Între Romanitate si Dacitate

Studiu de caz
 Cuprins

I. Introducere................................................................................slide 3
II. Argumente susţinând originea latină sau dacică a poporului român
a) Mitul fondator: Baba Dacia – Baba Dochia................................slide 5
b) Dochia şi Traian..........................................................................slide 7
c) Date istorice ~ romanizarea Daciei..............................................slide 8
d) Formarea limbii române.............................................................slide 13
e) Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri...........................slide 21
f) Caracteristici ale dacilor..............................................................slide 23
g) Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani..........................slide 25
III. Bibliografie ..............................................................................slide 27
 I.Introducere
Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de
fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia ne
apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare,
cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.
Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre originile noastre
romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează prima
istorie care arată originile pur romane ale poporului său, „De neamul moldovenilor”,
linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de Şcoala Ardeleană, cel mai de seamă
reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumară anchetă
asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor, relevă
ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia. Teoriile
savanţilor români ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe
Şincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de
partizanii teoriei imigraţioniste, ce acceptau ad litteram mãrturiile lui Julian
Apostatul şi Eutropiusdupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv Dacia
ar fi rămas lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contra lui Traian,
apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de inscripţiile care
folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare -
vicit, triumphavit, superavit.
• Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX,
ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a
poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om
politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către Haşdeu,
care devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii dace, cu argumente
lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi de
Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul
1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român,
care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane.
Dacă Grigore Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere
limitată a elementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce
argumente de ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei
elementului autohton.
• În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând
argumentele lingvistice, etimologice ş istorice, dar şi literatura română care
conţine diferite referiri la originea poporului.
 a)Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. De pildă în
descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe
teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub
forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească
surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul estetic.
Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii
autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.
Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului român.
Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi este legat de un personaj feminin.
Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în
perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi
feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta"
în care s-a recunoscut numirea lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd
în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor“.
G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a poporului român" este mitul
„Traian şi Dochia” Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este
mult mai vechi şi poate fi pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronunţie traco-
dacică a numelui Dacia, aşa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe la
mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistrează între oraşele din Dacia,
Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica „Decidava, localitate în Dacia de
• ”. În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus
Vulcanescu a studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia,
fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre
Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost
„înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în
munti, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zalmoxis „să nu o lase să
fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacută într-
o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pe
lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochia i-a
arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi
Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate
mai trăieşte încă în munţi”.
 b) DOCHIA ŞI TRAIAN
Între Piatra Detunată
Ș-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacașul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorțit.
Acea doamnă e Dochia,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Peste turme și păstori.
La frumusețe și la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deși e învingător,
Frumuseței ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.
Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paște peste plai.
A ei haină aurită
O preface în șăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n astă țară,
Și de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o zeu striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braț Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărți.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi coperă-a ei sîn,
Din a ei plâns naște ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Și Dochia deseori
Peste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.
 c) Date istorice ~ romanizarea
Daciei
• Pentru români, singurul popor neolatin şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită
o importanţă deosebită, pentru că acest proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-
pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei. În conceptul de
romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar şi anume:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată, latinofonă, venită din
toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;
b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-
au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană,
schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.
• Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe
consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă
totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.
Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturi menţionate mai sus
a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar. Traian
vine-n astă ţară, Şi de-a birui deprins Spre Dochia cea fugară Acum mâna a întins. Atunci
ea, cu grai fierbinte, "Zamolxis, o, zeu, striga, Te giur pe al meu părinte, Astăzi rog nu mă
lăsa!' Când întinde a sa mână Ca s-o strângă-n braţ, Traian, De-al ei zeu scutita zână Se
preface-n bolovan. sud-estul europei, romanizarea poporului
• Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai
tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca
geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere,
rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre
limbile romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa
vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt
descendenti. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre
popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care
pastram numele stapânitorilor". Este îndeobşte cunoscut că cea mai mare parte a Daciei
lui Decebal, cucerită cu mari eforturi militare şi transformată lui domnia lui Traian în
provincie romană (anul 106) a fost desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise „barbare” de
la nordul Dunării şi încadrată în comunitatea Imperiului Roman.De aici înainte până la
Aurelian, când aparatul de stat roman a fost retras la sud de Dunăre, istoria Daciei ocupată
de romani este istoria unei provincii a Imperiului. Romanii au introdus în Dacia relaţiile
sociale, formele proprii de organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi
civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman
provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia,
moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi
economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare. După ce Traian a
învins Dacia, aici a început o colonizare masivă. Bogăţiile Daciei atrăgeau ca un miraj
mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că: „Traian, după ce a cucerit Dacia, a adus aici din
tot imperiul roman mari mulţimi de oameni, ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”.
Imediat după cucerire, la fel ca în alte provincii de frontieră, pe teritoriul nord- dunărean
au staţionat numeroase trupe romane: două legiuni (Legiunea XII Gemina la Apulum,
Legiunea V Macedonica la Potaissa) şi trupe auxiliare. Pe lângă aceştia, în provincie au
fost aduşi funcţionari ai aparatului administrativ, comercianţi, meşteşugari, oameni de
afaceri, slujitori ai religiei, sclavi.
• Aceştia au determinat progresul vieţii economice în Dacia. Totodată s-au dezvoltat şi
artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost înfiinţate colegii, care erau în fapt
asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice şi religioase, în scopul de ajutor
reciproc sau de practicare a cultului. Organul superior era Legatus Augusti, dar local
exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament.
Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar
dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul
incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae
Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul
sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un
templu, Aedes Augustalium, foarte impunator Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi
prin modernizarea statului, construcţia unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor
aşezări civile, ridicarea unor aşezări rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei
capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă încă din timpul
lui Traian. Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri,
castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de
fortificatii roma pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci).
• S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia
romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii,
municipii si sate. Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj);
Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda);
Romula (Rosca); Aquae (Calan). Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum
(Moigrad), Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni).
Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei
Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati
si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.
• Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite din cetateni
romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi
la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa
posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar
unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica
emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo
decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in
colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de
astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul
dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o
perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau
municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care
corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana importanta, care putea
sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii
extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori. Drumurile au fost pentru romani
unul dintre cele mai importante mijloace de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite.
• Soselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele
cu un ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca
si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar,
nepermitând patrunderea nici macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui
formula s-a pierdut de asemenea.) Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi
de piatra foarte bine cimentate intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de
durabile. Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba româna
cuvântul pamânt vine de la pavimentum, care era in latina "strada pavata", in timp ce cuvântul
latin "terra" (care este cel din care deriva in celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba
româna cuvântul tara, cuvânt care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este
foarte elocvent pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din
preistorie si pâna astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se
ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele
construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi
romane. Un "miliarium", adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in
anul 108, dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa
cucerirea Daciei. Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia.
d)Formarea poporului român și a
limbii române
Poporul român și limba română s-a format de la N la S de Dunăre.
• ROMANITATEA este elementul esențial al identității lingvistice și culturare a poporului
român, asemenea altor popoare ale Europei, intalineii, francezii, spaniolii portughezii-românii
vorbesc o limbă romanică pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman. Pe plan lingvistic, limba
română se individualizează între celelalte limbi neolatine, în primul rând prin abstrat.
• Procesul de romanizare ligvistică și cultură din sec, II-III d.Hr, când o mare parte a teritoriul
României de azi era cuprins în provinciile române Moesia și Dacia, a avut o mare intesitate,
astfel că limba latină a pătruns foate repede nu numai în zonele urbare, ci și în zonele urbane, ci
și la sate, în viața comunităților de agricultori și de păstori care ocupa cea mai mare parte a
teritoriului.
• Constituirea la nordul Dunării, cu precădere începând cu sec VIII și în sec. IX a unei civilizații
specifice, ilustrează închierea îndelugatului și complexului proces istoric, etno-ligvistice și
cultural de formare a poporului român. El oglindește în planul culturii materiale al vieții
spirituale, cristalizare unei civilizații originale,propii populației românești, ale cărei puternice
rădicini daco-romane îl evidențiază pe deplin vechimea și caracter specific.
• Transformarea limbii latine, vorbite în provinciile orientale ale Imperiului, în limba română, a
fost, de asemenea, un proces complex și îndelugat , desfășurat concomitent și în directă
legătură cu cel etnic. Un mic număr de cuvinte (c.160) din limba traco-dacă s-au transformat,
formând substratul limbii române. Este interesant însă de observat că multe dintre aceste
cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizației- de exemplu: vatră, copil, moș, a
moșteni- dar se declină sau se conjugă asemenea cuvintelor de origine latină: brânză, ca osânză,
a moșteni ca a fi, moșie ca și câmpie.
• Gramatica latină reprezintă structura fundamentală a limbii române, declinăm și conjugăm ca în
latină, alcătuim propoziții și fraze ca în latină. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al
limbii române, inclusiv vocabularul creștin de bază, provin din latina vorbită.
• Când, în sec. III d.Hr., împăratul Aurelian a fost nevoit să renunțe la administrația provinciei Dacia,
idomul latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de
la Sud de Dunăre. Foarte important de știut este faptul că, în limba română , noțiunile fundamentale
de credință și de viața religioasă provin din latina primelor secole creștine. După instalarea slavilor
în nordul Peninsulei Balcanice, complicatele realții dintre Imperiul Bizantin- unde limba greacă
devine, din sec. VII d.Hr, limba oficială- și formațiunile politico-militare din Peninsula Balcanică au
avut drept consecință, între altele fragmentarea comunicațiilor locale vorbitoare de latină și
despărțirea lor de romanitatea nord dunăreană, astfel încât , fiecare a dezvoltat în mod diferențiat
fondul originar latin.
• Și în prezent există diferite dialecte ale limbii române : dialectul daco-român vorbit pe întreg
teritoriul României, în Republica Moldova, precum și în comunitățile românești din țările vecine (
Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria) și dialectele sud dunărene: dialectul aromân, isto-român și
megleno-român. Diferențele locale de mai mică importnață caracterizează diferite graiuriȘ oltenesc,
maramureșean, moldovenesc, etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu aport important al oprelor
literare create în Moldova, se constituie în prima jumătate a sec. XIX-lea, limba română literară, pe
care o vorbim și o scriem azi.
• Ca și în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondul latin și s-au
adăugat cuvinte împrumutate din limbile populațiilor migratoare. Avem motive să considerăm că,
așa cum se întâmplă și în cazul celorlale limbi romanice, acest proces de evoluție este încheiat în
linii generale în sec. al VIII-lea. Cele mai multe influențe în lexicul limbii române provin din limba
slavă, (limba slavă fiind considerată o influență, la fel ca limba maghiară, greacă deci, latina nu e
influentă, ea este stratul limbii române), mai ales cu cea sud-slavă, care a devenit, în sec. IX-X limba
liturgică (bisericească) și mai târziu și limba de cancelarie. Slavona a jucat pentru regiunile balcano-
dunărene un rol apropiat cu cel pe care latina l-a jucat în Occidentul Medieval.
• În limba română nu s-au păstrat decât puține cuvinte din slava veche (sec VI-VII) cea mai mare parte
a elementelor slave pătrunzând târziu, în sec IX-X, acum formându-se abstratul slav.
• Întrucât cuvintele și influențele slave târzii din limba română sunt de origine meridională și
formate abia la sfârșitul primului mileniu , reiese clar că limba română era formată în
momentul în care adaosurile lingvistice slave în etnogeneza românească. Totuși,
individulatitatea limbii române în cadrul limbilor neolatine e datorată tocmai abstratului clav.
• Teritoriul de formare a limbii române este spațiul Daciei, răsăritul Moesiei superioare, Moesia
inferioară precum și Tracia de Nord-Vest. Deține existența asemânării în privința cuvintelor de
origine slava prezente în unele dialecte, se presupune ca ar trebui să se prezinte din trunchiul
limbii române comună nu este un produs mai devreme de ACcolul X Separatia limbi romăne a
făcut în douá grupuri: nord și sud-dunărean, respectiv daco- român și aromân (sec.X- s-aprodus
separarea ). Dialectul megleno-român este o variantă a celui aromân, iar cel istro-român a celui
dace-român.
• Componentele de bază ale limbii románe sunt:
 Substratul lingvistic traco-dacic (mai poate fi intâlnit şi dacic sau " daco-moesic"), cca 160-
170 de cuvinte cu peste 1400 de derivate, ceea ce reprezinta 10 % din lexicul românesc.
 Stratul lingvistic latin, 60-70 % din lexicul limbii române.
Adstratul slav meridional, 20% din vocabularul limbii române.
• Între sec. /V-VIII, limba latina vulgară, vorbită de daco-romani, s-a transformat în limba
protoromână, așa cum dovedeşte prima mențiune privitoare la limba română, gasită în
Chronografia lui Theofanes Confesor. Autorul povestește un episod al conflictelor militare
dintre avari și bizantini. În timpul unui marș de noapte al oştilor bizantine, un sac de provizii de
pe spinarea unui catar stătea să cadă. Un tovaraş de drum i-a strigat stăpânului catarului ,,torna
torna, fratre". Limba latină vorbită evoluează spre o limbă romanică unitară de factură orientală
denumită de lingvişti limba română comună (străromână sau protoromână) Deci, in sec. VI-
VIII procesul de formare a limbi române era, în linii generale încheiat.
• Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării şi în teritoriul arcului carpatic a
fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Uitându-ne in urma, la originea denumirii de
vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Cezar în De bello Gallico. De aici,
termenul a trecut la germani, care îl foloseau pentru a-i desemna pe vecinii din sud si apus.
Apoi, germanii I-au folosit doar cu referire la locuitorii din Peninsula Italică. Venind în contact
cu lumea germană, slavii au preluat acest termen începând cu sec. IX, În biografia apostolului
slavilor, Metodie, este folosit termenul de wlach pentru a-i denumi pe italieni. Deci,"vlah" are
sensul de neslav de limba romanică. De la acest nume deriva etnonimele ylah, olah , blach,
valachus(de catre latino-catolicii apuseni), volohi (numiți de către slavii răsăriteni) etc. La
rândul lor, "vlahii" îşi spuneau probabil romani, adică români, nume pe care l-au transmis din
generație în generație, fie pentru a se desemna ca locuitori ai ținuturilor carpato-dunărene,
vorbitori ai aceleiaşi limbi, fie pentru a se referi la anumite categorii sociale (de ex. rumâni =
tărani dependenți). Apariția numelui de ,vlah", dat de către străini românilor în evul mediu,
marchează sfârșitul etnogenezei noastre.
• Memoria populară a păstrat de-a lungul secolelor conștiința ascendenței române a românilor -
dovadă, de pilda, datinile, tradițiile care il amintesc pe "bădică Traian"-împăratul Traian -în
legătură cu momentele importante ale sărbătorilor solstițiului de iarnă:Anul Nou.
• Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521
"Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avem multe scrisori,
acte de vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar după 1540, şi cărţi
tipărite, cele mai multe la Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă. Primele
au fost traduse în Maramureş, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la
diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. La
Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament. Cărţi religioase s-
au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate că erau şi cărţi de legende şi
chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriu direct în limba română şi
cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână şi circulau în
mai multe cópii. Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al
structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii
şi ale ştiinţei, se numeşte limba literară. Limba literară se deosebeşte de vorbire prin
faptul că nu îngăduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc
de de, ghine sau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire
regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor expresii familiare sau de
mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto). Pe lânga forma literară şi forma populară,
regională, limba română mai este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică,
baza este limba literară, ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se înscrie în
graiurile locale, unde există literatura populară sau folclorică, dar care se transmite
oral. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze
orice forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prin
urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopul de a
ilustra intenţia scriitorului
• Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării), aromâna
(vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia), istroromâna (vorbită
în peninsula Istria, disparută astăzi). În cadrul dacoromânei se pot identifica unele
deosebiri, ceea ce face să se vorbească de subdialecte, fără însă a modifica unitatea
(gramaticală) a limbii: muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean; dar se
vorbeşte şi despre graiuri: vrâncean, oltean, etc. În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a
fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu
caractere chirilice. Însă în 1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din
traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul Testament de la Băldrad”) ,
Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu
(„Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore
Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion
Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la
43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la
alfabetul latin.
• Tot în acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea
limbii. Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un
capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme,
intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de
la Roma ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge
cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem
latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier şi altele multe din limba
latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.” Lui Grigore Ureche îi
urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor sorgintea latină a limbii
române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul
Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să
fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba;
unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele
cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri.
În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele
sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi
propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii
ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte
că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi
românii poartă numele romanilor.” Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor
prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi
cultivarea limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a
fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau
exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.
• “Limba românã este limba latinã vorbitã neîntrerupt
în partea orientalã a Imperiului Roman cuprinzând
provinciile dunãrene (Dacia, Panonia de Sud,
Dardania, Moesia Superioarã si Moesia Inferioarã),
din momentul pãtrunderii limbii latine în aceste
provincii si pânã în zilele noastre.”
• (A. Rosetti- Istoria limbii române literare)
e)Elogiu adus latinităţii în creaţia
lui Alecsandri

• În ciclul “Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri

poeziile latinităţii nu sunt atât de importante pentru
valoarea lor literară cât pentru cea ideologică.
“Santinela romană” este o sinteză a genezei
poporului roman în registru eroic şi vitejesc, grefată
pe rezistenţa în faţa popoarelor migratoare. Parcursul
poetic rezumând luptele cu năvălitorii conţine
fragmente exemplare de poezie imitativă,
remarcabile prin dinamismul ritmului şi energia
enumerărilor verbale: “Vin şi hunii, vin şi goţii Vin
potop, potop cu toţii Pe cai iuţi ca rândunele
• Cai sirepi ce fug ca gândul De cutremură pământul ... Vie! Ca o stâncă-naltă Ce din vârf de
munte saltă Tună, se rostogoleşte Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale Până-n
fund, în fund devale. Astfel crunt ostaşul meu Îşi zdrobeşte calul său El îi spare şi-i răzbeşte
Snopuri, snopuri îi coseşte Şi-i înfrânge, şi-i respinge Şi-I alungă, şi-i învinge.”
• În Margăritărele , Alecsandri inaugurează tendinţa de consacrare literară a originilor şi
existenţei unice ale neamului precum şi intenţia de a populariza în Europa latinitatea poporului
român. Legăturile sale europene, prietenia cu mari personalităţi literare ale vremii şi , în afara
acestor fapte extra-literare, frecvenţa în opera propriu-zisă a trimiterilor la vechimea ş nobleţea
originii românilor mărturisesc o întreagă strategie, desfăşurată pe toată durata vieţii, vizând
afirmarea dreptului de naţiune suverană a României. Getta din “Fântâna Blanduziei” de care se
îndrăgosteşte marele Horaţiu este de origine geto-dacă, ceea ce dovedeşte că “Fântâna
Blanduziei” este o descriere metaforică a sincretismului dintre daci şi romani. Drama “Ovidiu”,
prin însăşi opţiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o formă de a vorbii lumii despre
români printr-o asociere ilustră cu biografia poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar în
piesa lui Alecsandri cu viziunea profetică a unui popor ce se va naşte prin sinteza daco-romană
şi cu afirmarea oraculară a nemuririi latinităţii, a continuităţii acesteia în spaţiul carpato-
danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu moare.” Alecsandri era preocupat
de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care să popularizeze legăturile de
tradiţie dintre români şi celelalte popoare din aria romanică, cel mai bun exemplu in acest sens
fiind poemul epic “Banul Mărăcină” în care dezvoltă o “raritate” istorico-literară ce se referă la
descendenţa valahă a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard. Versurile dedicate
Italiei din Mărgăritărele (“Pe albumul domnişoarei Ida Vegezzi Ruscalla”, “La Palestra”, “La
Magenta”, “Pilotul”, ş.a.), fără a fi nemijlocit propagandistice, au în subtext idea refacerii unei
solidarităţi romanice în Europa. Desigur, în acest context ideologic, cea mai important poezie
rămâne “Cântecul gintei latine” care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier,
de care era atât de mândru şi care era întâiul premiu internaţional de poezie al românilor.
 f)Caracteristici ale dacilor
Cine sunt daco-geţii ?
• Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul
Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă
istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte.
Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând
astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi
cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă ,
intrucat numele lor generic e diferit şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.
Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă la
evenimente de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din secolul al
IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune
cu cele ale lui Hecateu Milesianul . La rândul lor, arheologii au izbutit să
demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a unei culturi materiale de tip
hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării noastre îşi are rădăcinile
într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii bronzlui. Concluzia pe
care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea , unde-i
plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai
din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme. Cercetările istorico-lingvistice au
dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor .
• Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era
noastă , ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar
arheologia îi intăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline
a culturii materiale create de dânşii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo şi
vom folosi fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi geto-daci
ca însemnând unul şi acelaşi lucru. Limba daco-geţiilor Pentru a cunoşte
ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi . Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi
bine cunoscute , vii, vorbită în zilele noastre, e o ştiinţă grea. Reconstituirea
unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să facă şi
cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de
puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a
reconstitui , în sensul propriu al cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-
daci. Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie
raporturile limbi vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de
Balcani
g)Crestinismul - Crestinismul La
Daco-romani
• Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual
semnificativ: trecerea de la credință în vechile divinități la o noua religie:
CREȘTINISMUL (pătruns masiv la N de Dunare în sec. IV). Din păcate, pentru începutul
acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice și literare sunt puțin concludente.
Astfel, atât în Dacia, cât și în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane,
obiectele paleo-creștine din sec. II-III d.Hr sunt rare. Însă numeroase sunt
monumentele păgâne. Explicația este simplă: pentru a evita persecuțiile puse la cale
de autoritățile imperiale, creştinii din perioada respectivă își manifestă credința cu
precauție, apelând la simboluri din mitologia greco-română. Asemenea simboluri
datate în sec. III al erei creştine apar pe un coronament de altar funerar de la
Potaissa și pe alte monumente asemănătoare semnalate la Appulum, Micia, precum și
pe stela funerară de la Cășeiu (jud. Cluj, sec.III).
• În anul 313, împărații Constanint cel Mare și Licinius acordă libertate de cult
creștinismului (Edictul de la Milano/ Mediolanum), dar acceptă mai departe practicile
pagâne. Odată cu acceptarea creștinismului ca și religie licită (legală tolerată),
vestigiile creștine au devenit tot mai numeroase. Interzicerea cultelor păgâne(391),
în vremea împăratului Theodosiu/ Teodosie cel Mare(379-395) este urmată de
organizarea Bisericii Creștine, la Dunărea de Jos (Teodosie cel Mare declară
creștinismul religie de stat). Chiar dacă arianismul (erezie creştină care nega
dumnezeirea lui Hristos, considerându-l o ființă umană: își are numele de la preotul
Arie; este condamnat de sinodul de la Niceea din 325) a avut un succes deosebit în
rândul populațiilor germanice, la daco-romani s-a dezvoltat un creștinism de factură
populară și de orientare niceeană (ortodoxă). Acesta a fost probabil influențat de
misionari proveniți din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene, încă din
timpul impăratului Valens. Ortodoxia e situată in aria spiritualității bizantine.
• Răspândirea creștinismului în limba latină în Dobrogea şi la Nordul
Dunarii constituie o dovadă a contactelor permanente ale populației
din aceste regiuni cu romanitatea orientală, creştinarea daco-
romanilor făcându-se prin misionari veniți de la S de Dunăre. Această
realitate este atestată de descoperirea unor obiecte paleocreştine în
mai multe zone ale țării noastre(Donariul de bronz de la Biertan-sec.
IV-V d.Hr. cu inscripția latină " Ego Zenovius votum posui " și
monograma lui Hristos).
• Creștinarea masivă a daco-romanilor s-a făcut în secolele IV-V d.Hr.
Rolul creştinismului ca factor de romanizare este demonstrat de
terminologia bisericească de limbă română. Cel mai semnificativ în
această privință este termenul ,,BISERICA" Numai în limba română
și în retoromană acest cuvânt s-a păstrat din latinescul Basilică. În
celelalte limbi romanice el derivă din termenul grecesc Ecclesia.
Propagarea creştinismului la populația romanică este susținută de
episcopiile care existau la sud de Dunăre și de locașurile de cult
descoperite la nord de fluviu (basilica de la Slaveni- sec.IV, basilica
de la Sucidava(sit. la gura Oltului)- sec.V și, probabil, basilica de la
Drobeta- sec.V-VI). Răspândirea noi religii în spațiul daco-moesian,
îndeosebi după secolul al III-lea și care a continuat până târziu, in sec
VI-VIII, a contribuit intr-o mare măsură la difuzarea culturii române.
 Bibliografie
• Armbuster,Adolf Brătianu, G.I. Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura
Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972, pag. 11-28
• O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985
• Daicoviciu, C. Daicoviciu, Hadrian Pârvan,Vasile Protase,D. Stoicescu, Nicolae
Zub,Alexandru Romanizarea, Editura p 263 Dacii, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1960 Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” ,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957 Autohtonii în Dacia, vol I, Dacia Romană, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg 13-31 Continuitatea românilor,
istoricul problemei, dovezile continuităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980 Culegere de „Scrieri” ale lui Vasile Pârvan („Scrieri”, Editura
Al. Zub, Bucuresti, 1981) N.A. Costantinescu Istoria Romanilor, Editura „Cartea
Romaneasca”,
• Bucuresti Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas
Educational, Bucureşti, 2002
Organizatoare: <3

• Simona Halip
• Larisa Cojocar
• Antonia Cherniciuc
• Cătălina Rusu