Relief Structural

Relieful structural este pus în evidență

de abrupturi și denivelări în Carpați și
Podișul Dobrogei de Nord. De asemenea,
horstul dobrogean s-a constituit pe resturi
hercinice în condițiile eroziunii diferențiale
a peneplenei. Relieful petrografic este
dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și
Podișul Dobrogei.
 Relieful structural repezintă un
component dominant şi coordontor în
morfologia şi evoluţia crestei. „Peste 85%
din suprafaţa totală a Pietrei Craiului care
este ocupă de două subunităţi
morfosructurale majore, respectiv
Hogbackul Piatra Mare şi Cuesta Pietricica”
[1].
Hogbackul se impune ca formă de
relief dominantă spaţial, altimetric pe baza
căruia s-au format alte forme secundare de
relief structural precum abrupturi
structurale, suprafeţe cvasistructurale,
brâuri, surplombe, poliţe structurale, cueste
secundare, etc. Pe versantul estic
„suprafeţele structurale tipice apar cu totul
acidental pe arii foarte restrânse,
caracteristice fiind cele cvasistructurale”[2].
 Unităţi structurale majore
Morfologia crestei o divide în două unitaţi
orfostructurale majore: hogbackul (Piatra Mare) în
partea nordică a crestei si cuesta în partea sudică
(Pietricica).

a. Hogbackul Piatra Mare

Este situat în partea nordică a crestei, dispus sub
forma unui arc de cerc. Este alcătuit din Piatra Mică
şi Piatra Mare, separate între ele de Valea Crăpăturii.
„Dezvoltat pe directia nord-est – sud-vest, cuprinde
vârfurile cu cele mai mari altitudini şi ocupă peste
jumătate din suprafaţa crestei (57,8%, respectiv 33,5
km2 ”[3].
Caracterul de hogback este dat de înclinarea mare a
celor doi versanţi (nord-estic şi sud - estic), având
pente de depăşesc de multe ori 300 . „Versantul nord-
estic are declivitatea medie cu 5 – 70 mai mare
datorită unei asimetrii impuse de trăsăturile
structural-tectonice”[4].
Forma de creastă proeminentă este specificată în multe lucrări
şi sinteze geografice (Orghidan N, 1936, Micalevich -Velcea V.,
1961, Coteţ P., 1973, Roşu Al., 1980, etc). Creasta se ridică
deasupra regiunilor limitrofe cu 500-1000 m. Altitudinile crestei
nu scad sub 1800 m pe o lungime de 16 km, iar sub 2000 m nu
coboară pe o lungime de 8 km. Lăţimea crestei oscilează între
2,7 – 4,2 km, versantul sud-estic având o lăţime mai mare.
„Suprafaţa versanţilor din est reprezintă două treimi din
suprafaţa totală a masivului, asimetira crestei este evidentă”
[5].
Creasta are un aspect unitar din punct de vedere genetico-
evolutiv. Nicio vale nu a reuşit să strabată creasta, în toalitate
de la est la vest. Evoluţia regresivă a văilor Curmărua şi
Crăpătura, cu obârşie sub creastă dar pe versanţi opuşi (prima
pe interiorul crestei, a doua pe exteriorul nordic). Cele două văi
au generat o înşeuare cu diferenţă de nivel de cca. 250-300 m
faţă nivelul crestei (în est Vf. Piatra Mică – 1811 m, în vest
Vf.  Turnul 1911 m, Şaua Crăpăturii 1599 m) şi reprezintă cea
mai mare discontinuitate  existentă pe muchia hogbackului.
„Michia Crestei Pietrei Craiului sau zona altitudinilor maxime,
se prezintă sub forma unor alternanţe de vârfuri şi înşeuări
care alcătuiesc o creastă foarte ascuţită a cărei linie este în
zig-zag”[6]. De obicei obârşiile văilor corepsund înşeuărilor „şi
se află într-o poziţie estică faţă de vârfuri ceea ce indică o
evoluţie regresivă mai accentuată a acestor văi (de pe
versantul nord-estic) decât cele de pe varsantul opus”[7].
a.2. Versanţii
a.2.1. Versantul nord-vestic: Înălţimea mare a crestei
exprimă fragementarea majoră a reliefului ce are valori de
700-750 m în Piatra Mică şi 800-950 m în Piatra Mare. În
Pietricica (la sud de Vf. Piscul Baciului şi valea Şpirlei)
înălţimile scad treptat înregistrând valori ale fragmentării
reliefului mai mici decât în Piatra Mică, de cca 500 m.
Diferenţele dintre partea cantrală a crestei şi partea
sudică sunt date de diferenţele apărute în gorsimea stivei
de calcar, mai groasă în nord. Aceasta diferenţă dată de
trăsaturile tectono-structurale, determină şi diminuarea
lăţimii crestei de la nord la sud cu cca 1 km.
Pantele acestui varsant înregistrează valori de peste 300.
Spre sud, condiţiile toctono-structurale determină
îngustarea spre sud şi astfel se înregistrează creşteri ale
diclivităţii medii. „În porţiunile cu lăţimi mai mari ale
versantului, situate la nord de Vf. Grind, se remarcă o
succesiune verticală a trei fâşii de vesant, cu declivitate
diferită, trecerea între ele făcându-se prin rupturi de
pantă. În partea superioară la peste 1800 m – pante de
300-400, patea mediană (1500-1800 m) declivitate
maximă cu pante 400-450 şi partea inferioară, sub 1500 m
cu pante diminuate şi valori de 250-300”[8]. L sud de
refugiul Grind declivitatea medie creşte 350-400 în partea
superioară a vesantului şi 500-550 în partea inferioară.
Fragmentarea oizontală atinge valori medii de „ 7 km/km2 iar pe
cea mai mare parte din suprafaţă existând valori de 8-9 km/km2.
Prin această caracteristică, Piatra Craiului este suprafaţa
calcaroasă cu cea mai mare densitate de văi din România,
deoarece majoritatea văilor sunt axate pe accidennte tectonice
(falii, diaclaze) şi s-au format în condiţiile climatului cuaternar, în
comparaţie cu cu măgirile calcaroase din Culoarul Rucăr-Bran,
situate pe roci mai slab tectonizate ce au o madie a densităţii
fragmentării de 3 km/km2”[9]. Tectonizarea puternică a calcarelor
are o influenţă directă asupre reliefului structural deoarece
succesiunea faliilor generează o alternanţă de văi şi hogbackuri
secundare. Diaclazele în asociere cu stratificaţia au determinat
formarea unor hornuri oarbe aflate pe văile consecvente. Există o
legătură între înclinarea stratelor şi diversitatea formelor de relief.
Înclinările mai mici ale stratelor generează poliţe structurale, terase
structurale, brâne, cueste secundare, întâlnite pe tortversantul de
la sud de Vf. La Om, la altitudinea de sub 1600 la nord de acest
vârf. Pe pante mai înclinate (peste 600) apar turnuri, piramide,
abrupturi structurale pronunţate, brâne, ace, muchii ce se întâlnesc
la altitudini mari, cea mai mare densitate lor fiind între 1800-2200
m. Datorită acestor caracteristici, versantul nord-vestic reprezintă
un unicat pentru zonele calcaroase din România. Modelarea lui s-a
produs pe fondul unei retrageri a versantului paralel cu el însuşi şi
a dus la subminarea părţii inferioare a întregului versant.
Retragerea versantului nu s-a produs uniform, fiind mai intensă în
pertea superioară a crestei, datorită acţiunii gelifracţiei şi a
carstificării iar în partea nordică s-a adăugat modelarea nivo-
glaciară. Denudaţia este mult mai puternică în partea superioară a
versantului, faptul fiind evidenţiat de existenţa a unei succesiuni de
fâşii de versant, cu declivitate diferită.