ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

La începutul secolului al XX-lea, muzeul era definit ca „instituţiune publică, destinată

scopurilor ştiinţifice sau artistice şi în special colecţiuni referitoare la ele”.
Iniţiative şi intenţii de înfiinţare a unui muzeu în Vrancea au existat din perioada
premergătoare Primului Război Mondial. O astfel de iniţiativă a avut-o avocatul şi fostul deputat,
Paraschiv Bogdan Chiriţă, care se ocupase de crearea unor instituţii de folos obştesc şi de
adunarea unor obiecte care trebuiau să constituie baza organizării unui muzeu.
La 28 ianuarie 1926, într-o petiţie înaintată Comisiunei Interimare Focşani, maiorul
Gheorghe Pastia îşi exprima hotărârea de a mai construi în Focşani, alături de Teatrul Comunal
care îi purta numele, un „Ateneu Popular, atât de rar în ţara noastră care să fie zilnic accesibil
publicului doritor de lumină şi cultură”, construcţie formată dintr-un etaj şi parter. În concepţia
ctitorului etajul trebuia să cuprindă „o sală mare pentru biblioteca publică a oraşului care va
servi şi ca sală de lectură şi ca Ligă Culturală, secţia Focşani.
O sală destinată ca muzeu al judeţului Putna, a tuturor produselor ce se referă la cultura
naţională şi regională găsite sau produse pe raza judeţului Putna”.
Într-o conferinţă ţinută la Teatrul „Maior Gheorghe Pastia” din Focşani, în 1926, marele
istoric Nicolae Iorga sublinia rolul unei astfel de instituţii îndemnând autorităţile locale şi pe
intelectuali să strângă documente vrâncene pentru un muzeu.
Doi ani mai târziu, în 1928, la Liceul „Unirea” din Focşani se constituie o colecţie de
obiecte istorice şi etnografice. Iniţiativa a aparţinut profesorului Alexandru Arbore, considerat,
pe bună dreptate, un precursor al muzeografiei vrâncene. Profesorul Alexandru P. Arbore a
publicat, sub formă de broşură, conferinţa din 30 mai 1928, reuşind să strângă suma de 30.000
lei, pe care a donat-o în scopul măririi colecţiei muzeale de la Liceul ,,Unirea”. În această
acţiune a fost ajutat de directorul Alexandru Georgiade şi de secretarul general al Primăriei
Focşani, Ion Romanoai, cu care face nenumărate excursii în judeţ cu scopul strângerii
materialelor necesare muzeului.

Autorităţile judeţene putnene nu au rămas indiferente la înfiinţarea unui astfel de muzeu şi, ca
dovadă, prefectul Ioan P. Ioan, la 5 decembrie 1930, a trimis o scrisoare prim – pretorilor, primarilor din
localităţile urbane şi rurale ale judeţului, poliţiilor din judeţ, Legiunii de Jandarmi, preoţilor şi
învăţătorilor, precum şi profesorilor universitari Simion Mehedinţi, Gheorghe Gh. Longinescu, Ştefan
Longinescu şi Constantin C. Giurescu: ,,Este cunoscută importanţa ce prezintă în viaţa culturală a unui
popor existenţa muzeelor de tot felul [...] În legătură cu acestea, pentru judeţul nostru, ne-am gândit a
face un muzeu etnografic, care să reprezinte pentru locurile acestea, imaginea sufletească şi
manifestarea simţului de frumos şi armonie, concretizată în obiecte de artă populară.

Judeţul nostru, cu trecutul lui plin de amintiri istorice, cu o regiune de veche organizaţie
ţărănească ca Vrancea, ne poate da o mulţime de lucruri care să îmbogăţească tezaurul acestui muzeu,
putând deveni în curând, cu ajutorul şi concursul tuturor Putnenilor un locaş cultural şi de frumoasă
manifestaţie artistică populară [...] Suntem datori să adunăm cu toată râvna şi pietatea acestei din urmă
rămăşiţe din comoara sufletului românesc, iar cei cari vor da concursul pentru înfiinţarea acestui muzeu
vor fi trecuţi în istoricul acestei instituţiuni, binemeritând şi de la generaţiile viitoare cari îşi vor adăpa
sufletul de la isvoarele cele mai curate ale inspiraţiei înaintaşilor lor [...] Obiectele strânse se aduc de
către Dvs. la Prefectură în vederea îmbogăţirii muzeului”.

Pe lângă obiectele primite de la diverşi donatori, Primăria Focşani a comandat pictorului

Gheorghe Talaz, din comuna Toporăşti, judeţul Vaslui, membru al Sindicatului Artelor Plastice, două
tablouri: „Moş Ioan Roată” şi „Mitropolitul Varlaam”, la care, în septembrie 1931, s-a adăugat şi
portretul profesorului Nicolae Iorga. Fotograful Frederich Koroschetz îşi oferea serviciile sale Primăriei
Focşani, la 27 mai 1931, în vederea realizării unor fotografii cu imagini din Focşani şi judeţ care să fie
expuse în muzeul ce se va înfiinţa.

În presa locală, profesorul Nicolae Al. Rădulescu făcea un nou apel pentru ca învăţătorii şi preoţii
din sate să contribuie la îmbogăţirea colecţiei Muzeului Regional al Putnei.

Cu ocazia desfăşurării Congresului Ligii Culturale din anul 1931 la Focşani, s-a organizat la
Liceul ,,Unirea” o ,,expoziţie şcolară, etnografică, de artă plastică, expunere de cărţi, documente, toate
din cuprinsul jud. Putna şi din lucrările putnenilor”.

Secţia Focşani a Ligii Culturale a dat delegaţie profesorului Nicolae Al. Rădulescu să organizeze
o expoziţie etnografică ,,expoziţie care a avut loc, cu relativ succes, în sala de consiliu a Prefecturei”.

Un alt eveniment favorabil constituirii Muzeului Regional, a fost Congresul profesorilor de

Geografie care a avut loc la Focşani, în noiembrie 1931, sub preşedinţia academicianului Simion
Mehedinţi. Acesta a donat profesorului Arbore recipisa sumei de 50.000 lei pentru dezvoltarea Muzeului
Regional. În cinstea Congresului, profesorul Nicolae Al. Rădulescu a organizat o altă expoziţie
etnografică în localul Liceului ,,Unirea”. Directorul acestei instituţii şcolare, profesorul Alexandru P.
Arbore, la 11 noiembrie 1931, solicita Primăriei Focşani să le împrumute obiecte din expoziţia de la
Prefectură pentru a o organiza pe cea de la Liceul „Unirea”.
 Cărturarului Nicolae Iorga, care iniţiase Legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor
publice comunale din 14 aprilie 1932, i se datorează, în bună măsură, apariţia acestui muzeu la Focşani şi
strădania unor profesori de a strânge cât mai multe piese etnografice şi istorice pentru a crea un muzeu
reprezentativ al Putnei.

În ciuda eforturilor inimoşilor profesori de la Liceul „Unirea”, strângerea pieselor necesare

Muzeului Regional se dovedea destul de anevoioasă. Primăria Oraşului Focşani a predat la 16 iunie 1932
- profesorului Alexandru P. Arbore, ,,cu mod de împrumut”, mai multe obiecte care, la terminarea clădirii
Ateneului Popular „Maior Gheorghe Pastia”, trebuiau depuse în sala destinată muzeului.

În anul 1933, numărul pieselor adunate a permis, în fine, să se vorbească, cu adevărat, de un

muzeu al Putnei: „Astăzi, muzeul se află instalat în casa directorială dela liceul Unirea. O sală cuprinde
tot soiul de obiecte etnografice, ca: buciume, crestături în lemn (furci de tors, tipare de caş, stâlpi de
casă), un plug de lemn, măşti de priveghiu, minunate vederi din Vrancea şi tot felul de obiecte, care
evidenţiază vechea cultură vrâncenească.
În sala a doua, se găsesc expuse diferite cusături vechi româneşti, modele, ouă încondeiate,
documente vechi şi câteva fotografii care amintesc evenimente istorice, care s-au petrecut în Ţinutul
Putnei.
De curând s-a făcut o nouă secţie, care conţine icoane vechi şi diferite vase şi obiecte preistorice
de o mare valoare.
Putem să fim mândri: avem un museu al Putnei !”.

La sfârşitul anului 1936, Muzeul Regional avea un patrimoniu compus din peste 100 de piese, a
căror valoare era estimată la 84.824 lei.

Cutremurul din noiembrie 1940 a produs mari pagube atât clădirii Liceului Unirea, cât şi
Muzeului Regional. Această situaţie a fost consemnată la 10 martie 1944 de către inspectorul general
Pamfil Georgian, şeful Regiunii Galaţi, cu prilejul inspecţiei din ziua de 10 martie 1944: ,,Localul
Liceului Unirea din Focşani – a suferit mari stricăciuni de pe urma cutremurului. Astăzi sunt complet
reparate şi puse în stare de funcţiune parterul şi etajul dela aripa stângă. Muzeul regional, care exista la
acest liceu, după cutremur a suferit mult. Obiectele care se mai găsesc sunt strânse într-o cameră şi când
se va termina clădirea, va fi din nou aranjat. Pentru ca acest Muzeu, pe care eu l-am cunoscut şi cu altă
împrejurare, să reînvieze, propun ca să fie dat în grija unui Domn Profesor şi să se aloce în Bugetul
Comitetului, o sumă pentru plata lunară a celui ce se va ocupa de acest Muzeu”.

Cu toate intenţiile bune de reorganizare a Muzeului Regional, acesta nu a putut să fie reînfiinţat.

Ca instituţie de stat, muzeul s-a constituit în 1951. Primii angajaţi ai Muzeului de Istorie şi
Etnografie ai Regiunei Putna (mai 1951) au fost: Ion Diaconu – director, Dumitru Popa – asistent pentru
etnografie, Hagic Boos – asistent pentru arheologie, Iacob Braun – fotograf şi Teodor Vornovischi –
îngrijitor (Deciziunea nr. 84 / 15.928 din 26 mai 1951, semnată de Ghiţă Marin – preşedinte şi Ştefan
Lupu – secretar).

În ziua de 14 iunie 1951, noua instituţie a preluat localul din strada Karl Marx (azi Bulevardul
Gării) nr. 8, de la Organizaţia Putna a ,,Frontului Plugarilor”, în care s-a instalat în ziua următoare.

La 23 iunie 1951, în vederea organizării muzeului, Dumitru Gheorghiu şi Ion Diaconu s-au
adresat Academiei, cerând sprijinul acesteia în vederea organizării muzeului. De asemenea, la 5 iulie
1951, cei doi s-au adresat şi Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, cu rugămintea de a dona din colecţiile
pe care le avea, câte un exemplar din piesele colectate din staţiunea Bonţeşti de către Vasile Pârvan şi din
staţiunea Poiana, unde săpăturile au reînceput sub conducerea profesorului Radu Vulpe, în vederea
înfiinţării Secţiei de Arheologie.

Pentru înfiinţarea bibliotecii muzeului, Dumitru Gheorghiu şi Ion Diaconu s-au adresat şi
Direcţiei Muzee şi Monumente pentru a le dona un număr de volume. Nu au fost uitate nici Arhivele
Statului, solicitate să aprobe cercetarea colecţiilor de documente istorice de orice fel privind trecutul
oraşului Focşani şi al Regiunii Putna de către Ion Diaconu, Gheorghe Chiriac şi Dumitru I. Popa.

În concepţia profesorului Ion Diaconu, Muzeul Regional al Judeţului Putna trebuia să cuprindă:
Secţiunea preistorică, Secţiunea numismatică, Secţiunea arheologică, Secţiunea păstoritului din Vrancea,
Secţia fotografică şi Secţia artei populare.

S-a stabilit ca inaugurarea muzeului să fie făcută în ziua de 30 decembrie 1951. Această dată nu a
putut fi respectată din cauza întârzierii lucrărilor de reparaţii şi dotări la localul din strada Karl Marx, nr.
8, precum şi a numărului insuficient de piese muzeistice pentru organizarea Expoziţiei de bază.

În cadrul unei şedinţe de lucru, din 28 martie 1952, la care a participat şi Maria Giuriş, inspector
al Secţiei Muzee şi Monumente din cadrul Comitetului pentru Aşezămintele Culturale, s-a hotărât ca
deschiderea muzeului să se facă cel târziu la 15 octombrie 1952, iar numele instituţiei să fie ,, Muzeul de
Istorie – Regiunea Putna – Focşani”.

După mai multe amânări, inaugurarea Muzeului de Istorie şi Etnografie a avut loc în ziua de 25
ianuarie 1954, ora 18, eveniment remarcabil în viaţa culturală a Focşanilor şi a Vrancei, prezentat în presa
locală astfel: „Un nou muzeu în raionul nostru [...] – muzeul de istorie”.

În anul 1974 s-a realizat prima reorganizare a muzeului prin deschiderea a două expoziţii de
bază: una de istorie veche şi arheologie în localul de pe Bulevardul Gării nr. 1 şi cea de istorie modernă şi
contemporană în localul de pe Bulevardul Gării nr. 6. În expoziţii s-au expus mărturii ale culturii
materiale descoperite pe teritoriul judeţului ilustrând Epoca neolitică, Epoca bronzului, Geto - dacică şi
medievală, mărturii istorice şi memoriale aparţinând unor personalităţi ale culturii din Vrancea ş.a.

În anul 1969, în clădirea din Bulevardul Gării nr. 8 s-a organizat expoziţia permanentă a Secţiei
de Etnografie în care s-au expus obiecte ce ilustrau ocupaţiile locuitorilor vrânceni: agricultura,
viticultura, păstoritul, meşteşugul ţesutului şi olăritului, artă populară (covoare, piese de port popular,
crestături în lemn - vestitele tipare de caş specifice Vrancei).

După cutremurul din anul 1977, care a afectat atât clădirile muzeului, cât şi o parte din piesele
expuse, s-a făcut o nouă reorganizare a expoziţiilor de bază în aceeaşi formulă: istorie veche şi
arheologie, istorie modernă şi contemporană şi etnografie.

După anul 1989, două din clădirile muzeului au fost dezafectate, astfel încât Muzeul dispunea
numai de localul din Bulevardul Gării nr. 1. A fost necesară o nouă reorganizare a expoziţiei permanente
în acest spaţiu care s-a inaugurat în anul 2005, cunoscută ca Secţia de Istorie a Muzeului Vrancei. În
cadrul acesteia s-a acordat un spaţiu generos preistoriei şi istoriei vechi – epocile cele mai îndepărtate ale
existenţei şi evoluţiei comunităţilor umane de pe teritoriul judeţului Vrancea. Întregul tezaur de mărturii
este rezultatul a peste cinci decenii de săpături arheologice efectuate în Vrancea care au dus la constituirea
unor bogate (ca număr şi valoare documentară) colecţii de obiecte, grupate pe categorii în funcţie de
ocupaţiile de bază ale omului primitiv, de credinţe şi obiceiuri, de evoluţia socio - economică.

Aria de cercetare arheologică a vizat întreaga suprafaţă a judeţului, harta arheologică cuprinzând
aproape toate localităţile lui. În selectarea materialelor expuse au predominat obiectele rezultate din
principalele şi cele mai bogate şantiere arheologice de la Cândeşti, Mănăstioara, Fitioneşti, Coroteni,
Bonţeşti, Bordeşti, Clipiceşti, Focşani, Adjud şi Vârteşcoiu. În aceste localităţi, în straturi succesive s-au
descoperit mărturii care probează continuitatea de locuire a omului primitiv de la Epoca paleolitică şi
neolitică (Epoca pietrei) până la Epocile bronzului şi fierului (a metalelor), care reflectă sugestiv evoluţia
în timp a uneltelor de muncă, a armelor, a ceramicii şi obiectelor de cult ori de podoabă.

Probând continuitatea de locuire, progresul societăţii umane, interferenţele cu civilizaţiile greacă

şi romană, spre sfârşitul Epocii fierului, mărturiile arheologice (unelte, ceramică, podoabe, tezaure
monetare) ilustrează sugestiv începuturile procesului de romanizare a populaţiilor autohtone, trăsăturile
esenţiale ale civilizaţiei daco - romane.

Expunerea acestor mărturii, urmărind evoluţia în timp a uneltelor, oferă vizitatorului nu numai
valenţele lor funcţionale, ci şi pe acelea artistice, estetice, argumente de necontestat ale măiestriei omului
primitiv în reflectarea vieţii spirituale prin obiectul material în sine.
 Alături de unelte şi obiecte de podoabă, vizitatorul se întâlneşte cu mărturii legate de credinţele şi
obiceiurile colectivităţilor umane (mese de cult, vase de ofrandă, idoli zoomorfi şi antropomorfi), care
probează în acelaşi timp şi nevoia de frumos, materializarea şi exprimarea acestuia prin culoare, motive,
simboluri, incizii, forme.

Expoziţia se deschide, firesc, cu prezentarea celor mai vechi unelte de muncă şi mărturii ale
Epocii paleolitice (piatra veche) care, pentru judeţul Vrancea se înscriu în limitele de timp 40.000 - 5.000
a.Chr. (înainte de Christos). În condiţiile marilor schimbări de climă, de floră şi faună, în confruntarea cu
natura, omul primitiv a deprins tehnica confecţionării uneltelor de muncă din piatră cioplită, lemn sau os.
Descoperă şi foloseşte focul, ocupaţiile de bază sunt vânătoarea, pescuitul, culegerea hranei din natură. În
Vrancea, mărturii ale acestei epoci s-au descoperit la Bârseşti, Colacu – Valea Sării, Vităneşti şi
Mănăstioara.

Atât în prima vitrină, cât şi în a doua, sunt expuse nuclee din piatră din care omul a desprins
lamele de silex, folosite la tăierea şi jupuirea pieilor de animale, dălţi şi percutoare din piatră, greutăţi
folosite la plasa de pescuit. În caseta 2, sunt prezentate unelte din os (împungătoare, dălţi).

Cu obiectele expuse în vitrinele 3 - 5 din sala I şi prima vitrină din sala a doua, pătrundem în
Epoca neolitică, perioadă în care omul îşi perfecţionează uneltele prin şlefuirea pietrei, realizând unelte de
dimensiuni şi forme diferite, cu un randament mai mare în procesul muncii. Omul, devenit sedentar, se
ocupă cu agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea produselor oferite de aceste ocupaţii, se dezvoltă
olăritul, odată cu arderea vaselor în cuptoare.

Neoliticul pe teritoriul judeţului poate fi datat între 5.500 - 2.200 a.Chr. Piesele descoperite la
Cândeşti, Fitioneşti, Coroteni şi Voetin aparţin marilor culturi ale Epocii neolitice – Boian, Gumelniţa şi,
îndeosebi, Cucuteni. Uneltele şi armele de luptă (vârfuri de săgeată, de lance, topoare) sunt perfecţionate,
ceramica arsă este decorată, la început cu incizii, apoi cu motive geometrice, folosindu-se culoarea brun
- roşcată. Formele sunt diverse, cu linii armonioase, mărimi diferite, vasele capătă o valoare artistică şi
documentară deosebită.

Exemple concludente sunt vasele, ceştile, polonicile, cănile şi paharele expuse în vitrinele 3 şi 5
din Sala I, uneltele (săpăligi, topoare, plantatorul, râşniţa cu frecător) din vitrina 4.

Obiectele de cult din prima vitrină, Sala II, masa de cult, idolii antropomorfi şi zoomorfi, vasele
de cult şi de ofrandă sunt dovezi ale vieţii spirituale, reflectând credinţele lor, cultul soarelui şi cel al
fecundităţii.
 Colecţia de ciocane din piatră, şlefuite şi perforate până la perfecţiune, de forme şi mărimi
diferite, expuse în vitrina 2, Sala II, sunt mărturii convingătoare ale nivelului atins în evoluţia uneltelor
din epoca neolitică.

Cu vitrinele 3 - 6 din Sala II se pătrunde în viaţa omului trăitor în Epoca bronzului. Cunoaşterea şi
dezvoltarea meşteşugului topirii metalelor a dus la evoluţia rapidă a perfecţionării uneltelor de muncă, a
armelor de luptă, a podoabelor. Ca materie primă, piatra este înlocuită tot mai mult de metal – bronzul.

Civilizaţia traco - geto - dacică din Epoca bronzului de pe teritoriul judeţului poate fi datată între
1.800 – 1.250 a.Chr. şi se caracterizează printr-o cultură materială şi spirituală înfloritoare, aparţinând
Culturii Monteoru. Pe lângă ocupaţiile tradiţionale, se dezvoltă exploatarea şi prelucrarea bronzului, a
aurului, aramei şi a sării.

Ceramica, reprezentată prin formele ei principale (cana, ceaşca, vasul de provizii, castronul şi
vasele de cult miniaturale) este ornamentată prin incizii şi în relief, cu motive geometrice liniare, cu
cercuri concentrice, cu împunsături, cu modelarea originală a torţilor.

Majoritatea obiectelor expuse sunt rezultatul săpăturilor arheologice efectuate mai mulţi ani în
necropolele şi aşezările umane de la Cândeşti, Mănăstioara, Coroteni şi Voetin.

Ritualul de înmormântare a fost inhumaţia - de obicei în poziţie chircită, pe o parte, în morminte

cu dale din piatră (Mormântul – in situ – din centrul Sălii II).

Toate acestea se regăsesc şi în vitrina 3 (vase cu două tortiţe, askosuri, picside), vitrina 4 (vase cu
tortiţe supraînălţate, miniaturale), vitrina 5 (obiecte de podoabă din os, scoici, bronz).

Vitrinele 7 - 11 prezintă evoluţia uneltelor, ceramicii, obiectelor de podoabă şi armelor din Epoca
fierului, corespunzătoare lumii dacice şi daco - romane de pe teritoriul judeţului Vrancea (sec. II a.Chr. -–
sec. I d.Chr.).

Odată cu descoperirea fierului, cu transformările socio - economice din viaţa triburilor, se

cristalizează lumea traco - geto - dacică.

Pe teritoriul judeţului Vrancea, cele mai importante aşezări şi necropole descoperite au fost la
Bârseşti, Caiata, Dumbrăveni, Cândeşti, Coroteni şi Pădureni.

Civilizaţia geto - dacică s-a cristalizat în forme proprii în toate domeniile (economic, social,
politic), demonstrând un înalt grad de dezvoltare, măiestrie şi inventivitate.

Adaptarea plugului cu brăzdar de fier determină o rapidă dezvoltare a agriculturii şi a creşterii

animalelor. Schimburile economice şi contactele cu civilizaţiile greacă şi romană capătă o importanţă
deosebită în viaţa comunităţilor umane. Materialele şi mărturiile expuse în muzeu probează din plin
această evoluţie progresivă a societăţii.

Pentru perioada de început a Epocii fierului semnificative sunt obiectele expuse în vitrinele 7 - 8
din Sala II: vârfurile de săgeţi din fier, cuiele, scoabele, pintenii dar şi ceramica (vasele - tipsie, cănile cu
toartă), împungătoarele şi fusaiolele, celelalte unelte – dovezi ale dezvoltării şi diversificării
meşteşugurilor.

Expresive şi convingătoare pentru gradul înalt la care ajunsese civilizaţia dacă şi daco-romană de
pe teritoriul judeţului sunt şi vasele din vitrinele 9 - 11, Sala II: vase, fructiere, căni, cupe, borcane şi
străchini, cărora li se adaugă obiectele de podoabă (pandantive, amulete, mărgele, fibule, catarame) cu
forme şi dimensiuni care le conferă o reală valoare artistică, estetică şi, bineînţeles utilitară.

Reconstituirea unei locuinţe primitive (Sala II), oferă o imagine a spaţiului interior în care trăiau
oamenii, în care se regăsesc: obiecte de uz casnic, unelte (topoare, ciocane, percutoare, linguri) şi obiecte
legate de meşteşugurile casnice (războiul de ţesut vertical cu greutăţile de lut, fusaiole, râşniţe).

În Sala III se continuă cu ceramica dacică şi daco - romană, cu obiecte de podoabă (vitrinele 1 -
3), dar şi cu monede dacice şi romane, mărturii ale intensificării schimburilor comerciale cu Imperiul
Roman, cu amfore – mărturii ale comerţului cu oraşele greceşti de pe malul Mării Negre (Tomis, Histria,
Calatis).

Ultimele vitrine conţin o serie de obiecte din secolele al VIII-lea – al XI-lea, majoritatea din fier,
legate de ocupaţiile de bază şi de meşteşugurile daco-romanilor de pe teritoriul judeţului. Ele aparţin
perioadei în care se apropie sfârşitul procesului de formare a poporului şi limbii române şi începuturilor
civilizaţiei româneşti din acest spaţiu geografic. Se continuă cu prezentarea mărturiilor arheologice,
dovezi certe ale continuităţii de locuire în perioada prefeudală (Evul Mediu timpuriu) în primele vitrine
din sala IV. Sunt mărturii descoperite la Focşani, Coroteni, Palanca - Urecheşti, Oreavu, Homocea şi
Dragosloveni, care vorbesc de cristalizarea civilizaţiei de aspect vechi românesc (vitrinele 1 - 3).

Un interes deosebit, prin valoarea lor artistică şi documentară, prezintă obiectele de podoabă din
vitrina 4 (cercei din argint, butoni, inele din bronz) precum şi tezaurele numismatice de factură bizantină,
mărturii ale unui comerţ înfloritor pe aceste meleaguri.

Civilizaţia medievală de pe teritoriul judeţului Vrancea este reflectată în Sala 4 prin prezentarea
mărturiilor arheologice rezultate în urma cercetărilor făcute în jurul principalelor monumente de cult din
judeţ, a unor obiecte de podoabă ori meşteşugăreşti, a unor tezaure monetare, a uneltelor şi armelor din
această epocă.
 Atrag atenţia farfuriile platou, vasele, ulcioarele, sfeşnicele din vitrinele dedicate Mănăstirii Mera,
Mănăstirii Bordeşti, Mănăstirii Vizantea, Mănăstirii „Sfântul Ioan” din Focşani.

Este prezentat şi un moment al luptelor împotriva dominaţiei otomane desfăşurate pe teritoriul

judeţului: bătălia de la Jilişte, lângă Focşani, din 1574 când oastea română, condusă de Ioan Vodă cel
Viteaz, repurtează o strălucită victorie (Bustul lui Ioan Vodă, sculptor Marius Butunoiu şi tabloul „Lupta
de la Jilişte”, pictor Mircea Ispir).

Alături de topoarele din fier, vârfurile de săgeţi şi de lance şi ghiulelele din prima vitrină cu arme,
interesante şi valoroase sunt cele de factură orientală (iatagane, pistoale, buzdugan) din celelalte două
vitrine cu arme.

Un loc aparte a fost rezervat reflectării, prin obiectele specifice, a principalelor ocupaţii ale
ţăranului român din Vrancea: agricultura, păstoritul, vânătoarea, meşteşugurile. De un real interes sunt:
plugul de lemn cu brăzdarul din fier din mijlocul sălii, cosoarele, secerile, topoarele, cuţitele din fier,
tocurile din os pentru păstratul prafului de puşcă, cofiţele din lemn, tiparele de caş din lemn şi ploştile.

Prin vechimea şi aspectul lor, prin conţinutul lor documentar, interesante sunt şi documentele
expuse: documentul privind exploatarea sării în Vrancea din 1853, documentele despre satele Jorăşti şi
Mândreşti (1665, 1647).

Monedele austriece şi turceşti expuse, componente ale unor bogate tezaure din colecţiile
muzeului, ilustrează intensificarea relaţiilor comerciale ale populaţiei din Vrancea cu imperiile din sud -
estul şi apusul Europei.

Un rol mare în întreaga noastră istorie l-a avut credinţa strămoşească şi, firesc, Biserica Ortodoxă.
Credinţa a fost, este şi va rămâne una dintre trainicile noastre legături cu pământul pe care ne-am născut.
În numele ei am rezistat în faţa tuturor vicisitudinilor istoriei. Şi în numele ei, cu sprijinul ei ne-am apărat
limba strămoşească, locul de naştere, cultura, am luptat pentru cucerirea şi apărarea libertăţii naţionale.

În toate momentele noastre de luptă şi glorie, Biserica ortodoxă s-a găsit în primele rânduri.
Bisericile şi mănăstirile au fost şi primele noastre şcoli de învăţătură, aici s-au scris şi tipărit în limba
română primele cărţi. Ele constituie adevărate monumente arhitectonice, într-însele regăsim valori
culturale de mare semnificaţie pentru spiritualitatea românească: picturi, piese de mobilier, piese din
metal (argint şi aur), care impresionează prin măiestria artistică cu care au fost realizate.

Pentru sugerarea şi sublinierea acestor valori s-au expus într-un spaţiu distinct câteva mărturii cu
o deosebită semnificaţie documentară şi artistică.

Se remarcă icoanele mari, împărăteşti, de la Mănăstirea Vizantea, ctitoria domnului Eremia

Movilă, de la începutul secolului al XVII-lea: „Maica Domnului” şi „Isus Hristos”.
 Acestora li se adaugă celelalte icoane din lemn din secolul al XIX-lea: „Răstignirea”,
„Schimbarea la faţă”, tripticul - pomelnic de la Mănăstirea Vizantea. Piesele din metal (sfeşnicile, potirul,
candela, clopotul din 1809) impresionează prin formele, motivele încrustate şi măiestria cu care au fost
realizate.

Arta tipăritului, migala şi măiestria celor care s-au aplecat asupra hârtiei, sunt sugestiv exprimate
prin expunerea unor tipărituri vechi româneşti.

Pictura „Mitropolitul Varlaam” înfăţişează pe marele cărturar, originar din Vrancea, de la

Boloteşti. Acesta, la jumătatea secolului al XVI-lea, tipăreşte „Cazania. Cartea românească de
învăţătură”, rămasă până astăzi cel mai însemnat, am putea spune, monument de limbă românească.

Prima vitrină din sala 5 este dedicată celor două personalităţi ale culturii naţionale, originare din
Focşani: scriitorul şi diplomatul Duiliu Zamfirescu şi arhitectul Ion Mincu. Dintre mărturiile rămase de la
Duiliu Zamfirescu, aflate în colecţiile muzeului, sunt expuse: costumul de diplomat, valiza de voiaj,
decoraţii diplomatice acordate scriitorului de statele francez, italian şi Vatican, precum şi teza lui de
licenţă. Vitrina este întregită cu obiecte aparţinând arhitectului Ion Mincu: un album de familie, piese de
birou şi Diploma Legiunii de Onoare, oferită de statul francez.

Următoarele două vitrine, pictura „Maior George Şonţu”, litografia „Bătălia de la Opanez”,
sugestiv doar oferă câteva mărturii ale Războiului de Independenţă de la 1877 – 1878. Alături de ziarul
„Resboiul” (1878) sunt expuse arme, uniforme militare şi fotografii. Momentul este prezentat pentru a
reaminti figura luminoasă a unuia dintre marii eroi ai Războiului de Independenţă, maiorul focşănean
George Şonţu, care în fruntea Regimentului 10 Dorobanţi a căzut în eroica luptă de cucerire a Redutei
Griviţa de la Plevna, din ziua de 30 august 1877.

Obiectele expuse în vitrinele următoare ilustrează evenimente şi personalităţi focşănene din

secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: Gheorghe Longinescu, Ştefan Longinescu, maiorul
Gheorghe Pastia, ctitorul Teatrului Municipal care-i poartă numele şi al Ateneului Popular.

Cu mărturiile despre istoria oraşului Focşani la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al XX-lea (fotografii, cărţi poştale, publicaţii locale) se încheie prezentarea istoriei multiseculare
a locului, definindu-i individualitatea în ansamblul istoriei naţionale.
 Holul de la intrare sugerează conţinutul expoziţiei – de la preistorie (ceramică neolitică şi din
Epoca bronzului) până la Epoca modernă (fotografia cu Monumentul Unirii şi imagini din Focşanii de
altădată).