STRUCTURA OPEREI LITERARE
VIZIUNEA DESPRE LUME – termen filozofic care desemnează, în domeniul literaturii, modul de
reflectare a realităţii într-o creaţie literară.
TEMA – reprezintă idea centrală/ aspectul la care se referă un text (“despre ce este vorba”, în linii mari,
în text). Se pot identifica numeroase teme care apar frecvent în literatură: copilăria, dragostea,
prietenia, războiul, viaţa de zi cu zi, călătoria. De multe ori, identificarea temei unui text este relativă,
depinzând de nivelul de generalitate la care se face această operaţie (dragostea sau dragostea
neîmplinită; oraşul sau oraşul de provincie) sau chiar interpretarea textului în cauză.
IDEEA POETICĂ – atitudinea autorului faţă de tema prezentată, semnificaţiile profunde ale operei,
mesajul care se dezvăluie cititorului prin lectură; concepţie de bază care se configurează ca nucleu de
semnificaţii generat de ,,logosul poetic” şi de logica eului originar
IMAGINARUL POETIC – întregul sistem de imagini artistice: auditive, vizuale, tactile, olfactive etc.
(obiecte, peisaje, aspecte ale realităţii surprinse prin cuvinte), figuri de stil dintr-o operă literară;
ELEMENTE DE RECURENŢĂ:
a) MOTIVUL LITERAR – unitatea minimală de conţinut în structura unui text (obiect,
situaţie etc.), care ajută la conturarea temei şi a semnificaţiei acestuia; are caracter schematic
şi poate fi reluat în mai multe texte din opera aceluiaşi autor sau a unor autori diferiţi. Cel
mai adesea motivele se referă la situaţii tipice: despărţirea de iubită, rivalitatea între fraţi,
aşteptarea în singurătate, pierderea unei scrisori, călătoria în lumea subpământeană etc.
b) LAITMOTIV (ger. Leiten – a conduce, termen împrumutat din muzică) – procedeu de
recurenţă cu un pronunţat caracter formal, constând în reiterarea/reluarea insistentă cu o
anumită regularitate în mod intenţionat a unui cuvânt, a unei sintagme sau a unui vers în
interiorul aceluiaşi text, de obicei, în poziţii simetrice, conducând spre o semnificaţie
simbolică;
c) SIMBOL – semn concret (obiect, imagine) care are o semnificaţie proprie, dar prin care se
identifică, în virtutea unei corespondenţe, şi un alt sens, de obicei, abstract.
- Poate fi un obiect real (un sceptru, de ex.), dar şi o reprezentare (imagine vizuală – fotografie,
desen, pictură a unui sceptru) sau o desemnare lexicală (cuvântul sceptru într-un text).
d) SIMBOL CENTRAL – simbol a cărui interpretare are un rol esenţial îm dezvăluirea
semnificaţiei generale a unui text.
RELAŢII DE OPOZIŢIE: se manifestă la nivel lexico-semantic (al câmpurilor şi al relaţiilor semantice),
morfosintactic (prin elemente de relaţie şi structure specific: dar, iar, însă etc.) şi stilistic, prin anumite
figuri de stil (antiteză, oximoron etc.)
RELAŢII DE SIMETRIE: concept legat de simetria textului literar; relaţia de simetrie presupune reluarea în
final a unui element al incipitului
GENUL LIRIC
< fr. lyrique, lat. lyra – instrument muzical cu coarde, prin care în Antichitate se acompaniau poeţii;
cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul îşi transmite gândurile, sentimentele, ideile şi
aspiraţiile în mod direct, cu ajutorul eului liric.
POEZIA (fr. poésie, lat. poesis, gr. poiesis „creaţie”)
TRĂSĂTURI:
Gen literar a cărui etimologie trimite la originea lui muzicală, inexprimabilă;
Modul de comunicare este exprimarea directă a ideilor şi sentimentelor, transmite o stare
emoţională şi creează o anumită atmosferă; evocarea stărilor interioare;
Autorul îşi exprimă gândurile şi sentimentele proprii (caracter subiectiv); Exaltarea
subiectivă; Domină subiectivitatea (poetul vorbeste în numele lui);
Opera lirică este o mărturisire directă a poetului (caracterul de confesiune emoţională);
„În poezia lirică obiectul este expresia sentimentelor interne ale poetului” (Hegel);
Desfăşurarea sensibilităţii şi a fanteziei;
Utilizarea frecventă a figurilor de stil şi a imaginilor artistice;
Muzicalitatea discursului;
Modalităţi de expunere specifice sunt descrierea şi monologul.
INSTANŢELE COMUNICĂRII ÎN TEXTUL POETIC
a) EUL LIRIC/ POETIC/ ARTISTIC – concept esenţial pentru înţelegerea textului poetic,
instanţă convenţională abstractă prin care poetul se proiectează în text ca “voce”
(invizibilă/ interioară) care exprimă în text gândurile şi sentimentele poetului;
individualitate care nu se confundă cu personalitatea biografică a autorului;
exprimară trăiri sau valori general-umane;
este creatorul imaginarului poetic, al universului poetic configurat în creaţia lirică;
termen obţinut prin substantivizarea pronumelui de persoana I singular
corespondentul naratorului din opera epică;
MĂRCI LEXICO-GRAMATICALE ALE EULUI LIRIC:
Pronume şi verbe la persoana I singular şi plural
Pronume şi verbe la persoana a II-a singular cu valoare generală (Tu te-ntreabă şi socoate)
Dativul etic (vor să mi-l omoare)
Dativul posesiv (inima-mi)
Indici ai timpului şi ai spaţiului ordonaţi prin raportare la vorbitor (aici, acum)
Valoarea afectivă a unor derivate lexicale (diminutive, augmentative)
Substantive în vocativ
Superlative stilistice ale adjectivului
Topica afectivă
b) DESTINATARUL LIRIC – instanţă abstractă sau concretă, textualizată prin formule de
adresare şi prin indici ai persoanei a II-a; tu- ul referenţial invocat de eul liric; echivalentul
naratarului din opera epică;
1. Absent în cazul lirismului neexprimat;
2. Determinat: iubita, divinitatea;
3. Nedeterminat: cititorul anonim (tu cu valoare generală)
MĂRCI LEXICO-GRAMATICALE ALE DESTINATARULUI LIRIC:
verbe şi pronume de persoana a II-a;
substantive şi adjective în vocativ;
anumite interjecţii de adresare, atenţionare;
mărcile oralităţii
