Acuarelă

Ion Minulescu

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orășenii, pe trotuare,
Merg ținându-se de mână,
Și-n orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Și se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orășenii pe trotuare
Par păpuși automate, date jos din galantare.

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare
Decât pașii celor care merg ținându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadența picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Și din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viață lentă,
Monotonă,
Inutilă
Și absentă...

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân și o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ținându-se de mână...

Comentariu
Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg, a fost un statornic simpatizant al ideilor simboliste, cu o
notă mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de nostalgie, în spiritul acestei compuneri
literare, poetul apelează la semnificaţii ancestrale, cum este cifra trei sau scrie cu majusculă cuvinte
abstracte cu tentă simbolistä: Eternul, Nimicul, Imensul, Trecutul etc.
Poezia lui Minulescu aduce o inovație inedită, o volubilitate evidentă, creaţiile lirice fiind adevărate
miniaturi dramatice, cu personaje-actori care evoluează pe scena vieţii, ca într-o comedie. Dragostea
este grațioasă, iubire, bibelou de porţelan", iar iubita, rămasă în aceeaşi notă de gingăşie, este o
porumbiţă de porţelan".
Dominantă în poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a versurilor, modalitate
simbolistă care sparge tiparele tradiționale. în aceeaşi direcţie se înscriu refrenele, cadențele,
aliterația, rima şi ritmul, toate conferind originalitate declamatorie poeziilor, pe care, de altfel, îi
plăcea să le citească pe scenă, ori de câte ori avea ocazia, apărând înfăşurat în marile lui șaluri
colorate" (Tudor Vianu), rămânând de neuitat in memoria celor care l-au cunoscut.
Simbolist prin vocație, Minulescu apelează în poezie la principalele caracteristici ale curentului:
simbolul, versul liber, sugestia, muzicalitatea şi corespondențele, fiind evident darul verbal", care l-a
determinat pe Vianu să afirme că n-a existat un alt poet mai retoric ca lon Minulescu".
Poezia Acuarelă, de lon Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a fost publicată în revista
„Viaţa românească", in 1920, apoi cuprinsă în ciclul „Strofe pentru faptele diverse", din 1930.
Imaginarul poetic
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondența cu elementele din natură, ale
căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia
expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin marcile
lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana a III-a: „ploua", „merg", „se
îndoaie", coboară".
Structura textului poetic
Poezia Acuarelă este alcătuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-refren
in orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână".
Tema
Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viața citadină supusă pericolului degradării morale
şi materiale, prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiel.
Semnificaţia titlului
Simbolul „Acuarelă" sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă care se dizolvă cu apă şi care
se foloseşte ca tehnică picturală.

Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă, laitmotivul ilustrat prin versul în oraşu-n
care plouă de trei ori pe săptămână", şi „pictează peisajul citadin ale cărui componente, orăşeni şi
trotuarele", se află sub acțiunea distrugătoare a apei: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe
săptămână / Orăşenii, pe trotuare, /Merg ţinându-se de mână, şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe
săptămână, / De sub vechile umbrele, ce suspină/şi se-ndoaie, / Umede de atâta ploaie, / Orăşenii pe
trotuare, /Par păpuşi automate, date jos din galantare".Oraşul de provincie se particularizează prin
unica şi esenţiala caracteristică, faptul că plouă ritmic, de trei ori pe săptămână", fenomen ce
sugerează norme/reguli cărora trebuie să li se supună locuitorii. Statutul orăşeanului este definit prin
viața monotonă, obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a cărei frecvenţă regulată, „de trei
ori", este pusă în relație directă cu decisivul interval temporal, săptămâna", care măsoară existența
umană.

O notă solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care mergținându-
se de mână", sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoția iubirii,
străduindu-se să ignore umezeala, adică disconfortul extenuant al vieţii cotidiene/săptămânale.
Degradarea iminentă a vieții sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor personificate -
„vechileumbrele, ce suspină/şi se-ndoaie, / Umede de-atâta ploaie" - dar mai ales sugerează viaţa
anostă a oamenilor, cauzată de mecanicismul existenței, care i-a transformat în roboţi: „Par păpuşi
automate, date jos din galantare".

Secvența a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei strofe, începând cu versul
obsesiv şi vers-refren totodată: în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână" în orașu-n care plouă
de trei ori pe săptămână / Nu răsună pe trotuare / Decât paşii celor care merg ținându-se de mână,/
Numărand/în gând/Cadența picăturilor de ploaie, / Ce coboară din umbrele, / Din burlane / Şi din cer/
Cu puterea unui ser/Dătătoare de viață lentă, /Monotonă, inutila/Şi absentä...".

Prin metafora Cadenţa picăturilor de ploaie" eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii
cotidiene, care se derulează plictisitor şi introvertit: „Numărand/în gând". Ploaia acoperă oraşul,
picăturile enervante cad ritmic din umbrele, / Din burlane / Şi din cer", statornicind o atmosferă
apăsătoare, care diminuează energía vitală umană, anulează idealurile, deoarece ploaia are efectele
medicamentoase ale unui ser/Dătător de viaţă lentă, /Monotona,/Inutilä/Şi absentä...". Ultimul epitet
al vieții, absent", sugerează faptul că orăşenii încearcă să nu mai perceapă concretețea obositoare a
traiului zilnic, degradat, apăsător, enervant, considerându-l absent".

Finalul
Finalul poeziei reia versul-refren in oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână ca pe o concluzie a
tabloului deprimant al oraşului de provincie: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptämähä/Un
bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate/Merg ținându-se de mână...".
Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează asupra unei perechi în vârstă, „Un bătrân şi o
bătrână, care, după o viaţă trăită împreună, ținându-se de mână, şi într-un spaţiu obositor, tern şi
umed, s-au degradat psihic, semănând cu două jucării stricate".

Finalul este uşor persiflant, imaginea hazlie a perechil vârstnice care se mişcă parodic, då poeziei o
nuanţă de vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul minulescian, dar mai rar întâlnită la alți simbolişti.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară, un
disconfort psihic, oraşul putând simboliza societatea, propriul suflet, chinuit de monotonie şi rutină.
Motivul apeieste un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la
Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa simbolistă acționează încet, dar
sigur, dezagregånd spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelaşi cămp semantic:
ploaie", picăturile", umbrelele", burlanele", „umede", „ser".

Expresivitatea poeziei este susținută muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în
poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acțiunea fără a o raporta la un anulat timp,
prezent atemporal) şi gerunziu: „plouă", „merg", „suspinä", „se-ndoaie", răsună", „coboară",
„ţinandu- se", numărând şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul
implacabil. Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un disconfort psihic al sufletului
aflat în pericol de dezagregare: ploaie", plouă".
Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, acuarela", care poate sugera, pe de o parte,
substanța cu care se pictează starea psihică supusă „dizolvării cu apă, iar pe de altă parte tabloul
pictat al oraşului anonim de provincie, în care monotonia existențială este provocată de ploaie.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic prin sugestia
vieţii monotone într-un oraş de provincie, realizată prin îmbinarea imaginilor vizuale şi motorii -
Orăşenii, pe trotuare,/Merg ținându-se de mână"; „Un bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate/Merg
ţinându-se de mână - cu cele auditive - „Nu răsună pe trotuare/Decât paşii celor care merg ţinându-se
de mână"; Cadenţa picăturilor de ploaie".
Procedeele artistice
Procedeele artistice se concretizează prin figuri sintactice şi de construcţie şi prin figuri semantice:
enumerația epitetelor Monotona,/Inutilä/Şi absentă..." sugerează starea de oboseală psihică a
orăşenilor; enumerația ascendentă a substantivelor compune imaginea ploii enervante, care pare să
nu se mai sfârşească „Cadența picăturilor de ploaie,/Ce coboară din umbrele, / Din burlane / Şi din
cer"; personificarea umbrelelor care suspină şi se-ndoaie", umanizarea lor simbolizând ideea că şi
obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu nişte păpuşi
automate ilustrează robotizarea oamenilor care au o viaţă rutinată: „Orăşenii pe trotuare/Par păpuşi
automate, date jos din galantare".

Specific minulesciană este prezența cifrei fatidice trei, care revine obsedant şi sugerează răul fatal pus
pe seama furiei divine, care planează asupra sufletului omenesc, simbolizānd stări interioare
depresive, oboseala psihică, apăsarea sufletească, nevroza, degradarea psihică, dezolarea, sugerate
de ploaia ritmică şi monotonă: în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână".

ProzodiaMăsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată (imbinarea
versurilor rimate diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi moderne iese din rigorile prozodice
ale tradiţionalismului.

Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula.
La el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată
poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare şi grandilocvenţă, în
bufoneria pură. Ea este cel dintâi exemplu de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu
din «sinceritatea limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi
felul în care spune." (Nicolae Manolescu)
Paradis în destrămare
Lucian Blaga

Portarul înaripat mai ține întins

un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajiști și pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză gălețile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ție,
păianjeni mulți au umplut apa vie,
odată vor putrezi și îngerii sub glie,
țărâna va seca poveștile
din trupul trist.
 Comentariu
Poezia "Paradis in destramare" de Lucian Blaga (1895-1961) este inclusa in volumul "Lauda somnului",
aparut in 1929 si valorifica mitul biblic, conform caruia Dumnezeu a pus heruvimii cu sabii de foc sa
pazeasca pomul vietii de cei care ar fi tentati sa culeaga fructul pacatului: "Si izgonind pe Adam, l-a
asezat in preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa pazeasca
drumul spre pomul vietii" Tema poeziei "Paradis in destramare" o constituie viziunea apocaliptica a
universului aflat in pericolul de a pieri, din cauza lumii care si-a pierdut sacralitatea.
Ideea este ilustrata de starea de istovire si sentimental de singuratate a eului poetic, aflat sub un cer
in care Dumnezeu nu mai exista, nu mai vrea sa apere o lume desacralizata.
Semnificatia titlului. Cuvantul "Paradis" semnifica Universul incarcat de mistere, care este intr-un
proces de "destramare", din cauza lumii care si-a pierdut sacralitatea, titlul "Paradis in destramare"
fiind o metafora revelatorie care sugereaza semnalul de alarma prin care Blaga avertizeaza omenirea
ca veacul se afia in declin si merge spre pieire
Structura poetica si semnificatiile lirico-filozofice
Discursul liric se constituie intr-un tot unitar, in care se desprind doua valori ale semnificatiilor lirico-
filozofice: o vaienta care grupeaza elementele paradisiacului prin cuvinte din acelasi camp semantic:
"portarul inaripat", "serafimi", "arhangheli", "porumbelul Sfantului Duh", "ingeri", "apa vie" si cealalta
care concentreaza elementele ce demitizeaza, ducand la destramarea Paradisului: "cotorul de spada
fara de flacari", "parul nins", "ingerii goi zgribulind", "greutatea aripelor".
Portarul care pazeste poarta Raiului "mai tine intins/ un cotor de spada", care nu mai are flacari,
asadar nu mai poate apara sacralitatea, iar poetul, semnificat prin portar, se simte invins faralupta.
"Serafimi cu parul nins" simbolizeaza oamenii ce se afia sub imperiul "marii treceri", Absolutul s-a
retras din lumea aceasta si rataceste fara sens in Univers. Fapturile "inseteaza dupa adevar,/ dar
fantanile refuza galetile lor", ogorul cunoasterii este arat "rara indemn", cu pluguri primitive, "de
lemn", chiar si arhanghelii sufera din pricina greutatii "aripelor", nu mai exista nici o lumina, nici o
speranta de salvare a paradisului lumii, "porumbelul Sfantului Duh,/ cu pliscul stinge cele din urma
lumini." Ingerii sunt zgribuliti si desacralizati prin umanizarea lor, locul sfant nu mai exista, ei "se culca
in fan", iar eul liric se lamenteaza cu disperare, semnaland pericolul pieirii: "vai mie, vai tie".
Locul parasit este sugerat de paianjenii care au otravit "apa vie", ca simbol al vietii, iar sfarsitul lumii e
prevestit intr-un mod tragic, intrucat nu va mai exista nici un fel de speranta, "tarana va seca
povestile", ceea ce inseama moarte spirituala, daca dispar si povestile. Motivul fantanii sugereaza
cunoasterea si un indemn spre cunoastere, pe care eul poetic il adreseaza oamenilor, dar aceatia
refuza sa se indrepte spre o incarcatura spirituala sacra, de aceea Paradisul este pe cale de a se
destrama.
Limbajul poetic este asemanator cu stilul pastoralei carturaresti din secolul al XVIII-lea, Blaga dand
cuvintelor care denumesc notiuni concrete un sens spiritualizat.
Poezia este alcatuita dintr-o varietate de metafore revelatorii, cu semnificatii profund filozofice: "Nu
se lupta cu nimeni,/ dar se simte invins" sugereaza singuratatea si neputinta poetului in lumea
desacralizata, "paradis in destramare" semnifica pericolul pieirii universului fascinant prin misterele
care n-ar trebui tulburate. Invocatia retoricii "vai mie, vai tie" exprima disperarea neputintei poetului
de a "salva" spiritual omenirea.
Dramatismul poeziei este cutremurator prin semnalul de alarma pe care Lucian Blaga il trage privitor
la posibila disparitie a lumii, care, odata cu trecerea timpului se desacralizeaza: "Lirism gnoseologic,
lirismul lui Blaga se constituie din aspiratia spiritului sau la cunoasterea totala."