Polimeri, elastomeri

Principalii polimeri industriali

Generalităţi

Sinteză

Punerea în operă
(prelucrarea)

Formule chimice de bază

 Polimeri, elastomeri
Prin 1850, unul din cei mai mari chimişti ai timpului, M. Butlerov, a descoperit
aldehida formică şi a demonstrat că, în anumite condiţii, moleculele de aldehidă
formică se pot combina cu moleculele altor substanţe, formând molecule noi, cu
compoziţie mai complexă. Mai târziu, Adolf Bayer a încercat să condenseze
aldehida cu fenolul obţinând nişte gudroane negre. În anul 1904, un ilustru
necunoscut, doctorul H. L. Baekeland, repetă experienţele lui Bayer, încălzind
amestecul de formaldehidă şi fenol, obţinând substanţe transparente, solubile
sau insolubile în apă, paste, substanţe uleioase, etc., funcţie de temperatura de
încălzire a amestecului. Brevetele de invenţie înregistrate au semnat actul de
naştere a unei noi categorii de materiale, masele plastice. Ulterior aceste
materiale şi-au găsit utilizări în cele mai diferite domenii economice, au fost
diversificate, cunoscând astăzi o nesperată extindere a domeniului de utilizare.
Din 1960 până în 1973 utilizarea maselor plastice a cunoscut o rată de
creştere anuală cuprinsă între 10 şi 20 %, stabilizată ulterior la 6 %, iar în
prezent nu sunt estimate modificări substanţiale ale acesteia pentru următoarele
decenii. Existând posibilitatea fabricării “la comandă”, masele plastice au
proprietăţi de utilizare ce nu pot fi ignorate de specialişti, înlocuind, în multe
cazuri materialele tradiţionale.
 Compoziţia chimică
 Aşa cum reiese şi din numele acestora, masele plastice sau polimerii, sunt
constituite dintr-un mare număr de unităţi fundamentale, monomeri, ce sunt
molecule organice ce conţin în nodurile de bază un atom de carbon (sau de siliciu
în cazul polimerileor siliconici). Aceşti monomeri sunt elementele de bază pentru
toţi polimerii cu greutate moleculară mare. Atomul de carbon, ce posedă 4
electroni de valenţă, poate realiza legături covalente cu atomi de aceeaşi natură
(cazul diamantului) sau de natură diferită (fig.2 a şi b). Astfel, atomul de carbon
situat în centrul unui tetraedru (fig.2,a) este legat de cei 4 vecini prin 4 legături
covalente, unghiul format de două legături fiind de 1090. În figura 2-b sunt
reprezentaţi doi monomeri simpli, etanul C2H6 şi cloretanul C2H5Cl, printr-o
schemă bidimensională care nu ţine seama de unghiul de 1090 format de aceste
legături. Se remarcă faptul că atomul de carbon poate realiza legături cu el însuşi,
cu elemente electropozitive (H+) sau electronegative (Cl-). Energiile de legătură
între atomii diverselor molecule organice sunt relativ mari. Tab.4 face o trecere în
revistă a monomerilor utilizaţi frecvent în sinteza polimerilor. Hidrocarburile
nesaturate (olefinele), ce formează grupa cea mai importantă, diferitele
hidrocarburi saturate (metanul, etanul, propanul, etc.), datorită prezenţei unei
legături duble C=C, ce poate fi “deschisă”, devenind X-C-C-X şi la care alţi
monomeri pot să se lege în punctele notate cu X.
 C

C
C
a

H H H H H H

C H H C C C H
H C C

H H H H H Cl

b
Fig.2 a. Reprezentarea tridimensională a legăturilor covalente C-C la diamant;
bReprezentarea bidimensională a doi monomeri simpli.
Tab.4 Energia de legătură în diverse molecule organice

Legătura Energia Distanţa Legătura Energia Distanţa

KJ/g*mol [nm] KJ/g*mol [nm]
C-C 368 0,15 C - Cl 340 0,18
C=C 678 0,13 O–H 498 0,10
CC 892 0,12 O–O 218 0,15
C–H 435 0,11 O – Si 377 0,18
C–N 306 0,15 N–H 431 0,10
C–O 360 0,14 N–O 251 0,12
C=O 536 0,12 H-H 435 0,074
C-F 452 0,14

Într-un monomer este necesar ca un număr important de legături să poată fi

deschise pentru ca adiţia altor monomeri de aceeaşi natură sau de natură
diferită să fie posibilă. Luarea în considerare a potenţialului de legături se face
prin intermediul funcţionalităţii monomerului. Astfel monomerul “etilenă” este
bifuncţional deoarece legătura C=C, deschisă, permite legarea cu doi
monomeri vecini. Această definire a funcţionalităţii este mult simplificată pentru
studiu, dar este prezentată în extenso în manualele de specialitate.
 Mecanisme de polimerizare
 Polimerizarea prin adiţie.
 Reacţia de polimerizare cea mai simplă este cea a polietilenei
(C2H4)n prezentată schematic în figura 3.

Fig.3 a) – Molecula etilenei; b – Deschiderea dublei legături C = C lasă

două legături libere – C – C - ; c – punerea în evidenţă a monomerului
într-un lanţ linear de polietilenă.
 Reprezentarea bidimensională a lanţurilor moleculare nu permite
punerea în evidenţă a dispunerii sterice (3D) a diverşilor atomi sau
radicali ce formează lanţul. Dispunerea sterică a atomilor şi radicalilor
este foarte importantă atunci când se studiază legătura între
microstructura polimerilor şi proprietăţile acestora.
 Reacţia de polimerizare a polietilenei este o polimerizare prin adiţie
în timpul căreia monomerii reacţionează împreună, fără a rezulta produşi
de reacţie. Pentru obţinerea unui asemenea tip de reacţie este suficient
să se deschidă dubla legătură C = C a monomerului prin adăugarea unui
reactiv chimic, numit iniţiator. Iniţiatorul conţine un electron liber sau o
grupă ionizată (de ex. un peroxid organic) care atrage unul din cei doi
electroni ce formează dubla legătură. Al doilea electron al acestei legături
se va asocia cu un electron al unui alt monomer, care are de asemeni
dubla legătură deschisă, formându-se, prin adiţie, macromolecule uriaşe.
Creşterea continuă până când lanţul astfel format întâlneşte un altul în
creştere. Polimerizarea este o reacţie în lanţ a cărei cinetică este foarte
rapidă şi poate fi controlată prin adăugarea de aditivi încetinitori (de
frânare). Polimerizarea prin adiţie se întâlneşte nu numai în cazul
monomerilor de aceeaşi natură (şi care formează homopolimeri) ci şi
între monomeri de naturi diferite ce reacţionează între ei în cadrul unei
reacţii de copolimerizare prin adiţie (ex. etilen – clorura de vinil, (fig. 4).
Lanţul final format este un copolimer prin adiţie AAABAAAB (litera A
reprezintă monomerul –CH2- iar litera B monomerul –CHCl-).
Fig.4 Copolimerizare prin adiţie:a-monomerii;b- polimerul; c-lanţul final.
 b). Polimerizarea prin condensare (policondensarea).
Dacă în cazul polimerizării prin adiţie, în urma reacţiei nu
rezultă nici un produs secundar, în urma polimerizării
prin condensare rezultă subproduse (în general o
moleculă cu greutate moleculară mică).
 În cazul nylonului 6-6 (fig.5), moleculele de diamin-
hexametilen şi acid adipic se combină formând o
moleculă de nylon 6-6 şi o moleculă de apă. Denumirea
de nylon 6-6 derivă din faptul că cele două molecule
iniţiale conţin fiecare câte 6 atomi de carbon. Reacţia de
polimerizare poate continua între moleculele de nylon
deoarece acestea posedă la extremităţi legăturile N – H
şi C – OH care se pot deschide după regulile prezentate
anterior. Faţă de reacţiile de polimerizare prin adiţie, care
se desfăşoară în lanţ, reacţiile de polimerizare prin
condensare se desfăşoară în etape, cei doi monomeri
formând o moleculă intermediară ce constituie
fundamentul pentru viitoarea macromoleculă.
Fig.5 Polimerizarea prin condensare a nylonului 6 – 6:
a – monomerii; b – formarea nylonului; c – continuarea reacţiei.
 Definirea şi clasificarea maselor plastice
 Prin mase plastice se înţeleg de obicei produse sintetice macromoleculare, care
pot lua forma dorită folosind proprietatea comună a acestora, plasticitatea,
proprietate ce poate fi accentuată prin încălzire. Macromoleculele sunt obţinute
dintr-un număr foarte mare de atomi (103…106), iar greutatea lor moleculară este
determinată de numărul şi natura atomilor care le compun. Masele plastice se pot
clasifica după mai multe criterii. Criteriul cel mai utilizat este acela care are în
vedere modificările pe care aceste materiale le suferă în timpul formării la cald
prin presare, injecţie, extrudare, etc. (fig. 6). Din acest punct de vedere masele
plastice pot fi grupate în două mari categorii: termoreactive şi termoplastice.
Masele plastice termoreactive se caracterizează prin faptul că, sub acţiunea
căldurii şi presiunii din timpul prelucrării, suferă transformări chimice ireversibile.
După transformare aceste materiale devin infuzibile şi insolubile în solvenţi.
 Majoritatea maselor plastice nu pot fi prelucrate în produse finite fără adaosuri de
alte materiale care să le dea, după cerinţe, elasticitate, duritate, stabilitate la
lumină şi căldură, proprietăţi dielectrice, culoare, etc. După însuşirile pe care le
transmit, aceste substanţe sunt: plastifianţi, lubrifianţi, coloranţi, stabilizatori şi
materiale de umplutură.
 Plastifianţii sunt lichide cu temperatură de fierbere ridicată ce reduc temperatura
de vitrificare, măresc greutatea şi volumul. Plastifianţii produc gelificarea
polimerului în vederea plastifierii.
 Lubrifianţii sunt substanţe care se adugă în masele plastice în proporţie de 1…
2% pentru a uşura alunecarea şi a evita lipirea lor în timpul prelucrării. Se
utilizează ca lubrifianţi: parafina, ceara de petrol şi gudroane, poliglicoli, săpunuri
minerale, etc.
 Naturale Termoreactive
Proteinice
Termoplastice
celulozice
Sintetice Policondensate Termoreactive Aminoplaste
Siliconice
Poliesteri

Termoplastice Poliamide
Poliesteri
Schema de Aminoplaste
clasificare Polimerizate Termoreactive Poliesteri
Nesaturaţi
a maselor
Termoplastice Policlorură
plastice de vinil
Polistiren
Poliacri-laţi
Polibuta-diene
Polietilene
Polifluoro-fine
Polivinil
Carbozolice

Poliaditivate Termoreactive Răşini

Epoxidice
Poliuretani

Termoplaste Poliuretani
lineari
 Coloranţii sunt substanţe de natură organică sau
anorganică, solubili sau insolubili, care se adaugă
maselor plastice pentru a le colora.
 Stabilizatorii se adaogă în masele plastice cu scopul de
a întârzia sau evita degradarea lor ca urmare a acţiunii
luminii, temperaturii şi oxigenului din aer. Sunt folosiţi
mai ales în cazul policlorurii de vinil şi cei mai utilizaţi
sunt: staeraţii de calciu şi de zinc, sulfatul tribazic de
plumb, silicatul şi ftalatul de plumb, etc.
 Materialele de umplutură mai des utilizate sunt: făina de
lemn, deşeuri de fibre şi ţesături de bumbac, de
celofibră, de in, hârtie de azbest, talc, cuarţ, mică, etc.
Alegerea materialelor de umplutură se face funcţie de
caracteristicile ce urmează a fi obţinute: duritate,
rezistenţă, stabilitate termică, stabilitate la factori
climaterici, etc.
 După modul de comportare la temperatura, materialele
plastice se impart in doua mari grupe:
materiale termoreactive si materiale termoplastice
• Materialele plastice termoreactive se caracterizează prin
transformarile chimice ireversibile care au loc in constituţia lor sub influenţa
căldurii si a presiunii in timpul prelucrarii prin presare. Dupa transformare,
materialele termoreactive devin infuzibile si insolubile in solventi. Produsele
obtinute cu defecte de formare, sau prin actiuni mecanice sunt nerecuperabile.
Din grupa materialelor plastice fac parte: rasinile fenolice si crezolice, rasinile
carbamidice pe baza de uree si melamina, rasinile poliesterice si rasinile epoxidice.

• Materialele termoplaste se caracterizeaza prin transformari

reversibile trecand in stare plastica sub influenta caldurii si a presiunii si
capatand o forma rigida prin racire.
Produsele finite, din materiale termoplastice, pot fi muiate sau solvite ori de
cate ori este nevoie in vederea unei noi prelucrari, formand deci un material
utilizabil in acelaşi scop.
Din grupa materialelor termoplastice fac parte: policlorura de vinil, polietilene,
poliamidele, polistirenul, polimetacrilatul de metil, policarbonatii etc.
 Tipuri de polimeri

© 2003 Brooks/Cole Publishing / Thomson Learning™

Atomi de
legătură
încrucişată

Termoplastici Termorigizi
CLASIFICAREA DUPA METODELE DE PREPARARE A
PRODUSELOR MACROMOLECULARE DE BAZA:

• Materiale plastice polimerizate, ce iau nastere datorita unui proces de

polimerizare;

• Materiale plastice policondensate, ce iau nastere datorita unui proces de

policondensare;

• Materiale plastice modificate, ce iau nastere prin transformarea chimica a unor

produsi macromoleculari naturali care isi conserva structura macromoleculara
initiala si dupa reactia chimica.

Clasificarea după modul de a se comporta la deformare:

• Plastomeri, acele materiale plastice care pot suferi deformatii permanente si

care dispun de proprietati mecanice importante ca: duritate, rezistenta la
tensiune si rezistenta la compresiune;

• Elastomeri, acele materiale plastice ce dispun de o elasticitate apreciabila,

putand suporta deformatii temporare mari in special alungiri specifice mari.
Tipuri de mase plastice
Principaux plastiques
Tableau des principaux plastiques
Thermoplastiques
Code I Noms commerciaux Polymère de base
SO
PMMA Acrylate, Casocryl, Plexiglass, Altuglass, Altulite, Oroglas, Perspex, Vedril, Vitredil Polyméthacrylate de Méthyle
Acrylonitryle Butadiene
ABS Cycolac, Novodur, Lustran, Nabutère, Terluran, Ugikral, Ronfalin
Styrène
PTFE Hostaflon, Fluon, Téflon, Soréflon, Ertaflon Polytetrafluoréthylène
PVC Darvic, Dekadur, Duraform, Hostalit, Hostalit-Z, Komacel, Trovidur, Vinidur Chlorure de Polyvinyle

PA Akulon, Nylon, Ertalon, Nylatron, Rilsan, Ultramide, Orgamide, Vestamid, Zytel, Polyamide
Elvamide, Technyl
POM Hostaform, Ultraform, Delrin, Latan, Kématal Polyoxyméthylène
(Poly)térephtalate de
PETP Arnite, Hostadur, Ultradur, Ertalyte
Polybutylène
PS et
Polystyrol (choc), Styron, Styvarène, Lustran, Hycar, Styronal Polystyrène
PSB
PE Hostalen, Lactère, Natère, Lupolen, Stamylan, Supralen, Eltex Polyéthylène
PP Napryl, Hostalen, Moplen, Utalen Polypropylène
CA Rhodoïd, Rhodialite, Acétabel, Acélatite, Céllidor, Albère Acétate de cellulose
PC Lexan, Lexgard, Makrolon, Margard, Utraphan Polycarbonate
Thermodurcissables
PF Novotext, Celeron, Tufnol, Bakélite Phénoplaste
EP Delrin, Araldite, Devcon, Epikote Epoxydes
UP Céloron, Formica Polyester
PUR Spandex, Lycra Polyuréthane
 TIPURI DE MATERIALE PLASTICE

POLIETILENA se obtine Principalele caracteristici ale celor

industrial prin polimerizarea etilenei trei tipuri de polietilene
la presiune ridicata, presiune medie
Polietilena de presiune
si presiune joasa. Caracteristica
Masa moleculara, numarul si Ridicata Joasa Medie

tipul ramificatiilor determina gradul Densitate, g/cm3

0,920,9 0,940,9 0,960,9
3 6 7
de cristalinitate si densitatea
polietilenei. Grad de
cristalinitate 5357 8090 8593
Cresterea densitatii determina , %
cresterea rezistentei la tractiune, a Temperatura
duritatii, a rezistentei la agentii (interval) de 108110 120134 127130
chimici si a rezistentei la abraziune, topire, oC
a temperaturii de inmuiere si Modul de
elasticitate, 150002 550080 800010
totodata scaderea alungirii la rupere 500 00 500
daN/cm2
si a rezistentei la soc.
Cresterea gradului de ramificare Rezistenta la
tractiune, 100150 240350 240400
asigura o prelucrare mai usoara a daN/cm2
polimerului. Duritatea Brinel,
1,42,5 4,55,8 5,66,5
daN/cm2
 POLIPROPILENA
Polipropilena se obtine prin polimerizarea propilenei la presiune joasa.
Prezenta atomilor de carbon diferit substituiti face posibila existenta stereoizomerilor:
• izotactic, cu grupele metil de aceeasi parte a catenei;
• sindiotactic, cu grupele metil dispuse alternativ, de o parte si de alta a catenei;
• atactic, cu grupele metil dispuse fara o anumita ordine, de ambele parti ale catenei.
Obiectele din polipropilen isi mentin nemodificata forma exterioara si
dimensiunile la incalzire pana la 150ºC.
Proprietatile mecanice (rezistenta la tractiune, rezistenta la flexiune, modulul de
elasticitate, rigiditatea etc.) sunt superioare polietilenei.
La temperaturi ridicate si in prezenta aerului are loc oxidarea partiala a
polipropilenei al carei efect consta in degradarea proprietatilor mecanice. Sub –15ºC,
polipropilena devine fragila, ceea ce limiteaza domeniul de utilizare la temperaturi
joase. Este sensibila la actiunea radiatiilor ultraviolete.
Polipropilena se poate prelucra prin injectare, extrudare, presare, acoperire si
lipire. Datorita faptului ca monomerul este disponibil in cantitati relativ mari si ca
polipropilena prezinta bune proprietati fizico-mecanice, se prevede o crestere
accentuata a productiei de polimer si o largire a domeniilor de folosire.
In prezent, ea se foloseste in majoritatea sectoarelor industriale. Se remarca
utilizarea ca filme, fibre, si piese injectate. Cantitati insemnate de polipropilena se
intrebuinteaza sub forma de materiale plastice armate cu fibre de sticla, fibre de
azbest sau sub forma de amestecuri cu diversi aditivi.
Possédant une assez bonne ténacité, ils possèdent une bonne résistance aux
chocs, même à basse température. Ils peuvent être transparent.
  La pureté élevée du matériau, sa stérilisabilité, sa bonne stabilité dimensionnelle
et sa transparence permettent des applications médicales.
   (ci-contre des plaques de dialyseur moulées par injection, ainsi que des récipients
et ampoules stérilisables pour perfusions)
Si la densité est de 0,94 à 0,96 g.cm-3, c'est un PE haute densité (PEHD ou
HDPE). Il est synthétisé à basse pression (50 bars). Sa masse molaire moyenne
est alors d'environ 106 g.mol-1. Le PEHD possède rigidité, résilience et résistance
à la fissuration, ainsi qu'une excellente résistance aux agents chimiques.
 POLICLORURA DE VINIL
Este un produs macromolecular obtinut prin polimerizarea in suspensie,
emulsie sau in bloc a clorurii de vinil. PVC-ul se prezinta sub forma de pulbere
alba, este inodoră si insipidă. Temperatura de înmuiere este de 70 ÷ 85ºC, iar cea
de curgere de 160 ÷ 180ºC. Policlorura de vinil este rezistenta la acizi, baze si
hidrocarburi, la temperatura camerei. PVC-ul se fisureaza sub actiunea
metanolului, etanolului, acetatului de etil, freonului. Cantitatea de apa absorbita
este dependenta de timpul si temperatura de expunere, de tehnologia de obtinere,
de natura si cantitatea plastifiantilor sau stabilizatorilor. Este atacata in deosebi de
mediile oxidante, de solventi polari, de hidrocarburile aromatice.
Din policlorura de vinil se obtin doua tipuri principale de materiale
plastice si anume dure si plastifiate. Greutatea specifică de 1,4 g/cm3.
Produsele plastifiate care se înmoaie la temperaturi mai joase si conţin
plastifianţi, stabilizatori, pigmenti, lubrifianti si materiale de umplutura etc.
Se pot prelucra usor obtinandu-se tuburi, folii, izolatii pentru cabluri
electrice, furtunuri sau alte produse flexibile. Din polimerul neplastifiat care are in
compozitie stabilizatori, lubrifianti, pigmenti si alti aditivi, se obtin ţevi, tuburi,
piese pentru constructii, placi, panouri ondulate etc.
Policlorura de vinil se poate prelucra prin injectare, extrudare, turnare,
presare si sudare. Se foloseşte la execuţia recipienţilor care lucrează în
medii acide, la băi de electroliză, bare, corniere, conducte etc. Se poate
prelucra prin aşchiere, presare da cald, sudare şi lipire.
 Polimetacrilat de metil.
 Plexiglasul se obţine prin polimerizarea metacrilatului de
metil. Acesta este esterul acidului metacrilic şi se obţine din
reacţia dintre acetonă şi acidul cianhidric, trecând într-un
produs intermediar aceton-ceanhidrină. Esterul acidului
metacrilic fierbe la 100 °C şi trece în polimer. Această răşină
transparentă este rezistentă la acţiunea agenţilor atmosferici.
Permeabilitatea la razele ultraviolete şi infraroşii este
superioară sticlei obişnuite. Produsele finite din poli-
metacrilat de metil se obţin priţn turnare în formă a
monomerului în amestec cu cantităţi reduse de catalizator.
Formele se menţin în spaţii închise la circa 80 °C.
Polimetacrilatul de metil se poate prelucra mecanic prin
aşchiere pe diferite maşini-unelte. Ca oricare alt material
plastic se poate forma şi prin prelucrare la cald. La
temperatusi cuprinse între 120...170 °C, polimetacrilatul de
metil se poate deforma plastic prin întindere, încovoiere,
ambutisare, matriţare etc. Datorită rezistenţei şi
transparenţei, polimetacrilatul de metil înlocuieşte sticla
obişnuită în execuţia de diverse piese.
 POLIACETATUL DE VINIL

Poliacetatul de vinil se obtine prin polimerizarea acetatului de vinil in emulsie,

solutie, suspensie sau bloc.
Polimerul prezinta un caracter accentuat termoplastic, avand un larg interval
de inmuiere. Este stabil pană la 120C. La temperaturi mai mari apar fenomene de
degradare termica. Stabilitatea fata de radiatiile vizibile si ultraviolete este buna,
iar la temperaturi obisnuite nu se constata schimbari calitative.
Poliacetatul de vinil este incolor si transparenta produsului depaseste pe cea a
sticlei. Este un polimer stabil la actiunea enzimelor, petrolului lampant si uleiurilor.
Se dizolva in acetona, benzen, acetat de etil, clorura de metil, alcool etilic etc.
Datorita proprietatilor mecanice necorespunzatoare, acest compus
macromolecular nu se foloseste la confectionarea unor obiecte deformabile. Nu
prezinta elasticitate.
Acest polimer manifesta o buna adezivitate fata de sticla, piele, hartie sau
materiale textile.
Polimerizarea in solutie conduce la obtinerea lacurilor care se folosesc ca atare
sau cu adaos de nitroceluloza si plastifianti. Polimerizarea in suspensie permite
obtinerea unui produs care se utilizeaza la sinteza alcoolului polivinilic sau sub
forma de solutie, ca adeziv.
 POLISTIRENUL

Polistirenul se obtine prin polimerizarea in masa, suspensie sau solutie a

stirenului.
Se pot mentiona urmatoarele proprietati ale polistirenului:
• transparenta foarte buna pentru radiatiile spectrului vizibil;
• rezistenta la tractiune, satisfacatoare, (350840) daN/cm2;
• stabilitate fata de acizi, alcooli, apa, alcalii si benzina;
• stabilitate termica scazuta (sub 90º) si proprietati dielectrice inferioare
polietilenei;
• instabilitate la actiunea radiatiilor ultraviolete.
Din punct de vedere al folosirii se deosebesc mai multe tipuri:
• polistiren de uz general, care se otine prin simpla polimerizare a stirenului.
Acest produs se utilizeaza in radiotehnica, electrotehnica, poligrafie, la
confecţionarea vaselor pentru pastrarea acizilor, a conductelor pentru acizi sau
a ambalajelor din industria alimentara;
• polistiren expandat, care se obtine din granule expandabile de polistiren in
suspensie. Produsul este suficient de elastic si se utilizeaza sub forma de placi ca
material termoizolant si fonoizolant;
• polistiren rezistent la soc, care este un aliaj al polistirenului cu un elastomer.
Produsul are o rezistenta la soc sporita fata de polistirenul de uz general, este
mai ieftin decat acesta, poseda un luciu bun, dar nu este transparent.
Polistirenul rezistent la soc se prelucreaza prin injectare sau presare.
 POLIAMIDE

Poliamidele sunt polimeri ce contin in catena principala o alternanta de grupe

amidice si radicali organici. Poliamidele sunt materiale rigide, au densitatea cuprinsa
intre (1,02  1,21) g/cm3, prezinta bune proprietati mecanice (rezistenta la tractiune
soc, oboseala si abraziune) si au puncte de topire ridicate (179  265)ºC. Se pot
intrebuinta timp indelungat la temperaturi cuprinse intre (80  111)ºC.
Structura cristalina asigura cresterea duritatii, rezistenta la uzura si micsoreaza
elasticitatea; structura amorfa determina cresterea rezistentei la soc.
Poliamidele sunt stabile la actiunea multor solventi organici (hidrocarburi
alifatice si aromatice, cetone, esteri, eteri, uleiuri etc), se dizolva in fenoli, acid formic,
acid acetic glacial si sunt atacate de acizii tari si oxidanti. Prezenta grupelor amidice
determina o absorbtie pronuntata a apei (chiar pana la 10%) de catre poliamide, fapt
care influenteaza proprietatile mecanice si tehnologia prelucrarii acestora.
Poliamidele se pot prelucra prin injectare, extrudare, extrudare-suflare,
calandrare si filare. Aditivarea cu diferite materiale auxiliare permite obtinerea unor
materiale cu proprietati superioare poliamidei initiale.
Proprietatile mecanice ale poliamidelor aromatice sunt superioare celor alifatice
si poseda calitati de autoextinctie.
 POLIURETANI

Poliuretanii sunt polimeri obtinuti prin copoliaditia dintre un poliizocianat

si un polialcool, respectiv un poliester sau polieter.
Din punct de vedere al tehnologiilor de sinteza si prelucrare se disting
urmatoarele tipuri de produse:
•poliuretani la care copoliaditia si prelucrarea au loc separat (poliuretani
liniari termoplastici si poliuretani elastomeri);
•poliuretani la care formarea polimerului si prelucrarea decurg simultan
într-o treapta sau in doua trepte (polimeri expandati, adezivi si lacuri).
Polimerii liniari rezista la actiunea bazelor slabe, alcoolilor, eterilor,
hidrocarburilor clorurate, uleiurilor. Acizii slabi si concentrati, bazele tari, cetonele
degradeaza, gonfleaza sau dizolva poliuretanii liniari. Acesti poliuretani prezinta
bune proprietati mecanice, stabilitate dimensionala buna si se pot prelucra prin
injectare sau extrudare.
Polimerii reticulati (spumele) au foarte bune proprietati termoizolante
intr-un domeniu larg de temperaturi (- 200  + 300)ºC.
Se pot utiliza cu succes la izolatii fonice sau ca materiale antisoc.
 POLIESTERI
Poliesterii se obtin prin condensarea acizilor dicarboxilici saturati sau nesaturati
(oxalic, malonic, succinic, maleic, fumaric, ftalic, adipic etc) cu polioli (etilenglicol,
dietilenglicol, trimetilenglicol, propilenglicol, glicerina etc.).
Cea mai cunoscută metoda de preparare industriala este policondensarea îin faza
topita.
O clasa de produsi (rasini poliesterice) cu utilizari importante o reprezinta
poliesterii nesaturati, obtinuti din acizi dicarboxilici nesaturati si di- sau polialcooli.
Poliesterii rezista pana la temperatura de 1200C, se aprind usor si ard cu flacara.
Aceste produse manifesta o buna rezistenta chimica la acizii slabi, baze slabe, solutii
de saruri anorganice, benzine, uleiuri si alti compusi organici.
In functie de natura componentelor, a aditivilor si de tehnologia utilizata, se obtin
poliesteri de uz general, stabilizati la lumina, rezistenti la agenti chimici, rezistenti la
temperaturi ridicate (pana la 317ºC), rezistenti la soc, flexibili etc.

RASINI ACRILICE

Produse de polimerizare ale acidului acrilic sau metacrilic, care dau lacuri
elastice, rezistente la lumina, chiar si la radiatiile ultraviolete.
 RASINI ALCHIDICE

Clasa de poliesteri, intrebuintata sub forma de lacuri care dau acoperiri

dure, rezistente la abraziune si la actiunea multor substante chimice.

RASINI EPOXIDICE

Rasinile epoxidice se prezinta, fie ca lichide vascoase, fie in stare solida.

Rasinile epoxidice sunt solubile in acetona, esteri, alcooli superiori, hidrocarburi
aromatice clorurate etc. Prin reactia de poliaditie cu substante denumite agenti de
intarire, rasina epoxidica se dezvolta tridimensional cu legaturi flexibile intre catene.
In aceasta forma, rasina este practic insolubila si infuzibila cu proprietati mecanice,
chimice si electroizolante superioare.
Rasinile epoxidice adera bine pe suprafete metalice, ceramice, de lemn,
sticla, cauciuc vulcanizat etc. Totodata ele sunt rezistente la intemperii, la alcalii si la
acizi minerali de concentratie medie. Nu rezista in acid azotic, acetona, tricloretilena
si in hidrocarburi aromatice clorurate.
Rasinile epoxidice se folosesc ca: adezivi, lacuri, lianti, rasini de turnare etc.
 PROPRIETATI ALE MASELOR PLASTICE UTILIZATE
LA ACOPERIRI
PUNCTE DE TRANSFORMARE
Punctele de transformare ale materialelor plastice sunt temperaturile
caracteristice ale acestora: temperatura de îngheţare şi temperatura de înmuiere.
Temperatura de îngheţare
Reprezintă valoarea temperaturii la care toate moleculele substanţei au
trecut din starea de totală mobilitate în starea de totală imobilitate, adică întreaga
masă se prezintă în stare amorfă, deci solidă. Din această stare, care este o stare
limită sau de echilibru stabil, dacă substanţei i se transfera căldură, masa începe
să cristalizeze progresiv, pe măsură ce moleculele îşi reiau mobilitatea.

Temperatura de îngheţare
Polimerul Temperatura de inghetare, Ts, [ºC]
Polietilena - 68
Poliuretan - (20…10)
Policlorura de vinil + (70…80)
Polistiren + 100
Poliacetilmethacrila
+ (90…150)
t
 Temperatura de inmuiere

Reprezinta acea temperatura la care intreaga masa se gaseste in stare cristalina,

adica masa este complet fluida, deci toate moleculele se gasesc in miscare.

Temperaturi de topire

Temperatura de topire, Tm,

Polimerul
[ºC]
Polimeri acrilici 149
Poliesteri 232
Polietilena 135
Polistiren 176
Policlorura de vinil PVC 140
Polipropilena 149
Poliamida 190
 Materialele plastice armate cu fibre de sticlă ,şi azbest.
 Materialele plastice armate cu fibre de sticlă ,şi azbest. O mare
extindere în construcţia de maşini prezintă materialele plastice armate
cu fibrere şi ţesătură de sticlă sau din azbest ca : sticlotextolite,
poliesteri armaţi, azbotextolite, faolite etc.
 Sticlotextolitele se obţin din răşini fenol-formaldehidice, siliconice,
furanice etc., care sunt armate în proporţie de 80 % cu fibre sau ţesături
de sticlă. Plăcile şi benzile sticlo-textolite se obţin prin presare şi
calandrare la o presiune de 20 ...100 daN/cm2, la o temperatură de 170
°C. Sticlotextolitele au o bună rezistenţă la încovoiere şi compresiune
stabilitate termică ridicată (180°C). Dintr-un asemenea material se
execută ţevi, carcase, recipienţi. Este utilizat pe scară mare ca izolant
electric.
 Azbotextolitele sunt răşini fenolice care se armează cu fibre sau
ţesătură de azbest. Liantul utilizat este o emulsie de răşini rezolice în
alcool în amestec cu formaldehidă sau cu hexametil-tetramină.
Produsele din azbotextolite obţinute la o presiune de 40 daN/cm2 rezistă
pînă la 180 °C iar cele obţinute pînă la pre-siuni de 70 daN/cm2 rezistă
pînă la 240 0C. Plăcile din azbo-textolite se folosesc ca materiale termo
şi electroizolante. Azbotextolitele la care se adaugă grafit poartă
denumirea de foalite şi se folosesc ca armături : ţevi, coturi, racorduri,
mufe etc.
Prelucrarea maselor plastice

 Prelucrarea marterialelor plastice se face cu

scopul obţinerii unor semifabricate sau piese
finite. Materialele plastice pot fi prelucrate prin
formare, prin presare, prin injecţie, prin
extruziune, laminare, prin desprindere de aşchii
etc.
 Alegerea procedeelor de prelucrare a
materialelor plastice este determinată de forma,
dimensiunile, destinaţia produsului şi de natura
materialului.
Presarea in matriţe a materialelor plastice termoplastice se face la rece, iar a
acelora termoreactive la cald. Matriţele utilizate la presarea materialelor plastice
pot fi : matriţe deschise, închise şi semideschisţe. Se construiesc din oţel, bronz şi
prezintă mai multe părţi componente. Principalele părţi componente ale unei
matriţe de presat sunt : 1 - placă de bază ; 2 - corpul matriţei ; 3 - presat din
material plastic ; 4 - poanson ; 5 - placă port poanson ; 6 - placă de încălzire ; 7 -
placă superioară ; 8 - aruncător ; 9 - ghidaje.

Pentru evitarea pierderilor de căldură matriţele

Schema presării în matriţă a maselor
plastice.
şi poansoanele se izolează termic cu plăci de
azbest sau alte materiale termoizolante.
Presarea la cald se aplică materialelor plastice
termoreactive : aminoplaste, fenoplaste,
poliesteri etc., care sunt introduse de obicei
preîncălzite în matriţe, unde sunt supuse la
presiuni de 100...500 daN/cm2, la 160...190 °C.
Presarea la rece se aplică materialelor plastice
termoplaste : poliamide, policarbonaţi,
polietilenă, polistiren etc., la presiuni de
140...210 daN/cm2 şi viteze mari, ceea ce
determină ridicarea temperaturii materialului
funcţie de liant la 80...250 °C. Piesele obţinute
prin presare la rece nu au luciul şi netezimea
caracteristică pieselor obţinute prin presare la
cald.
 Presarea prin injecţie
 Presarea prin injecţie elimină unele inconveniente ale presăTii directe în matriţe, în
sensul că aferă posibilitţatea dozării şi încălzirii materiei priţme în condiţii mai bune şi
avantajoase. Procesul tehnologic şi părţile principale ale unei maşini de format prin
injecţie .
Materia primă este depozitată provizoriu în
buncărul l. Din buncăr prin cădere liberă
materialul ajunge într-un sector dozator 2.
Acest sertar realizează o mişcare de
translaţie, sincronizată şi în contratimp cu
pistonul 5, în urma căreia predă planului
inclinat 3 cîte o doză de material plastic
pulverulent 4. Aceste materiale sunt presate
de pistonul 5 spre capătul cilindrului de
injecţie unde staţionează un timp pentru
încălzire de către cuptorul 6.

Timpul de staţionare poate fi reglat de numărul de loturi 7 aflate în această zonă a

injectorului şi de ritmul presărilor. Astfel că, materialul plastic ajunge cald, în acelaşi
timp înmuiat, la capătul cilindrului şi sub acţiunea pistonului 5 se injectează în matriţa 8.
Matriţa fiind răcită cu apă, întărirea piesei injectate se va face relativ repede, după care,
aceasta este deschisă prin translatarea de către tamponul 9 a unei jumătăţi din matriţă.
Se scoate piesa şi se reînchide matriţa pentru un nou ciclu de lucru şi o nouă piesă.
Presarea prin injecţie necesită presiuni ridicate, 350...2000 daN/cm2, iar temperatura în
zona de încălzire a injectorului între 180...270 °C, în timp ce temperatura matriţei se
menţine sub 100 °C. Prin injecţie se obţin piese cu suprafaţa netedă, lucioasă, timpul
necesar obţinerii unei piese este mai mic decît la presare şi piesa se intăreşte uniform.
PROCEDEE DE PRELUCRARE A MASELOR PLASTICE
1.- Schéma de principe duoulage par compression :
 Turnarea este procedeul prin care pot fi obţinute diverse piese prin
turnarea în formă a materialului plastic parţial polimerizat urmată de
polimerizarea în forme. Prin aoest procedeu se evită degradările inerente
celorlalte procedee.

Schéma de principe du moulage par compression transfert :

Schéma de principe d'une vis d'injection :
 
Schéma de principe de l'injection soufflage :
 
Schéma de principe du moulage au contact :
Schéma de principe du moulage au sac :

Schéma de principe du moulage sous vide : 

 Extrudarea
 Extrudarea materialelor plastice. Procedeul de extrudare este aplicat
mai ales la prelucrarea mateaţialelor plastice termoplaste. Procedeul se
aseamănă într-o oarecare măsură cu injecţia cu deosebire că în locul
injectorului se utilizează un cap de extrudare. Prin extrudare pot fi
obţinute produse de diferite forme cum sunt : tuburile, profile, folii, izolaţii
pentru cabluri electrice etc. În esenţă procedeul constă în împingerea
masei plastifiate printr-un cap de extrudare Maşina de extrudat este
formată dintr-un buncăr 1, un cilindru, încălzit de obicei electric la
temperaturi cuprinse între 100...400 °C. Transportul materialului plastic în
interiorul cilindrului este asigurat de melcul 2. În acelaşi timp, acesta
creează presiunea necesară pentru împingerea masei plastificate prin
capul de extrudare 4 şi dornul 3. Dornul este prevăzut cu o conductă de
circulaţie a aerul necesar la extrudarea pieselor cu goluri interioare.
Produsul extrudat este preluat de o bandă rulantă

Maşina de extrudat
mase plastice
  Schéma de principe de l'extrusion :

Schéma de principe de l'extrusion gonflage

Schéma de principe de l'extrusion soufflage

Schéma de principe de l'extrusion calandrage :

Schéma de principe du calandrage :

Schéma de principe de l'enduction :

Filarea este procedeul prin care pot fi obţinute fire din material plastic.
Filarea este de fapt o extrudare deoarece materialul p1astic 3, afLat în cilindrul
2, încălzit pentru plastifiere, este împins de banda 6 pentru răcire cu apă. prin
orificiile filierei 5 de către pistonul 1 din figura 9. Sistemul de încălzire 4 este de
cele mai multe ori electric. Firele rezultate sunt răcite într-un curent de aer 6.
Pentru creşterea rezistenţei firelor, după răcire se etirează (se întind pentru
orientarea langitudinală a molecu-lelor).

Schema de principiu a filării.

Schéma de principe de l'enroulement filamentaire :
Schéma de principe de Pultrusion :
Schéma de principe du R.I.M. :
( Cas des Polyuréthannes )
Schéma de principe du Thermoformage :
 UTILIZAREA MATERIALELOR PLASTICE IN
CONSTRUCTIA DE MAŞINI
 Creşterea de la an la an a sortimentului de piese şi consumului de material
plastic destinat în mare parte înlocuirii materialelor metalice se datoreşte
următoarelor avantaje pe care le prezintă în comparaţie cu metalele :
 - sunt mai uşoare de 5...8 ori decît oţelul, avantaj important pentru piesele
aflate în mişcare întrucît reduc forţele de inerţie;
 - sunt rezistente la acţiunea agenţilor chimici, atmosferici, nu necesită
protecţie anticorozivă;
 - au modulul de elasticitate scăzut din care cauză amortizează şi nu mai
transmit şocurile, vibraţiile, etc.;
 - prezintă o foarte bună prelucrabilitate, in acelaşi timp proce-deele se
simplifică conducînd la reducerea consumurilor de materiale, manoperă,
energie, etc.;
 - deşi costul sculelor utilizate la prelucrarea materialelor plastice este
ridicat, atunci cînd producţia este de serie, costu-rile care revin un piese
confecţionate din material plastic sunt evident mai mici decît pentru piesa
executată din material metalic.
 Diversitatea pieselor care se execută astăzi în construcţia de maşini şi care
sunt din material plastic este foarte mare. Dintre acestea enumerăm:
şuruburi, piuliţe, garnituri, lagăre de alunecare, roţi dinţate, role de
ghidare, colivii pentru rulmenţi, conducte, racorduri, fitinguri, duze, curele,
benzi transportoare, racleţi, rotoare de pompe, ventilatoare minere, capace,
cuplaje şi altele.