Hărți stelare.

Mișcarea de undă
a aștrilor

Realizat de eleva cl a XII-a,A’

Spînu Irina
 Harta cerului
 Este o hartă folosită pentru a determina pozițiile corpurilor cerești. Astronomii folosesc un
sistem de coordonate care sunt utilizate pentru a identifica și localiza corpuri cerești
precum stele, constelații și galaxii. Ele au fost folosite din vechime pentru navigație. O
hartă a cerului se deosebește de un catalog astronomic care este o listă de corpuri
astronomice grupate pentru un anumit scop. O planisferă este un tip de hartă a cerului.
Cea mai veche hartă a cerului descoperită până în prezent este o gravură pe un colț
de fildeș descoperit în Germania la 1979. Acest artifact este vechi de 32.500 ani si are o
îngravare care seamănă cu constelația Orion. Un desen pe peretele peșterii Lascaux din
Franța conține o reprezentare a roiului de stele Cloșca cu puii (Pleiadele). Cercetătorul
Michael A. Rappenglueck a sugerat că un desen din aceeași peșteră poate reprezenta
triunghiul de vară (combinația de stele Vega, Deneb, Altair).Un alt desen stelar, creat cu
peste 21.000 de ani în urmă, a fost găsit la grota La Tête du Lion. Animalul din acest desen
poate reprezenta constelația Taurului. 
Această hartă stelară arată cele mai luminoase 23 stele de pe cer din lista Hipparcos si cuprinde tot cerul în
toate direcțiile de la polul nord la polul sud. În o hartă stelară, meridianele pot reprezenta coordonate cerești
galactice, în care ecuatorul reprezintî planul galaxiei noastre, sau coordonate cerești ecuatoriale. În această
hartă stelară meridianele reprezintă coordonatele cerești ecuatoriale. În acest sistem de coordonate, linia
orizontală care trece prin centrul hărții este ecuatorul ceresc si corespunde cu ecuatorul planetei noastre
proiectat pe cer. Ecuatorul ceresc are declinația (latitudinea cerească) zero. Linia verticală care trece prin
centrul hărții este ascensiunea dreaptă (longitudinea cerească) zero. Centrul hărții are coordonate (ascensiune
dreaptă, declinatie) = (0, 0) si corespunde cu poziția soarelui pe cer la echinoxul de primavară cînd soarele
traversează ecuatorul ceresc dinspre sud spre nord. 
Harta stelară are forma eliptică fiindcă așa reprezintă suprafața
unei sfere corect de la ecuator la poli. Dacă harta stelară ar avea
forma dreptunghiulară, atunci suprafața ar fi reprezentată corect
la ecuator iar pe măsura ce se apropie de poli suprafața pe hartă
pare tot mai întinsă si distorsionată. O astfel de hartă eliptică
poate fi folosită să arate și suprafața unei planete, adică o sferă
văzută din afară. Meridianele din o hartă stelară sunt ca o sferă
transparentă imaginară privită din interior.
Mișcarea aparentă este, în astronomie, mișcarea aștrilor pe sfera cerească,
rezultat al compunerii mișcării astrului studiat și cea a astrului de pe care se
face observarea, în cazul nostru, Pământul.
Stelele sunt (aproximativ) fixe față de sfera cerească (raportate la ecuator si
ecliptică). Ca urmare, poziția unei stele descrisă în coordonate ecuatoriale
(ascensie dreaptă și declinație) sau în coordonate ecliptice rămâne fixă în
timp.
Față de un observator terestru, orice stea îndepărtată se deplasează după un
cerc paralel cu ecuatorul ceresc. O rotire completă se petrece în exact o zi
siderală. Momentul în care steaua traversează meridianul superior se
numește culminația superioară sau trecerea la meridian a stelei. Momentul
traversării meridianului inferior se numește culminația inferioară.
Soarele se deplasează, față de sfera cerească, de-a lungul eclipticii, efectuând
o tură completă în timp de un an. Echinocțiile sunt definite ca momentele în
care Soarele traversează ecuatorul ceresc. Față de un observator terestru,
Soarele descrie o traiectorie complicată, semănând cu două elici de sens
contrat lipite cap la cap.