Autor: Elev al clasei a IX-a ,,B”

EVOLUȚIA Țepordei Andrei

METODELOR DE
DETERMINARE A
VITEZEI LUMINII
 VITEZA LUMINII
•  Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform
cunoștintelor existente, este viteza de propagare a luminii în vid perfect -
independent de parametrii fizici ai luminii cum sunt: culoarea, intensitatea,
direcția, polarizarea sau durata propagării. Această caracteristică este proprie
nu numai luminii din spectrul vizibil, ea este valabilă tuturor radiațiilor de
natură electromagnetică cum sunt: undele radio, lumina infraroșie și
ultravioletă, radiațiile X și Gamma. Viteza luminii în vid, conform teoriei
relativității restrânse a lui Einstein reprezintă valoarea limită a vitezei pe care
o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se propagă. Valoarea sa,
exprimată în unități din Sistemul Internațional, este de 299.792.458ț m/s
(metri pe secundă). Determinări experimentale de mare precizie au
demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii vitezei luminii în vid:
măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei de propagare pentru
razele de lumină de culori (lungimi de undă) diferite se încadrează într-o
abatere de valori ce reprezintă 1 la 1014 parte din valoarea determinată.
• Deși simbolul vitezei în fizică este "v," pentru viteza luminii în vid se
folosește un simbol consacrat, litera minusculă "c", mai rar „c0”, de la
cuvîntul latinesc celeritas (viteză).
• Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu
permite evaluarea sa pe cale obișnuită; de-a lungul istoriei au existat polemici
științifice și filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei ei. Viteza
de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului,
poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde,
parcurge distanța de la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3 secunde. Pentru a
fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost
nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor
ramuri ale fizicii. Prima determinare experimentală a valorii vitezei luminii,
după nenumărate încercări eșuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul
1676. Începând cu secolul al XX-lea performanțele determinărilor
experimentale s-au îmbunătățit atât de mult încât au permis cunoașterea
valorii ei cu o eroare relativă de 3,34x10-7%; această precizie, extrem de
mare a condus la redefinirea etalonului unității de lungime, metrul, printr-o
nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată
prin convenție.
• Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu
material transparent este mai mică decât valoarea vitezei
luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice și
magnetice ale mediului în care se deplasează și nu se
modifică pentru un mediu material transparent, omogen și
izotrop. La trecerea luminii dintr-un mediuș transparent,
omogen și izotrop într-un alt mediu are loc modificarea
vitezei, concomitent cu schimbarea direcției de propagare,
fenomen cunoscut în optica geometrică sub denumirea de
refracție.
• Conform teoriilor actuale, general acceptate, viteza luminii
în vid este cea mai mare viteză posibilă din univers. Totuși,
în alte medii decât în vid lumina are o viteză mai redusă,
putând fi depășită, așa cum se întâmplă de exemplu în cadrul
efectului Cerenkov.
 VALOAREA EXACTĂ A
VITEZEI LUMINII
Valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de
treisute de mii de kilometri pe secundă sau un miliard
de kilometri pe oră.
Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai
mică decât c. Factorul de mic orare a vitezei luminii
este egal cu indicele de refracție al mediului respectiv.
Anumite experimente au reușit încetinirea vitezei
luminii până la 17 m/s
 MĂSURĂTORI ALE
VITEZEI LUMINII
• Lumina se propagă cu o viteză atât de mare încăt nici o experiență obișnuită
din viața de toate zilele nu sugerează ideea că semnalele luminoase nu se
propagă cu viteză infinită.Din cele mai vechi timpuri, intuiția oamenilor a
condus la ideea că lumina se propagă instantaneu.Totuși, odată cu dezvoltarea
metodelor de măsurare și apariția unor noi modele ce descriau natura, în
epoca renașterii se punea tot mai frecvent întrebarea :„Cât de repede se
propagă lumina?”. Galileo Galilei a fost cel care a ridicat cel mai tranșant
această problemă, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a încercat să
determine viteza luminii, mai întâi pe cale experimentală (în jurul anului
1620), apoi a teoretizat problema metodei de determinare. În lucrarea sa
fundamentală „Dialogo dei massimi sistemi del mondo” (Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii), apărută pentru prima oară la Floren a în
anul 1632, și publicată șase ani mai târziu în Olanda, scrisă sub forma unui
dialog imaginar dintre trei persoane fictive care se numesc Sagredo, Salviati
și Simplicio, descrie următorul raționament sub forma unei discuții:
 SIMPLICIO: EXPERIENȚA
DE TOATEȚ ZILELE NE
ARATĂ CĂ LUMINA SE
PROPAGĂ INSTANTANEU:
CÂND VEDEM O SALVĂ DE
ARTILERIE, LA DISTANȚĂ
MARE, LUMINA AJUNGE LA
OCHII NOȘTRI FĂRĂ A
 În fragmentul de mai sus, părerea lui
PIERDE NICI UN TIMP; DAR Simplicio întruchipează convingerea
SUNETUL AJUNGE LA multiseculară a oamenilor, bazată pe
URECHILE NOASTRE CU O experiența cotidiană, potrivit căreia lumina
ÎNTÂRZIERE SIMȚITOAREȚ se propagă cu viteză infinită, Sagredo, care
 Sagredo: Bine, Simplicio, evident îl reprezintă pe Galilei, apărător al
dar unicul lucru care eu pot ideii verificării toriei pe cale experimentală,
să-l afirm din această descrie în continuare o experiență simplă
experiență familiară este că
prin care se poate măsura viteza luminii.
sunetul ce ajunge la urechea
noastră merge mult mai încet Experimentul imaginar din cartea lui Galilei
decăt lumina; ea nu ne spune a fost efectuată de autor împreună cu un
în nici un fel dacă lumina se asistent al său cu aproximativ 12 ani în
propagă instantaneu sau urmă și este cunoscută ca „metoda lanternei
dacă ea necesită totuși un și paravanului”.
timp, cu toate că ea se
propagă extrem de rapid..
 EXPERIENȚA LUI GALILEI
(„METODA LANTERNEI ȘI
PARAVANULUI”)
Galileo Galilei și un asistent al său au efectuat experiența descrisă în „Dialog
despre cele două sisteme principale ale lumii”, după toate probabilitățile în anul 1620,
undeva în apropierea Florenței. Experimentul a constat în următoarea procedură: el și
asistentul său se aflau la o oarecare distanță unul față de celălalt, în noapte. Fiecare
avea o lanternă (un „felinar”) în mână care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan
acționat manual după voie. Galilei a pornit experiența dezobturând felinarul lui. Când
lumina a ajuns la asistentul său, acesta a descoperit felinarul lui, lumina căruia a fost
observat de către Galilei. Cunoscând cu precizie distanța dintre cei doi, Galilei a
încercat să măsoare timpul scurs între momentul descoperirii primului felinar și
momentul în care el a observat lumina celui de-al doilea felinar. Prin raportul dintre
dublul distanței dintre cei doi și acest interval de timp ar fi trebuit să găsească
valoarea vitezei de propagare a luminii în aer. Rezultatul experienței a fost un eșec,
din cauza faptului că Galilei nu a putut pune în evidență o diferență de timp între cele
două momente. Se știe astăzi că pentru o distanță de 1 km între cei doi, lumina face un
parcurs dus-întors într-un interval de timp de circa 3.3x10−6 s. Acest interval de timp
este cu ordine de mărime mai mic decât timpul de reacție uman respectiv precizia
ceasurilor obișnuite, motiv pentru care experiența lui Galilei a fost sortit eșecului.
MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!