în sicriu doar ca să îl
văd plimbându-se din nou fericit la braț cu soția lui iubită
pe corso. Vreau adică să spun că i-am simțit atât de intim
durerea și suferința care îl făcuseră să își pună ștreangul de
gât încât, acolo pe trotuar, m-am simțit brusc foarte
vinovat doar pentru faptul că eu însumi eram bărbat.
Și în clipa aceea mi-am jurat că eu nu am să mă ating

niciodată în viață de femeia altuia.
Niciodată!
Și m-am ținut de jurământul acesta.
Numai că, după cum oricine își poate da cu ușurință seama,

un jurământ ca ăsta are un viciu de conținut care, mai
devreme sau mai târziu, îl auto invalidează.
115
Adică, tânăr fiind, nu ți-e deloc greu să te ții de el. Peste tot
în jurul tău sunt numai vrăbiuțe tinere, frumoase și
nemăritate. E în regulă. Alegi sau ești ales fără să îți faci
nicio grijă. După ce trec anii însă și ai ajuns la o vârstă,
observi cu surprindere că jurământul e mai greu de ținut
pentru că toate femeile din jurul tău au devenit, între timp,
măritate; dar asta nu înseamnă deloc că de acum tu nu te
mai trezești în fiecare dimineață cu instrumentul de
romantism la fel de țeapăn și pofticios. Sau că treci brusc
pe bărbați sau pe transsexuali. Nu, tu vrei același lucru:
dulceața unui chip și a unui trup de femeie. Și uite așa, fără
nicio vină, înconjurat de femei măritate, dar cu
instrumentul în perfectă stare de funcționare, ajungi să fii
pasibil de sperjur.
Și, în cele din urmă, chiar să îl comiți.
Dar eu în povestirea asta sunt un personaj secundar.
Se întâmplă ca Dumnezeu, în nemărginita lui bunătate, să

plămădească din când în când o femeie de ciocolată pe
care o împachetează frumos într-o rochiță mulată pe fund
și un decolteu amețitor și ți-o pune pe trotuar chiar pe
acolo pe unde mergi tu. Sau, dacă ești cu adevărat un
răsfățat, ți-o aduce la ușă, cu o gentuță galbenă pe umăr pe
care o balansează încoace și încolo, ca să aibă ce face până
îi deschizi. Niciodată nu am înțeles de ce sandalele cu toc
pot accelera atât de rapid activitatea glandelor endocrine,
dar chiar nu are rost să îmi bat capul cu asta. În fine, ca să
nu mai lungesc vorba, întâlnirea cu femeia aceasta a fost
atât de neobișnuită încât, privind-o retrospectiv, pare
supranaturală. Nu ne văzusem niciodată până atunci, pe
net nu schimbasem mai mult de cinci propoziții însă, chiar
dacă asta poate părea o exagerare, adevărul gol goluț e că

nu trecuseră nici minute după ce i-am deschis ușa, că eram
deja lungiți împreună pe pernele moi ale canapelei mele
din sufragerie. Și când ești lungit pe canapea alături de o
femeie cu un cur de ciocolată și cu buze de zahăr candel,
credeți-mă, devii dintr-o dată un om foarte ocupat.
Iar după ce ești foarte ocupat, trebuie să te și odihnești un

pic. Îi văzusem de la bun început verigheta pe deget și
recunosc că am simțit o strângere de inimă pentru că,
brusc, m-au cuprins rămășițe a ceea ce fusese odată
moralitatea mea impecabilă. Era cât pe aci, acolo, pe
canapea, să devin, la nud, un cugetător care să citeze din
părinții bisericii. Și probabil că cine știe ce prostie mi-ar fi
ieșit pe gură dacă exact în momentul acela ea nu se ridica
de lângă mine și nu cobora de pe canapea. Face un pas pe
covorul moale spre oglinda de pe peretele, se întoarce cu
fața spre mine, mă fixează cu privirea și zice:
– Dar pe asta o știi?
Și, brusc, începe să danseze de una singură. Am rămas cu

gura căscată pentru că nu se bâțâia oricum, ci dădea din
fund cu metodă, mișca umerii și să tremura din țâțe într-un
ritm și într-un fel cum nu mai văzusem pe nimeni niciodată.
M-am ridicat într-un cot pe canapea și mă uitam la ea cu
totul prostit cum se mișca la fel ca în o mie și una de nopți.
De fapt, nu făcea niciun pas, rămânea în același loc fix pe
covor, numai trupul și-l unduia, umerii și-i înălța și îi cobora,
șoldurile și le tremura și țâțele le ridica și le lăsa într-un
dans din buric fermecător. Și în timpul ăsta se uita fix la
mine și râdea. Femeia asta dulce ca un ecler cu cremă, care,
fie vorba între noi, nu părea tocmai în toate mințile, dansa
117
în livingul meu, din buric, pentru mine, râzând, de parcă ne

cunoșteam de când lumea. M-a bufnit și pe mine râsul.
La un moment dat, încă dând din fundul ei frumos, mă

întreabă:
– Baia unde o ai?
– Ce zici?
– Baia. Unde ai baia? repetă ea ca pentru un handicapat.
– Pe hol, la stânga, zic.
– Să știi că anul trecut am fost la dansuri orientale, mai zice

ea tremurându-și încă țâțele tari din silicon sanitar. Iar anul
acesta m-am înscris la Rumba și la Salsa.
Și zicând astea, dând în continuare din fund, alunecă încet,

încet spre ușă, o deschide cu o mișcare care părea a face
parte din dans și, încă murmurând melodia aceea sacadată
pe care dansase, dispare pe hol. Și apoi aud deschizându-
se și închizându-se ușa de la baie.
Dintr-un sentiment de complicitate tăcută cu toate

porcăriile pe care le fac sau doar le imaginează oamenii, eu
am încetat de mult să îi mai judec. Nicio desfrânare nu mi
se pare prea mult, nicio pervertire nu mă mai
impresionează altfel decât la modul de curiozitate
distractiv-educativă. Niciun comportament, oricât ar fi el
de exotic, câtă vreme rămâne în dormitorul personal, nu
mă deranjează și nu mă face să emit vreo judecată morală.
Eu știu că în fiecare om, ca într-un centru de reeducare
pentru recalcitranți, trăiește închis un depravat desăvârșit
căruia fiecare dintre noi îi dă drumul, atât cât îi este curajul,
atunci când i se trezește pofta. Prin urmare, îmi place să

cred despre mine că sunt un stricat modern, inofensiv,
permisiv și tolerant, care nu deranjează pe nimeni și pe
care nu îl mai deranjează nimic.
Doar că, una este ce crezi și alta este ce simți.
Ceva mă intriga și mă dezamăgea. Și știam foarte bine ce

era: verigheta aia a ei.
Iar asta mi se trăgea de la Georgică și de la spânzuratul de

pe stradă. Georgică era un inginer constructor dat în
patima băuturii, care avea o femeie mică și frumoasă, cu
un cur reușit și obraznic, a cărei față de fetiță nevinovată și
al cărei suflet de artistă au adus în casa lor multă suferință.
Era așa de feminină, emana un erotism involuntar atât de
puternic, încât era imposibil să o vadă un bărbat și să nu și-
o imagineze instantaneu jucându-se între picioarele lui. Și
nu puțini fuseseră aceia care de la imaginație avuseseră
norocul să treacă în real. Georgică se îmbăta, venea acasă
seara târziu turbat de băutură și de suspiciuni și o bătea pe
asta mică de o desfigura, iar apoi plângea zile întregi sub
privirile speriate ale celor două fetițe pe care le aveau și își
cerea iertare ca un milog disperat. Venea la mine acasă,
desfăceam o bere, și îmi povestea pe îndelete ce povești
auzise de la unul sau de la altul despre ce făcuse nevastă-
sa pe care el, chiar așa dement cum părea, o iubea
nebunește. Doamne, îmi era o milă cumplită de el. Îmi era
o milă cumplită de ea. Îmi era o milă cumplită de fetițele
alea mici care probabil că nu înțelegeau mare lucru din ce
se petrecea. Și de fiecare dată când se întâmpla asta,
uitându-mă la el cum bea și bocea, eu îmi aminteam de fața
mortului din camion care pleca vânăt spre eternitate. Și mi
119
se frângea inima de suferința asta care îl otrăvea din cauza

nevesti-sii, iar durerea asta sălbatică a lui îmi aducea
aminte de jurământul meu făcut pe stradă, lângă mort. Și
mă întărea și mai mult în el.
– De fapt, cel mai mult aș fi vrut să fac un curs de tango,

dar m-am trezit prea târziu și nu mai erau locuri, zice ea
revenind de la baie înfășurată într-un prosop alb și zâmbind
fericită. Iar zâmbetul ei sincer și copilăresc lumina
sufrageria și încărca aerul cu particule de bună dispoziție.
– Dar nu-i nimic că mă înscriu în seria de la anul, continuă

ea. Și zâmbește iar, mulțumită de înscrierea la cursul de
tango.
Nu putea să aibă mai mult de treizecișicinci de ani. Era un

pic plinuță, dar lucru cel mai important pe care l-am
descoperit de-a lungul anilor despre trupul omenesc e că
nu dimensiunile lui contează, ci proporțiile. Iar ale ei erau
perfecte, cu contururi curbe date de carnea ei tare. Se
lungește iar lângă mine și, făcând asta, prosopul i se
desface, iar trupurile ni se ating din nou. Are în ea o
fierbințeală care, când ni se ating coapsele, mi se transmite
instantaneu și îmi accelerează masculinitatea într-un mod
imparabil. O ating cu mâna, o mângâi pe umeri, pe spate,
ajung cu mâinile pe fesele ei rotunde și tari. Ea se uită în
ochii mei, zâmbește puțin dintr-un colț al gurii și își duce la
rândul ei palma, atingându-mă lin, pe abdomenul meu,
ezitant, până pe bărbăția mea pe care o cuprinde în mâna
ei mică și începe să o mângâie în sus și în jos. Ne apropiem,
o trag înspre mine, o strâng, ea geme încet, sânii ei mi se
turtesc pe piept. Sunt cu mâinile pe bucile ei rotunde și o
doresc foarte tare. Vreau să o întorc ca să îi simt bucile

lipite de vintrele mele.
– Întoarce-te, îi șoptesc.
Dar ea nici nu răspunde și nici nu schițează vreun gest cum

că m-ar fi auzit.
– Întoarce-te cu spatele, îi șoptesc din nou.
Numai că ea, în loc să se întoarcă, mă sărută dintr-o dată

de parcă ar fi vrut să îmi închidă gura ca să nu mai pot să
spun nimic și îmi aspiră cuvintele.
– Întoarce-te, te rog, îi spun din nou, când mă eliberez din

sărutul ei. Vreau să te penetrez pe la spate.
– Nu, zice ea încet.
Sunt un pic surprins.
– Nu îți place pe la spate? o întreb.
– Ba da, zice ea încet.
– Păi, și atunci?!
Ea nu zice nimic, doar gângurește ca o fetiță alintată căreia

nu îi convine ceva. În cele din urmă, se uită drept în ochii
mei, zâmbește și zice încet:
– Păi, nu vreau să îmi vezi cicatricile.
– Ce cicatrici? întreb.
– Ei, am eu niște cicatrici, zice ea zâmbind.
121
Și cu un mic efort, dar și cu un ajutor subtil din partea ei, o

întorc cu spatele și o așez pe canapea în patru labe.
La mine gnoseologia a fost mereu la concurență cu

orgasmul. Adică, pe cât de mult mi-a plăcut să iubesc o
femeie, pe atât de mare mi-a fost curiozitatea și dorința de
a afla lucruri noi. Așa că, în timp ce o țin de buci și îmi
orientez corect vectorul de romantism, nu mă pot opri să
mă uit să văd despre ce cicatrici era vorba. Eiii! Cicatrici, my
ass! Femeile sunt tare cochete. Sunt în stare să se vaiete
zile întregi pentru o zgârietură pe fund sau pentru o
ciupitură de țânțar pe obraz care le strică simetria. Și spun
asta pentru că, deși m-am uitat cu atenție, nu am văzut pe
tot spatele ei decât două liniuțe mici de vreo doi trei
centimetri care erau de mult vindecate și se pierdeau în
culoare generală a corpului.
– Taci măi din gură cu prostiile, zic.
Și mi-am văzut de treabă.
De fapt, mai corect ar fi să spun că ea a început să se ocupe

de treabă. Pentru că femeia aceasta lucra într-o
multinațională pe un post important și nu făcea lucrurile
deloc la întâmplare. Era organizată și avea metodă. Vreau
să spun că își proiecta adică orgasmele în avans printr-o
secvențialitate lucidă și clară pe care mi-o aplica mie
sucindu-mă și învârtindu-mă în toate pozițiile care îi
conveneau ei. Eu eram cu instrumentul, ea era cu
organizarea din jurul lui. Eu eram cu erecția, ea era cu
mișcarea necesară transformării ei în gâfâieli și scâncete. Și

pentru că făceam o echipă atât de bună împreună, iar eu,
dintr-un cavalerism caduc, nu îmi permit să termin înainte
ca femeia să termine de câteva ori, am avut împreună de
lucru, la fel ca în basmele românești. Zi de vară până-n
seară. Ne-am iubit îndelung și variat, vocal și cu bucurie.
Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul.
Numai că timpul trece, indiferent dacă tu îți dai seama de

asta sau nu. Așa că, la un moment dat, după ce vine iar de
la baie cu prosopul înnodat deasupra sânilor și cu zâmbetul
ăla pe care nu puteai să i-l iei de pe față decât dacă îi tăiai
buzele, dă puțin din cur alintată și zice:
– Trebuie să plec. I-am promis fiică-mi că ajung în seara asta

pe la ea. Nu vreau să o dezamăgesc.
M-am ridicat fără să pun întrebări. Să te bagi în viața cuiva

mai mult decât te invită el îmi pare un fel de contravenție
și de aceea am evitat în viață să pun întrebări despre
familie. Fiecare om are un teritoriu imaginar în jurul lui în
care vrea să fie lăsat în pace.
– Păi, atunci mergi, nu o dezamăgi pe aia mică.
Dezamăgirile unui copil sunt infinit mai dureroase decât ale

noastre. În fiecare an tata îmi promitea că o să îmi ia
bicicletă dacă o să iau premiul întâi și am rămas toată
copilăria numai cu premiile și cu obrajii uzi de lacrimi.
– E la bunici, la țară, știi, zice ea. La ai mei.
– E în vacanță?
123
– Da, zice ea. În vacanță. A trecut a treia.
Și începe să se îmbrace.
Pentru că o femeie trebuie lăsată singură când se îmbracă,

m-am ridicat de pe canapea și m-am dus și eu la baie. Am
intrat sub duș, am dat drumul la apa rece și am stat așa
câteva minute bune, nemișcat ca un bolovan oarecare sub
apă. Simțeam acum o slăbiciune în toți mușchii și o
detensionare care mă readucea în cotidianul imediat.
Tâmpită memorie am! Cum stăteam acolo, sub duș, dintr-
o dată mi-a venit în minte fața spânzuratului vânăt. Și parcă
l-am auzit și pe Georgică gâlgâind berea și bocind. Am ieșit
de sub duș, m-am uitat în oglida de deasupra chiuvetei și
nu mi-a plăcut de mine.
Deci era măritată și avea o fetiță de vreo opt, nouă ani. Și

vreun fraier de soț căruia eu îi futeam nevasta. Iar dacă
fraierul ăsta o iubea cum o iubea Georgică pe artista lui, îl
și împingeam spre sinucidere.
Mă întorc în living. Își pusese deja pe ea rochița aceea sexi,

mulată pe fund şi cu decolteu, iar acum își aranja părul în
oglindă.
– Știi ce mi-ar plăcea? mă întreabă ea în timp ce își aranja

unul din cercei care i se desfăcuse.
– Ce ți-ar plăcea, draga mea? o întreb curios de-a binelea.
– Să luăm împreună masa la un restaurant. Undeva în

străinătate. Pe o terasă, undeva, pe o sâncă!
Am zâmbit. Săraca femeie, nu avea de unde să știe că eu

sunt un tip extrem de generos, dar complet falit. Nu zic
nimic. Zâmbesc așa, a prost, și mormăi ceva.
– Să te răpesc vreo câteva zile! zice ea pornită. Ce zici?

Vrei? Hai! Vrei să te răpesc să mergem în Sicilia?
Era să mă bufnească râsul, gândindu-mă la biletele de

avion și la prețul unei camere de hotel. Fac o socoteală pe
care numai eu o cunosc și zic:
– În momentul acesta mi-aș permite să fiu răpit cam până

la Pătârlagele și înapoi. Cu autobuzul! Și mi-ar rămâne și de
doi mici cu muștar la o terasă.
Și am râs amândoi ca de o glumă bună. Apoi ea s-a uitat în

poșetă după cheile mașinii, și-a pus sandalele care îi
arcuiau atât de atrăgător gleznele, iar eu am condus-o până
la ușă, și, pentru că între timp se dăduse cu ruj, am sărutat-
o doar pe obraz. A ieșit, iar eu am petrecut-o cu privirea
până a dispărut în jos pe scări, balansându-și pe umăr
poșetuța galbenă ca o fetiță care tocmai pornea zglobie
spre grădiniță.
Dacă povestea aceasta cu femeia născută cu buzele în

formă de zâmbet, cu curul de ciocolată și căzută din cer la
ușa apartamentului meu s-ar fi încheiat aici, ea tot ar fi
rămas o poveste uimitoare și ieșită din comun; numai că
viața știe să scrie povești pe lângă care scenariile de la
Hollywood par niște mâzgălituri comice.
125
Ne întâlniserăm vineri. Acum era miercuri și conversam cu

ea pe chat. Zice:
– Știi că sâmbătă e lună plină în Sicilia?
Mie mi se pare că sunt un tip bine informat, dar treaba asta

cu luna plină în Sicilia m-a depășit complet.
– E lună plină în Sicilia?! întreb siderat.
– Da, îți închipui?
Nu, pe cuvânt că nu îmi închipuiam.
– De unde știi? o întreb eu, lipsit de logică.
– M-am uitat pe Google, zice ea. Exact în noaptea de

sâmbătă spre duminică e lună plină. Îți dai seama?
Nu, nu îmi dădeam seama. Dar, în același timp, mi-o

închipuiam dând din fund și tremurând din țâțe în lumina
lunii și asta făcea din evenimentul acela astronomic o
chestiune extrem de personală.
– Păi, și dacă e lună plină, ce? întreb.
Dar ea nu îmi răspunde la întrebare și zice:
– Să îmi dai, te rog, seria de buletin și CNP-ul.
Asta suna foarte ciudat.
– Păi, de ce să îți dau seria de buletin și CNP-ul?
– Am nevoie de ele pentru biletele de avion. La rezervarea

online.
Biletele de avion?! Plecam eu undeva?!

– Ce bilete de avion? întreb aproape nervos.
– Pentru Sicilia. Vineri seara plecăm și ne întoarcem

duminică noaptea. Am făcut deja rezervările la hotel, dar
îmi trebuie CNP-ul tău pentru avion.
Zău, nu știu pe ce criterii fac ăștia de la multinaționale

angajările, dar cu siguranță făcuseră o achiziție de valoare
când o angajaseră pe femeia asta.
Ce era să mai fac? Când îți vin astfel de ordine pe chat, nu

prea poți să mai faci nazuri. M-am conformat și i-am dat
CNP-ul și seria cu numărul cărții de identitate. Am stat un
pic buimac, uitâdu-mă la degetele cu care tastasem CNP-
ul, după care mi-am revenit și am coborât repede la
magazinul din colțul blocului să îmi cumpăr o cutie de Ariel
automatic. Trebuia să îmi spăl blugii și vreo două cămăși.
Pe urmă am răscolit îndelung casa până am reușit să găsesc
fierul de călcat pe care îl pierdusem cu un an în urmă. Iar
de încălțat, m-am hotărât pentru niște pantofi de pânză pe
care i-am băgat alături de blugi în mașina de spălat și am
pus centrifuga pe maxim.
O, da! Sicilia e minunată!
Iar primul lucru minunat din Sicilia pe care l-am testat pe

viu, după ce am aterizat, a fost patul de la hotelul de patru
stele din Catania. Un pat foarte bun. Lat și lung, proiectat
probabil pentru swingeri, să aibă loc mai multe cupluri
simultan în el. După ce am intrat în cameră, ea a aruncat
127
bagajele cât colo, s-a dus lângă pat, a desfăcut mâinile în

lateral și s-a lăsat să cadă ca un lemn pe saltea.
După ce se leagănă puțin în sus și în jos, zice:
– E bun!
Apoi adaugă:
– Știi, primul lucru pe care îl fac într-o cameră de hotel e să

verific patul!
Și chicotește ca un copil prins cu o poznă. Pentru mine,

patul este forma geometrică a dragostei și de aceea m-am
gândit că femeia aceasta are o gândire bună. M-am trântit
și eu și, după ce m-am afundat pe jumătate în saltea, i-am
dat dreptate.
– E foarte bun! E grozavă Sicilia asta!
Și ca să verificăm și mai bine cât de grozavă era Sicilia

aceea, i-am scos tricoul pe care scria „The Future is bright”
și am încept să gust din sânii ei de zahăr candel, în timp ce
ea își trăgea în jos peste șolduri, dând ajutător din fund,
pantalonii.
Și chiar e grozavă Sicilia asta.
A doua zi ne-am vânturat împreună pe străzile din

Agrigento până am amețit. Peste tot avea ceva de văzut, de
peste tot voia să își cumpere câte ceva, pe toate
vânzătoarele avea câte ceva de întrebat ca să își exerseze
cele câteva fraze pe care le învățase în italiană. M-a târât
prin tot felul de monumente și temple dărăpănate, am
urcat sute de trepte strâmbe la tot felul de muzee sau

clădiri publice, a făcut o mie de fotografii la toate ruinele și
la toate înghețatele cu fructe pe care le-am mâncat. Până
la urmă, am găsit și o terasă exact așa cum și-o dorise ea,
pe colțul unei stânci, suspendată, în care, cât timp am
mâncat, a trebuit să mă uit numai în direcția opusă pentru
că eu am rău de înălțime. Radia de fericire. Dacă era deja
născută cu buzele în formă de zâmbet, acum îi zâmbea și
râdea toată fața. Îi râdeau ochii, obrajii, sprâncenele. Am
avut noroc cu ploaia rece de după amiaza, care ne-a făcut
să ne întoarcem în hotel, pentru că altfel m-ar fi purtat pe
străzi până la miezul nopții!
– Ce bine mă siiiimt! exclama și se învârtea în loc, cu ochii

închiși, amețită de fericire!
Adevărul e că și eu simțeam un început de sindrom

Stockholm pentru că mă simțeam grozav alături de
răpitorul meu.
După ce am luat cina în restaurantul hotelului, ne-am întors

în cameră să ne odihnim după hoinăreala de peste zi. Am
făcut duș, ne-am schimbat și ne-am strecurat, în cele din
urmă, în pat.
– Să nu adormi! mă atenționează ea. E lună plină în

noaptea asta!
– Eu dorm foarte bine și pe lună plină, îi răspund în

naivitatea mea de mascul alergat toată ziua prin temple în
paragină.
129
Ea pare ușor scandalizată:
– Vai, dar cum se poate să irosești o lună plină?
M-am uit la ea cam într-o dungă. Cum adică iroseam o lună

plină?! Adică, la ce îmi folosea mie personal o lună plină?
– Care e treaba asta cu luna plină? o întreb cu riscul să par

prost.
Ea e uită la mine și chicotește:
– Chiar nu știi?
– Nu știu.
– Păi, nu ai învățat la geografie?
La geografie?! Învățasem eu la geografie ceva despre luna

plină?
– Păi… nu știu. Am învățat multe la geografie, dar nu mai

îmi amintesc de lecția asta, cu luna plină, zic, pierdut. Poate
am lipsit, că eu am avut și scarlatină.
Ea se uită la mine îngăduitoare. Cred că și-a dat seama că

scarlatina e o boală grea. Se trage pe sub cearșaf, se lipește
de mine și mă mângâie afectuoasă pe chelie. Zice:
– Păi, ce efect are luna asupra oceanelor?
Am stat puțin și m-am gândit. Asta chiar știam de la

geografie, dar nu aveam habar unde voia să ajungă femeia
de ciocolată. Zic:
– Păi, atracția lunii ridică apa oceanelor și produce fluxul.

Mareea. Ridică tot oceanul.
– Păi, ai văzut că știi? zice ea fericită. Ai văzut că știi? Luna

ridică tot oceanul.
Totuși eram complet în ceață. Ce legătura aveau oceanul

cu noi, ăștia doi, de sub cearșaf?
– Și ce treabă are luna cu noi? întreb nedumerit.
Ea izbucnește în râs. Se uită drept în ochii mei și zice:
– Păi, dacă ridică luna ditamai oceanul, tu îți dai seama cum
o să ți-o ridice pe-a ta?
Să mi-o ridice pe-a mea?! Ce să îmi ridice luna mie?!
– Ce să îmi ridice mie luna? zic, lezat în cunoștințele mele

de geografie.
La care ea, ca să mă facă să înțeleg exact cum stau lucrurile,

îmi bagă brusc mâna între picioare, îmi prinde instrumentul
în mână și, strângându-l un pic, zice pedagogic și apăsat:
– Pe asta!
Și brusc, exact în clipa aceea, luna plină și-a făcut

instantaneu efectul direct acolo, în palma ei micuță și
delicată.
– Ahaa… zic. Da, da, da… ai dreptate.
Și lună plină a fost toată noaptea. A fost așa o lună plină, că

s-a auzit și pe holul hotelului, și la recepție, și în camerele
de alături. Ținând cont de faptul că era un hotel relativ mic,
cred că, de fapt, s-a auzit în tot hotelul că în noaptea aceea
a fost lună plină.
131
– Sunt fericită, șoptește ea la un moment dat când, spre

dimineață, stăteam întinși cuminți unul lângă altul.
– Ești fericită?
– Da, sunt fericită, zice ea încet cu o voce pe care nu i-o

auzisem niciodată până atunci.
Sigur că un bărbat trebuie să facă fericită o femeie. Dar am

simțit o strângere de inimă. Ea nu cu MINE trebuia să se
simtă fericită. Eu nu puteam să îi ofer nimic. Eram,
probabil, o companie plăcută și un purtător de erecții
îndelungate. Un străin plăcut. Un hocus-pocus hormonal
care urma să dispară curând. Ea avea un bărbat al ei, avea
o fetiță a ei, împreună cu care ar fi trebuit să se simtă
fericită în casa ei. Iar mi-a venit în minte fața spânzuratului.
Am vrut să spun ceva, dar m-am răzgândit în ultimul
moment și am zis altceva:
– Mă bucur mult că te simți fericită.
Și chiar așa era.
Apoi ea îmi pune mâna pe piept și zice:
– Luna asta plină o să îmi ajungă pentru vreo șase luni.
Și am râs amândoi. Și am adormit unul în brațele celuilalt,

ca doi îndrăgostiți sub luna plină siciliană, când afară
începuseră deja să mijească zorii.
A doua zi spre seară am ajuns în aeroportul din Catania. E

un aeroport mic și cochet în care mai aveam de așteptat
vreo oră și jumătate până la îmbarcarea în avion. Ca peste
tot în aeroporturi, și aici magazine de tot felul, cu tot felul

de nimicuri strălucitoare.
– Aaa, zice ea, trebuie neapărat să ne luăm niște ciocolată!

Stai așa!
Și zicând asta dispare printre niște rafturi și se întoarce cu

o pungă plină.
– I-am luat și lu’ aia mică, zice ea în timp ce îmi întinde și

mie o ciocolată.
Ne așezăm pe niște scaune albastre, punem gențile lângă

noi și începem să mâncăm ciocolată. Ea se mai uită din când
în când spre mine și zâmbește vinovată de pofta cu care
înfuleca. Zău, era tare simpatică. Ea însăși era o prăjitură
călătoare. Un fel de amandină însiropată din care se
evaporau dulceața. La un moment dat scoate telefonul din
buzunar, se uită puțin pe el și exclamă bucuroasă:
– Ia te uită, avem semnal de internet aici.
Și, cu zâmbetul acela pe buze pe care nu putea să i-l șteargă

nimeni, începe să butoneze telefonul.
Numai că se întâmplă ceva. Se uită la ecranul telefonului și

citește ceva. Dintr-o dată, zâmbetul îi dispare de pe față.
Chipul ei frumos și vesel i se schimbă brusc și se întunecă.
Rămâne tăcută și nemișcată, cu ochii în ecranul telefonului.
– S-a întâmplat ceva? o întreb.
Ea nu răspunde. Simt că ceva nu e în regulă.
– Ce s-a întâmplat, draga mea?
133
Ea își întoarce fața spre mine și se uită în ochii mei. Ochii ei

sunt dintr-o dată triști și umezi. Mă neliniștesc foarte tare.
Îi iau mâinile în mâinile mele. Aștept să spună ceva, dar ea
pare paralizată. Se uită la mine și nu spune nimic.
– Spune-mi! Ce e? Ce s-a întâmplat? o întreb.
– A murit și a doua, spune ea încet.
Nu înțeleg. Mă uit fără rost de jur împrejur prin aeroport

de parcă ar fi trebuit să văd pe cineva.
– Cine a murit, draga mea?
Ea nu zice nimic. Își întoarce ochii de la mine și își lasă

privirea în cimentul podelei. Lumea forfotește încoace și
încolo prin aeroport. În cele din urmă spune stins:
– Ai văzut cicatricile mele de pe spate?
– Da, zic.
Și dintr-o dată mă trece un gând sinistru.
– Nu știi de la ce sunt?
– Nu, zic eu ca și cum dacă aș fi negat, cicatricile acelea ar

fi dispărut.
– Sunt de la cancer, spune ea. Mi-au extirpat câteva

carcinoame. Acum doi ani.
Simt că mă trece o sudoare rece. Pare ireal.
– Păi, zic, dacă le-au extirpat, înseamnă că totul e în regulă,

nu?
Ea nu răspunde imediat.
– Când m-au operat pe mine, mai erau două femei în

același salon. Exact cu același diagnostic. Exact în aceeași
fază. Și le-au operat și pe ele exact în aceeași zi.
Simt un tremurat nesănătos în degete, în mușchii

picioarelor.
– Și?
Ridică ochii din ciment și se întoarce din nou spre mine.
– Una dintre ele a murit la vreo câteva luni după operație.
Face o pauză. Trage aer în piept și spune încet:
– Am primit un email de la o prietenă. Îmi spune că acum a

murit și a doua.
Mi-am zis că visez. Că nu e adevărat. Că femeia aceasta

care era atât de plină de viață nu putea să pățească nimic.
Și, dintr-o dată, am înțeles totul. Am înțeles pofta ei de
viață. Nerăbdarea ei de a trăi mult și repede. De a vedea
locuri noi și de a iubi. De a se bucura de lume și de ea însăși.
Și, dintr-o dată, m-am simțit atât de idiot și de prost, că
încercasem să o judec. Și am înțeles instantaneu cât de
dobitoc era Georgică și cât de mult își merita soarta și cât
de prost trebuie să fi fost spânzuratul cu fața vânătă. Am
înțeles dintr-o dată totul, altfel, adânc și profund uman. Și
când mi-am amintit că doar cu o seară înainte îmi spusese
că e fericită, am simțit că mi se umezesc ochii. Îmi venea să
o iau în brațe și să o duc repede în Bali, în insulele
Mauritius, la carnavalul de la Rio și în restaurantele din
Thailanda… Peste tot. Mă uitam la ea cu ochii umezi și nu
știam deloc ce să zic.
135
Dar ea știa mai bine decât mine. Se uită în punga cu dulciuri

pe care le cumpărase, fața i se luminează, bagă mâna,
scoate ceva, și, dintr-o dată, zâmbește. La fel cum zâmbise
tot timpul. Și zice:
– Să știi că mai e o ciocolată cu alune și una cu stafide. Tu

pe care o vrei?
137
LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL. ȘI LA SFÂRȘIT TOT EL.
Trăim într-o lume

periculoasă prin care,
dacă umbli lelea pe
străzi fără să fii suficient
de precaut, poți să te
alegi cu un orgasm cât
toate zilele chiar când te
aștepți mai puțin. Nu
vreau să spun că acesta
ar fi un lucru rău.
Dimpotrivă. Vreau însă să spun că, dacă te pricepi să visezi
și îi prezinți lui Dumnezeu fantezii bine construite și corect
argumentate, el ți le îndeplinește întocmai. Chiar și atunci
când aceste fantezii ajung să îi fie prezentate lui Dumnezeu
de altcineva, în numele tu.
În funcție de zodie, de colegele de la grădiniță și de ce

canale TV urmărește, în mintea fiecărui bărbat se naște la
un moment dat și se instalează o femeie în curul gol care
reprezintă idealul lui de frumusețe și magnetul poftelor lui
dezmățate. Această femeie rezidentă urmează să îi domine
viața și să îi modeleze destinul mai mult decât decât toate
învățăturile părintești, sau decât predicile duminicale.
Și pentru că atunci când m-am născut eu nimeni nu m-a

întrebat dacă vreau să fiu femeie sau bărbat, bărbat fiind,
am ajuns să mi se întâmple și mie exact lucruri din astea.
Adică să mă trezesc că port în creier o femeie cu bucile
goale care îmi face mereu cu ochiul și îmi promite cele mai
destrăbălate dulcețuri. Numai că nu orice fel de femeie.
Cred că am mai spus asta, dar eu sunt Taur și sunt de
pământ și de carne. Adică mie să NU îmi dai femei de pe
Fashion TV sau anorectice din alea care prezintă colecțiile
de vară ale nu știu cărui homosexual italian. Nu că aș avea
ceva cu homosexualii, ei sunt printre puținii oameni care
știu să aprecieze cu adevărat valoarea unei clisme de
calitate, dar mie să îmi dai femei care au carne pe ele. Si
care au cur. Adică buci rotunjite ca pepenii între care, mai
ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva,
să fii conștient că o faci pe riscul tău. Femei care, odată
pornite, pot face o întreagă industrie farmaceutică să
înflorească.
Altfel spus, sunt un desfrânat cu ștaif care visează măreț!

Dar care, trebuie să recunosc, înghite de cele mai multe ori
în sec și se mulțumește cu realizări mărunte. Și e normal să
fie așa pentru că nicio femeie nu e într-atât de proastă încât
să îți facă ție toate poftele doar așa, pentru că ți se scoală.
Ți le face, dar numai pe ici, pe colo. Cât are ea chef.
Totuși, viața este mult mai complicată.
139
Poate părea greu de crezut, dar mie unele lucruri mi se

întâmplă exact invers decât la majoritatea celorlați bărbați.
De exemplu, după ce se despart de o femeie pe care au
iubit-o, mai toți bărbații se reped de-a valma în alte femei,
pentru a încerca să o uite pe precedenta și pentru a-și
stinge poftele care îi perpelesc. În acest demers terapeutic,
cu totul justificat de altfel, ei se avântă neobosiți după orice
cur de femeie ca niște ogari la o vânătoare de prepelițe. Și,
din câte aud, varianta aceasta de cauterizare a relației
precedente dă rezultate.
Doar că la mine e altfel. După ce mă despart de o femeie

pe care am iubit-o, multe luni de zile, Dumnezeu îmi pune
doliu între picioare. Rămân cu un sentiment straniu de
responsabilitate și se întâmplă să refuz femei grozave doar
pentru că, dacă m-aș culca cu vreuna, mi s-ar părea că am
înșelat-o pe cea de care m-am despărțit. Și asta m-ar face
să mă simt extrem de vinovat. Iar pe mine vinovăția, ca și
băutura, mă doboară.
Era vară, lumea venea sau se ducea la mare, iar eu

ajunsesem în Gara de Nord după o călătorie cu un tren
aglomerat în care totul mirosea a transpirație și a piele de
om. Am coborât din vagon, mi-am luat geanta în spinare și,
știind că mai aveam de așteptat câteva ore bune până la
trenul cu care urma să ajung acasă, am început să mă plimb
aiurea pe peroane și să mă zgâiesc în vitrinele buticurilor în
care, pe jumătate adormite, stau vânzătoare epuizate de
căldură și de nenoroc care abia așteaptă să se răstească la
tine. Am băut un suc, am mestecat o ciocolată mică, pe
urmă am mai băut un suc, am mâncat niște biscuiți și am
mai băut un suc. După ce s-a răstit la mine și ultima

vânzătoare, mi-am zis să mă așez undeva să mă odihnesc.
Am ochit o bancă și, după ce am cerut polticos voie în limba
română, m-am așezat lângă o domnișoară blondă, căreia
fustița de blugi îi părea mai degrabă o batistuță pe care o
ținea în poală. Pentru că mai mult decât o batistuță, nu îi
acoperea din corp. Pulpele masive și bronzate, genuchii și
partea de început a bucilor erau toate lăsate la liber. La aer.
Nimic nu e întâmplător în lumea asta.
După câteva minute de stat cuminte pe bancă lângă

picioarele dezgolite ale domnișoarei, care între timp
începuse să vorbească la telefon în germană, și de tras cu
ochiul la pulpele ei frumoase, am simțit cum, încet, încet, a
început să crească în mine o căldură romantică. Am simțit
o tresărire între picioare, acolo unde, ca un animal adormit
în pantalonii largi, zăcea lungit Gigi Amoroso. Am simțit,
adică, cum a ridicat un pic capul. Adică un început de
erecție care, deși cu totul nepotrivită în Gara de Nord, mie
personal mi s-a părut binevenită. Știu că multă lume crede
că erecția prostește bărbatul, dar mie, de obicei, o erecție
îmi dă idei noi. Prin urmare, stând cuminte pe banca
anonimă și trăgând cu ochiul la picioarele încălecate și
dezgolite până la cur ale nemțoaicei, mi-am amintit cum
într-o vreme conversasem pe net cu o doamnă cultivată din
București, absolventă de psihologie, care nu voise însă nici
în ruptul capului să îmi arate vreo fotografie. Zicea că are
un motiv foarte bun pentru asta și că dacă vreau să știu
141
cum arată, trebuia să mă întâlnesc cu ea. Lucru care, la

vremea aceea, când eu locuiam într-un orășel din vestul
țării și eram proaspăt pus pe butuci de o femeie care îmi
jurase dragoste eternă, dar care redusese eternitatea la un
sezon scurt, era cu totul improbabil.
Acum însă, situația era cu totul alta.
Înviorat de acest gând, mi-am luat ochii de la picioarele

nemțoaicei și mi-am scos telefonul din buzunar. Precis
trebuie că aveam numărul ei pentru că îmi aminteam cum,
cu multe luni în urmă, mai conversasem de câteva ori cu
ea, și încă în termeni cordiali. Nu știu ce anume îi plăcuse
la mine, dar cred că mă simpatiza. I-am găsit numărul și,
după câteva clipe de ezitare în care mă întrebam dacă fac
sau nu un lucru bun, am format. Telefonul a început să
sune iar eu, aștepând ca ea să răspundă, m-am emoționat.
Numai că telefonul a sunat prelung, prelung, dar de la

capătul lui nu a răspuns până la urmă nimeni. Am mai
format o dată, gândindu-mă că spăla vase prin bucătărie
sau întindea rufe pe balcon, dar, după ce și de data asta a
sunat prelung de mai multe ori fără să răspundă nimeni,
am închis. Mi-am înfrânt primul impuls de a arunca cu el în
geamul buticului de pe peronul celălalt, așa că am băgat
telefonul la loc în buzunar și m-am întors iarăși cu ochii la
picioarele nemțoaicei. Ar fi fost prea frumos ca Isabella să
răspundă și să spună, vai, Mario, ce surpriză! Unde ești? În
Gara de Nord?! Și ce faci acolo? Ești singur? Haide la mine
să faci un duș! Să bem un ceai împreună!
Au trecut câteva minute. Mă întrebam dacă ar fi o idee

bună să intru în vorbă cu nemțoaica de lângă mine. Doar
că, în timp ce îmi digeram această înfrângere personală
nemeritată, aud că îmi sună telefonul din nou. Îl scot
repede din buzunar și mă uit la număr. Ce bine că nu îl
aruncasem. Ea era. Îl duc bucuros la ureche și vreau să spun
ceva, dar ea mi-o ia înainte:
– Vai, Mario, ce surpriză!
– Bună, Isabella, îngaim eu, luat prin surprindre de

aplombul ei.
– Ce faci, domnule? Pe unde umbli?
Vocea ei este deosebit de plăcută și unduită, de parcă

Isabella ar face la telefon repetiție pentru o arie de operetă
pe care urma să o cânte live puțin mai târziu.
– Sunt în Gara de Nord, răspund cu privirea lăsată pieziș pe

picioarele nemțoaicei, care între timp le încălecase invers.
– În Gara de Nord?! exclamă ea surprinsă și bucuroasă în

același timp. Așa de aproape? Și ce faci acolo?
– Păi, ce să fac, zic…
Doar nu era să îi spun ce fac.
– Aștept un tren spre casă. Peste vreo șapte ore.
– Aaaiaia! zice ea, oripilată de soarta mea de călător pe

drumul de fier. Ești singur?
– Singur, da.
Pare că se gândește puțin. Apoi zice foarte hotărâtă:

143
– Haide la mine să faci un duș! Și pe urmă să bem o cafea!
– Nu beau cafea, Isabella, mă trezesc eu făcând, brusc,

nazuri.
– Nu-i nimic, ai să bei un ceai, zice ea de-a dreptul

imperativă. Hai!
După care îmi explică în detaliu ce trebuia să fac și pe unde

trebuia să o iau ca să ajung în cartierul ei și apoi la blocul
ei. Pentru că în școala generală fusesem campion național
la proba de orientare turistică, mi-am însușit traseul
repede. Nu am înțeles deloc de ce Isabella era atât de
dispusă să se vadă cu mine, dar nici nu mi-am pus
problema. Mi-am luat geanta pe umăr, i-am aruncat o
privire recunoscătoare nemțoaicei, care s-a strâmbat un
pic la mine ca la un pervers de care era bucuroasă să scape,
și, aranjându-mi un pic pantalonii ca nu cumva cineva să
bănuiască ceva, m-am îndreptat hotărât spre metrou.
În București orice cartier îți pare cunoscut. Se însera. De

dincolo de blocuri, auriu, soarele arunca acum o pădure de
umbre lungi, culcate pe bulevard și pe rondurile cu crăițe
care mărgineau trotuarele. Dacă în jurul meu nu ar fi fost
mereu zgomotul de eșapamente și anvelope, aproape că
era un cartier suportabil. Iau blocurile la rând. 101.
Înseamnă că ăsta trebuie să fie 103. Chiar așa. Scara B. Asta
e. Intru în hol. Ajung la lift. Urc în el. Apăs pe butonul cu
etajul 9. Pornește. Mă ia o amețeală ușoară și imediat liftul
se oprește pe palierul de la etajul 9. Ies. Văd ușa de metal,
așa cum mi-o descrisese ea la telefon. Și numărul de pe ea:

24. Instinctul meu de copoi ginecodul mă adusese exact
unde trebuia. Ajunsesem. Mă îndrept un pic de spate, îmi
aranjez geanta de voiaj pe umăr să pară o neglijență
căutată, și, cu inima bătându-mi repede și curioasă, sun.
Copilăria mea a fost, de la un capăt la altul, anexată și

fermecată de vreo doi, trei scriitori de aventuri galante și
de petreceri fastuoase la curtea Regelui Soare. Cei trei
Mușchetari, După douăzeci de ani, Vicontele de Bragellone
și alte povești din astea din paginile cărora ieșeau la
suprafață marchize și contese diafane cu gulere înalte de
dantelă și cu gâturi subțiri înconjurate cu șiraguri de
diamante orbitoare, m-au intoxicat până adânc în celule și
au rămas acolo, reziduale, până în ziua de azi. De aceea,
când s-a deschis ușa apartamentului de pe palierul acesta
anonim și în cadrul ei a apărut Isabella, am crezut că s-a
deschis o carte la pagina cu concubine regale. Pentru că din
apartamentul acela nu a apărut o locatară oarecare dintr-
un bloc muncitoresc, ci însăși Madame de Pompadour. În
persoană!
Da!
Era impresionantă. Mi s-au înmuiat picioarele.
– Mario, ce bine îmi pare că te văd! spune și, cu un zâmbet

mobil care îi cuprinde brusc toată fața, desface brațele în
lateral si mă îmbrățișează.
Sunt emoționat de primirea aceasta atât de călduroasă!

Mă simt un pic pierdut.
145
– Hai, intră, zice după ce îmi dă drumul.
Intrăm într-un hol întunecos și de acolo, mai departe, în

sufrageries. Numai că aceasta nu este deloc o sufragerie
obișnuită. Ferestrele sunt astupate cu draperii grele până
în podea, iar în mijlocul ei este o masă lungă și masivă din
lemn, cu o tăblie sculptată la colțuri în formă de frunze de
trandafiri împletite. În jurul ei sunt șase scaune, două de o
parte, două de cealaltă și câte unul în fiecare capăt, tot
masive, tot cu colțurile spetezelor sculptate în formă de
frunze amestecate, iar pe masă sunt scrumiere de metal,
de forme și mărimi diferite. La un capăt se află un sfeșnic
cu picior în care sunt trei lumânări stinse iar pereții sunt
tapetați cu o pânză vișinie care face ca senzația de straniu
și de altă lume care m-a cuprins de când am intrat să fie
deplină. Pe rafturi, pe podea, prin colțuri sunt depozitatea
de-a valma obiecte mici, de pluș sau de metal. Și în toată
camera, un parfum ca de pepene galben. Parcă am intrat
într-o poveste. Mă simt ca Pip, din Marile Speranțe ale lui
Dickens, intrat în camera secretă a domnișoarei Havisham.
Și apoi, e ea! Amețitoare!
Zice, prietenoasă și sprintenă:
– Să nu te superi, dar la mine e mereu dezordine! Stai jos,

și dă-mi mie geanta să o pun pe hol.
Nu am mai văzut așa femeie.
După ce îmi duce geanta pe hol, vine înapoi și, sprijinită

într-un șold de tăblia mesei, se apleacă asupra mea, și zice:
– Ia spune, ce vrei? Înțeleg că vii de la drum. Vrei să îți dau

ceva de mâncare? Vrei să faci un duș mai întâi? Vrei o
prăjitură? O cafea? Un ceai?
Are ceva hipnotic în ea. Mă privește din doi ochi negri, mari
cât două măsline scoase din ulei și puse în orbite. Genele îi
sunt enorme și arcuite în sus. Îmi vine să mușc din buzele
ei groase date cu un ruj intens și lucios care îi face gura să
semene cu un animal marin comestibil.
Dar, nu mușc. Mă uit prostit la ea cum își aprinde o țigară.
– Am să merg să fac un duș pentru început.
Zâmbește și îmi arată ușa cealaltă a sufragereiei:
– Pe acolo. Ușa din fund.
Ies pe ușa aceea și dau într-un alt hol, tot întunecos.

Înaintând spre baie, pe dreapta văd contururile a încă două
uși. Trebuie că este un apartament cu trei camere. Intru în
baie și închid în urma mea ușa.
Dintre toate camerele unei locuințe, eu în baie mă simt cel

mai bine. Spiritele rele nu pot să ajungă aici. Mă bag sub
jetul de apă care îmi bate drept în chelie, îmbracându-mă
de sus până jos într-o pelerină subțire de apă. Ah, ce bine
e! Închid ochii și îmi dau cu jetul pe față. Mă gândesc la
Isabella. La machiajul ei intens, la cerceii mari care îi atârnă
liberi și se lovesc de gât, la buzele ei groase și mobile date
cu un ruj violent și carnal, la gâtul ei plin de sub care îi cresc,
mari, fermi și plini, sânii pe care i se mulează capotul
fistichiu pe care îl poartă acum. Deschid ochii, îi închid la
loc, îi deschid la loc. Și cum mă uit eu printre picăturile care
147
mi se scurg de pe pleoape mi se pare că văd pe policioara

de sub oglindă, în spatele unui tub de cremă de corp, un
obiect care nu avea ce să caute aici. Chiar dacă de cele mai
multe ori încerc să nu las să se vadă lucrul acesta, eu, de
fapt, sunt un tip foarte curios din fire. Ies cu capul de sub
duș și mă uit mai bine. Hmm… Tresar și mă emoționez. Scot
un picior din cadă, fac un pas și mă apropii atent de obiectul
cu princina. Nu m-am înșelat. E un vibrator. Un vibrator
realist, cu o pulă dintr-un latex fin exact de culoarea pielii,
prevăzut pe testicule cu două butoane. Ce ciudat. Mă trece
un val de emoție, și în mod cu totul neașteptat, simt un
început de erecție. Dau să îl iau în mână, dar înțeleg la timp
că e un obiect prea personal. Asta nu mă împiedică însă să
duc mâna pe propria mea pulă și să mi-o imaginez pe
Isabella trântită pe spate pe pat, cu picioarele desfăcute în
lături, jucându-se delicat cu cea de latex fin pe părțile ei
erotice. Trebuie că arată fabulos.
– Ți-am pus ceva să mănânci, zice când am ieșit.
Îmi face semn să mă așez pe scaun lângă farfuria în care

aburește o pulpă de pui îngropată pe jumătate într-un sos.
Mă conformez cuminte, iar ea se uită la mine cu un zâmbet
sincer și cald. E felul ei de a-mi ura încă bun venit. Suntem
ca doi îndrăgostiți sorbindu-se din priviri la începutul unei
luni de miere care încă merge bine. Dar de ce este femeia
aceasta, cu care nu am făcut altceva decât să vorbesc de
câteva ori pe internet cu câteva luni în urmă, atât de
binevoitoare și prietenoasă cu mine, habar nu am!
Sufrageria s-a întunecat. Isabella aprinde lumânările din

sfeșnic și se așează și ea, cu țigara în gură, pe un scaun pe
partea cealaltă a mesei, în fața mea. Fumează tot timpul. O
privesc în lumina asta nouă a flăcării de lumânare și tot nu
îmi revin. Trebuie că are până în patruzeci de ani. Părul,
lucios și negru ca tăciunele, îi e aranjat într-o coafură
neobișnuită, care pornește din dreptul tâmplelor și se
ridică în șuvițe spiralate spre vârful capului. Acolo se
strânge într-o împletitură sofisticată care îi lasă gâtul și
urechile goale. Prin păr i se văd ace argintii și strasuri care
o luminează și o enigmatizează. Nasul îi este drept, doar
deasupra nărilor se arcuiește puțin în sus, cât să îi dea un
aer de tinerețe rebelă. Fața îi este albă și lucioasă. Are
umeri puternici și frumos rotunjiți cu o piele lisă, fără niciun
fel de denivelare sau pată. Este masivă și bine făcută.
Probabil că o alta în locul ei ar părea mai degrabă robustă
și ciolănoasă, dar ea are o feminitate care o face
instantaneu elastică și elegantă, felină și copleșitoare.
Mă domină complet!
Doamne, cât de bună de futut e!
Duc pulpa de pui la gură, ca și cum mi-ar fi foame…
Și atunci, din senin, îmi pune ultima întrebare la care mă

așteptam:
– Ce s-a mai întâmplat cu tipa aia blondă pe care o iubeai?

Tot cu ea ești?
149
Nu îmi vine să cred. Trecuseră șapte-opt luni de când

vorbisem cu ea la telefon, iar ea încă își amintea ce am
vorbit atunci? Își mai amintea de tipa mea blondă?!
– Care tipă blondă? dau eu să fac pe prostul.
– Aia care te-a lăsat baltă în Alicante. Aia mică, fără sâni.
Mai să îmi cadă din gură și partea deja mestecată a pulpei.
– Aia mică fără sâni? zic, și înghit.
– Da, măi, Mario, cu care erai tu de vreo cinci ani de zile, și

care uita de fiecare dată când e ziua ta de naștere. Iulia o
chema, parcă.
Carevasăzică îi povestisem despre Iulia.
– Nu mai suntem împreună de mult, zic și mușc nervos din

pulpă.
Dar de ce oare reținuse femeia aceasta atât de exact o

conversație anonimă, avută cu luni în urmă cu un străin pe
care nu îl văzuse niciodată și pe care era cu totul improbabil
să îl vadă? Nu puteam deloc să înțeleg. Ce ciudată este
minea femeilor…
– Tu ții minte tot ce vorbești cu oamenii? o întreb după ce

înghit.
Ea zâmbește, stinge chiștocul în una din scrumiere și își

aprinde altă țigară. Apoi se uită iar la mine și zice:
– Nu, Mario, nicidecum. Dar tu ai spus atunci ceva care m-

a impresionat și care m-a făcut apoi să mă gândesc de
multe ori la tine.
– Zău?!
Remarca asta era în avantajul meu.
– Ce-am spus?
Ea zâmbește. Toată fața îi zâmbește. Întinde mâna cu țigara

spre mine ca pentru a mă face atent și zice simplu, fără
niciun efort de rememorare, de parcă tocmai citise fraza
aia cu câteva minute mai înainte dintr-o carte:
– Mi-ai spus că dimineața, când deschizi ochii, frumusețea

Iuliei, culcată pe perna de alături, îți inundă ochii ca
înflorirea unui pom fructifer. Și că de aceea diminețile tale
sunt frumoase, oricare ar fi anotimpul în care te afli și că
toate poartă în ele promisiunea unor fructe fabuloase.
Rămân trăznit!
– Nu am uitat ce ai spus, Mario! continuă ea.
Iar apoi trage adânc din țigară, ia o gură mare de cafea și

spune încet:
– Mie nu mi-a spus nimeni vreodată așa ceva…
O femeie de la șapte sute de kilometri depărtare, cu care

conversasem de câte va ori întâmplător pe net, reținuse
cuvânt cu cuvânt ceea ce îi spusesem eu cu luni în urmă la
telefon, fără să știu cine este, fără să știu cum arată.
Inima îmi bate mai repede. Mă uit la ea și îi zâmbesc cât

pot eu de cald.
151
Ea însă își revine din aceasta recidivă a memoriei și,

schimbând tonul acela elegiac și cald cu unul prezent și
mobilizator, zice:
– Hai, mănână tot ceți-am pus! Că am și prăjituri!
Zâmbim amândoi. O întreb cu o îngrijorare reală:
– Isabella, ai să mai poți dormi la noapte dacă bei atâta

cafea?
Dar ea nu răspunde imediat. Își aranjează o șuviță de păr

căzută peste ureche. Și apoi nu mai răspunde deloc.
Iar eu, dintr-un exces de interogație cu care m-am născut,

repet:
– Ai să mai poți?
Numai că niciodată nu ai cum să știi care sunt întrebările

acelea scurte și banale care pot provoca evenimente de
proporții făcute să îți taie respirația. Dar eu tocmai
nimerisem una dintre ele. Se uită la mine serioasă, fără să
spună nimic. Lumina lumânărilor îi luminează obrazul și i-l
colorează ca pe un miez dulce de pepene galben. Și atunci,
în lumina pâlpâietoare a lumânărilor din sfeșnicul de argint,
femeia aceasta, deja remarcabilă, face un lucru neașteptat
și uluitor: se ridică încet în picioare, saltă brațele în lateral
și, fără grabă, se învârtește într-o piruetă completă ca și
cum ar vrea ca eu să o pot vedea bine din toate părțile. Se
oprește la un pas de mine și mă fixează cu ochii aceia mari
în care îi arde feminitatea. Cu o mișcare înceată, desface
cordonul lung al halatului pe care îl poartă. Părțile halatului
se deschid. Trage încet de ele într-p parte și în alta și îl

dezbracă. Îl aruncă neglijent pe unul din scaune.
Zice:
– Nici nu trebuie să dorm, Mario. Tocmai îmi încep

schimbul de noapte!
Isabella nu este goală sub halat.
Însă, nici goală dacă era, efectul trupului ei asupra mea nu

ar fi fost mai imediat și mai puternic decât văzând-o așa.
Mă țintuiește cu privirea, îmi caută reacția din ochi. Sunt
emoționat și pierdut, stupefiat și calm. Nu înțeleg deloc ce
se întâmplă, dar accept totul. Isabella poartă pe ea o plasă
lungă cu ochiuri mici, care îi cade de pe umeri până
deasupra genuchilor și prin care i se vede trupul gol. Și o
pereche de chiloți roșii, de mătase, tiviți cu bentiță albă. În
rest, prin împletitura plasei, i se vede carnea pietrosă care
a imprumutat din umbra mișcătoare pe care o aruncă
plasa. Și, din loc în loc, paiete verzi și roșii. Sânii îi sunt pur
și simplu ireali. Sfârcurile mari și întărite îi ies prin ochiurile
plasei și se îndreaptă spre mine, mirosind intens a trup de
femeie. Dintr-o dată, acolo în fața mea, Isabella devine un
eveniment hormonal de excepție, un fel de supernovă a
foliculinii care se apropie de mine dând provocator din
fund. Îmi suflă fumul de țigară în nas și mă întreabă încet și
insinuant:
– Îți place, Mario?
Îmi bag mâna în buzunar, îmi apuc tija țeapănă a lui Gigi și
o apăs într-o parte ca să nu se vadă prin pantalonii subțiri.
153
– Ești incredibilă, Isabella!
Ea ocolește colțul mesei și vine lângă mine. Se reazămă cu

fundul de marginea groasă a mesei. Coapsele ei pline și
mari sunt chiar lângă mâna mea pe care o țin pe masă. Se
uită în jos înspre mine și spune de parcă tocmai cobora pe
un triolet:
– Dar mi-ai mai spus tu ceva frumos despre Iulia când am

vorbit ultima dată. Îți amintești?
Asta deja era ceva foarte straniu. Acum când eu trebuia să

îl țin pe Gigi culcat cu o mână, ea avea pretenția să îmi
amintesc ce îi spusesem la telefon cu trei anotimpuri în
urmă despre o femeie care îmi făcuse viața varză?
– Zău?
– Da. Mi-ai spus că Iulia era o zeiță domesticită care

acceptase să împartă patul şi destinul cu un pământean. Iar
pământeanul acela erai tu.
Era de necrezut.
– Chiar așa am spus? întreb în speranța ca ea să mă

contrazică.
Ea este foarte sigură pe sine. Dă fumul într-o parte și apoi

se uită la mine și spune încet:
– Cuvânt cu cuvânt.
Iar glasul ei e moale și cald. Apoi stinge mucul de țigară în

una din scrumiere și zice cu o voce puțin schimbată:
– Mie nu mi-a spus nimeni, niciodată că sunt o zeiță

domesticită…
Amestecul acesta de plasă îmbrăcată peste curul gol cu

citatele despre zeița domesticită și cu un Gigi în stare de
cod roșu sub blugii mei subțiri, într-o cameră luminată de
pâlpâirea gălbuie a trei lumânări dintr-un sfeșnic de argint
m-a amețit complet.
Și atunci Isabella mă privește iar, de aproape, și spune cu o

umbră de amărăciune în voce:
– Mie toată lumea mi-a spus doar că sunt bună de pulă!

Înțelegi, dragul meu?
Și își aprinde a o mia țigară din seara aceea. Iar după ce

țigara s-a aprins, dă fumul într-o parte și adaugă:
– Și că vrea să îmi tragă muie…
Mi s-a făcut groaznic de rușine! Exact așa gândisem și eu cu

o secundă mai înainte. Pentru că semăna perfect cu femeia
aceea rezidentă care își ducea viața cotrobăind prin mintea
mea în curul gol.
Apoi nu mai spunem niciunul nimic. Sunt tulburat de toate

lucrurile acestea. Aproape că îmi vine să îmi aprind și eu o
țigară, dar îmi amintesc la timp că nu mai fumez de
douăzeci de ani. Isabella însă este o femeie cu totul
neobișnuită. Se desprinde de marginea mesei unde stătuse
rezemată, ridică mâinile în lateral, se uită la mine ca la cel
mai nimerit public pe care îl putea avea pentru o astfel de
scenă și spune cu o candoare criminală:
155
– Doar că, între timp, m-am hotărât să le trag eu muie la

toți!
Mi-am amintit, de vibratorul din baie. Însemna oare că o să

îmi tragă muie și mie? Sunt fermecat de personalitatea
femeii acesteia. În sfârșit, mi se descleșteză dinții și mă
hotărăsc să pun întrebarea pe care trebuia să o pun de
mult:
– Isabella, dar cu costumul ăsta sexi pe tine, ce e la ora

asta? Ce faci?
Și arăt cu mâna spre bucile ei frumoase.
Se uită la mine mirată. Fața ei este atât de mobilă și de

expresivă, încât cred că nici la academiile de actorie nu
reușește vreun profesor să redea stupefacția mai bine ca
ea.
– Nu ai înțeles?
– Ce să înțeleg, Isabella?
– Nu ai înțeles ce fac?
– Nu, Isabella!
Ea își dă capul pe spate și râde de inocența și

necunoașterea mea. Zice simplu:
– Fac videochat, Mario. Nu știi ce e ăla?
– Aaaa… exclam eu, trecând dintr-o mirare în alta și dintr-

o curiozitate în alta….
– Da, Mario, videochat. Și trebuie în curând să intru. Cam

la ora asta încep polonezii și arabii.
Se uită la ceasul din perete și zice:
– Hai!
Cred că ceva nu am înțeles eu bine.
– Hai, ce?
– Vino! Vrei să vezi?
– Ce să văd? întreb cu inima bătându-mi să îmi spargă

pieptul.
– Să vezi cum fac videochat.
Mă ia o amețeală.
Când mă ridic de pe scaun, îl scap din mână pe Gigi, așa că

o urmez cu erecția aceea lăsată liberă sub pantaloni și cu
șlițul deranjat. Isabella mă conduce în holul de la baie. Aici
descuie prima ușă de pe peretele din dreapta cu o cheie pe
care o ia de pe o policioară. Apoi zâmbește. Ea înainte, eu
urmând-o, intrăm împreună în camera de videochat.
S-a așezat într-un fotoliu imens pe care îl are în fața biroului

și acum se examinează cu atenție într-o oglindă ovală lângă
care stau aliniate, cu capul în sus, trei vibratoare de forme
diferite. Își masează obrajii și fruntea. Își dă din nou buzele
cu ruj.
– Dar cel mai mult mi-a plăcut cum ai caracterizat-o, zice ea

pe neașteptate în timp ce pornea computerul și aprindea
pe rând toate luminile de acolo.
– Pe cine, întreb bulversat?
157
– Pe Iulia ta, zice ea. Mică şi fierbinte, alintată şi fragilă,

delicată şi pretențioasă.
Pune un dildo lung de silicon, cu două capete, pe marginea

fotoliului să îl aibă la îndemână
– Eu nu am fost niciodată alintată, știi, zice și își strânge

buzele ca să își repartizeze rujul în toată lungimea lor. Dar,
deși nu par, fragilă am fost mereu.
Nu mai zic nimic. A pornit toate echipamentele, și acum

strălucește în lumina puternică a tuburilor de neon ca o
păpușă ireală. Dumnezeu a pus în ea atâta erotism natural,
încât ar fi o risipă de neiertat să nu îi pună pe alții să
plătească pentru el.
Mă așez pe un taburet, atent să nu intru în cadru.

Monitoarele se aprind, butonează din tastatură și intră pe
platforma ei.
– Să știi că o să putem vorbi în timpul ăsta, pentru că cu ei

nu vorbesc decât din tastatură, zice ea.
– Bine, zic.
Sfârcul sânului dinspre mine i s-a prins într-un ochi al plasei

și stă așa, ridicat. M-aș duce eu să i-l pun la loc, dar nu cred
că se cade să o deranjez. Imaginea îi apare dintr-o dată pe
monitorului principal într-o fereastră. Coloana din dreapta
ferestrei începe să se umple cu tot felul de nume. Picior
peste picior, lăsată într-o parte pe speteaza fotoliului, cu
vârful unui deget în gură, Isabella începe să lucreze.

Tastează. Zâmbește. Dă din cap. Că da. Că nu. Își duce o
mână la sâni. Și-o duce între picioare. Scoate limba și se
linge pe buze. Pare prinsă cu totul în ceea ce face și că a
uitat de mine.
Dar oamenii sunt niște animale foarte stranii. În timp ce își

apucă cu amândouă mâinile un sân și îl mulge lasciv către
cameră, către client, Isabella își lasă capul pe spate și spune
încet, pronunțînd fiecare cuvânt distinct, ca într-un
exercițiu logopedic pentru dicție:
– Sunt închis ermetic în dragostea ei pe care o aud crescând

și deschizându-se ca un nufăr alb și imaculat, în sufletul
meu.
Tresar. Acestea sunt cuvintele mele. Nu mai știu când le-

am spus, dar știu că sunt ale mele.
– Sunt cuvintele tale, spune ea încet. Mi le-ai scris într-o

seară când te întrebam de ce ești singur. Apoi, în timp ce
tastează cu o mână, iar cu cealaltă își apucă celălalt sân și
începe să și-l mângâie înspre cameră, spune cu părere de
rău:
– Nufărul meu alb nu s-a deschis imaculat în sufletul

niciunui bărbat.
Mi-a indus o formă stranie de paralizie care se compune

dintr-o erecție dureroasă și o muțenie totală. Stau cuminte
pe taburet și mă uit la ea cum tastează, cum gesticulează…
Nu știu cât timp a trecut de când am intrat în camera în
159
care Isabella fabrică vise erotice cu care halucinează minți

pe alte continente, dar chiar în mijlocul acelei dorințe
chinuitoare reținută atâta timp, între noi își face apariția
Dumnezeu însuși.
Isabella exclamă:
– Hei, ia te uită!
Și tastează ceva repede.
– Ce e? zic curios.
Nu răspunde imediat. Mai tastează. Apoi se întoarce spre

mine cu o privire schimbată.
– A intrat un client vechi, zice, din Iordania.
– Fain, zic eu, ca să zic ceva.
– Și vrea ceva mai deosebit, zice ea și mă privește cu

aceeași privire schimbată.
Se întoarce spre monitor, tastează, apoi se întoarce din nou

spre mine. Are un zâmbet nou, și o intensitate a privirii pe
care nu o avusese înainte. În intimitatea aceea stranie în
care ne aflam doar noi doi și restul lumii, Isabella se uită la
mine și îmi face semn cu degetul:
– Vino încoace!
Mi se pare că nu aud bine.
– Hai, ridică-te și vino aici, zice ea văzând că nu mă mișc.
– Dar intru în cadru dacă mă mișc, zic, emoționat.
– Nu-i nimic. Intră. Asta și vreau. Adică clientul asta vrea.

Sunt năuc. Clientul din Iordania voia să intru eu în cadru?!

Voia adică să intru în fantezia lui și să i-o îndeplinesc eu?!
Voia să își vadă fantezia cu ochii?
Mă ridic. Prin blugi, orientată puțin înspre stânga, mi se

vede erecția, zvâcnind. Mă apropii de Isabella. Inima îmi
bate ca naiba. Mă uit pe monitor și văd că am intrat deja în
cadru. Mi se văd picioarele. De fapt, mă văd tot, de la brâu
în jos, la același nivel la care se vede și Isabella, așezată în
fotoliu. Ajung lângă fotoliu. Isabella își pune mâinile pe
coapsele mele și începe să mă mângâie în sus și în jos prin
materialul subțire al pantalonilor. Mă excită cumplit. Se
uită în sus la mine și îmi zâmbește. Apoi își duce mâna în
sus peste șliț și ajunge la cheița fermoarului. Trage de ea în
jos. Trage încet, încet. Fermoarul se desface puțin câte
puțin, iar după ce cheița fermoarului a făcut toată cursa și
mi-a desfăcut complet șlițul, Isabella, uitându-se o clipă
înspre monitor, bagă mâna înăuntru.
Iar în secunda următoare, la fel ca în una din cele mai

intime fantezii ale mele, pe monitorul calculatorului, ieșind
țeapănă prin deschizătura șlițului, apare pula mea ținută în
mâinile delicate ale Isabellei care se uită la ea și zâmbește.
O mângăie în lungul ei, închide ochii și, ca într-un vis, se lasă
dusă pe lunecușul dorinței.
***
161
De fiecare dată când mă gândesc la întâmplarea aceasta

stranie cu Isabella, mă irită un lucru. Oare clientul
iordanian existase cu adevărat? În fantezia cui intrasem
oare în noaptea aceea de vară în care Dumnezeu a fost atât
de bun cu mine?
În fantezia clientului iordanian?
Sau în fantezia Isabellei?
Pentru că în momentul în care eu m-am uitat pe monitor,

ultimul mesaj al ei către clientul iordanian era: „Leave me
alone, motherfucker!”.
Iar ea, în timp ce împlinea fantezia, intrată parcă într-o

transă din care nu mai putea să iasă, repeta iar și iar:
„Nufărul meu alb nu s-a deschis niciodată imaculat …
Nufărul meu alb nu s-a deschis…
Nufărul meu alb...”

MAI BINE STĂTEAM CUMINTE
Mie, de când m-am

despărțit de femeia
pe care am iubit-o
iresponsabil, mi-e
frică să mai dorm
noaptea. Nu știu ce
fel de șmecherie
aritmetică a făcut
ea, dar cert e că,
după ce îmi jurase
credință și iubire
veșnică, a redus
veșnicia la un sezon scurt. Chiar și în timpul zilei când mai
îmi găsesc câte ceva de făcut și încerc să uit, despărțirea de
ea îmi toarnă acid sulfuric în creier și mi-l transformă într-
un găinaț moale cu care nu mai pot gândi; însă pe timpul
nopții despărțirea capătă forme horror. Nici nu închid bine
ochii și ea vine sub pojghița subțire a somnului meu și
începe să trăiască în mine ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Vorbim, ne plimbăm, uneori facem dragoste ca
și cum totul ar fi așa cum fusese înainte. Tot somnul meu
devine viața de dinainte care de fapt este viața asta de
acum, de apoi. Totul este atât de real în vis, încât mă
trezesc îngrozit ca în pragul unui atac de cord, și aprind
repede lumina. Și nu știu de ce, mă duc repede la baie și
mă uit în oglindă. Și, uitându-mă la mine, îmi vine să plâng.
163
Prin urmare, am devenit un soi de cioclu profesionist

cu normă întreagă și bocitor non stop al morților mereu
reluate ale femeii pe care am iubit-o pentru că după fiecare
vis în care ea trăiește, eu mă trezesc și urmează o
înmormântare. După fiecare vis în care ea e vie alături de
mine, când deschid ochii ea moare iar eu trebuie trec prin
tot ritualul înmormântărilor ei succesive, mereu reluate, cu
toată jalea și disperarea care însoțesc acest mister al
morții. Iar de trezit mă trezesc și la unu noaptea, și la două,
și la patru, și la cinci… Cum s-ar spune, am devenit un
bocitor foarte sofisticat, dedicat și sârguincios.
Dar, chiar și așa, ca antreprenor profesionist al celei

mai funebre pompe din viața mea, trebuia totuși să îmi
găsesc naibii ceva de făcut cu mine și cu viața mea ca să
umplu neantul și pustiul în care trăiam.
Și atunci mi-a cășunat, aritmetic, pe mașină. Am

observat într-o zi, de parcă atunci o vedeam prima dată, că
în mașina mea erau mereu cinci scaune și un singur
pasager. Adică eu. Pe oriunde mergeam, mergeam de unul
singur. Altfel spus, duceam peste tot după mine patru
scaune neocupate ca și cum aveam o casă mare cu cinci
camere dar eu locuiam numai în bucătărie, la volan și la
pedale, la aragaz și la chiuvetă și mâncam numai cartofi pai.
Minimalismul în artă și în viață în general mi se pare stupid
și mincinos iar eu sunt mai degrabă un tip baroc decât
cubist. Totuși, cinci scaune la un singur pasager mi s-a părut
o risipă. Însă nu una materială ci o risipă în sensul că
risipeam posibilitatea de a face și altceva cu spațiul acela
din mașină. Nu mi-a trebuit mult. Mintea mea, când nu are
acid sulfuric în ea, lucrează periculos de repede. În una din
zilele care au urmat mi-am pus în aplicare ideea.
Sunt un tip periculos!

- Le scoatem pe toate?
-Da, zic, pe toate.
Mecanicul se uită la mine într-o dungă.
- Păi și pe cel de la șofer?
- Nu, pe ăla îl lăsați. Scoateți-le pe celelalte.
Vine și șeful service-ului într-un halat albastru pătat de

vaselină și ciorbă de burtă.
- Vreți să transportați ceva anume cu mașina? Vreun

obiect mai voluminos?
- Nu, zic. Nu vreau sa transport nimic.
A stat puțin, s-a uitat la mine, s-a uitat la mașină, s-a

mai uitat puțin prin jur și pe urma a dispărut pe undeva prin
service-ului lui. Mecanicul mi-a deșurubat toate scaunele,
le-a scos din mașină și le-a pus călare alături unul peste
altul. Plătesc, mă sui în mașină și dau să plec. Mecanicul
strigă:
- Hei, șefu, dar scaunele nu le mai luați?
- Nu, zic. Fă tu ce vrei cu ele! Ți le las ție.
Și am plecat cu mașina cu un singur scaun în ea, cel pe

care stăteam eu. In rest, de jur împrejurul meu, numai
podea de tablă neagră, antifonată, străpunsă din loc în loc
de tot felul de șuruburi. Mecanicul n-a mai zis nimic, l-am
văzut în oglinda retrovizoare cum și-a pus doar mâna
streașină la ochi și s-a uitat luuung după mine, până când
am ajuns în sensul giratoriu și de acolo am dispărut pe
șosea.
165
Am făcut măsurătorile, am cumpărat salteaua groasă

de burete, am decupat-o după forma podelei rămase
goală, am potrivit-o in mașină și dintr-o dată, locul ăla în
care până ieri stăteau degeaba patru scaune s-a
transformat într-un pat moale si confortabil care pornea
din față, de sub bordul mașinii, din dreapta pedalelor,
dădea roată scaunului meu de șofer si se întindea, moale și
lin, lat dintr-o portieră în alta, până în spatele mașinii, în
portbagaj. Am acoperit salteaua cu o pătură moale albastră
de bumbac potrivită după forma în care decupasem
salteaua și dintr-o dată interiorul mașinii arăta ca un pat
matrimonial din care creștea un scaun într-o cameră de
hotel pe roți.
***
Era trecut de miezul nopții și, pentru că trebuia să fac

totuși ceva până mă lua somnul, stăteam pe un site de
matrimoniale baleind prin figurile de femei. Discutam cu o
doamnă dintr-un alt oraș. Îmi arătase niște poze în care
semăna perfect cu Sophia Loren în niște decoruri de lux
care m-au făcut să cred că aveam de-a face cu o doamnă
din înalta societate eșuată dintr-o neatenție inocentă pe
site-ul acela de matrimoniale care colcăia de ejaculări în
așteptare și de marșuri nupțiale mereu amânate. O față
ovală, ochi mari și negri și un ten închis, ciocolatiu încadrat
de un păr negru lucios, umflat. O femeie frumoasă și
tânără, până în vreo treizeci și cinci de ani, viguroasă care
pur și simplu radia energie pură. Genul acela la care era
suficient să-i vezi numai fața într-o singură poză ca să
tresari și să te gândești că poți și tu să îți aduci o contribuție
demografică în lumea asta.
Iar dialogul a evoluat rapid și halucinant.

- Păi da, sigur că putem să ne vedem, scrie ea.
Tasta mult mai repede decât o făceam eu și de aceea

trebuia să îmi folosesc găinațul din craniu la maximum ca
să nu mă prindă fără vreun răspuns inteligent la îndemână.
Eu știu că pentru ca o femeie să se culce cu un bărbat ea
trebuie să aibă senzația că o face doar pentru că bărbatul
acela o merită. Și ca să o merite, bărbatul acela trebuie să
producă dovezi palpabile. Ca pe Animal Planet: vii cu paiul
în gură, îți înfoi coada să vadă ea ce coadă albastră ai tu și
începi să dansezi. Doi la stânga, doi la dreapta. Și o săritură
mică. Daca ea consideră că ai coada suficient de albastră și
faci pașii corecți, e de bine, o ridică și ea pe a ei ca să îți
indice unde trebuie să depui ce ai de depus; și apoi poți să
ciripești mulțumit până data viitoare. Dacă nu faci pașii
corecți, rămâi stătut. Desigur, în cazul unei conversații din
tastatură pe un site de matrimoniale singura dovadă
”palpabilă” pe care poți să o produci ca bărbat este
inteligența. Să îi dai adică impresia că ești un tip inteligent
și că ea, culcându-se cu tine, face de fapt o achiziție de
valoare. Cum că adică ea devine o consumatoare de
testosteron de cea mai bună calitate. Ca și la droguri:
scursurile consumă aurolac, aristocrația își injectează
heroina pură. Inteligența ta o confirmă pe ea ca femeie iar
felul în care ea dă din cur te confirmă pe tine ca bărbat.
În felul acesta toată lumea până la urmă iese în câștig.
- Cred că nu ar fi deloc un timp pierdut, îi răspund.
-Da, am putea să ne vedem la o cafea.
-Să înțeleg că e o invitație?
- Înțelegi bine.
167
Eram pe drumul cel bun. Partea proastă era că pentru

a putea bea o cafea cu Sophia Loren trebuia să fac vreo sută
și ceva de kilometri cu mașina. Era dintr-un oraș mare, mai
la sud. Dus. O sută și ceva de kilometri întors. Și dacă din
toată întâlnirea asta nu ieșea decât o cafea proastă pe vreo
terasă zgomotoasă din cine știe ce cartier proletar, stima
mea de sine s-ar fi dus dracului de tot.
Prin urmare, chestiunea trebuia abordată diferit.
- Nu ar fi mai interesant să bem cafeaua asta undeva în

afara orașului? o întreb, pregătindu-mă ca ea să găsească
de fapt un motiv să refuze.
Răspunsul ei a venit prompt:
- Ba ar fi mult mai bine.
Și pe urmă, repede, mai vine un rând: Tu ce propui?
Ah, nu era deloc momentul să ezit. Găinațul meu

produce din senin o propunere fantastă, la care nici eu nu
mă așteptam:
- Eu zic ca o putem bea la munte.
Munții erau cu vreo cincizeci de kilometri mai la nord.
- Nu e o idee rea, vine răspunsul ei.
Nu era o idee rea?! Atunci era o idee bună. Alături de

Clark Gable, Marcello Mastroianni și alți șmecheri din ăștia
frumoși, urma sa devin unul din partenerii Sophiei Loren pe
pereții cinematografelor de țară. Dau să tastez ceva dar
chiar în momentul acela mai vine un rând de la ea:
- Dar nu vrei să auzi o idee și mai bună?

- Ba da.
- Hai să o bem la mare, scrie ea.
Femeia asta încerca să își râdă de mine? Marea era cu

vreo două sute de kilometri mai la răsărit. Și asta însemna
obligatoriu cazare. Și nu numai. Nu te duci la mare doar ca
sa bei o cafea. Trebuie, in mod normal sa stai câteva zile,
să te trântești pe plajă, să faci o baie bună, să mimezi un
soi de romantism de vacanță, etc…
La urma urmei nu era oare exact lucrul de care aveam

nevoie?
- De acord. Cred ca se poate găsi la Mamaia o terasă

unde se poate bea o cafea bună, îi telegrafiez eu înapoi.
- Mie nu îmi place Mamaia, vine răspunsul ei.
Nici eu nu mă dădeam în vânt după ea.
- Mai la sud atunci? o întreb.
Răspunsul ei întârzie. Credeam că gata, și-a făcut

cheful și se ducea să se culce după ce îmi trăsese o clapă pe
cinste.
- Da, mai la sud, vine la un moment dat mesajul pe

monitor.
- Pe la Eforie? întreb.
- Nuuu, mai la sud.
Evident, femeia asta avea ceva noțiuni de geografie.

Din găinațul meu se naște instantaneu o hartă a României
și localizez cel mai sudic punct de pe țărmul mării.
169
- La Vama Veche? zic.
- Nu, vine răspunsul ei prompt.
- Dar unde? telegrafiez.
Răspunsul ei apare imediat pe monitor:
- Hai să mergem în Grecia! Bem o cafea și facem și

puțină plajă.
Găinațul meu începea să cedeze geografic. Grecia era

undeva pe stânga. Tastez:
- Hai!
- Dar eu am mașina în service, zice ea.
- Nu-i nimic. Lasă că mergem cu a mea! Am și eu

mașină.
Ceea ce nu era tocmai neadevărat.
Am făcut schimb de numere de telefon și am aranjat

rapid detaliile mai importante ale deplasării. Plecam a doua
zi dimineața. Urma să o ridic la o anumită oră de la o anume
adresă și de acolo plecam. Presupun că și ea avea un
început de transformare a creierului în altceva pentru că
totul a decurs simplu, tehnic și exact ca și cum era cel mai
firesc lucru din lume ca un bărbat și o femeie care cu
jumătate de oră înainte habar nu aveau unul de existența
celuilalt să decidă la miezul nopții să plece împreună, cu
mașina personală, într-un voiaj la Marea Egee.
Să bea o cafea!
***
Ne-am cazat pentru două zile.
Mi-am propus să mă simt bine. Am cu mine o femeie

tânără și interesantă, armonioasă la trup și deschisă la
minte, un soare delicios și o mare albastră nesfârșită care
se întinde până la capătul lumii. Două zile în care nu am
altceva de făcut decât să o fut pe femeia asta faina din
toate pozițiile și să mă întind pe plajă în soarele fermecat.
Mi se pare că merit asta pentru că am suferit mult în viață
și la urma urmei mi-am câștigat acest drept prin efortul
meu din buricele degetelor pe tastatură. Da, da, să vezi ce
am să-i fac!
Exisă însă două personaje de care, orice ai face și

oriunde te-ai duce, nu scapi nicăieri: Dumnezeu și Maica
Precista! Ei bine, ăștia doi, de acolo din spațiu, urmăresc pe
toată lumea cu un program mult mai sofisticat decât toate
programele de supraveghere americane. Și întotdeauna,
iar lucrul asta este extrem de enervant, ele au alte planuri
cu tine decât cele pe care ți le faci tu.
Sophia Loren pare foarte proaspătă și se vede pe chipul

ei că e fericită că am ajuns la mare. E volubilă, energică,
voluntară și organizează lucrurile după o anume știință a
managementului călătoriilor. Bagajele la locul lor,
alimentele la locul lor, mașina la locul ei. Și, după ce a pus
totul în ordine așa cum îi cerea mintea ei, se uită la mine
din mijlocul camerei cu mâinile în șolduri, îmi zâmbește
într-un fel complice și, dând din cap către ușă ca să îmi
indice direcția, zice cu o ușoară ironie în glas:
- Și acum, hai să mergem jos să bem o cafea că doar de

asta am venit în Grecia!
171
Dacă nu aș fi fost mort, în momentul acela m-ar fi

bufnit râsul. Avea dreptate!
În Grecia, totul e alb sau albastru. Am băut cafeaua pe

terasa cu scaune albe din fața hotelului. Și după ce ne-am
atins scopul pentru care bătusem atâta drum, am pornit-o
spre plaja ascunsă în spatele hotelurilor pline de copertine
albastre la vreo sută de metri mai încolo. Cred că am o
sămânță bună de bărbat în mine pentru că, deși după atâta
nesomn și tracțiuni de volan prezentam un început de
putrefacție la extremități, eram totuși foarte curios să văd
cum arată Sophia Loren dezbrăcată. În momentul în care a
rămas numai în costumul de baie din două piese,
testosteronul din mine a început să se aglutineze în
anumite puncte. Altfel spus, lângă mine pe plajă,
proiectată parțial pe cer și parțial pe apele mării, se afla o
femeie cu un trup deosebit de frumos. Își pusese niște
ochelari de soare întunecați care făceau din ea un personaj
de film italian. Deși puțin mai împlinit decât cereau
canoanele vremii, trupul ei păstra în rapoarte încântătoare
toate formele unui trup de femeie din acelea pe care le pun
șoferii de tir pe pereții cabinei. Instinctiv, mi-am dus mâna
între picioare și mi-am aranjat mai bine în slip surplusul de
organ. Am întins prosoapele albe sub una din umbrelele cu
care era înțesat țărmul și m-am lungit. Credeam că o să facă
același lucru și ea numai că după ce și-a pus la adăpost
țigările și bricheta în poșetuța ei albă și a aruncat-o lângă
mine, s-a îndreptat, vizibil emoționată, cu fața spre mare.
- Eu mă duc în apă, zice ea. Îmi place la nebunie să stau

în apă. Numai în apă o să stau, să știi, să nu te superi!
Și după ce spune asta, țopăie pe nisipul încins, ajunge

la apă și înaintează încet, încet adâncindu-se în mare până
nu îi mai rămân deasupra decât capul și părul prins în vârful

lui.
Să mă supăr?! În nici un caz. Cu cât vorbeam mai puțin,

cu atât mai bine. Îmi conservam energia.
Urmau momente speciale cu ea.
Bine că țigările nu pot fi fumate ude și din cauza asta,

spre deosebire de alte mamifere acvatice, femeia aceasta
revine din când în când pe uscat. De fapt fumează
insuportabil demult. Pe drum, în mașină a fumat aproape
două pachete de țigări din alea subțiri! Și acum, când
deschid ochii văd că are și o bere în mână.
- De unde ai luat berea, zic?
- Uite, chiar aici, în spatele nostru, zice și îmi arată

terasa de la câțiva metri mai încolo. Hai că mă duc să îți iau
și ție una. Bine?
- Te duci tu să îmi iei o bere? zic nevenindu-mi să cred

că cineva vrea să facă ceva pentru mine.
- Sigur că mă duc. De care vrei?
Îi spun de care vreau iar ea se ridică sprintenă și în

câteva momente aduce o bere rece ca gheața și mi-o
întinde. Mă uit la ea cu recunoștință. Mă simt răsfățat și
îndatorat. Și din simțul ăsta acut al datoriei îmi promit că
am să o f_t exact așa cum trebuie și cum o să îi placă ei pe
scumpa asta frumoasă puțin dusă cu capul. Beau o gură de
bere rece! Aha ha ha… ce bună e! La dolce vita!
Hey, Greece, here I cum!

Și, gâl-gâl-gâl, dau berea pe gât!
173
Dintr-o bere mă simt bine, dar din două mă ia o

tulburare. Dacă peste astea începi să pui vin în mine,
transcend limita dintre specii și mă transform într-un
animal straniu, bântuit de imagini bizare și care spune
lucruri bizare. Iar a doua zi, în încercarea de a reveni la
forma și comportamentul omenesc, sufăr de parcă tocmai
am înghițit cărbuni încinși care continuă să ardă acolo în
mine, în stomac și pe gât.
Însă lucrul cel mai rău și mai chinuitor care mi se

întâmplă, după ce consum alcool, este că toate femeile
încep să semene cu femeia pe care am iubit-o și toate
obiectele din jur încep să îmi aducă aminte de ea.
Și asta mă dărâmă!
***
În fine, Sophia Loren a terminat cu împachetatul și

plecăm. Nu vorbim unul cu celălalt. Este supărată pe mine.
Nu știu de ce și nici nu îndrăznesc să o întreb de ce. Trebuie
că s-a intâmplat ceva grav. Trebuie că am făcut sau am spus
un lucru foarte urât. Trebuie că mi-am dat în petec rău de
tot! Rău de tot! E încruntată și se poartă de parcă nici nu
m-ar cunoaște. Am băut așa de mult vin după berile de pe
plajă că nu mai îmi amintesc nimic. Cred că am făcut-o lată
și din cauza asta Sophia e supărată acum. Îmi e rușine de
mine din cauze cu totul confuze și mă doare capul ca după
o lobotomie făcută pe viu. Mă simt slab și neputincios. Oh,
ce bun ar fi acum un prieten căruia să mă plâng de cât de
nedreaptă e viața cu mine! Ieșim din hotel, ne îndreptăm
spre mașină, punem sacoșele în spate și pornim. Adică eu
mă lungesc pe pat ca un pacient în comă iar ea conduce

garsoniera ca un șofer de ambulanță.
Facem câțiva kilometri în tăcere și din poziția în care

sunt nu văd decât tavanul mașinii. Drumul e prost si
denivelările din asfalt îmi zguduie creierii în cap.
- Pentru Salonik o ținem înainte, da? întreabă ea la un

moment dat, îmbufnată.
Privesc in tavanul mașinii ca un mort în tavanul capelei.

Toată știința mea geografică e făcută terci în mahmureala
aia otravitoare. Dacă o țineam tot înainte puteam ajunge
oriunde.
- Vezi că gipiesul e in torpedou, zic pierit.
Ea deschide torpedoul din mers, scoate gipiesul, îl

pornește și apoi, uitându-se când la drum când la aparat îl
programează pentru destinația pe care și-o dorea și care
nu era tocmai Salonikul, ci un sat din apropierea lui. Îl
fixează pe bord in ciuperca pneumatică și apoi mă anunță
ca și cum mi-ar spune o banalitate:
- Să știi că trebuie să iau un câine din Salonik.
În momentul acela lucrul ăsta mi se părea cel mai firesc

din lume. Un câine în mașină părea necesar.
- Mare? zic.
- Cam mare, da, zice ea depășind cu grație un grec

puturos.
Deci urmează să creștem un câine mare aici în mașină.

Era în regulă.
175
- Ce să faci cu el? întreb cu ochii în tavan.
- Trebuie să îl duc în Anglia săptămâna viitoare, zice ea.
Părea normal. Adică era firesc ca ea să ia în mașina mea

un câine mare din Grecia ca să îl ducă în Anglia. Mi s-a părut
inutil să cer explicații. Stăteam întins pe patul făcut de mine
și eram mult mai atent la denivelările din asfalt care imi
zguduiau creierii. Mă gândeam totuși, luând în considerare
topografia mașinii, în ce pozitie ar trebui să așez câinele
astfel încât să nu mă muște de cap pentru că eu eram tuns
zero și ar fi avut un acces foarte facil la craniul meu. Urma,
prin urmare, să mor într-un mod stupid, lipsit de orice
măreție sau eroism în propria mea mașină de mâna a doua
cu craniul sfărâmat de o jigodie din Salonik. Ah, îmi părea
atât de nedemn, atât de anonim și atât de nepotrivit cu
aspirațiiile mele încât îmi venea să plâng în avans. Dar când
Sophia Loren și-a aprins țigara în spațiul ală mic al
garsonierei, înnecându-mă, am simțit că mor chiar mai
devreme și, din două morți puse la un loc, nervos peste
măsură, am strigat la ea ca un apucat pe un ton pe care nu
mi-l cunoșteam:
- Deschide-n pula mea geamul ală, că mă asfixiezi de

tot cu țigările tale!
A urmat un moment de perplexitate. Apoi ea se

întoarce spre mine mirată de ieșirea mea neașteptată și
suburbună. Se uită la mine ciudat, apoi se întoarce cuminte
spre geam, dă din manivelă și îl coboară. Pe urmă, privind
înainte la drum, zice calmă:
- În care pulă zici să deschid?
- În pula mea, zic eu repede, inerțial.

- În pula ta?! zice ea de parcă nu ar fi înțeles de prima

dată.
Ceva mi se pare în neregulă. Totuși zic:
- Da, în pula mea!
O văd că se întoarce spre mine și zâmbește. Are

ochelarii de soare pe nas, curentul de aer îi flutură părul,
pielea feții îi lucește. E o femeie frumoasă și tânără.
- Păi unde îți ții tu pula, mă? întreabă ea.
Simt că ceva nu e tocmai în regulă cu întrebarea asta.

Cum adică unde mi-o țin? Întrebarea asta mi se pare
stupidă, dar în acelaș timp toxică. Nu știu ce să răspund.
- Cum adică?! zic.
- Adică unde e pula ta?
- Fii atentă la drum, zic.
- Poate voiai să zici să deschid fereastra în p_la altuia,

care și-o ține la vedere, continuă ea fără să își ia ochii de pe
mine.
- Adică?!
Tonul ei se schimbă.
- Adică în două zile și două nopți dormite în acelaș pat

eu nu ți-am văzut deloc pula! zice ea cu un început de
dispreț.
Simt că mă pierd.
177
- Te-ai umflat toată ziua cu bere și cu vin și noaptea mi-

ai împuiat capul numai cu miorlăielile și bâlbăielile tale
despre nu știu ce cățea blondă care te-a făcut pe tine de
comandă! Și pe urmă ai adormit ca un sugar. Despre ce
pulă vorbim noi aici?
Trage cu sete din țigară, își îndreaptă privirea spre

șosea și depășește în viteză câțiva greci la rând apoi repetă
în ecou: Despre ce pulă vorbim deci noi aici?
Nu mai știu ce să mai spun.
- E vorba despre o pulă impersonală, zic în cele din

urmă, stins. Așa, un fel de pulă gramaticală, care să țină loc
de parte de propoziție…
Ea râde scurt și aruncă cu un gest nervos chiștocul pe

fereastră. Zice încet:
- Auzi la el, pulă gramaticală! Că eu oi fi Academia

Română!
Și accelerează foarte tare.
Simt că mă pierd. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat

vreodată. Inconștient îmi duc mâna între picioare pentru a
verifica practic și imediat actualitatea acestei conversații. E
acolo. Mă liniștesc oarecum. Am băut o cafea la Marea
Egee. Mașina mă leagănă pe asfalt și încet încet, enervat și
rușinat în aceeași măsură, intru în comă pe salteaua
garsonierei mele pe roți și adorm blestemând-o în gând pe
nebuna aia care a scurtat veșnicia și pe care am iubit-o
iresponsabil de mult.
Sfârșit
179

02 Femei de Pe Internet Vol 2 4dazya

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

02 Femei de Pe Internet Vol 2 4dazya

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Ciucă____________________________________

Acest material este protejat de legea copyright-ului. Orice

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SELFIE CU FOSTA SOȚIE

Fosta mea soție era o

Când o femeie este mai frumoasă decât crede ea însăși

Și așa era ea.

Fosta mea soție era orbitor de frumoasă și încântător de

obișnuită să simplifice lucrurile la esențial și de aceea ea nu

Desigur că, ginecologic vorbind, nu am fost primul ei bărbat

lui Noort. E lucru știut că țelul suprem al vieții omului pe

Iar contrariile, după cum se știe, se atrag.

În general, sunt un tip cu imaginaţie şi de aceea predictiv.

Într-o zi, stăteam cuminte pe un taburet la masa din

- Îți place? mă întreabă la un moment dat, nemulțumită că

Sincer, nu avea nici un gust. Si boabele erau tari ca niște

Ezit. În cele din urmă îndrăznesc. Zic:

- E putin cam nefiartă.

Vine repede, îmi ia lingura din mână și gustă. Mestecă

- Asta e fasole nefiartă, mă? Îmi zici tu mie că e nefiartă?

De obicei, când aveam vreo controversă, chiar dacă nu

- Zău, e un pic nefiartă. Și cred că îi mai trebuie niște sare.

Mai gustă o dată. Iar mestecă. Mestecă concentrată. Se

- Asta e fasole nefiartă, mă?

Și în clipa aceea aruncă cu lingura în fasole. Din farfurie sar

- Hei, ce faci? strig eu la ea.

Dar ea nu mai poate fi oprită. Apucă farfuria cu fasole, o

căcărezele albe de fasole se împrăștie pe pereți, în mijloc

- Să nu te mai văd, auzi! Să te duci să îți facă maică-ta fasole

Am fost, evident, nevoit să plec câteva zile de acasă și să

Într-o altă zi, de primăvară, cuprinsă de amoc și de un

În fine, ca să nu mai lungesc vorba, într-o vară amețitor de

amintit că la Madrid ducea o existență modestă de

Și atunci, trist și de unul singur pe sub palmierii bătrâni care

Da! Ce dobitoc eram!

În tot timpul acesta făcusem greșeala copilărească să cred

Multă vreme după aceea am fost foarte fericit în universul

Totuși, în una din zile m-am cam săturat de toate

În universul acesta și în toate celelalte.

PATĂ MICĂ, DE MUȘTAR

Totuși, femeia aceasta mi-a rămas în memorie mai degrabă

Deși toată copilăria mama îmi atrăsese atenția să nu bag

– Doamne, ce e aici la tine!!

Mă uit în jur îngrijorat ca și cum în garsoniera mea s-ar fi

– Cum adică ce e la mine aici? întreb, neliniștit.

Ea dă într-o parte și-n alta din claia neagră pe care o purta

Mă uit în propria mea cameră cu o bruscă curiozitate ca și

Se duce lângă șifonier, se apleacă.

– Ia uite! Șosete! Și ridică într-adevăr o șosetă care nu știu

M-am uitat la perdea. Mie mi se părea că aceea era o

Se fâțâie prin fața mea între șifonier și fereastră în fustița

După ce ea a îmbrăcat halatul meu de baie și a luat

Cămășile și puloverele erau mai corect aliniate în șifonierul

Mă simțeam foarte vinovat.

După ce a dat jos halatul și l-a pus direct în mașina de

– Hai în oraș să mâncăm ceva. O pizza bună! Yummi,

Ea se uită la mine cu îngăduință, ca la unul care nu și-a luat

– Ceapa unde o ții?

– Cred că s-a terminat, zic ca s-o dreg.

– Păi, nici ouă văd că nu ai. Niciun fel de legume. Nici

Și după ce deschide ușa la congelator îmi aplică lovitura de

– Aaa… păi tu nici carne nu ai!

Nu. Nu m-a părăsit. Mi-a făcut doar o listă de cumpărături