Centrul Național de Conservare și Promovare a Patrimoniului Cultural

Imaterial.
În calitate de instituţie cultural-educativă de stat Centrul Naţional de Conservare şi
Promovare a Patrimoniului Cultural Imaterial are istoria sa, care nu încape într-un simplu
raport. Din Arhiva centrală de Stat a Republicii Moldova: în baza ordinului Ministerului
Muncii nr. 45215 din 10 august 1934 aflăm că la Chişinău îşi începe activitatea Centrul
Cultural, primul director fiind dl. Octav Sofian. (Nr. 820, cb. nr. 49, Br. nr. 4080).
Ulterior, prin ordinul nr. 82377 din 21 noiembrie 1934 Ministerul Muncii va specifica şi
orientarea activităţii acestei instituţii culturale şi anume „Pentru ridicarea morală şi
sufletească a populaţiei, organizând conferinţe, sărbători, spectacole, cursuri, teatre, filme
etc. în colaborare cu societăţile culturale, căminele instituţiilor de învăţământ şi
muncitoreşti”. În acest context la 19 februarie 1935 inspectorul central pentru cultură S.
Antodiade avea să remarce necesitatea stringentă aculturalizării la noi, cităm: „La
Chişinău, unde se deţine un procent remarcabil de analfabeţi şi unde — comparativ cu alte
localităţi — scăderea activităţii industriale şi comerciale din ultimii ani a dat o lovitură mai
grea populaţiei ei — situaţia reclamă o şi mai intensă atenţiune”.
Să menţionăm că Ministerul Instrucţiunii în colaborare cu Ministerul Muncii (un
minister al culturii pe atunci lipsea) au mai deschis în acea perioadă Centre Culturale de
importanţă regională la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, iar ulterior — şi centre culturale
judeţene devenite cu timpul Case de Creaţie Populară, ale căror prototip este actualul
Centru Naţional de Conservare şi Promovare a Patrimoniului Cultural Imaterial.
Este important să cunoaştem că prin Decizia Ministerului Instrucţiunii nr. 3387 din 22
februarie 1937, Casa Şcoalelor şi Culturii Poporului a înfiinţat 7 regiuni de mai intensă
propagandă culturală. Din regiunea a doua făceau parte judeţele Hotin, Bălţi, Iaşi,
Lăpuşna, Orhei, Tighina, Soroca, iar din cea de-a treia — judeţele Cahul, Covurlui,
Cetatea Albă şi Ismail. Prin aceeaşi Decizie este reglamentată funcţionarea viitoarelor
centre culturale la sate şi a şefilor de propagandă culturală. Se avea în vedere „nevoia atât
de mult simţită a ridicării nivelului cultural al masei poporului şi în special al celei de la
sate”, a întăririi sufleteşti a masei poporului românesc din regiunile cu populaţiune
etnoglotă”, şi că „o asemenea acţiune de luminare a satelor poate fi făcută în primul rând
prin şcoală şi învăţătorime” (nr. 1477, ap.1, n.p.89, p. 1-3).
Forma principală de activitate a acestor centre culturale o constituia şezătoarea festivă
ţinută de două ori pe lună, duminica sau la marele sărbători naţionale, după un program
stabilit, care includea muzică vocală sau instrumentală, recitări de poezii şi lectură din
autorii români, dansuri naţionale, reprezentaţii de teatru şcolar şi sătesc şi, neapărat o
conferinţă cu subiect relativ la nevoile culturale, sociale şi profesionale ale populaţiei din
regiunea respectivă. Acolo unde mijloacele locale vor permite conferinţa va fi însoţită de
proiecţiuni sau de reprezentaţiuni cinematografice. De asemenea respectiva decizie anunţa
înfiinţarea bibliotecilor în localităţile rurale.
Prin articolul XI, ca un îndemn şi ca o răsplată a muncii organizatorilor, se acorda
pentru fiecare şezătoare ţinută de centrele culturale suma de 500 lei (300 –
conferenţiarului, 100 – pentru cheltuiel materiale, 100 – conducătorului centrului cultural).
Să specificăm că în consecinţă aceste instituţii s-au transformat în Centre de creaţie şi
agrement ale copiilor, activând în subordinea inspectoratelor şcolare. Cele două tipuri de
instituţii au colaborat la toate etapele de activitate.
 În anul 1940 după formarea RSS Moldoveneşti a fost organizată Casa Centrală de
Creaţie Populară în cadrul Direcţiei Artelor pe lângă Sovietul Comisarilor norodnici (ACS
a RM, f. 2937, ap. 1, d. 22, p. 21), în iulie 1945 respectiva instituţie trece în subordinea
Comitetului pentru instituţiile de culturalizare. În noiembrie 1947, în urma lichidării
Caselor de Creaţie Populară judeţene instituţia este numită Casa Republicană a Creaţiei
Populare şi din mai 1953 este în subordinea Ministerului Culturii al RSSM din momentul
înfiinţării acestuia. Ulterior Casa Republicană a Creaţiei Populare se diviză în două
instituţii: Centrul republican ştiinţific-metodic de creaţie populară şi activitate culturală şi
Cabinetul metodic republican. Din 1990 în Republica Moldova funcţionează o singură
instituţie de profil — Centrul Naţional de Creaţie Populară, din 2011 redenumit Centrul
Naţional de Conservare şi Promovare a Patrimoniului Cultural Imaterial, prin care se
asigură îndrumarea metodologică de specialitate a tuturor formaţiilor artistice de amatori,
interpreţilor şi creatorilor populari de la sate şi oraşe. Dintre atribuţiile principale ale
Centrului la etapa actuală remarcăm:

– îndrumarea unitară de specialitate a formaţiilor artistice, cercurilor, studiourilor,

creatorilor şi interpreţilor indiferent de apartenenţa lor departamentală, privind politica
repertorială, procesele instructiv-educaţionale şi de creaţie, nivelul artistic interpretativ,
activitatea de spectacole şi concerte;

– stimularea şi dezvoltarea creaţiei populare artistice, descoperirea, ocrotirea,

promovarea şi afirmarea talentelor autentice, de valorificare în contemporaneitate a
tradiţiilor culturii populare în scopul îmbogăţirii şi diversificării continue a programelor şi
vieţii culturalartistice din localităţile republicii;

– colaborarea cu factorii interesaţi in vederea selectării, formării şi perfecţionării

instructorilor, conducătorilor artistici ai colectivelor populare (model), interpreţilor şi
creatorilor din mişcarea artistică de amatori in vederea creşterii măiestriei lor şi a
imbunătăţirii continue a conţinutului şi calităţii programelor artistice.
Palatul National Nicolae Sulac Chisinau
Sala de spectacole
1827 scaune fixe, 200 mp scena
Primele informatii despre Palatul National Nicolae Sulac dateaza din anul 1972, pana in

1974 cand s-a finisat total constructia lui, nu

mindu-se Sala de Sesiuni. Aici s-au desfasurat congresele Partidului Comunist din
Moldova, conferinte, adunari festive, simpozioane nationale si internationale, intilniri cu
oficialitati de stat.
In anul 1974 a avut loc inaugurarea festiva cu denumirea PALATUL „OCTOMBRIE”.
Fiind transmisa la balanta Ministerului Culturii, in anul 1975, capata o alta menire – mult
mai larga si mai speciala, devenind un bun al intregului popor in promovarea culturii si
artei.

Palatul Național „Nicolae Sulac” din Chișinău este locația perfectă pentru concerte,
festivaluri și competiții. Nicolae Sulac a fost un artist emerit si solist al orchestrei Lăutarii.

Clădirea se remarcă prin priveliștea maiestuoasă și suprafața vastă (inclusiv o sală cu 2000
de locuri), fiind proiectată de arhitectul S. Friedman.

În cadrul concertelor realizate în incinta Palatului Național din Chișinău participă

interpreți cu renume național și internațional.

Primele informații despre această clădire datează din 1972, iar Partidul Comunist din
Moldova a desfășurat congrese, conferințe, întâlniri festive, simpozioane naționale și
internaționale în incinta Palatului Național.

O sală frumoasă cu aproximativ 2000 de locuri, un amfiteatru la parter, lojii și balcoane.

În incinta Palatului Național se desfășoară manifestări cultural-artistice și anume cele mai

importante concursuri- Festivalulul Muzical Internaţional „Mărţişor”, Festivalul
Internaţional al vedetelor de operă şi balet „ Maria Bieşu”, concursurile „Tamara
Ciobanu”, „Nicolae Sulac”, „Două inimi gemene”.
Sala cu Orgă

Sala cu Orgă este un monument de arhitectură[1] și sală de concerte

din Chișinău (Republica Moldova). Clădirea este situată la numărul 81 de pe Bulevardul
Ștefan cel Mare și Sfânt.

Edificiul se impune prin forme monumentale, executate preponderent în stil clasic,

îmbinate cu unele elemente de artă romantică. Cupola și grupurile sculpturale imprimă
clădirii o expresivitate artistică. Până în anul 1974, clădirea a găzduit Banca de Stat
a RSSM.

Edificiul Sălii cu Orgă a fost dat în exploatare în anul 1901, sub conducerea
arhitectului Mihail Cekerul-Cuș.

În anii 1970 un grup de intelectuali în frunte cu dirijorul Timofei Gurtovoi (1919–81),

prim-dirijor al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii, promovează ideea construirii unei noi
săli de concerte în care ar fi instalată o orgă. Această idee a fost susținută de conducerea
RSSM, care decide să reconstruiască interiorul băncii, între anii 1975–78, adaptându-l
pentru concerte de muzică de cameră și de orgă.

Orga a fost construită de firma „Rieger-Kloss” din orașul ceh Krnov. Orga din Chișinău
este electromecanică, de dimensiuni medii, cuprinzând circa 4000 tuburi cu dimensiunea de
la 15 cm până la 5,5 m în 56 de registre. Ea a răsunat pentru prima dată la 15
septembrie 1978.
Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală

Este cel mai Vechi Muzeu din Republica Moldova. Fondat ca Muzeu Agricol, pe parcursul
existenţei sale şi-a lărgit treptat domeniul de activitate, creînd colecţii ce reflectă istoria
naturală, natura contemporană, evoluţia societăţii umane şi cultura tradiţională de pe
teritoriul Basarabiei iar mai tîrziu a Republicii Moldova.

În prezent deţine un patrimoniu de circa 135 mii de piese. A creat numeroase expoziţii care
au pus în valoare lumea animală şi vegetală, bogăţiile naturale ale ţinutului, au reflectat
îndeletnicirile populaţiei. Piese din colecţiile muzeului au fost prezentate la diferite
expoziţii organizate în multe ţări din Europa, Asia, America şi Africa.

Expoziţia permanentă activează cu genericul

„Natura. Omul. Cultura” cu o suprafaţă de 2000 m2 dezvălue evoluţia corelaţiei Om-
Natură la diferite etape ale dezvoltării societăţii, evoluţia lumii organice, dinamica utilizării
resurselor naturale, sinteza creatoare Om-Natură, situaţia ecologică din Republica
Moldova şi căile de ameliorare a ei.

Muzeul dispune de o Sală de Expoziţii temporare în care se etalează diverse expoziţii atît
din patrimoniul propriu, cît şi din alte muzee. Au devenit tradiţionale expoziţiile de
artizanat ale meşterilor populari care se organizează în fiecare an.
Pe teritoriul muzeului se găseşte o Grădină Botanică, ce întruneşte cele mai răspândite
specii de plante, arbori şi arbuşi de pe teritoriul Republicii Moldova. În cadrul Grădinii
Botanice a fost organizat un Vivariu cu expoziţii permanente de păsări rare, exotice şi
decorative, reptile şi peşti.

Fiind primul muzeu din ţară a contribuit la crearea reţelei muzeale şi a şcolii naţionale de
muzeologie. În prezent activează în direcţia organizării muzeului în aer liber de arhitectură
populară-Muzeul Satului. Ca filiale a muzeului sunt Complexele Muzeale „Conacul Balioz”
din s. Ivancea, Orhei, Vila cu Parc Mândâc din r-nul Drochia, şi Ţîpova-Saharna din r-nul
Rezina.

În cadrul muzeului se desfășoară periodic manifestări folclorice, concursuri și festivaluri

naționale și internaționale, punând în valoare creații populare culese din toate zonele
republicii.

Complexul arhitectural-istoric al muzeului s-a

construit în a doua jumătate a sec. al XIX-lea –începutul sec.al XX-lea şi este amplasat
între străzile M. Kogălniceanu-A.Şciusev, M. Cibotari-Sfatul Ţării. Clădirea principală a
fost construită special pentru muzeu în anii 1903-1905 după proiectul arhitectului
Vl.Ţîganco. Edificiile muzeului sunt monumente de arhitectură de importanţă naţională.

În anul 2005 Muzeul a fost reorganizat în instituţie din domeniul ştiinţei şi

inovării. Cercetătorii instituţiei au elaborat numeroase lucrări ştiinţifice, dintre care o
bună parte au fost publicate în Buletinul Ştiinţific - publicaţie periodică a muzeului,ce
apare din 1926, avînd din 2005 statutul de Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi
Muzeologie. Muzeul dispune de o valoroasă bibliotecă ştiinţifică, ce deţine peste 41500 de
volume inclusiv o importantă colecţie de carte rară.
Teatrul de Operă și Balet Maria Bieșu
Pentru Republica Moldova, ca de altfel pentru marea majoritate a statelor europene,
Teatrul de Operă şi Balet reprezintă o conştientizare la nivel superior a valorificării
spirituale a esenţei naţionale a poporului. În favoarea acestei afirmaţii invocăm şi factorul
istoric de verificare valorică şi de valabilitate a fenomenelor artistice, din moment ce în
2007 a fost marcată aniversarea a 50-a de la instituţionalizarea Operei Naţionale din
Chişinău.
Această instituţie de prim rang a culturii naţionale reprezintă un simbol al înaltei
responsabilităţi civice faţă de tradiţia naţională. Necesitatea existenţei acestei importante
instituţii de cultură a fost atestată de la începutul secolului, însă până în 1957 teatrul liric al
Moldovei era o instituţie corporativă, adiacentă diverselor forme de realizare a teatrului.
Astfel, varianta funcţionării teatrului liric al Moldovei până în 1957 a fost cea cumulativă
cu teatrul dramatic, fiind un organism unic – Teatrul Muzical-Dramatic de Stat „A. S.
Puşkin”. La 5 iulie 1957, Ministrul Culturii al RSSM Artiom Lazarev semnează ordinul de
constituire a Teatrului Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet „A. S. Puşkin”, un document
epocal pentru dezvoltarea ulterioară a acestei instituţii a culturii noastre naţionale.
Evoluţia istorică a Teatrului de Operă moldovenesc începe calculul cronologic din ziua
montării primei opere naţionale moldoveneşti: 9 iunie 1956 – opera „Grozovanul” de
David Gherşfeld (1911 – 2004). În prima perioadă de activitate a teatrului (etapa
instituţionalizării, 1956-1970), se cristalizează bagajul repertorial, cu o acumulare de
ordinul zecilor, al titlurilor de operă. Politica repertorială este determinată de patru
criterii de fracţionare care, la finele anilor ’70, cumulează patru opere naţionale
(„Grozovanul” şi „Aurelia” de D. Gherşfeld, „Balada eroică” de A. Stîrcea, „Casa mare”
de M. Kopytman), treisprezece titluri de opere din patrimoniul liric universal („Rigoletto”,
„Traviata”, „Aida”, „Othello”, „Trubadurul” de G. Verdi; „Tosca” şi „Madama
Butterfly” de G. Puccini; „Paiaţe” de R. Leoncavallo, „Bărbierul din Sevilla” de G.
Rossini, „Carmen” şi „Pescuitorii de perle” de G. Bizet; „Faust” de Ch. Gounod; opereta
„Baronul țiganilor” («Der Zigeunerbaron») de J. Strauss, cinci opere clasice ruse
(„Evgheni Oneghin” şi „Dama de pică” de P. Ceaikovski, „Mireasa țarului” de N. Rimski-
Korsakov, „Iarmarocul din Sorocineţ” de M. Musorgski şi „Cneazul Igor” de A. Borodin)
şi două opere contemporane sovietice: „Furtuna” («В бурю») de T. Hrennikov şi
„Tragedia optimistă” de A. Holminov.
Este perioada în care se pune baza unei şcoli de canto academic a Moldovei. În această
perioadă activează soliştii Valentina Saviţkaia, T. Kuzminov, B. Raisov, Polina Botezat, E.
Ureche, N. Başkatov, Tamara Alioşina, Ludmila Alioşina, V. Tretiak, Ludmila Erofeeva,
V. Kurin, C. Cramarciuc, A. Şevcenco, I. Gheil, I. Kogan, Daria Spravţeva, Kira Gorlaci,
E. Lica, Emilia Parnichi, A. Fomenco şi, bineînţeles, primadona operei naţionale Maria
Bieşu, care devine deţinătoarea titlului de Prima Cio-Cio-San a lumii în 1967, la Concursul
Internaţional al Interpreţilor Lirici „Miura Tamaki” (Tokio, Japonia).
Un merit deosebit în promovarea artei lirice naţionale, la acea vreme, a avut şi personalul
de conducere al teatrului: regizorii G. Ghelovani şi E. Platon; dirijorii M. Şepper, B.
Miliutin, I. Alterman, L. Hudolei şi dirijorul de cor Gh. Strezev.
Perioada a doua – elanul creator al Operei Naţionale (1970-1991) – este o perioadă de
maximă importanţă pentru dezvoltarea instituţiei şi pentru întreaga evoluţie socială din
Moldova. Necesităţile tehnice ale instituţiei erau asigurate în proporţie de 100% de către
stat. Această stabilitate, atât de necesară unei instituţii în lansare, a permis teatrului liric
moldovenesc o ascensiune vertiginoasă în evoluţia lui artistică. Cunosc o bogată expansiune
repertoriul teatrului, trupa artistică, dotările tehnice, relaţiile de colaborare cu omologii
atât din spaţiul unional, cât şi din afara hotarelor URSS. Astfel, instituţia este apreciată şi
univoc acceptată ca una dintre cele mai reprezentative scene lirice din întregul spaţiu
sovietic. Şi dacă iniţial teatrul liric era organizat în sediul comun şi pentru teatrul dramatic
al Moldovei, în 1980 este dată în folosință o splendidă şi modernă „Casă a Artei” – un nou
şi luxos sediu, cu toate dotările tehnice necesare unui teatru liric.
Repertoriul Teatrului Academic de Stat de Operă şi Balet „A. S. Puşkin” al RSSM, în
perioada vizată, a fost structurat pe criterii de promovare a patru domenii: operă
naţională („Glira” de Gh. Neaga, „Serghei Lazo” de D. Gherşfeld, „Alexandru
Lăpuşneanu” de Gh. Mustea, „Petru Rareş” de E. Caudella); operă rusă („Aleko” de S.
Rahmaninov, „Vrăjitoarea” («Чародейка») şi „Iolanta” de P. Ceaikovski, „Cocoşelul de
aur” de N. Rimski-Korsakov); operă sovietică („Îmblânzirea scorpiei” («Укрощение
строптивой») de V. Şebalin, „Aici e linişte în zori” («А зори здесь тихие») de K.
Molceanov, „Dragonul” de E. Lazarev, „Dueña” de S. Prokofiev, „Vivandiera” de S.
Kortes); operă europeană („Don Carlos”, „Bal mascat”, „Forţa destinului”, „Nabucco” de
G. Verdi; „Turandot”, „La Bohème” de G. Puccini; „Cavalleria rusticana” de P.
Mascagni; „Norma” de V. Bellini; „Vivat, maestro!” şi „Elixirul dragostei” de G.
Donizetti; „Adrianna Lecouvreur” de F. Cilea).
Anii ’70-’80 au constituit pentru teatru o perioadă de înflorire, fiind lansate mai multe
nume cunoscute ale scenei lirice din Moldova: Mihai Munteanu, Vladimir Dragoş, L. Aga,
V. Calestru, V. Zaklikovski, I. Cvasniuc, B. Materinco, A. Donos, N. Covaliov, E. German,
N. Margarit, A. Arcea, V. Micuşa, V. Cojocaru, I. Paulencu, V. Cireş şi alţii.
Începând cu 1990, pe scenele academice de la Chişinău se lansează un proiect artistic de
maximă importanţă pentru existenţa şi evoluţia artei lirice din Moldova – Festivalul
Internaţional al Vedetelor de Operă şi Balet „Invită Maria Bieşu”.
Graţie acestui meritoriu eveniment cultural, care aduce elan spiritual fiecărui cetăţean al
republicii, arta lirică în Moldova cunoaşte o frumoasă deschidere spre noi orizonturi de
explorare componistică, interpretativă, de percepţie şi mediatizare.
Perioada a treia – Teatrul Naţional de Operă şi Balet al Republicii Moldova (1991-2009),
etapa modernă.
Anii ’90 au fost marcaţi de apariţia unor solişti de forţă: T. Busuioc, I. Vinogradov, Z.
Vardanian, N. Busuioc, I. Macarenco, I. Gâscă, V. Zgardan, P. Racoviţă, R. Hvalov;
regizori: Eugen Platon, Eleonora Constantinov; dirijori: Albert Mocealov, Lev Gavrilov,
Alfred Gherşfeld, Alexandru Samoilă şi dirijorul de cor Alexandru Movilă, al căror merit
este indiscutabil în vederea formării şi prezentării unui vast repertoriu concertistic al
teatrului.
În prezent, pe scena teatrului activează o pleiadă de tineri solişti, care au cucerit deja
publicul meloman chişinăuian: M. Ţonina, A. Ţurcan, L. Şolomei, G. Bernaz, G. Muşurov,
A. Pihut, R. Picireanu, I. Şciogolev, N. Stoianov, R. Hvalov, S. Ceaichevşciuc, A.
Tverdohlib, G. Pacatovici, I. Jarchih, V. Vereatin, V. Caradja, S. Pilipeţchi, N. Bantea, I.
Timofti, I. Ţurcan, M. Radiş şi alţii; dirijori: N. Dohotaru, M. Secichin, S. Popov, M.