Transmiterea sinaptică

Structurile specializate care fac legătura (joncţiunea) între celulele

nervoase (neuroni) sau între acestea şi celulele efectoare somatice
(celule musculare) au fost denumite de Charles Sherrington – sinapse
Astfel, transmiterea sinaptică poate implica atât mecanisme
electrice cât şi chimice, .sinapsele putând fi de două tipuri:

 sinapse electrice

 sinapse chimice
 Sinapsa electrică
Este mai puţin răspândită decât cea chimică, şi este mai simplă din
punct de vedere structural. Se întâlneşte în anumite părţi ale creierului
sau între celulele fotoreceptoare şi cele orizontale din retină.In cazul
sinapselor elcctrice, între membranele celor două celule (neuroni) distan-
ţa este de 2 - 2,7 nm, dar se realizează contact la nivelul unor proteine
canal (gap junction)

Proteinele canal din cele două

membrane se ating formând un
conexon, un "tunel” prin care
pot trece ionii.
 Marea majoritate a sinapselor electrice sunt bidirecţionale, dar sunt şi
unele unidirecţionale, a, care depolarizarea se propagă într-un sens, iar
hiperpolarizarea în sens opus.
 Sinapsa chimică
În acest caz transmiterea semnalului este strict unidirecţională,
sinapsa
chimică funcţionând precum o ”valvă”, iar distanţa dintre membranele
celor două celule este de aproximativ 20 - 30 nm.
La nivelul sinapsei între cele două celule sunt importante diferenţe
structurale şi chimice care servesc pe de o
pa,rte ca transmiţători ai
informaţiei (în cazul neuronului
presinaptic) şi pe de altă parte ca
receptori ai informaţiei (în cazul
neuronului postsi- napt.ic respe
ctiv a celulei musculare pentru
placa motorie).
 Neuronul presinaptic prezintă ramificaţii axonale sub formă de
butoni terminali care conţin un număr mare de vezicule sinaptice
Există mai multe tipuri de mediatori chimici; printre aceştia se
numără acetilcolina (cel mai frecvent întâlnit), patru amine cum ar fi:
 noradrenalina
 serotonina,
trei aminoacizi glicina şi un număr de peptide mici.
BIOFIZICĂ SENZORIALĂ
 BIOFIZICA AUZULUI

Undele elastice reprezintă modalitatea de comunicare poate cel mai

frecvent întâlnită în lumea animală.
Acustica este ştiinţa care studiază undele mecanice (sunetele mai ales)
sub toate aspectele lor: producere, caracteristici, propagare, fenomene
produse, recepţie şi analiză de către dispozitivele tehnice şi de către
analizorul auditiv (în particular uman).
Mişcarea oscilatorie imprimată
unor particule ale unui mediu
elastic se propagă din aproape
în aproape în toate punctele sale,
iar procesul de propagare a
oscilaţiei poartă numele de undă
 Undele mecanice reprezintă propagarea oscilaţiilor particulelor
unui mediu, deci, spre deosebire de undele electromagnetice, ele nu se
pot propaga în vid.

După forma suprafeţei de undă avem:

 unde sferice

 cilindrice

 plane

O altă clasificare a undelor se poate face după modul în care au loc

vibraţiile particulelor mediului faţă de direcţia de propagare a undelor
Astfel avem unde:
 transversale
 longitudinale
 Unde transversale
Unde transversale care se caracterizează prin aceea că direcţia de
oscilaţie a particulelor este perpendiculară pe direcţia de propagare a
undei

Unda transversală

Acest tip de unde se întâlneşte numai în solide

 Unde longitudinale
Unde longitudinale caracterizate prin aceea că direcţia de oscilaţie a
particulelor coincide cu direcţia de propagare a undei

Unda longitudinală
(a) particulele în repaus
(b) orientarea vitezei de deplasare
a particulelor sub acţiunea undei
(c) poziţia particulelor sub acţiunea
undei
(d) reprezentarea grafică a undei
longitudinale

Asemenea unde se întâlnesc în lichide, gaze şi solide.

 Undele reprezintă numai un transport de mişcare, deci de energie, nu
şi de substanţă.

Ele vor fi caracterizate de aceleaşi mărimi fizice ca orice altă undă

respectiv viteza de propagare, perioada, frecvenţa, lungimea de undă,
amplitudinea, densitatea de energie etc. De asemenea undele sonore vor
suferi, în propagare, toate fenomenele specifice undelor:
 reflexie

 refracţie

 difracţie

 interferenţă

 absorbţie

 efect Doppler
 Mărimi specifice undelor sonore
Pe lângă mărimile fizice ce caracterizează orice tip de undă în
caracterizarea undelor sonore se folosesc şi mărimi şi unităţi specifice
acestora.
Intensitatea undei sonore se defineşte ca energia acustică ce străbate
unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Intensitatea undei sonore
este direct proporţională cu pătratul presiunii exercitate de undă. Deşi
nu este specifică numai undelor sonore este de remarcat că energia
acestora este proporţională atât cu pătratul amplitudinii cât şi cu pătratul
frecvenţei. Dat fiind faptul că senzaţiile apar dacă este depăşit un anumit
prag şi că ele depind logaritmic de energia stimulului se introduc şi alte
mărimi şi unităţi demăsură specifice cum ar fi nivelul intensităţii sonore,
atenuarea sau amplificarea.
 UNDELE SONORE
CARACTERISTICILE UNDELOR SONORE:
Intensitatea sau amplitudinea:

- se determină utilizând o scală logaritmică

- unitatea de măsură utilizată este decibelul (dB)
- dB = 20 log ( Psunet / PSPL)
− Psunet → presiunea stimulului auditiv

− PSPL → nivelul presiunii sunetului de prag audibil al

urechii umane

- pragul auditiv (pragul sonor)

− reprezintă cea mai mică intensitate a unui sunet care poate
fi perceput de urechea umană
− variază în funcţie de frecvenţa vibraţiilor, crescând pe
măsură ce frecvenţa undelor sonore se apropie de limita
inferioară (40 Hz), sau de cea superioară (20000 Hz)
receptor al auzului
urechea umană percepe sunete cu intensităţi între 0 şi
140 dB
− intensitatea sunetului în timpul unei conversaţii normale

este de 1000 de ori mai mare decât valoarea prag, adică de

aproximativ 60 dB sunete cu intensităţi mai mari de 140 dB
produc o senzaţie dureroasă şi pot determina distrucţii la
nivelul organului
 Clasificarea undelor sonore
Se poate face în funcţie de frecvenţă astfel:
1. infrasunete unde cu frecvenţa mai mică de 16 Hz;
2. sunete (percepute de urechea umană) cu frecvenţe între 16 şi 20.000
Hz;
3. ultrasunete cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz.
De fapt, undele sonore conţin foarte rar o singură frecvenţă (sunete
pure) cel mai des ele fiind un amestec de mai multe frecvenţe. Foarte des
este întâlnită situaţia în care pe lângă unda de frecvenţa cea mai mică
(fundamentală) sunt prezente undele având frecvenţele multiplii întregi
ai
acesteia (armonice). În general, unda fundamentală transportă o energie
mult mai mare decât armonicele.
 Producerea undelor sonore
Infrasunetele sunt generate atât în cazul unor fenomene naturale
cum ar fi vântul, valurile erupţiile vulcanice, cutremurele, avalanşele
cât şi în cazul funcţionării unor aparate construite de om cum ar fi
maşinile compresoarele ventilatoarele etc. La intensităţi mari (peste
140db) infrasunetele pot produce anxietate, greaţă, perturbaţii ale
echilibrului şi simţului de orientare.
Undele din domeniul audibil pot fi obţinute prin producerea de
oscilaţii în coarde, bare, membrane întinse etc. În funcţie de
caracteristicile emiţătorului (lungime, tensiune) se pot obţine sunete
cu
frecvenţe diferite dar şi având compoziţii armonice diferite.
 Sunetele articulate caracteristice vorbirii au un mecanism foarte
complicat de producere. Astfel vibraţia corzilor vocale produce
sunetele primare relativ simple. Frecvenţa acestora este determinată de
lungimea corzilor vocale şi de tensiunea din ele. De exemplu în cazul
bărbaţilor sunetele sunt în general mai grave (au frecvenţe mai mici)
decât în cazul femeilor sau al copiilor deoarece lungimea corzilor vocale
şi a cavităţilor rezonante este mai mare. Sunetele simple emise de corzile
vocale sunt apoi transformate în sunete articulate, mult mai complexe,

cu ajutorul cavităţilor rezonante (toracele, cavitatea bucală, laringele,

faringele, cavitatea nazală şi chiar cutia craniană - ce joacă şi un rol de
element de legătură inversă).
La rândul lor aceste cavităţi îşi modifică proprietăţile prin intermediul
limbii, buzelor, palatului moale etc. acţionate de sute de muşchi.
În practică ultrasunetele au numeroase utilizări cum ar fi evidenţierea
unor defecte în materiale (defectoscopia ultrasonică), cartografierea
fundului mărilor sau detectarea unor obiecte în imersie (sonarul),
sablarea (curăţirea) pieselor şi altele. În medicină ultrasunetele sunt
utilizate în scop de diagnostic (ecografie, ecografie Doppler) sau
tratament prin încălzirea unor ţesuturi, masaje în profunzime sau
distrugerea calculilor.
3. Reflexia undelor – reprezintă schimbarea direcţiei de propagare a
undelor la întâlnirea suprafeţei de separaţie dintre două medii cu
întoarcerea undei în mediul din care a venit. Dacă sunetul reflectat este
perceput distinct de sunetul direct fenomenul se numeşte ecou (fenomen
folosit în ecografie) iar dacă sunetul reflectat pare să prelungească
sunetul direct fenomenul se numeşte reverberaţie. Pentru percepţia
distinctă a sunetului reflectat trebuie ca între emisia sunetului şi recepţia
sunetului reflectat să treacă cel puţin 0,1 s. Dat fiind faptul că viteza
sunetului în aer este de circa 340 m ecoul nu va apare decât dacă
obstacolul pe care are loc reflexia se găseşte la o distanţă de minim 17m
de sursa care emite sunetul. În practică reflexia poate fi folosită pentru
măsurarea distanţelor iar în medicină pentru obţinerea imaginilor
`organelor interne în ecografie
 Caracteristicile sunetului
Sunetul reprezintă senzaţia produsă de undele sonore asupra
analizorului auditiv. Această senzaţie este caracterizată de trei
caracteristici: înălţimea, intensitatea şi timbrul. Fiecare din aceste
caracteristici este determinată de către o anumită proprietate fizică a
undei sonore.
Înălţimea sonoră. Sunetele sunt percepute ca fiind înalte (acute, ascuţite)
sau joase (grave). Înălţimea este legată de frecvenţa undei sonore. În mod
normal analizorul auditiv uman percepe undele sonore cu frecvenţe
cuprinse între 16 şi 20.000 Hz dar intervalul variază de la persoană la
persoană. Acest interval se micşorează o dată cu vârsta dar şi în cazul
expunerii prelungite la sunete de intensităţi mari. În general frecvenţele
foarte mici sau foarte mari nu pot fi percepute decât de persoanele
antrenate (de exemplu muzicieni). Undele sonore cu frecvenţe mici sunt
percepute ca sunete joase iar cele cu frecvenţe mari ca sunete înalte.
Noţiunea de înălţime poate fi folosită şi în compararea a două sunete
devenind relativă.
 Intensitatea (tăria) sonoră indică percepţia mai puternică sau mai
slabă a sunetului. Ea este legată de energia ce trece în unitatea de
timp prin unitatea de suprafaţă (intensitatea undei sonore) dar şi de
sensibilitatea analizorului auditiv pentru diferite frecvenţe. Pentru
fiecare frecvenţă analizorul auditiv prezintă două praguri: pragul de
audibilitate şi pragul de durere

Pragul de audibilitate reprezintă intensitatea minimă a undei

sonore care mai permite percepţia acesteia. Acesta variază cu
frecvenţa având un minim în regiunea 1.000- 2.000 Hz şi crescând
mult spre limitele spectrului audibil.

Pragul de durere reprezintă intensitatea undei sonore

minime la care apare senzaţia de durere şi de presiune în ureche.
 El prezintă un maxim în aceeaşi regiune de1.000- 2.000 Hz scăzând
spre limitele spectrului audibil unde devine aproape egal cu pragul de
audibilitate (deci atunci când apare senzaţia sonoră aproape apare şi
senzaţia de durere). Cele două praguri pot fi determinate în clinică
folosind audiometrul. Rezultatul este marcat pe grafic obţinându-se
Audiograma

Pragul de audibilitate şi cel de durere pentru urechea normală

 Timbrul (calitatea) sunetelor-este acea calitate care permite să
fie deosebite două sunete de aceeaşi intensitate şi frecvenţă, dar
emise de două surse diferite. Această calitate se datorează faptului că,
în general, sunetul emis de o sursă
sonoră nu este un sunet simplu, ci
este compus din mai multe sunete
simple de frecvenţe υ, 2 υ, 3 υ, ... .
Sunetul cu frecvenţa cea mai joasă
se numeşte sunet fundamental, iar
cele corespunzătoare unor frecvenţe
egale cu multiplii întregi ai frecvenţei
sunetului fundamental se numesc
armonice superioare
 5. Difracţia undelor sonore – constă în ocolirea obstacolelor
atunci când dimensiunea acestora este comparabilă cu lungimea de
undă a undei sonore. Ultrasunetele având lungimi de undă mai mici
decât sunetele nu vor putea ocoli decât obstacole de dimensiuni mici
în timp ce sunetele au lungimi de undă mari ocolind astfel obstacole
de dimensiuni mari (ele nu vor fi reflectate decât de obiecte de
dimensiuni foarte mari). Difracţia face posibilă recepţionarea undelor
chiar şi atunci când între sursa sunetelor şi receptor se găsesc
obstacole.

6. Interferenţa – reprezintă fenomenul de suprapunere şi compunere

a undelor.
 8. Cavitaţia este un fenomen ce poate apare la propagarea
ultrasunetelor în lichide şi constă în apariţia în lichide, sub acţiunea
ultrasunetelor, a unor bule de gaz în interiorul acestora putându-se
produce ionizări. Acest fenomen se explică prin dilatările şi
comprimările succesive rapide ce au loc în interiorul lichidului ceea
ce duce la apariţia bulelor de gaz, iar în interiorul bulelor
ultrasunetele formează unde staţionare ce duc la acumularea de
energie şi apariţia ionizărilor (deşi ultrasunetele nu au energie
suficientă pentru a produce ionizări directe).
Schema de reprezentare a fenomenului cavitaţiei
 NOŢIUNI DE ACUSTICĂ FIZIOLOGICĂ
După receptorul vizual receptorul auditiv este al doilea sistem, din
punct de vedere al cantităţii de informaţie, ce asigură informaţia din
mediul exterior. Ca orice sistem de recepţie el are trei funcţii majore:

 recepţia propriu-zisă

 transmiterea spre sistemul central

 stocarea şi analiza în acesta în vederea elaborării reacţiilor

Structura urechii
1 - timpan, 2 - ciocan, 3 - nicovală,
4 - scăriţă, 5fereastră ovală, 6 -
rampă vestibulară, 7 - membrană
bazilară, 8 - rampă timpanică, 9 -
fereastră rotundă, 10trompa lui
Eustache, 11 - cohlee (forma din
desen nu coincide cu forma reală)
 URECHEA EXTERNĂ
Urechea externă
Este alcătuită din pavilion, canal
auditiv (duct auditiv) şi timpan.
Rolul principal al acestei părţi din
sistemul auditiv este de a recepţiona
sunetele. Prin forma sa deosebită
pavilionul are un rol important în
localizarea spaţială a sursei sune
tului, pentru aceasta, la multe
specii animale pavilionul
 La om de exemplu, eroarea de localizare spaţială a sursei sunetului
este de 3 - 4°, sau exprimat în procente, în jur de 1 %. Canalul auditiv
are
rolul unui tub sonor, având rolul de a transforma undele sferice în unde
plane, având frecvenţa de rezonanţă de aproximativ 3300 Hz, aceasta
fiind şi frecvenţa la care sensibilitatea urechii umane este maximă.

Canalul auditiv este închis la interior de către timpan (1) care este o
membrană elastică ce intră în vibraţie sub acţiunea undelor staţionare ce
iau naştere în canalul auditiv, vibraţie transmisă în continuare
elementelor ce formează urechea medie. Având o grosime de 0.1 mm şi
o
suprafaţă de 65 mm2, timpanul are o formă aproximativ conică, ceea ce
îi permite să fie eficient pe aproape întreaga sa suprafaţă, spre deosebire
de o membrană elastică plană, eficace doar pe o treime din suprafaţă.
 Amplitudinea de vibraţie a timpanului variază în funcţie de
frecvenţă, între 0.1 Â pentru o frecvenţă de 1000 Hz, până la 1 µm
la o frecvenţă de 100 Hz. Timpanul este un rezonator puternic
amortizat; la frecvenţa proprie de rezonanţă, care este de 1400 Hz,
mişcarea sa încetează la 4x10-3 s după dispariţia sunetului.
 URECHEA MEDIE
Prin trompa lui Eustachio comunica cu
nazofaringele

fereastra ovala

pe peretele dinspre urechea

interna
fereastra
rotunda

Transmiterea sunetelor nu se face pasiv prin ciocan, nicovala si scarita, ci prin

contractiile muschilor ciocanului si scaritei
 Urechea mediană este formată din trei sisteme osoase de mici dimensi
uni (ciocanul, nicovala şi scăriţa - 2, 3, 4), aflate într-o incintă cu
volumul de aproximativ 150 mm3, plină cu aer. Cele trei osişoare se
comportă ca nişte pârghii, având un rol foarte important, acela de a
maximiza transferul de energie de la unda venită din aer, la urechea
internă, în care propagarea se face în mediu lichid, fenomen cunoscut
sub
numele de adaptare a impedanţelor. Pentru a mări valoarea energiei
undei preluată de mediul lichid, sistemul osos din urechea mediană preia
vibraţiile timpanului, micşorând amplitudinea oscilaţiilor, crescând însă
foarte mult presiunea sonoră la nivelul ferestrei ovale (5). Pentru ca
transferul de energie să fie total, raportul între presiunea sonoră la
nivelul
2 2
P P P R
ferestrei ovale şi presiuneaS 1la nivelul
S 2 timpanului
S 2 trebuie să
S 2 fie de
I I
S 1 61 S 2
aproximativ
     61
RS 1 RS 2 PS 1 RS 1
 La pisici, valoarea raportului presiunilor este de aproximativ 60, ceea
ce explică auzul deosebit de fin al acestora, în timp ce la om, raportul
este de aproximativ 29, creşterea presiunii la nivelul urechii interne
realizându-se în special prin micşorarea suprafeţei pe care acţionează
oasele urechii mijlocii: 55 mm2 la nivelul timpanului, faţă de 2.5 mm2,
aria ferestrei ovale.Pentru ca timpanul să vibreze corect, trebuie ca
presiunea aerului de o parte şi de alta a sa să aibă aceeaşi valoare. Cum
la
exterior, timpanul se găseşte la presiunea atmosferică, înseamnă că şi
incinta timpanică trebuie să se găsească la aceeaşi presiune.
Comunicarea
între incintă şi exterior se face prin intermediul trompei lui Eustache (10)
care se deschide în faringe. Nu este deschisă decât la înghiţire sau în
timpul căscatului, în restul timpului fiind închisă, împiedicând astfel
transmiterea către ureche a sunetelor respiraţiei sau a propriei voci.
 URECHEA INTERNĂ
LABIRINT OSOS LABIRINT MEMBRANOS

1. Vestibul osos 1. Vestibul membranos

2. Canale semicirculare 2. Canale semicirculare
osoase membranoase
3. Cohlee osoasa 3. Melc membranos (canal
cohlear)

Vestibulul membranos:

2 vezicule suprapuse =
utricula + sacula
COHLEEA OSOASA ( melcul) Canal osos, spiralat, rasucit de 2 ori si ½ in jurul unui ax
central numit COLUMELA (modiol)

= helicotrema

= lama spirala (osoasa)

= membrana bazilara
 Lama spirala + membrana bazilara =
separa lumenul melcului osos in 2
rampe:

Rampa vestibulara (superior)

Rampa timpanica (inferior)

Cele 2 rampe comunica prin helicotrema.

Ambele rampe contin perilimfa.

CANALUL COHLEAR
(melcul membranos)

Se afla in melcul osos (cohlee), delimitat de: 1. membrana bazilara

2. peretele extern al melcului osos
Are forma triunghiulara si contine endolimfa 3. membrana vestibulara Reissner
In interiorul canalului cohlear, pe membrana bazilara se afla organul lui Corti

Este alcatuit din 2 randuri de celule

receptoare auditive (au cili la polul
apical)

lama spirala membrana bazilara

Deasupra organului Corti se afla membrana tectoria

In jurul celulelor receptoare se afla dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti
(protoneuronul caii auditive)

Axonii formeaza nervul cohlear si se termina in nucleii cohleari din

punte (aici este deutoneuronul caii auditive)

Al treilea neuron = in corpul geniculat medial din metatalamus

 ANALIZATORUL VESTIBULAR

Vestibul membranos UTRICULA + SACULA

Canale semicirculare
membranoase
In interiorul labirintului
Melc membranos (canal cohlear)
membranos = ENDOLIMFA

fiecare canal are la baza o dilatatie

(ampula) in care se afla organul
receptor (creasta ampulara)
Schema secţiunii prin cohlee
Utricula + sacula contin aparatul otolitic sau macula. Acesta este alcatuit din celule
receptoare, cu cili acoperiti de o membrana reticulara (ce contine otoliti – cristale de
carbonat de calciu)

Ganglionul vestibular Scarpa = protoneuronul caii

Nucleii vestibulari din bulbul rahidian = deutoneuronul caii

Talamus = al 3-lea neuron

Localizarea maximului amplitudinii oscilaţiilor în cohlee. În stânga
este prezentată localizarea frecvenţelor proprii de vibraţie ale
membranei bazilare iar în dreapta vibraţiile produse în aceasta de câtre
undele sonore prin rezonanţă
Canale semicirculare orizontale si laterale = miscari in jurul axului vertical
Canalele semicirculare verticale = miscari in jurul axelor orizontale
Urechea internă are două părţi cu funcţii diferite

Partea vestibulară,- are rolul unui traductor de poziţie şi mişcare

pentru corpul uman, asigurând echilibrul.

Porţiunea auditivă - se găseşte într-un sistem de cavităţi şi

tuneluri cunoscut sub numele de labirintul osos, în osul temporal cranian
 Porţiunea cohleară constă dintr-un tub umplut cu lichid, lung de
aproximativ 3 cm, care se subţiază pe măsură ce se răsuceşte în spirală,
efectuând între 2.75 şi 3.5 ture în jurul unei coloane centrale. Tubul este
împărţit pe aproape întreaga sa lungime în două canale printr-o
membrană (membrana bazilară) şi o lamă osoasă spirală. Undele sonore
pătrund în urechea internă sub acţiunea scăriţei prin fereastra ovală în
canalul cohleei aflat deasupra membranei bazilare, numit rampă
vestibulară. Unda de presiune este transmisă prin lichidul perilimfatic
către cel de-al doilea canal, care poartă numele de rampă timpanică şi de
aici la fereastra rotundă care joacă rolul unei supape. Pe toată lungimea
membranei bazilare se află organul spiral al lui Corti, la nivelul căruia
are loc traducerea energiei mecanice a undelor sonore în impulsuri
nervoase.Este important de notat că vibraţiile scăriţei asupra ferestrei
ovale sunt în opoziţie de fază cele ale aerului din urechea medie şi cu cel
ale ferestrei rotunde
 Rezultatul este o mai bună sensibilitate a auzului deoarece atunci când
elongaţia timpanului şi a ferestrei rotunde este maximă către interior,
elongaţia ferestrei ovale este maximă către exterior, ceea ce antrenează o
deformare maximă a membranei bazilare. Această opoziţie de fază este
echivalentă cu o amplificare de 6 dB. Membrana bazilară ocupă toată
lungimea cohleei şi este formată dintr-o parte osoasă, în interiorul căreia
se găseşte ganglionul spiral al lui Cotii, şi o parte elastică, formată din
aproximativ 24.000 de fibre elastice transversale. Lăţimea membranei
elastice creşte progresiv, de la 0.01 mm la nivelul ferestrei ovale, până la
0.065 mm la capătul superior al cohleei. Von Bekesy a arătat că vibraţiile
produse de scăriţă asupra ferestrei ovale se transmit prin intermediul
lichidului către membrana bazilară. Datorită faptului că prin structura sa
membrana bazilară este mai rigidă la bază decât a vârf, pentru o presiune
continuă, deformarea acesteia la vârf este de 105 ori mai mare decât la
bază.
Aceasta face ca oscilaţiile de presiune de la nivelul rampei vestibulare să
se traducă la nivelul membranei bazilare printr-o undă care se propagă
progresiv de la bază către vârf, cu amplitudine din ce în ce mai mare. In
funcţie de frecvenţa undei, amplitudinea acesteia atinge o valoare
maximă într-un anumit punct al membranei, după care scade rapid la
zero.Vibraţiile fibrelor elastice ale membranei bazilare excită acea parte
a organelor Corti cu care este în contact, rezultând un influx nervos.
Frecvenţa semnalului este „determinată” de către sistemul nervos, în
funcţie de punctul de pe membrană în care amplitudinea semnalului este
maximă.Frecvenţele înalte sunt „traduse” în partea inferioară a
membranei, în timp ce frecvenţele joase sunt percepute în partea
superioară. Amplitudinea minimă de vibraţie a membranei bazilare la
care apare răspunsul nervos (potenţialul de acţiune) este mai mică de
0.35 nm.

Transformarea undelor din membrana bazilară în influxuri nervoase se

face cu ajutorul celulelor ciliate din organul lui Corti. Acestea sunt
de două feluri, celule ciliate interne şi celule ciliate externe.