Biosfera și organizarea ei

Aspecte generale
Biosfera este învelișul terestru ce cuprinde totalitatea animalelor și plantelor, existente în apă,
aer și sol și aflate într-o continuă interacțiune cu restul învelișurilor planetei.
Acesta este alcătuit din aproape 1,5 milioane specii de animale și aproximativ 500 mii de
specii de plante, la care se adaugă multe alte viețuitoare neinventariate de știință.
O mare parte a viețuitoarelor trăiesc într-un spațiu ce se întinde până la o adâncime de peste
200 m în oceane (până unde pot pătrunde razele solare) și la o înălțime circa 5.500 m (limita
zăpezii veșnice, aflate pe munții din zona ecuatorială).
La adâncimi foarte mari, ce coincid cu fosele abisale, au fost descoperite moluște, bacterii,
crustacee și așa numiții ”pești abisali”. În litosferă, la adâncimi de circa 3-4 km, s-au găsit în
depozitele de petrol bacterii anaerobe. Forme de viață s-au găsit și la altitudini mari, pe munții
înalți ai planetei, pe gheață și zăpadă, chiar și la înălțimi de până la aproape 20 km, în
stratosfera inferioară.
Biosfera reprezintă obiectul de studiu a unei game largi de științe, cel mai important avându-
l biologia care are multiple discipline și preocupări.
Geografia fizică studiază biosfera ca parte a mediului aflat la suprafața terestră.
Fitogeografia (care studiază repartiția plantelor) și zoogeografia (care studiază repartiția
animalelor) reprezintă domenii de interferență.
Geoecologia reprezintă un domeniu profund interdisciplinar, ce are în vedere mai multe
aspecte, printre care:
 inventarierea factorilor fizici ce se manifestă la suprafața terestră;
 explicarea sistemelor funcționale și spațiale ce rezultă din combinarea factorilor fizici;
 influența factorilor fizici asupra societății omenești.
Legătura între formațiunile biotice și mediul acestora de viață este făcută de sistemele
funcționale spațiale, ce poartă denumirea de ecosisteme.
Masa biosferei (de aproximativ 80 miliarde de tone) este redusă în comparație cu a celorlalte
învelișuri ale planetei, însă aceasta influențează elementele sistemului terestru.
Primele forme de viață au apărut în mediul acvatic acum circa 4 miliarde de ani, când și-a
dobândit caracterul de ”planetă vie”, iar înfățișarea actuală este diferită față de cea din trecut.
Cu timpul, între diversele componente ale mediului au apărut relații complexe, aflate în
strânsă legătură cu evoluția animalelor și plantelor, fiind evidențiată înfățișarea biosferei.

Evoluția biosferei și mai ales creșterea masei, dar și a complexității biosferei au avut influență
asupra celorlalte geosfere atât în mod direct, cât și în mod indirect (prin procesele pe care le-
au generat). Concentrația oxigenului din prezent rezultă în mod direct din activitățile biotice,
care în urma fotosintezei acumulează dioxid de carbon din atmosferă, generând apoi oxigen.
Componenta biotică a mediului terestru a acumulat caracteristici care au condus la evoluția
biosferei până la componenta acesteia actuală, considerată și cea mai
complexă: antroposfera, denumită și ”sfera” oamenilor.
Domeniile de viață ale Terrei
Modul de a-și duce existența viețuitoarele împarte domeniile de viață de pe Terra în: domeniul
acvatic (oceanul și apele continentale), domeniul terestru și domeniul subteran, fiecare
cuprinzând multe ecosisteme care sunt ordonate spațial și funcțional.
Domeniul oceanic (oceanele și mările) reprezintă un mediu de viață format în masa mare de
apă a căror proprietăți specifice sunt: presiunea, salinitatea, luminozitatea, culoarea,
transparența, densitatea, dinamica, temperatura etc.).
Caracteristicile elementelor mediului oceanic se modifică mult pe verticală sau cu creșterea
adâncimii (de la suprafața terestră până în fosele oceanice). Luminozitatea scade cu
adâncimea, iar presiunea crește cu adâncimea, reprezentând factori determinanți care au
influență asupra viețuitoarelor marine.
Acești factori conduc la delimitarea pe verticală a ”zonelor oceanice”. Astfel, se diferențiază
următoarele medii de viață oceanic:
 zona litorală este foarte frecventă, situată la suprafață, în apropierea țărmului, unde
trăiesc foarte mare parte a viețuitoarelor marine. Toate acestea sunt înglobate sub
denumirea de necton (exemplu: pești, delfini, balene etc.);
 zona pelagică este situată la o distanță mare față de țărm, având o adâncime de circa
500 m. Este alcătuită din plancton (organismele care plutesc liber pe suprafața apei
oceanului), iar acesta este alcătuit din fitoplancton (diatomee, alge)
și zooplancton (protozoare, moluște, crustacee). În unele locuri se găsesc alge de
dimensiuni mari, care formează așa-numitele ”păduri oceanice”, precum în Marea
Sargaselor;
 zona abisală este situată la adâncimi mari, unde condițiile sunt mai dificile
(temperatură scăzută, presiune ridicată, lipsa luminii). În această zonă plantele aproape
că nu trăiesc, iar animalele prezintă anumite adaptări specifice, fiind denumită, de
asemenea, și zonă bentonică.
Domeniul apelor continentale se împarte în mai multe subdiviziuni, strâns legate de
specificul mediului de viață: fluvii, râuri, lacuri, bălți, mlaștini.
Domeniul terestru evidențiază zonalitatea latitudinală a repartiției viețuitoarelor, influențată
de caracteristicile factorilor de mediu, cu precădere ai celor dinamici.
Domeniul terestru înglobează totalitatea animalelor și plantelor aflate la suprafața scoarței
terestre, mai exact pe relieful acesteia.
Domeniul subteran aparține teoretic domeniului terestru (include cavități subterane ale
scoarței terestre), indivualizându-se prin unele caracteristici ale mediului de viață (umiditate,
temperatură, nebulozitate etc.). Acest domeniu este caracteristic peșterilor, cursurilor
subterane ale râurilor, dar și cavităților artificiale.
Ca expresie geografică a modului de organizare a domeniului terestru este împărțirea acestuia
în mari zone, formațiunile biotice ale uscatului ce poartă denumirea de biomuri. Aceste
biomuri sunt determinate de marile zone climatice, fiind alcătuite dintr-un complex
de biotopuri/”ecotopuri” și biocenoze (ansamblul plantelor și animalelor de pe un teritoriu,
între care se formează relații de interdependență). Astfel, biomurile sunt următoarele:
 biomul de pădure (cu variate păduri, precum cea ecuatorială, montană, temperată cu
frunze căzătoare, boreală cu frunze permanente);
 biomul de savană (alcătuit din formațiunile ierboase întâlnite în zona tropicală);
 biomul de pajiști (cu prerie și stepe);
 biomul de deșert (cu formațiuni dependente de umiditate);
 biomul de tundră.
Biomurile prezintă formațiuni biogeografice, fiind evidențiate de caracteristicile mediului de
viață.
Zone de vegetație
Cel mai vizibil element al biosferei terestre îl reprezintă zonele de vegetație. În urma unei
analize, pe glob există 15 zone geografice, dintre care vor fi exemplificate următoarele
În regiunile de inlandis (de calotă glaciară) nu există vegetație datorită lipsei unui substrat de
sol.
Tundra prezintă o perioadă scurtă de vegetație (câteva săptămâni pe an) și condiții de climă
aspre, fiind caracterizată de plante precum mușchi și licheni.
În sudul tundrei există arbori rezistenți la frig și arbuști pitici, care constituie silvotundra.
Pădurile boreale de conifere/taiga sunt frecvente și dezvoltate în emisfera nordică (boreală).
Acestea evidențiază rezistența mare a coniferelor (brad, molid) la temperaturi scăzute în
anotimpul rece.
Pădurile temperate cu frunze căzătoare (foioase) reflectă extrem de bine proprietățile
elementelor climatice anotimpuale.
Pădurile subtropicale umede sunt întâlnite în partea de sud-est a Americii de Nord și al
Asiei. Sunt specifice diferite formațiuni, influențate de temperaturile crescute și de
precipitațiile bogate care cad uniform.
Pădurile oceanice de conifere există în vestul Americii de Nord, fiind influențate de
precipitațiile bogate care cad dinspre ocean (sunt oprite de lanțul montan format din Munții
Coastelor). Aici sunt specifici arbori de mari dimensiuni, precum Sequoia.
Formațiunile vegetale mediteraneene sunt reprezentate de arbori veșnic verzi (măslinul,
stejarul verde) sau cu frunze căzătoare (stejar pufos) și tufișuri, cunoscute sub denumirea de
garriga și maquis.
Vegetația de stepă și prerie este formată cu precădere din ierburi înalte (în zonele de prerie),
iar în zonele de stepe de ierburi mai scunde. Aici este bine evidențiat continentalismul
precipitațiilor (lipsa precipitațiilor).
Semideșerturile sunt reprezentate de vegetație adaptată uscăciunii (xeromorfă).
Vegetația specifică deșerturilor (tropicale și temperate) este formată din specii de plante
adaptate unei aridități foarte mari (plante xerofite).
Savanele au o vegetație constituită din ierburi-graminee (xerofile). Sunt reflectate schimbările
precipitațiilor în funcție de anotimp, datorită temperaturilor ridicate.
În lungul râurilor mari din zona ecuatorială pătrund pădurile-galerii.
Pădurile ecuatoriale prezintă o vegetație bogată, stratificată și diversificată. Pătrunderea
destul de dificilă și concurența pentru aceasta în interiorul pădurilor explică etajarea.
Pe munții înalți există o vegetație influențată de altitudinile mari și de modificarea
caracteristicilor de mediu.
La nivelul unui continent sau a unei părți a continentului vegetația este mult mai diversificată.
Spre exemplu, pe continentul Europa există următoarele zone de vegetație: tundră, taiga,
păduri de amestec (conifere, foioase), păduri de foioase, stepă și silvostepă, semideșert,
vegetație mediteraneeană.
Repartiția geografică a animalelor terestre
Repartiția animalelor terestre ține cont atât de factorii de mediu, darmai ales de factorul
fundamental în supraviețuirea acestora, și anume hrana.
În zona polară (inlandis) fauna este formată din urs polar, ren și boul moscat (în America de
Nord și Groenlanda), iepurele polar, dihorul polar, vulpea polară, leming și diferite păsări
(pescăruși, rațe și gâște polare, rândunici de mare). Păsările migrează cu precădere în timpul
nopții polare.
În zona de tundră trăiesc animale erbivore (ren, caribu, lemingul, boul moscat și marmota),
păsări (care migrează iarna spre sud), reptile, insecte, dar și animale omnivore (ursul polar).
În zona pădurilor de conifere (taiga) trăiesc păsări (pițigoi, ciocănitoarea), mamifere (vulpe,
urs, căprioară, cerb, zibelină, urs negru, elan de Canada).
În pădurile zonei temperate (foioase și de amestec) fauna este bogată și foarte diferențiată:
păsări, jderul, pisica sălbatică, veverița, dihorul, vulpea, cerbul, căprioara, mistrețul (în
Europa); ursul negru himalayan, rața mandarin, cerbul pătat (în Extremul Orient); ursul,
marmota de pădure, baribalul (în America de Nord).
În zona deșerturilor și a semideșerturilor trăiesc animale reprezentative, precum: reptile,
unele păsări, insecte, mamifere, rozătoare, râsul de deșert, fenecul.
În prerii trăiau în trecut mulți bizoni, iar în stepele eurasiatice trăiesc specii ce tind să-și
reducă umărul, precum: antilopa, gazela, dropia, calul sălbatic. În prezent, stepele și preriile
reprezintă zone agricole întinse.
În zona de savană trăiesc animale erbivore (antilopa, zebra, elefantul, girafa, cangurul – doar
în Australia), carnivore mari (tigrul, pantera, leul), păsări alergătoare (nandu în America,
struțul în Africa, emu în Australia), iar în apropierea apelor continentale din Africa trăiesc
rinoceri și hipopotami.
În pădurile ecuatoriale trăiesc multe maimuțe (urangutanul și gibonul în sud-estul Asiei,
gorila și cimpanzeul în Africa), insecte, reptile mari, păsări în coroanele arborilor (papagali,
colibri).
În zona mediteraneeană trăiesc reptile, broaște țestoase de uscat, scorpioni, maimuțe, șacali,
șopârle, hiene etc.