INFLUENŢE ALE

CURENTELOR
EPISTEMOLOGICE
MODERNE ASUPRA
ŞTIINEI ECONOMICE
1. EMPIRISMUL/ INDUCTIVISMUL
2. FASIFICAŢIONISMUL
3. STRUCTURILE ORGANIZATE
4. ANARHISMUL EPISTEMOLOGIC
 ARGUMENT
Ştiinţele au ceva comun Achiziţiile recente din
sau ştiinţa este un corp epistemologie redau şi
comun de cunoştinţe au profundele dificultăţi
fost rezultatul: ale ideilor după care
• diversităţii ştiinţelor, ştiinţa aşezată pe o
accentuării acestei bază sigură, rezultată
•
diversităţi, din observaţie şi
experienţă, este singura
• dezvoltării cunoştinţelor modalitate demnă de
ştiinţifice încredere, dar şi singura
• întrepătrunderilor dintre cale de urmat, deoarece
cercetările din domenii găseşte uşor un
relativ apropiate au procedeu de inferenţă
generat opinia, potrivit pentru elaborarea unei
căreia. teorii ştiinţifice.
 ARGUMENT
Marea dificultate Curentele epistemologice
apărută în acest moderne reflectă, în bună
context priveşte măsură, căutările de a întemeia
optimismul ştiinţa despre cunoaştere sau
nelimitat al unora de a găsi acel punct comun spre
asupra metodei, care converg toate ştiinţele –
deşi tot mai mulţi epistemologia.
epistemologi sunt
de acord cu ideea Fără pretenţia de a epuiza acest
după care ştiinţa subiect şi cu intenţia de a găsi
este o activitate similitudini şi afinităţi între
raţională care evoluţia celorlalte ştiinţe şi ştiinţa
funcţionează economică, analiza sumară a
urmând una sau mai curentelor epistemologice oferă
multe metode un prilej de a înţelege sensul
particulare. marilor curente epistemologice.
 CURENTE EPISTEMOLOGICE
MODERNE
1. EMPIRISMUL/ INDUCTIVISMUL
2. FALSIFICAŢIONISMUL
3. STRUCTURILE ORGANIZATE
• PARADIGMELE LUI KUHN
• PROGRAMUL DE CERCETARE AL
LUI LAKATOS
4. ANARHISMUL EPISTEMOLOGIC
 EMPIRISMUL
Cunoaşterea provine
din experienţă
(observaţie)

Cunoştinţe simple Enunţuri complexe

(sau enunţuri de observaţie) (Teorii, ipoteze, principii, legi)
Provin din experienţa nemijlocită,
Iau naştere ca urmare a combinării
din interacţiunea cu realitatea

Cunoaştere intuitivă Cunoaştere senzitivă Cunoaştere demonstrativă

Fundamentată pe observaţii Fundamentată pe observaţii Rezultată în urma
atât de evidente încât subiective care sunt raţionamentelor
sunt acceptate intuitiv influenţate de observator deductive şi/sau inductive

Calităţi primare Calităţi secundare

Legi de compoziţie
Convenţii logice aceptate
Sunt obiective, care fac legătura între
Depind de percepţia
sunt percepute la fel Enunţurile de observaţie
fiecărui observator pentru a forma enunţuri complexe
de oricine
 Relaţia empirism-inductivism

Atât inductivismul cât şi deductivismul

au aceeaşi sursă – observaţia
Empirismul presupune o metodă de a selecta şi de
a accepta enunţurile observate
Inductivismul este un raţionament
bazat pe metoda empirică
prin care se creează enunţuri complexe

INDUCTIVISMUL EMPIRISMUL
Observaţie – teorie – consecinţă - testare Observaţie – reguli ale observării
 EMPIRISMUL/
INDUCTIVISMUL
Inductivismul porneşte de
la ideea că ştiinţa este un
edificiu construit pe fapte

Iniţiată în secolele Se numeşte inductivism

al XVI-lea şi al XVII-lea de
Galileo Galilei şi Isac Newton
Dezvoltată şi promovată de
David Hume, Hempel şi Bunge
pentru că se bazează pe un
raţionament inductiv.
Inductivismul a devenit concepţia
epistemologică dominantă a secolului al
XIX-lea, iar metoda inducţiei – a
descoperi, pornind de la enunţuri
specifice, valide în contexte locale, a unui
enunţ mai general, definit în context mai
global, admiţându-le pe precedentele
drept cazuri particulare.
 Un punct de vedere
comun asupra ştiinţei

Ştiinţa înseamnă a şti

izvorul faptelor experienţei

Cunoaşterea ştiinţifică
trebuie să producă
dovezi, probe

Teoriile ştiinţifice rezultă

din faptele descoperite
prin observaţie şi prin experienţă

Inductiviştii susţin că în ştiinţă

nu este loc pentru opinii personale,
gusturi şi speculaţii ale imaginaţiei

Ştiinţa este obiectivă

Cunoaşterea ştiinţifică reprezintă

un prilej de mândrie, pentru că
este o cunoaştere obiectivă
 Un punct
de vedere
comun
asupra
ştiinţei

Observatorul ştiinţific trebuie

Inductiviştii să aibă organe de simţ normale,
să fie într-o stare fizică bună,
susţin că pentru că el trebuie să raporteze

ştiinţa începe fidel ceea ce vede şi ceea ce

aude,adică în acord cu
prin observaţie situaţia pe care o observă
 Poziţia inductivismului stă în afirmaţia că
ştiinţa se bazează pe principiul inducţiei
formulat astfel:

• Dacă un număr mare de A a fost

observat în împrejurări foarte
variate şi, dacă, se observă că
toţi A, fără excepţie, posedă
proprietatatea B, atunci toţi au
proprietatea B.
 Enunţurile

• Enunţurile asupra stării lumii sau

asupra unora din părţile ei, enunţurile
de evidenţă trebuie justificate sau
stabilite ca adevărate într-o manieră
directă, utilizând simţurile unui
observator fără prejudecăţi.
• Enunţurile astfel produse, numite
enunţuri de observaţie, formează
baza pe care apar principiile, legile şi
teoriile care constituie cunoaşterea
ştiinţifică.
 Enunţurile de observaţie pot fi: singulare,
generale şi universale.

Sunt formulate de un observator atent,

care stabileşte sau verifică adevărul lor
prin recurgerea la simţurile sale.

Enunţuri
singulare

Enunţuri
generale
Conţin afirmaţii privind proprietăţile
sau comportamentul unui aspect al
universului, se referă la totalitatea
evenimentelor de un anume tip,
oricare ar fi locul şi timpul.
Enunţuri
universale
Sunt definite de legile şi
teoriile care formează
cunoaşterea ştiinţifică şi
cuprind toate afirmaţiile generale.
 Trecerea de la enunţurile singulare rezultate din observaţie la
enunţurile universale, care constituie cunoaştere ştiinţifică se face
prin generalizare, cu condiţia ca seria enunţurilor singulare de
observaţie să fie finită. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
asemenea generalizare, considerate drept legitime pentru
inductivism, sunt:

Numărul enunţurilor
de observaţie care
Repetarea observaţiei
formează
într-o mare
baza generalizării
varietate de condiţii
să fie mare

Nici un enunţ de observaţie

acceptat nu trebuie să intre
în conflict cu legea universală
din care rezultă.
 Enunţurile

Acest tip de raţionament, care

pleacă de la o serie finită de
enunţuri singulare şi care are
drept scop legitimarea unui
enunţ universal, trecând de la
particular la general, se
numeşte raţionament inductiv,
iar acţiunea reprezintă
inducţia.
• După opinia inductiviştilor, scopul
cunoaşterii, „descoperirea de adevăruri, de
noi adevăruri”, se construieşte prin
inducţie, pornind de la fundamente sigure
– datele de observaţie.
• Punctul de vedere asupra ştiinţei formulat
astfel este însă incomplet, spun
inductiviştii, deoarece ştiinţa înseamnă
explicaţie şi predicţie.
 Semnificaţia raţionamentului logic-
deductiv
• În momentul când omul de ştiinţă se află în posesia legilor şi
teoriilor universale, el are posibilitatea să tragă diverse
consecinţe sub forma explicaţiilor şi raţionamentelor
deductive.
• Un raţionament de acest fel este alcătuit din premise şi
concluzii. Atunci când între premise şi concluzii nu există
contradicţii, se spune că raţionamentul este valid logic,
cu alte cuvinte, dacă premisele sunt adevărate şi concluzia
este adevărată. Trebuie subliniat însă că logica şi deducţia,
prin ele însele, nu pot să stabilească adevărul enunţurilor de
tipul celor menţionate. Contribuţia logicii se limitează la
asigurarea că dacă premisele sunt adevărate, atunci şi
concluzia este adevărată.
• Logica nu permite să se ştie dacă premisele sunt sau nu
adevărate. Un raţionament poate fi o deducţie logică
perfectă, chiar dacă el conţine o premisă falsă.
• Logica deductivă nu acţionează ca o sursă unică de adevăruri
despre lume, iar deducţia nu permite decât derivarea
enunţurilor pornind de la alte enunţuri date.
 Rezumatul, într-o formă schematizată, a
istoriei complete a inductivismului în ştiinţă
(Chalmers):

LEGI ŞI TEORII

INDUCŢIE DEDUCŢIE

FAPTELE STABILITE EXPLICAŢII ŞI

PRIN OBSERVAŢIE PREDICŢII
 Predicţia şi explicaţia în
inductivism
• În acest punct cercetătorul dispune de
elementele necesare înţelegerii într-o
manieră simplă a modului cum
funcţionează legile şi teoriile ca un
dispozitiv predictiv şi explicativ în ştiinţă.
• Potrivit filosofiei inductiviste, atunci când,
predicţia se deduce din cunoaşterea
ştiinţifică conţinută de premise care sunt
formulate din observaţie directă, adevărul
nu rezultă din logică, ci din experienţă.
 Predicţia şi explicaţia în
inductivism
• Atunci când, legile sunt adevărate – stabilite prin
inducţie pornind de la observaţie şi condiţiile
iniţiale (ansamblul enunţurilor descriind precis
configuraţia) sunt descrise de o manieră precisă –
forma generală a oricărei predicţii ştiinţifice
poate fi rezumată astfel:

1. Legi şi teorii.
2. Condiţii iniţiale.
____________________________
3. Explicaţii şi predicţii.
 Se poate justifica principiul inducţiei în
ştiinţă, în oricare ştiinţă?
• Oricare inductivist va susţine observaţia ca punct de
pornire al ştiinţei şi ca bază sigură a cunoaşterii
ştiinţifice, ea însăşi rezultată din enunţuri de
observaţie prin inducţie.
• Concepţia inductivistă despre ştiinţă este criticată
pornind de aici, de la validitatea şi posibilitatea
justificării inductivismului.
• Inferenţa inductivă iniţială, legitimă pentru că
satisface principiul inducţiei, poate conduce la o
concluzie falsă, deşi toate premisele inferenţei au fost
adevărate.
• Cea mai sugestivă şi interesantă ilustrare a erorii
iniţiale a inductivismului, citată des de epistemologi,
aparţine lui Bertrand Russel şi este cunoscută sub
numele de „Povestea curcanului inductivist”.
 Povestea curcanului inductivist

„Încă din dimineaţa sosirii sale la ferma de curacni,

un curcan a observat că este hrănit la ora 9. Fiind
bun inductivist, el nu s-a grăbit să concluzioneze
decât asupra a ceea ce se întâmpla. Aştepta să
observe nenumăratele dăţi când era hrănit la ora 9 şi
să adune observaţii în circumstanţe foarte diferite:
miercurile şi joile, în zilele calde şi în zilele reci, în
zilele cu ploaie şi în zilele. În fiecare zi, el adăuga un
alt enunţ de observaţie pe lista sa. Conştiinţa sa
inductivistă fiind satisfăcută, el a recurs la o
inferenţă inductivistă pentru a concluziona: ‘Eu sunt
hrănit mereu la ora 9’. Iată însă, că într-o zi, în
preajma Anului Nou, această concluzie s-a dovedit
falsă: în loc să fie hrănit i s-a tăiat gâtul”.
Morala: O inferenţă inductivă cu premise
adevărate poate conduce la o concluzie falsă.
 Justificarea circulară a inducţiei la
David Hume
• Argumentul este numit circular pentru că utilizează
exact acelaşi tip de argument inductiv cu cel presupus
necesar de nevoile justificării.
Spre exemplu:
Principiul inducţiei a mers în cazul X1
Principiul inducţiei a mers în cazul X2
etc.
Principiul inducţiei merge în toate cazurile.

• Astfel, un enunţ universal afirmând validitatea

principiului inducţiei rezultă dintr-un număr oarecare
de enunţuri singulare, susţinându-se pe aplicaţiile
fericite ale acestui principiu în trecut, dar nu se poate
utiliza inducţia pentru a justifica inducţia.
 „Problema inducţiei”
dificultatea ridicată de justificarea inducţiei şi
care conţine şi eroarea principiului circular

• Formularea foarte vagă a „numărului mare” de

observaţii făcute în circumstanţe „foarte variate”.
Întrebarea cheie care se pune pentru inductivişti este:
Câte observaţii sunt necesare pentru a obţine un
„număr mare”? Cercetătorii problemei recunosc
rezerva necesară faţă de clauza „numărului mare”,
dar numai atunci când urmăresc repunerea
raţionamentului ştiinţific pe principiul inductivismului.
• Cerinţele observaţiei într-o varietate de circumstanţe
impun clarificarea criteriilor pentru desemnarea
variabilelor semnificative. Variabile semnificative, spre
deosebire de cele nesemnificative, de prisos, provin
din cunoaşterea teoretică a situaţiei. Faţă de
observaţie teoria joacă un rol crucial. Însă, o
asemenea afirmaţie nu este admisă de nici un
inductivist.
 „Problema inducţiei”

• Poziţia fermă a inductivistului poate slăbi printr-un

mijloc mai simplu – probabilitatea.
• Dacă generalizarea obţinută prin inducţie nu este un
adevăr garantat, cauza poate fi probabilitatea
adevărului. Cu cât numărul observaţiilor este mai
mare şi cu cât sunt mai variate condiţiile în care se fac
aceste observaţii, cu atât mai mare este probabilitatea
ca generalizările rezultate să fie adevărate.
• Dacă se acceptă această versiune modificată a
inducţiei prin probabilitate, atunci principiul inducţiei
va fi:
„Dacă un număr mare de A a fost observat în
condiţii foarte variate şi toţi aceşti A, fără
excepţie, au proprietatea B, atunci toţi A au
probabil proprietatea B”.
 „Problema inducţiei”

• Cu o teorie standard a probabilităţii este foarte

dificil de construit o descriere inductivistă care să
evite consecinţele unei valori nule a probabilităţii
atât pentru fiecare enunţ universal asupra lumii,
cât şi pentru datele de observaţie.
• Acest aspect poate fi rezumat într-o manieră
comună astfel: toate probele de observaţie
sunt într-un număr finit, iar toate enunţurile
universale sunt rezultate dintr-un număr
infinit de situaţii posibile; pentru ca rezultatul
să nu fie nul este necesară creşterea numărului
enunţurilor de observaţie.
• În contradicţie însă cu inductiviştii, enunţurile de
observaţie se formulează în termenii unei teorii,
precizând în acest fel cadrul teoretic sau
conceptual utilizat
 Dependenţa observaţiei de
teorie
• A determinat şi modificarea principiului inducţiei prin
separarea modului de descoperire a teoriei (ştiinţa începe prin
observaţie, iar observaţia nu este viciată de prejudecăţi) de
modul de justificare (observaţia trebuie testată).
• În acelaşi timp, noile legi şi noile teorii trebuie certificate
printr-un număr mare de observaţii în situaţii foarte variate
pentru a stabili gradul în care o teorie poate fi considerată
adevărată sau probabil adevărată.
• Inductiviştii introduc astfel o distincţie netă între observaţia
directă (pe care ei speră că pot construi un un fundament solid
al cunoaşterii ştiinţifice) şi teorie (care să se justifice în
măsura dată de baza de observare sigură). Aceşti inductivişti,
numiţi logico-pozitivişti, susţin că teoriile nu au sens decât
dacă pot fi verificate prin observaţie directă.
• Epistemologii au atras atenţia asupra erorii fundamenatle a
logico-pozitiviştilor, şi anume, negarea faptului că observaţia
este impregnată de teorie.
 Inductiviştii au totuşi un punct comun asupra
progresului în ştiinţă: sţiinţa înaintează prin
acumulări succesive, iar creşterea cunoaşterii
descrie un proces cumulativ.

Atitudini-semnal faţă
de inductivism (Chalmers)

Dacă ştiinţa se fondează numai pe inducţie, iar

inducţia nu poate fi justificată decât prin
logică şi experienţă, rezultă că ştiinţa SCEPTICĂ
nu poate fi justificată raţional;

Slăbiciunea exigenţei sale, după care orice

cunoaştere non-logică trebuie să fie derivată REPROŞ ??
din experienţă;

Neagă faptul că ştiinţa se bazează

pe inducţie.
RADICALĂ