9.1.

GENERALITĂȚI
După cum s-a arătat in paragraful 1.13 , pentru anumite valori ale sarcinilor care
acționează asupra unei piese se poate atinge o stare limită corespunzătoare
începutului câderii plastice, ruperii sau pierderii stabilităţii elastice, care înseamnă
distrugerea sau scoaterea ei din folosintă.
Într-un sens mai larg, se consideră că o stare limită are loc atunci cînd în
materialul piesei, se ajunge la valori caracteristice naturale sau convenționale ale
eforturilor unitare, cum ar fi, de exemplu: limita de elasticitate, limita de
proporționalitate, limita de curgere, limita de rupere sau rezistența admisibilă.
La o solicitare simplă, o stare limită poate fi caracterizată nu numai de efortul
unitar, ci şi de alte mărimi, cum ar fi deformația specifică sau energia de
deformație specifică.
Astfel, de exemplu, pentru solicitarea de întindere simplă, mărimile ce
caracterizează o stare limită sînt: efortul unitar normal σ , alungirea ε şi energia de
deformație specifică U 1.
Folosind relațiile stabilite in domeniul elastic pentru starea liniară de ieforturi,
2
σ σ 1+ ν 2
respectiv τ = şi U 1= sau U 1 f = σ , rezultă că o stare limită în domeniul
2 2E 3E
elastic este caracterizată de cinci mărimi, respectiv: efortul unitar normal σ ,
alungirea ε , efortul unitar tangenţial τ , energia de deformație specifică U 1 şi
energia de deformație specifică de variație a formei U 1 f .
Cunoaşterea uneia din aceste mărimi este suficientă pentru determinarea
celorlalte patru.
Deoarece, în cazul unei stări plane sau spațiale de eforturi, comportarea
materialelor este diferită de aceea întîlnită la o solicitare simplă, atingerea unei
stări limită se determină cu ajutorul teoriilor de rezistență care se mai numesc şi
teorii de rupere sau teorii ale stărilor limită.
Prin teoriile de rezistență se stabilesc, pentru o stare spațială de eforturi, relaţii
între eforturile unitare principale σ 1 , σ 2 si σ 3 și un efort unitar echivalent σ ech, care,
în condițiile unei stări liniare de eforturi (întinderea simplă), conduce la o stare
limită.
Expresia analitică a unei teorii de rezistență se obține egalînd mărimea ce
caracterizează starea limită pentru întinderea simplă produsă de un efort unitar
echivalent, cu aceeaşi mărime scrisă pentru starea spațială de eforturi exprimată în
funcție de eforturile unitare principale σ 1 , σ 2 și σ 3.
Deoarece o stare limită la întinderea simplă este caracterizată [Link] mărimi,
rezultă cinci teorii clasice de rezistență ce sînt prezentate în cele ce urmează.
Una din teoriile de mare actualitate ce este, de asemenea, prezentată este teoria
stărilor limită a lui Mohr, aplicabilă la materialele ce se comportă diferit la
întindere și compresiune.
Teoriile de rezistență bazîndu-se pe relafii stabilite in domeniul elastic sînt
valabile numai in acest domeniu.
 Stările limită situate in afara domeniului elastic sînt caracterizate prin
eforturi unitare sau sarcini limită a căror determinare este prezentată in
capitolul 19.

9.2. TEORIA EFORTULUI UNITAR MAXIM (TEORIA I)

În baza acestei teorii, într-un corp se produce o stare limită atunci cînd
cel mai mare efort unitar normal principal atinge valoarea efortului
unitar normal corespunzător stării limită de la solicitarea de intindere
simplă.
De aceea, determinarea apariției unei stări limită la o stare plană sau
spațială de eforturi se face prin comparație cu apariția unei stări limită la
solicitarea de întindere.
Dacă intre eforturile unitare normale principale există relația:

σ 1> σ 2 >σ 3

această teorie de rezistență se exprimă prin relația:

σ ec =σ 1 . (9.1)

Dacă efortul unitar σ 3 este de compresiune şi valoarea lui absolută este

mai mare ca cea a lui σ 1, atunci σ ech=|σ 3|.
Această teorie a fost propusă de Galileu încă din secolul XVII şi nu dă
satisfacție in toate cazurile posibile de solicitare ale unui material.
Ea are mai mult un caracter istoric şi se foloseşte in cazul materialelor
foarte fragile, ca: betonul, cărămida etc.

9.3. TEORIA DEFORMAȚIEI SPECIFICE MAXIME

(TEORIA A II-a)
În baza acestei teorii, într-un corp se atinge o stare limită atunci cîd
alungirea maximă atinge valoarea alungirii corespunzătoare stării
limită de la solicitarea de intindere simplă.
În cazul corpului supus unei stări spațiale de eforturi, deformaţia
specifică maximă este:
σ 1−ν ( σ 2+ σ 3 )
ε 1= .
E

Dacă acelaşi corp este supus solicitării de întindere simplă cu efortul

unitar echivalent σ ech, atunci:
 σ ech
ε 1= .
E

Se obține astfel relația:

σ ech=σ 1−v ( σ 2 +σ 3 ) .(9.2)

Această teorie de rezistență a fost formulată de Mariotte in anul 1682 . Ea se

verificã experimental în cazul materialelor fragile.

9.4. TEORIA EFORTULUI UNITAR TANGENȚIAL MAXIM

(TEORIA A III-a)

În baza acestei teorii, într-un corp se atinge o stare limită alunci cind efortul
nnilar tangenfial maxim atinge valoarea efortului unitar tangen/ial corespunzător
stärì limită de la solicitarea de intindere simplă.
În capitolul cuprinzind elemente de elasticitate s-a stabilit că efortul unitar
tangențial maxim apare pe fata ce face un unghi de 45 ∘ în raport cu fetele pe care
acționează eforturile unitare normale principale σ 1 și σ 3 ( σ 1 fiind cel mai mare şi σ 3
cel mai mic efort unitar normal principal).
Valoarea acestuia este cea obţinută cu relația:

σ 1 −σ 3
τ max= . (9.3)
2

Dacă corpul respectiv este supus la intindere cu efortul unitar normal echivalent,
atunci

σ ech
τ max= .
2

Rezultă, deci, că :

σ ech=σ 1−σ 3 . (9.4)

Această teorie de rezistență a fost formulată de Coulomb în anul 1773. Ea este

verificată practic pentru materialele tenace ce se comportă identic la întindere şi
compresiune.

9.5. TEORIA ENERGIEI DE DEFORMAȚIE SPECIFICE

 (TEORIA A IV-a)
În baza acestei teorii, intr-un corp se atinge o stare limită atunci cind energia de
deformaţie specifică atinge valoarea energiei de deformație specifică
corespunzătoare stării limită de la solicitarea de intindere simplă.
Se știe că energia de deformație specifică atunci cînd se cunosc eforturile
unitare principale σ 1 , σ 2 şi σ 3 se obține din relaţia:

1 ν
U 1=
2E
( σ 1 +σ 2+ σ 3 )− ( σ 1 σ 2 +σ 1 σ 3+ σ 2 σ 3 ) .
2 2 2
E

Dacă acelaşi corp este solicitat numai la întindere cu un efort unitar care duce la
aceeaşi energie de deformație specifică, atunci se obține relația:
2
σ ech
U 1= .
2E
Egalînd cele două relații, se obține:
√
σ ech= σ 21+ σ 22 +σ 32−2 ν ( σ 1 σ 2 +σ 1 σ 3 + σ 2 σ 3 ) . (9.5)

Această teorie a fost formulată în anul 1885 de Beltrami.

Verificările experimentale au arătat că această teorie de rezistență
concordă cu realitatea pentru materiale tenace, dacă efortul unitar mediu p
este:
σ 1+ σ 2 +σ 3
p= >0
3

9.6. TEORIA ENERGIEI SPECIFICE DE VARIAȚIE A FORMEI

(TEORIA A V-a)

În cazul in care efortul unitar mediu O<0 pentru materialele tenace ce se

comportă la fel la intindere şi la compresiune, se verifică experimental o variantă a
teoriei energiei de deformație specifică, care ia in considerație numai energia de
deformație specifică de variația formei.
În baza acestei teorii, într-un corp se atinge o stare limilă atunci cind energia
de deformatie specifică de variatia formei atinge valoarea energiei de deformał̧ie
specifică de variaţia formei corespunzătoare stării limită de la intinderea simplă.
Expresia energiei de deformaţie specifică pentru variația formei este:

1+ ν
U1f =
6E
[ ( σ 1−σ 2 )2 +( σ 2 −σ 3 )2 +( σ 3−σ 1) 2 ] .
Dacă același corp este solicitat la întindere cu un efort unitar echivalent σ εCk ,
energia de deformație specifică pentru variația formei este:
 1+ ν 2
U1f = 2 σ ch .
6E

Din egalarea celor două energii de deformație specifice se obține:

σ ech=
√ 1
2
[ ( σ 1−σ 2 ) + ( σ 2−σ 3 ) + ( σ 3−σ 1 ) ]
2 2 2
(9.6)

Această teorie duce la rezultate apropiate de cele obținute de cea de-a treia
teorie de rezistență și ca și aceasta poate fi aplicată cu bune rezultate la materialele
tenace ce se comportă la fel la intindere şi compresiune.

9.7. TEORIA STĂRILOR LIMITĂ A LUI MOHR

(TEORIA A VI-a)
Una din teoriile cu rezultate apropiate de cele experimentale, de mare
actualitate, este teoria stărilor limită a lui Mohr. Această teorie reprezintă o
interpretare grafică a stărilor limită, folosind cercurile lui Mohr.
Se consideră o stare spaţială de eforturi caracterizată de eforturile unitare
principale σ 1> σ 2 >σ 3 .
După cea de-a III-a teorie de rezistență, starea limită este definită de relația
(9.4).
Această stare limită nu depinde de efortul unitar principal σ 2 și este reprezentată
grafic de efortul unitar tangențial maxim τ 2 din figura 8.8.

Procedînd in acelaşi mod și pentru

alte stări de solicitare, se obține o
familie de cercuri (fig.9.1), a căror
infăşurătoare depinde de
proprietătile materialului şi este o
caracteristică mecanică a acestuia,
intocmai ca și curba caracteristică.
Cunoașterea acestei curbe dă
posibilitatea calculului coeficientului de sigu-
ranță pentru orice stare de solicitare dată.
În acest scop, este necesar să se deseneze cel mai mare din cele trei cercuri ale
lui Mohr pentru starea de solicitare dată și apoi să se mărească σ 1 sii σ 3 pînă la
valorile pentru care cercul astfel mărit devine tangent înfăşurătorii trasate pentru
materialul respectiv.
Pentru rezolvarea acestei probleme, de mare importanță este trasarea
infăşurătorii cercurilor lui Mohr, pentru care este necesar, in general, un mare
număr de încercări. De aceea, se adoptă pentru trasarea acesteia
schematizarea după o linie dreaptă. In acest caz, sînt necesare numai două îcercări,
respectiv o incercare de intindere și una de compresiune, cu ajutorul cărora se
trasează două cercuri limită (fig. 9.2), ale căror diametre sînt reprezentate de limita
de curgere la intindere ( σ ct ), respectiv la compresiune ( σ cc ). Tangenta comună a
acestor două cercuri reprezintă schematic înfăşurătoarea cercurilor lui Mohr.
Această formă aproximativă a înfăşurătorii se adoptă deoarece nu sînt posibile
actualmente încercări pentru stări de solicitare situate la dreapta cercului limită la
întindere și la stînga cercului limită la compresiune.

Presupunînd dată o stare limită caracterizată de eforturile unitare principale σ 1 si

σ 3, se construiește cercul lui Mohr corespunzător (fig. 9.3). Cele trei cercuri limită
(la întindere, compresiune şi al unei stări limită oarecare dată) sînt tangente la
înfășurătoare în punctele A , B ,C . Ducînd paralele la înfășurătoare prin centrele
cercurilor O3 şi O2 din asemănarea triunghiurilor O1 O2 F și O1 O3 E rezultă:
O1 A−O3 C O1 O3
=
O1 A−O2 B O1 O2

Înlocuind segmentele de dreaptă cu valorile corespunzatoare se obține:

 σ cc σ 1−σ 3 σ cc σ 1 + σ 4
− +
2 2 2 2
= .
σ cc σ ct σ cc σ ct
− +
2 2 2 2
(9.7)

Efectuînd operațiile ce se impun se obține:

σ ct
σ ct =σ 1− σ
σ ct 3
(9.8)

Deoarece σ ct este o stare limită la solicitarea de întindere simplă, in acest caz

limita de curgere, rezultă că el reprezintă efortul unitar echivalent corespunzător
acestei teorii:
σ ech=σ 1−k σ 3 ,
(9.9)

σ ct
unde k = reprezinză raportul valorilor limitei de curgere la întindere ș1 a limitei
σ cc
de curgere la compresiune.
Pentru materialele fragile, acest raport este:

σ ri
k= ,
σ rc
(9.10)

unde σ rt și σ rc sînt limitele de rupere la întindere, respectiv la compresiune.

Pentru cazul în care materialele au aceeași limită de curgere la întindere și
compresiune, k =1. Se obține, astfel, relația (9.3) de la cea de-a treia teorie de
rezistență.
în general, pentru o stare spațială de eforturi se folosește în mod curent teoria
stărilor limită a lui Mohr. Pentru materialele ce au aceleaşi caracteristici mecanice
la întindere şi compresiune se foloseşte teoria energiei de deformație specifice de
variația formei.
Aplicarea teoriei lui Mohr prezintă limitarea impusă de schematizarea
înfăşurătorii sub forma unei linii drepte, care o face improprie folosirii in domenii
situate în afara limitelor determinate de cercurile O1 și O2 (fig. 9.3), respectiv în
domeniul întinderii sau compresiunii pe mai multe direcții, cazuri întîlnite rar în
aplicațiile practice.
Cele mai bune rezultate se obțin pentru stările de eforturi mixte de întindere şi
compresiune, domeniu cuprins de schematizarea înfășurătorii lui Mohr sub formă
de linie dreaptă.

9.8. APLICAREA TEORIILOR DE REZISTENȚĂ

LA STAREA PLANĂ DE EFORTURI UNITARE
Dacă în relațiile care dau eforturile unitare echivalente se consideră σ 2=0, se
obține o stare plană de eforturi unitare caracterizată de eforturile unitare principale
σ 1 și σ 3, pentru care relațiile (9.1) ,(9.2),(9.4),(9.5),(9.6) și (9.9) devin:
 teoria I: σ ech =σ 1; (9.11)
 teoria a II-a: σ ech =σ 1−v σ 3;
(9.12)
 teoria a III-a: σ ech =σ 1−σ 3 ;
(9.13)
 teoria a IV-a: σ ech= √ σ 21+ σ 23−2 v σ 1 σ 3; (9.14)
 teoria a V-a: σ ech =√ σ 91+ σ 23−σ 1 σ 3; (9.15)
 teoria a VI-a: σ en =σ 1−k σ 3 ;
σ ct σ rt
k= pentru materiale tenace; k = pentru
σ cc σ rc
materiale fragile.
(9.16)
Completînd aceste relaţii cu condiția:

σ ech ⩽ σ a ,

ele pot fi folosite pentru calculul de rezistentă al unei piese.

Relaţiile stabilite pot fi aplicate la orice stare plană de eforturi unitare întîlnită la
bare, plăci, tuburi etc.
Este cunoscut faptul că, în cazul stării plane de solicitare, eforturile unitare
principale se determină din relația:
σ x+ σ y 1
σ 1, 3=
2
±
2
√ 2 2
( σ x −σ y ) + 4 τ xy . (9.17)

Aplicînd această relație în cazul barelor pentru care

σ x =σ ; σ y =0 ş i τ xy =τ ,

se obține:
 1
( σ ±√ σ + 4 τ )
2 2
σ 1, 3= (9.18)
2

Înlocuind (9.18) în relațiile stabilite în cadrul celor şase teorii de rezistență ce

dau efortul unitar echivalent, se obțin:

1
 teoria I:σ cch= 2 ( σ + √ σ + 4 τ ) ⩽ σ a ;
2 2
(9.19)

 teoria a II-a: σ cch=0 ,35 σ + 0 , 65 √σ 2+ 4 τ 2 ⩽ σ a; (9.20)

 teoria a III-a: σ ech= √ σ 2+ 4 τ 2 ⩽σ a; (9.21)
 teoria a IV-a: σ ech= √ σ 2+ 2, 6 τ 2 ⩽ σ a; (9.22)
 teoria a V-a: σ ech= √ σ 2+ 3 τ 2 ⩽ σ a; (9.23)
1−k 1+k
 teoria a VI-a: σ ech= 2 σ + 2 √ σ 2 +4 τ 2 ⩽ σ a. (9.24)

Concluzii. 1. Aplicarea celor șase teorii de rezistență la o piesă supusă

unei stări complexe de solicitare conduce la valori diferite ale efortului
unitar echivalent.
2. Ca regulă generală, pentru obtinerea unor rezultate
numerice satisfăcătoare, în cazul unei stări spaţiale de eforturi, se folosește
teoria stării limită a lui Mohr. Pentru materialele care se comportă la fel la
întindere și compresiune, se preferă folosirea relațiilor stabilite in cadrul
teoriei energiei de deformatie specifice de variatie a formei (teoria a IV-a)
și a celor stabilite in cadrul teoriei efortului tangenţial maxim (teoria a III-
a).

9.9. APLICAREA TEORIILOR DE REZISTENȚĂ LA

CALCULUL LA SOLICITĂRI COMPUSE
Relațiile de calcul stabilite în cadrul teoriilor de rezistență la starea plană de
eforturi au o largă aplicabilitate la barele supuse la solicitări compuse.
în aceste cazuri, problema constă in stabilirea secțiunii periculoase şi a punctului
de pe această secțiune in care efortul unitar echivalent ( σ ech ) are cea mai mare
valoare.
Determinarea secțiunii periculoase se face, în general, ulterior construirii
diagramelor de eforturi, luîndu-se în considerație toate situaţiile posibile. În
general, secțiunea periculoasă are loc acolo unde momentul incovoietor este
maxim sau unde momentul de răsucire este maxim.
 Punctul de pe secțiune, în care σ ech are valoarea maximă este situat, de regulă,
pe conturul secțiunii, poziția lui determinîndu-se prin selecție din mai multe
puncte posibile.
În cele ce urmează sînt prezentate cîteva cazuri de solicitări compuse.

9.9.1. ÎNTINDERE SAU COMPRESIUNE ȘI RĂSUCIRE

În acest caz, în secţiunile drepte ale barei există o forță axială N și un moment de
răsucire M t . Efortul unitar normal datorat forței axiale este același in orice punct al
secţiunii şi se obţine cu relaţia:

N
σ=
A

iar efortul unitar tangențial maxim datorat momentului de răsucire este:

Mt
τ= ,
Wt

unde W, estc modulul de rezistență conventional la răsucire pentru o bară de

secțiune necirculară. Punctul de pe secțiune în care se produce acest efort se
determină ținînd seama de forma secțiunii, după cum s-a indicat în capitolul 7 .
Calculul de rezistență se efectuează folosind una din teoriile de rezistență.
Pentru materialele tenace se folosește cea de-a treia teorie de rezistență (9.21)
sau cea de-a cincea teorie a energiei de deformație specifică de variaţie a formei
(9.23).
Pentru materialele ce se comportă diferit la întindere şi compresiune, se
folosește a șasea teorie de rezistență (9.24).

9.9.2. ÎNCOVOIERE ȘI RĂSUCIRE

În cazul unei bare solicitate la încovoiere si la răsucire, eforturile într-o secțiune
oarecare se reduc la cinci componente, respectiv forțele tăietoare T y și T z ,
momentele încovoietoare M y și M z și momentul de răsucire M t (fig. 9.6).
 Pentru barele de sectime circulară, eforturile unitare tangențiale produse de
forțele tăietoare T y și T z nu se iau în considerație în calcule, fiind neglijabile în
raport cu cele produse de momentui de răsucire.
Eforturile unitare tangentiale maxime produse de
momentul de răsucire se obțin din relația (7.9) şi au
aceeași valoare pe tot conturul secțiunii.
Eforturile unitare normale sînt maxime in punctele
de pe conturul secțiunii in care dreapta
perpendiculară pe vectorul moment de modul

M =√ M 2y + M 2z ce trece prin centrul

secțiunii intersectează conturul acesteia,
respectiv punciele π şi S (íg. 9.T).

Valorile acestora se obţin din relația

(6.8).

Folosind pentru σ și τ expresiile (7.9) și

(6.8) in care W p =2W 2, formulele de calcul ce se obțin dín teoriile de rezistență sint
asemă nătoare celor folosite la încovoiere, respectiv:

M ech
Wz⩾ , (9.25)
σa

unde M ech este un moment incovoietor echivalent si are pentru cele trei teorii de
rezistență folosite curent următoarele expresii:
Pentru cea de-a treia teorie de rezistență:

M ech II =√ M 2+ M 2i (9.26)

Pentru cea de-a cincea teorie de rezistență,

M echV =√ M 2+ 0 ,75 M 2i (9.27)

Pentru cea de-a șasea teorie de rezistență:

(9.28)
Precizări: În vederea folosirii relatiilor (9.25),(9.26),(9.27) si (9.28) se ține seama
de următoarele:
 la calculul momentului echivalent se ia M și M t din aceeaşi secțiune;
 sectiunea de calcul (periculoasă) se alege astfel încît valoarea momentului
echivalent să fie cea mai mare;
 fibrele cele mai solicitate din secțiunea periculoasă sînt cele
corespunzătoare punctelor de pe contur în care eforturile unitare normale au
cea mai mare valoare (punctele R și S−fig .9 .7 ).

La barele de sectiune necirculară, punctele în care σ ech este maxim sînt situate
tot pe conturul secțiunii.

Aceste puncte pot fi cele in care eforturile unitare normale σ (provenite din
încovoiere) sînt maxime, cele in care eforturile unitare tangențiale τ (provenite din
răsucire și încovoiere) sînt maxime, sau alte puncte de pe conturul secțiunii in care
efortul unitar echivalent este maxim.
Eforturile unitare pentru încovoiere și răsucire se calculează cu relațiile (6.51),
(7.30), respectiv:

Mz My Mi
σ= y− z ;τt= .
Iz Iy Wi

Eforturile unitare tangentiale datorate încovoierii τ f sînt, in general, neglijabile î

comparație cu σ si τ t. În cazul in care se iau în considerație se calculează cu
formula lui Juravski (6.15) :
¿ ¿
Ty Sz T S
τ yx = sau τ zx = z y .
by I z bz I y

În acest caz, efortul unitar tangenţial τ este rezultantă geometrică a lui τ f și τ t,

respectiv:
√
τ = τ 2t + τ 2f +2 τ t τ f cos ⁡( τ t , τ f ) ,
unde : τ f = √ τ yx +τ zx
2 2

99.3. CAZUL GENERAL DE SOLICITĂRI COMPUSE

 În cazul general de solicitări compuse, într-o secțiune dreaptă a barei apar toate
cele 6 componente ale efortului, respectiv forța axială N , forțele tăietoare T y si T z ,
momentele încovoietoare M y și M z şi momentele de
răsucire M ty (fig. 9.11).
Dacă se consideră că axele Oy și Oz sînt axe
principale centrale de inerție (centrul de greutate
coincide cu cel de încovoiere), bara este supusă la
întindere sau compresiune, încovoiere în două plane şi
la răsucire.
În acest caz efortul unitar normal σ se calculează cu
relația (6.57):
N My Mz
σ= − z+ y.
A Iy Iz
Efortul unitar tangențial τ este rezultantă geometrică
a eforturilor unitare tangențiale de încovoiere și răsucire.
În general, punctul de pe sectiune în care σ ech are valoarea maximă este situat pe
conturul acesteia şi coincide cu cel pentru care efortul unitar normal σ are rea mai
mare valoare absolută. In accst punct sc calculează şi efortul unitar tangențial τ din
compunerea geometrică a eforturilor unitare tangențiale de la îcovoiere τ f şi de la
răsucire τ t. Se calculează, apoi, efortul unitar echivalent, folosind teoriile de
rezistență.
În unele cazuri pot exista și alte puncte de pe secțiune în care efortul unitar
echivalent are valori mari. In aceste cazuri se compară între ele valorile eforturilor
unitare echivalente pentru toate aceste puncte, alegindu-se acel punct pentru care
elortul unitar echivalent are cea mai mare valoare.
Şi în cazul general de solicitări compuse, contribuția eforturilor unitare
tangentiale provenite din încovoiere este neglijabilă, comparativ cu celelalte
eforturi unitare ce se iau în considerație la calculul efortului unitar echivalent. Într-
un calcul aproximativ, efectul acestora poate fi neglijat. La barele de sectiune
circulară, punctul în care σ ech are cea mai mare valoare, este situat pe conturul
secțiunii.
Dacă se neglijează eforturile unitare tangențiale provenite din încovoiere ( τ f ) şi
nu este necesară precizarea acestui punct pe secțiune, efortul unitar echivalent se
calculează folosind una din teoriile de rezistență in care:
σ =σ i + σ i

N
unde σ t= este efortul unitar normal de intindere;
A

σ i=
√M 2
+ M 2z
y
− efortul unitar normal de î ncovoiere ;
Wz
 Mt
τ= efortul unitar tangențial de răsucire.
Wp