PARTICULE ELEMENTARE

În fizica particulelor, o particulă elementară sau particulă

fundamentală este o particulă despre care nu se cunoaște dacă are o
substructură, aceasta înseamnă că nu se știe dacă sunt formate din particule
mai mici. Dacă o particulă elementară cu adevărat nu are nicio substructură,
atunci este unul dintre unitățile de bază ale universului din care sunt făcute
toate celelalte particule. În Modelul Standard, particulele elementare sunt
fermionii fundamentali (inclusiv cuarci, leptoni și antiparticulele lor) și bosonii
fundamentali (inclusiv bosonul etalon (Gauge Boson) și bosonul Higgs).
 ISTORIC
1897 – electron
1910 – nucleul (şi protonul)
1932 – neutronul şi pozitronul
1935 - miuon
1939 – pion
1950 - 1960 – barioni
1950 -1960 – mesoni
1959 – neutrino electronic
1962 – neutrino miuonic
1970 - 1980 – up, down, strange,
charm, bottom quark; tau lepton
1983 - bosoni vectoriali intermediari
W,Z
1995 – top quark
2001 - tau neutrino
 DESCOPERIRI
Descoperirea electronului ca fiind o particulă subatomică a fost facută
în 1897 de J.J. Thomson la Laboratorul Cavendish, la Universitatea
Cambridge, în timp ce studia tuburile cu rază catodică. Un tub cu rază catodică
este un cilindru de sticlă etanș, în care doi electrozi sunt separați în vid. Când
este aplicat voltaj între electrozi, sunt generate raze catodice ceea ce face ca
tubul să străluceasca. Prin acest experiment, Thomson a descoperit că sarcina
negativă nu putea fi separată de raze (prin aplicarea magnetismului), și că
razele nu pot fi refractate de un câmp electric. El a dedus că aceste raze, mai
degrabă decât unde, erau mai degrabă particule încărcate negativ, pe care le-
a numit “corpusculi”(electroni). El le-a măsurat raportul masă-sarcină
electrică și a descoperit că este de peste o mie de ori mai mică decât cea a
unui ion de hidrogen, sugerând că fie erau foarte încărcați electric, fie aveau o
masă foarte mică. Experimentele ulterioare ale altor oameni de știință au
confirmat concluzia din urmă. Proporția masei sarcinii electrice a fost și la ei
independentă de alegerea materialului catodului și a gazului din tubul cu vid.
Acesta l-a făcut pe Thomson să realizeze că ele sunt universale printre toate
celelalte materiale.
Sarcina electronului a fost atent măsurată de R. A. Millikan în
experimentul lui numit picătura de ulei în 1909.
 Descoperirea electronului a fost prima indicație că atomul are o
structură internă. La trecerea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea modelul
acceptat de atom a fost „cozonacul cu stafide” al lui J.J. Thomson, în care
atomul era considerat o bilă mare încărcată pozitiv, în care erau incluse
mici sarcini negative. În scurt timp, fizicienii au descoperit, de asemenea, și
trei tipuri de radiații provenind din atomi, pe care ei le-au numit radiații alfa,
beta și gamma. Experimentele din 1911 ale lui Lise Meitner și Otto Hahn, și
cele ale lui James Chadwick din 1914 au condus la descoperirea că
interpretarea caracteristicilor spectrale ale dezintegrării beta ar presupune
admiterea neconservării energiei. Această problemă a condus la
descoperirea, mai târziu, a neutrinului.
În 1930, neputând să ajungă în orașul german Tübingen, la o
întâlnire pe probleme de radioactivitate, Wolfgang Pauli le trimite
participanților o scrisoare prin care sugera că există posibilitatea ca în
nucleu să existe o a treia particulă pe care el o denumea „neutron”. El
sugera că această particulă trebuie să fie foarte ușoară (mai ușoară decât
un electron), că nu are sarcină electrică și nu interacționează cu substanța
(fapt pentru care încă nu fusese detectată). „Neutronul” lui Pauli a fost
redenumit neutrino de Enrico Fermi în 1931, dar abia după 30 de ani s-a
demonstrat că neutrino există cu adevărat în dezintegrarea beta.
 În 1932 Chadwick a realizat că radiația pe care o observaseră
Walther Bothe, Herbert Becker, Irène și Frédéric Joliot-Curie se datora unei
particule masive pe care el a numit-o neutron. În același an Dmitrij Iwanenko
a sugerat că neutronii sunt particule cu spin 1/2 și că nucleul conține neutroni
și că în nucleu nu există electroni. La rândul său Francis Perrin a sugerat că
neutrino nu sunt particule nucleare, dar erau create în timpul dezintegrării
beta. La sfârșitul anului 1932 Fermi a trimis o teorie a neutrinului revistei
Nature (al cărui editor a respins-o deoarece era „prea departe de realitate”).
Fermi a continuat să lucreze la teoria sa și în 1934 a publicat o lucrare care
plasa neutrino pe solide fundamente teoretice. În același an Hideki Yukawa a
propus prima teorie semnificativă a forțelor nucleare tari pentru a explica
menținerea împreună a nucleonilor.
Cu lucrările lui Fermi și Yukawa s-a completat modelul modern al
atomului. Centrul atomului constă dintr-o bilă compactă de neutroni și protoni
care sunt menținuți împreună de către forțele nucleare tari. Nucleele instabile
pot suferi dezintegrări alfa, în care ele emit nuclee energetice de heliu, sau
dezintegrări beta, în care ele emit electroni sau pozitroni. După una dintre
aceste dezintegrări, nucleul rezultat poate să fie și el într-o stare excitată și în
acest caz se dezintegrează și el către o stare de bază emițând fotoni de
înaltă energie (dezintegrare gamma).
 Cu ajutorul metodei propuse de fizicianul sovietic D.V. Skobelţîn
şi care constă în folosirea camerei Wilson situată în cimp magnetic
permite observarea urmelor particulelor încărcate şi determinarea masei
lor şi a semnului sarcinii. Aplicarea metodei a condus la concluzia că,
componenţa tare a radiaţiei cosmice conţine pe jumătate particule
negative, adică în orice caz conţine particule diferite de protoni.
In anul 1938, continuînd experimentele cu camera Wilson,
Anderson şi Neddermeyer au obţinut fotografia traiectoriei unei particule
încărcate cu masa de aproximativ 200 me. Deoarece particula observată
are masa cuprinsă între masa electronului şi a protonului, ea a fost
numită mezon. Ulterior, pentru o deosebi de alţi mezoni, particula cu
masa de aproximativ 200 me a fost numită mezon μ. In corespondenţă
cu cele două semne ale sarcinii se deosebesc miuonii μ+ şi μ-. Valoarea
masei miuonului este
mμ = (206,767 ± 0,003) me
 În 1962 erau cunoscute 7 particule cu spinul 3/2, şi în acelaşi an au
fost descoperite xi-stea-minus şi xi-stea-zero (verde). Murray Gell-Mann a
prezis proprietăţile particulei lipsă (albe) pe baza diagramei de mai sus folosind
ipoteza quark-urilor. Doi ani mai târziu particula cu aceste proprietăţi, numită
omega-minus, a fost descoperită.

Particula 
 Un kaon K- se ciocneşte de un proton din camera cu bule cu
hidrogen lichid producând o particulă omega-minus,un kaon K+ şi un kaon
K0. Particulele neutre nu lasă urme şi sunt notate cu linii întrerupte. Poziţiile
particulelor neutre sunt deduse folosind legile de conservare energiei şi
impulsului.

Prima fotografie a particulei Omega-minus.

 Fizicienii teoreticieni Murray Gell-Mann și George Zweig au
propus independent în 1964 modelul de quarcuri.
Quarcul este o particulă elementară care interacționează prin
forța nucleară puternică și care constituie materia „grea” (numită și
barionică
Până în anul 1968 n-au existat dovezi experimentale ferme de
existența quarcurilor. Atunci, ciocniri de înaltă energie de electroni cu
protoni (experiențe de împrăștiere) au indicat că electronii sunt
împrăștiați de trei constituenți punctuali (quarcurile) din interiorul
protonului.
 In 1976 a fost descoperit leptonul tau. De aici rezultă existenţa altor
quark-uri top şi bottom. Bottom a fost descoperit în 1978, dar top s-a
dovedit incredibil de masiv şi s-a lăsat aşteptat până în 1995.

Ultimul a fost descoperit tau neutrinul în 2001.

Lista completă (până în prezent) conţine

3 generaţii de particule

Cele trei tipuri de neutrini se

transformă unii în alţii, dar conform
teoriei numai dacă au o masă de repaus
nenulă.
 TIPURI DE PARTICULE
Particule elementare sunt împărţite în două categorii:
::: Bosonii, particule forţă, cu spin întreg.
::: Fermionii, particule cu masă, clasificaţi în leptoni şi quarcuri.

FERMIONII (particule cu spin

BOSONII (particule cu spin întreg 0, 1...)
fracţional 1/2, 3/2...)
LEPTONI:
Electronul
Neutrinul electronic
Gravitonul Miuonul
Neutrinul Miuonic
Fotonul Tauonul
Neutrinul Tauonic
Bosonii slabi. Forţa slabă
QUARCURI:
Gluonul. Forţa tare Up
Down
Bosonul Higgs Charm
 
Strange
Up
Bottom
 DENUMIRE

Particula elementară este un element constitutiv al nucleuului

atomic şi a învelişului său electronic, sau care apare la interacţia cu
substanţa a razelor cosmice sau a particulelor accelerate.
Considerate în trecut ireductibile la sisteme de dimensiuni mai
mici (de unde şi denumirea lor), particulelor elementare li se atribuie în
prezent o anumită structură. Ele pot interacţiona reciproc, să se transforme
unele în altele şi prezintă, în unele fenomene, caracter ondulatoriu. O
particulă elementară este complet caracterizată prin mărimi fizice frecvent
întâlnite ca: masă, sarcină electrică, spin, moment magnetic, viaţă medie,
precum şi prin anumite proprietăţi specifice ca: paritate şi izospin; de
asemenea, fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă.
 CLASIFICAREA PARTICULELOR
ELEMENTARE
Particulele elementare se clasifica dupa valoarea numarului cuantic
de spin si dupa valoarea masei de repaus. Particulele cu numar cuantic de
spin semi-intreg pot fi descrise de statistica Fermi-Dirac si sunt denumite
fermioni, iar cele cu numar cuantic de spin intreg sau zero sunt descrise de
statistica Bose-Einstein si sunt numite bosoni.
Dupa valoarea masei de repaus se clasifica in particule fara masa de
repaus, particule usoare (leptoni), particule grele (barioni) si particule cu
masa intermediara (mezoni).
Exista si o clasificare din punct de vedere al interactiunilor:
particulele carora le sunt caracteristice interactiunile tari sunt numite adroni
(aici intra barionii – protoni,neutroni,hiperoni- si mezonii). Leptonii sunt cei
care nu participa la interactiunile tari. Fiecarui lepton cu sarcina ii corespunde
o particula neutra – neutrin.
 CARACTERISTICI
Constatam ca intervin o serie de marimi, de caracterisitici, care
stabilesc locul fiecarei particule in ierarhia subnucleara.
Cel mai usor se observa ca particulele sunt ordonate dupa mase si
ca fiecare dintre cele patru grupari are componentii cuprinsi intr-un anumit
interval de mase. Prin urmare, masa este una dintre caracteristici.
Sarcina electrica este o alta marime ce caracterizeaza particulele
elementare. Se observa ca majoritatea particuleleor sunt incarcate fie
pozitiv fie negativ, dar si ca aproape fiecare familie – multiplet de sarcina –
are un component neutru. Sarcina electrica a electronului |e| se considera
drept sarcina unitate si la ea se raporteaza toate celelalte. S-a dovedit ca
sarcinile celorlalte particule incarcate sunt totdeauna un multiplu intreg,
pozitiv sau negativ, al sarcinii e (mai este denumita si sarcina elementara).
Alte proprietati ale particulelor elementare mai sunt: viata medie;
spinul; numarul barionic; numarul leptonic; izospin.
 COMBINATII
Stim astazi ca toate corpurile pe care le observam in mediul
inconjurator sunt combinatii diferite ale unor elemente. Astfel, substante
ca apa si aerul,atat de indinspensabile oricarei vietati de pe planeta
noastra, nu sunt “substante elementare”, cum s-a crezut multa vreme.
Apa este o combinatie intre doua elemente, oxigenul si hidrogenul, iar
aerul este un amestec de mai multe elemente, dintre care predominante
sunt azotul si oxigenul.

Elementul in conceptia moderna, contine doar un anumit fel de

materie. Totul in mediul inconjurator aste alcatuit din elemente. Unele
substante, cum sunt carbonul, fierul, aurul, sunt ele insele elemente. Alte
substate sunt combinatii de elemente – de anumite combinatii sau
compusi chimici .
Quarkurile se combină în nucleoni (formați din protoni și neutroni)
De la timpul 10 la puterea – 35 la 10 la puterea –32 secunde
Universul s-a umflat cu un factor de 10 la puterea 50 (era inflaționară). De la
această eră până în zilele noastre expansiunea (volumul) Universului s-a
mărit cu un factor de 10 la puterea 9 adică de un miliard de ori.
La 10 secunde forța tare (care asigură coeziunea nucleului atomic)
se detașează de forța electro – slabă (rezultată din fuziunea între forța
electromagnetică și forța dezintegrării radioactive) iar Universul măsoară cam
300 metri de la un cap la altul, este întuneric absolut și temperaturi de
neconceput.
La 10 la puterea –11 secunde s-au născut cele patru forțe
fundamentale care interacționează (gravitația, forța electromagnetică, forța
nucleară tare și forța dezintegrării); fotonii nu mai pot fi confundați cu alte
particule.
Între 10 la puterea –11 și 10 la puterea –5 secunde quarkurile se asociază în
neutroni și protoni, cea mai mare parte a antiparticulelor dispar; apar cinci
populații de particulele elementare: protoni, neutroni, electroni, fotoni, neutrini.
Totul se petrece în marea supă inițială, la o temperatură de un
miliard de grade. După o secundă de la Big Bang temperatura a coborât la
aproximativ un miliard de grade.
Nucleonii se compun în nuclee
La 200 de secunde (3,33 minute) de la momentul originar particulele
elementare se asamblează pentru a forma izotopii nucleelor de hidrogen și heliu.
Datorită micșorării căldurii inițiale (care era numai lumină și care anihila
orice alte forțe), apar forțele de bază.
După 100 de milioane de ani se formează primele stele din vârtejuri de
pulberi.
Nucleele se combină și se formează atomi, molecule simple, praf
Fenomenele se petrec la suprafața stelelor, în spațiul dintre stele la
temperaturi de 3000 de grade;
Apare și se manifestă forța electromagnetică.
După sute de milioane de ani apare și se manifestă forța gravitațională ce
determină formarea galaxiilor.
Evoluția chimică: de la atomi la molecule
Molecule simple se combină și apar molecule organice
Această evoluție se petrece în oceanul primitiv.
Moleculele organice se organizează și se dezvoltă în celule
Faza de dezvoltare se realizează în oceanul primitiv.
Celulele se combină, evoluează și se organizează în plante și animale
Faza se petrece atât în în oceanul primitiv cât și pe continente.
Se realizează astfel o fază importantă a evoluției biologice care constă la trecerea, la
dezvoltarea viului de la molecule la celule, la plante și la animale.
 VERIFICARE EXPERIMENTALA
Rezultatele obţinute la Super-K şi SNO au două implicaţii majore:
faptul că neutrinul are masă şi, în consecinţă, faptul că Modelul Standard
este o descriere incompletă a naturii. O serie de alte experimente sunt acum
în fază de proiect, experimente de la care se speră obţinerea unor răspunsuri
complete cu privire la mecanismul oscilaţiei neutrinilor şi care pot oferi o serie de
alte răspunsuri cu privire la Universul nostru.
Cea mai bună descriere teoretică a naturii pe care ştiinţa a oferit-o
vreodată, Modelul Standard, trebuie revizuită. Deşi a fost dovedit faptul că
neutrinii au masă, nu există decât estimări cu privire la ordinul de mărime al
maselor celor 3 tipuri de neutrini. Se ştie în mod cert că masa neutrinilor este
mult inferioară maselor tuturor celorlalte particule, dar ordinul de mărime este
estimat cu un factor de incertitudine apropiat de 100. De asemeni, cum am mai
spus şi anterior, neutrinii e posibil să fie identici cu perechea lor de antimaterie,
anti-neutrinii, dar nici acest fapt nu este complet lămurit.
Mai mult, ultimele date experimentale obţinute au dat naştere unor
ipoteze foarte îndrăzneţe. Spre exemplu, rezultate foarte recente raportate la
Fermilab folosind detectorul MiniBooNE sugerează existenţa unui al patrulea
tip de neutrini, aşa-zis "sterili", care nu fac subiectul interacţiunii slabe, dar ar
putea să participe într-un nou tip de interacţiune fundamentală, încă
neidentificată.
 Echipa de la Fermilab implicată în experimentul MiniBooNE
a lansat apoi ipoteza că acest al patrulea tip de neutrini ar putea
confirma, folosindu-se un montaj experimental îmbunătăţit,
existenţa unor dimensiuni suplimentare, asemenea celor
prezise de teoria stringurilor. Faza de design a unui nou
experiment a fost deja aprobată, iar testele ar putea începe în 2011.
Ipoteza ce urmează a fi testată este una extrem de interesantă şi
complet neconvenţională. Se crede că acest al patrulea tip de
neutrini este posibil să "ricoşeze" permanent între o
dimensiune alternativă şi spaţiul nostru.
RADIATIA COSMICA DE FOND
Radiatia cosmica de fond este o radiatie electromagnetica,gasindu-
se peste tot in Univers.Are temperatura de 2,725 K(Kelvini) si frecventa de
160,4 GHz(Giga Hertzi) ce corespunde lungimii de unda de 1,9 mm,fiind
incadrata in clasa microundelor.Aceasta se poate detecta cu ajutorul
radiotelescoapelor ca o prezenta constanta,ce nu are sursa o stea sau un alt
corp ceresc.
Conform teoriei Big Bangului,intreg Universul a explodat dintr-un
punct fierbinte numit singularitate.Universul in expansiune s-a extins foarte
mult,o mare parte din energie fiind transformata in materie.O cantitate de
energie a ramas totusi,transformandu-se in fotoni.Aceasta este radiatia
cosmica de fond.
Radiațiile cosmice au fost descoperite la începutul secolului XX și au
constituit o sursă de particule de mare energie, necesare în studiul
proprietăților materiei. Radiațiile cosmice conținând particule cu o energie
neegalată au devenit un puternic instrument în studiul universului și al istoriei
sale.
 VARSTA UNIVERSULUI.
VERIFICARE EXPERIMENTALA
Calculele din 2009 arată că vârsta universului este de 13,75 ± 0,17
miliarde de ani. Astrofizicianul George Gamow și studenții săi au ajuns la
concluzia că unele elemente chimice din universul de azi provin din primele
timpuri ale formării acestuia. Unele radiații, care se presupune că datează din
perioada big bang-ului, încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele
mai ușoare elemente ca hidrogenul, deuteriul și heliul au fost primele elemente
în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior. Cercetătorii
susțin că elementele mai grele decât heliul și mai ușoare decât fierul s-au format
în procesul nuclear în stele, iar cele mai grele elemente (mai grele decât fierul)
s-au format în urma exploziilor supernovelor.
Unii specialiști apreciază că această vârstă se poate determina numai
aproximativ și rezultatul este în funcție de metoda folosită. Una din metode se
bazează pe mișcarea galaxiilor, mai precis pe faptul că mișcarea lor este
proporțională cu distanța, și arată că „începutul universului” se situează cu 15 –
20 de miliarde de ani în urmă. Și Georges Abell de la Universitatea din
California, S.U.A., este de părere că vârsta universului ar fi cuprinsă între 15 și
20 de miliarde de ani, iar după Sandage și Tammann această cifră ar fi exact
19,5 miliarde de ani.
 CONFIRMARI ULTERIOARE
În 1932 s-a confirmat existența antielectronului iar în 1955 a fost
descoperit antiprotonul. În Univers nu există o simetrie a numărului de particule de
materie și antimaterie pentru că acestea s-ar anihila reciproc și n-ar mai fi fost
nimic. Dar în loc de nimic, există materie (cea detectabilă) și materie neagră
(nedetectabilă, neradiantă, sau masa neagră a Universului). Deci, la nașterea
Universului a existat o asimetrie în favoarea materiei. Aceasta nu exclude și un
Univers paralel, format din Big Bang, în care există preponderent antimaterie și
unde existența materiei este improbabilă fizic.
Fizicienii japonezi au stabilit că 6 din cele 10 dimensiuni, pe care, potrivit
teoriei, le-a avut Universul nostru după apariţie - o dimensiune de timp şi 9 de spaţiu
-, au dispărut.
Pentru verificarea experimentală, oamenii de ştiinţă japonezi de la câteva
universităţi au pregătit şi au lansat pe Hitachi SR16000, un super computer capabil
să efectueze 90 de trilioane de operaţiuni pe secundă, modelul evoluţiei Universului
după Marea Explozie.
Rezultatul a confirmat că Universul a avut la început zece dimensiuni, însă
şase dimensiuni de spaţiu au fost de prisos. Au rămas trei dimensiuni şi timpul, care
repetă structura reală a Universului.
 Prezentare realizata de:
• Mondoaca Maria-Violeta
• Luta Rodica
• Dorcu Nicoleta
• Iancu Maria Alina
• Luta Mihaela

Profesor: Raicea Gabriela