07.10.

2017 AMG: Biofizică și imagistică medicală

Biofizică și imagistică medicală , 8 SUBSTANŢE DE CONTRAST , ANEXE

SUBSTANŢE DE CONTRAST

Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate între ele.
Pentru a putea fi vizualizate se folosesc substanţele de contrast. Substanţele de contrast folosite, au:
-Contrast negativ, care apar transparente (negre) pe radiografie- aerul;
-Contreast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie; Ex: substanţe pe bază de iod solubile,
sulfatul de bariu;
-Dublu contrast: asociere între bariu şi aer.
Aflați mai multe »

Biofizică și imagistică medicală , 7 TEHNICI RADIOLOGICE SPECIALE

RADIOSCOPIA TELEVIZATĂ
TEHNICI RADIOLOGICE SPECIALE
RADIOSCOPIA TELEVIZATĂ

Reprezintă transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparentă, pe un monitor de televiziune

prin amplificatorul de imagine.
Amplificatorul de imagine- sistem electronic ce are următoarele aplicaţii:
-permite efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei;
-calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată –video, fotografic digital;
-se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti, proceduri de radiologie
intervenţională;
-imaginea poate fi transmisă la distanţă, prin TV cablu sau satelit;
-reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii;
-a permis construcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului.

Tomografia plană convenţională –tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează în sens invers.
Variante radiografice
- radiografia cu raze dure- se utilizează pentru disocierea unor opacităţi;
-radiografia cu raze moi- părţi moi;
-radiofotografia medicală RMF - se foloseşte pentru depistarea TBC;
-radiografia panoramică- se foloseşte în stomatologie;
-radiografia digitală- asigură transformarea datelor analoge în infomaţii digitale.
Părţile componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
-Detectorul de scintilaţie - proprietatea unor substanţe de a emite lumină la impactul cu radiaţiile X;
-Convertorul energiei luminoase. Acest sistem transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale (curentul electric);
-Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă in semnal video TV.
Receptorii digitali sunt utilizați atât în radioscopie cât şi în radiografie.
Comparaţie între imaginile digitale şi analoage
Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul – o suprafaţă pătrată cu o nuantă de gri
corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este formată dintr-un
număr de pixeli. Creşterea numărului de pixeli/ imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii.
Imaginea digitală are urmatoarele avantaje:
-permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
-oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.

TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ (CT)

Aflați mai multe »

Biofizică și imagistică medicală , 6 BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE

BIOACUSTICĂ , OPTICĂ BIOLOGICĂ
3. BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE
https://amgtratate.blogspot.ro/search/label/Biofizic%C4%83%20%C8%99i%20imagistic%C4%83%20medical%C4%83 1/6
07.10.2017 AMG: Biofizică și imagistică medicală

BIOACUSTICĂ
Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale, care se reflectă în simţuri sub formă de
sunet. Urechea umană este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa între 16 şi 20000
perioade pe secundă (herţi).
Sunetul
Sunetul este un fenomen fizic care stimulează simțul auzului. La oameni, auzul are loc când vibrațiile
de frecvențe între 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea internă. Hertzul, sau Hz, este unitatea de
masură a frecvenței egală cu o perioadă pe secundă. Astfel de vibrații ajung la urechea internă când
sunt transmise prin aer și sunetul este restricționat. Sunetele cu frecvențe mai mari de 20.000 Hz sunt
numite ultrasonice. În general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. În ambele cazuri,
doar energia mișcarii undei este propagată prin mediu; nici o parte din mediu nu se mișcă prea
departe. O undă sonoră este o undă longitudinală. În timp ce energia mișcarii undei se propagă în
exteriorul sursei, moleculele de aer se miscă în față și în spate, paralel la directia de mișcare a undei.
Așadar, o undă sonoră este o serie de compresii și extensii alternative ale aerului. Fiecare moleculă
dă energie moleculei vecine, dar după ce unda sonoră a trecut, fiecare moleculă rămâne în aceeași
pozitie ca la început.
Amplitudinea
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanța maximă pe
care o unda o parcurge de la pozitia normală, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu
gradul de mișcare în moleculele de aer ale unei unde. Când gradul de mișcare în molecule crește,
acestea lovesc urechea cu o forță mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai
puternic. O comparație de unde sonore la amplitudine scazută, medie și înaltă demonstrează
schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeași frecvență și ar trebui să
sune la fel, doar că există o diferență perceptibilă în volum. Amplitudinea unei unde sonore este
gradul de mișcare al moleculelor de aer din undă. Cu cât amplitudinea unei unde este mai mare, cu
atât moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii și sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea
unei unde sonore poate fi exprimată în unități măsurând distanța pe care se întind moleculele de aer,
sau diferența de presiune între compresie și extensie ale moleculelor, sau energia implicată în proces.
Când cineva vorbeste normal, de exemplu, se produce energie sonoră la o rată de aproximativ o sută
de miime dintr-un watt. Toate aceste măsuratori sunt extrem de dificil de făcut și intensitatea
sunetului este exprimată, în general, prin compararea cu un sunet standard, măsurat în decibeli.
Caracteristici fizice
Orice sunet simplu, cum ar fi o notă muzicală, poate fi descrisă în totalitate, specificând trei
caracteristici perceptive: înălțime, intensitate și calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund
exact cu trei caracteristici fizice: frecvența, amplitudinea și constituția armonică, sau respectiv forma
undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe frecvențe diferite sau note care nu sunt
legate armonic.

Frecvența
Noi percepem frecvența, ca sunete mai "înalte" sau sunete mai "joase". Frecvența unui sunet este
numărul de perioade sau oscilații, pe care o undă sonoră le efectuează într-un timp dat. Frecvența este
masurată în hertzi. Undele se propagă la frecvențe mari și la frecvențe joase, dar oamenii nu sunt
capabili sa le audă în afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frecvențe dorite prin
metode diferite.
De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi creat activând o boxă cu un oscilator care acționează pe
această frecvență. Un curent de aer poate fi întrerupt de o roată dințată cu 44 de dinți, care se rotește
cu 10 rotații/secundă; această metodă este folosită la sirenă. Sunetul produs de boxă și cel produs de
sirena, la aceeași frecvență este foarte diferit în calitate, dar corespund la înălțime.
Intensitatea sunetului
Intensitatea sunetului este măsurată în decibeli(dB).
De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea șoaptelor este în medie 10 dB și
intensitatea foșnetului de frunze este de 20 dB. Intensitățile sunetului sunt aranjate pe o scara
logaritmică, ceea ce înseamnă că o mărire de10 dB corespunde cu o creștere a intensității cu o rata de
10. Astfel, foșnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens decat șoapta. Distanța la care un sunet
poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia.
Percepția notelor
Dacă urechea unei persoane tinere este testată de un audiometru, se va observa ca este sensibilă la
toate sunetele de la 15-20 Hz până la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor în vârstă este mai puțin
acut, mai ales la frecvențe mai înalte. Gradul în care o ureche normală poate separa două note de
volum puțin diferit sau de frecvență puțin diferită variază în diferite raze de volum și frecvență a
notelor.
Reflexia: Sunetul este guvernat de reflexie, respectând legea fundamentală, adică unghiul de reflexie
este egal cu cel de incidență. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic depinde de
reflexia sunetelor propagate în apă. Un megafon este un tub tip cornet care formează o rază de unde
sonore reflectând unele dintre razele divergente din parțile tubului. Un tub similar poate aduna
undele sonore dacă se îndreaptă spre sursa sonoră capătul mai mare; astfel de aparat este urechea
externă a omului.

https://amgtratate.blogspot.ro/search/label/Biofizic%C4%83%20%C8%99i%20imagistic%C4%83%20medical%C4%83 2/6
07.10.2017 AMG: Biofizică și imagistică medicală
Refracția: Sunetul, într-un mediu cu densitate uniformă, se deplasează înainte într-o linie dreaptă.
Însă, ca și lumina, sunetul este supus refracției, care îndepărtează undele sonore de direcția
lor originală.
Exemplu: În regiuni polare, unde aerul de lângă pământ este mai rece decât cel ce se află la înălțimi
mai ridicate, o undă sonoră îndreptată în sus care intra in zona mai caldă din atmosfera este refractată
spre pământ. Recepția excelentă a sunetului în direcția în care bate vântul și recepțiaproastă invers
direcției vântului se datoreaza tot refracției.
Ultrasunetele
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii omeneşti, de un mare interes,
din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai mare de
20000 Hz.
Exemplu: Orientarea liliecilor se bazează pe faptul că aceştia emit semnale unde ultrasonore scurte
de frecvenţe între 30 – 60 kHz. Liliacul în zbor emite în medie cca. 30 semnale pe secundă. O parte
din acestea sunt recepţionate de urechile mari ale liliacului sub formă de semnale ecou, după un timp
cu atât mai scurt cu cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura apropierii de obstacol, liliacul emite
din ce în ce mai multe semnale într-o secundă, ajungând ca de exemplu la un metru de obstacol să
emită până la 60 semnale pe secundă. Aceasta permite liliacului să simtă precis poziţia sa faţă de
obstacole.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de undă mică a acestora. Din această
cauză, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub formă de fascicule, spre
deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în toate direcţiile. Astfel se constată experimental că
dacă lungimea undei emise este mai mică decât dimensiunile liniare ale sursei, unda se va propaga în
linie dreaptă sub formă de fascicul. În afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de
difracţie (ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru obstacolele de dimensiuni foarte mici, în timp
ce sunetele obişnuite ocolesc practic aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele au efecte biologice importante. La ultrasonarea unui lichid se poate produce o diferenţă
de presiune de mai multe atmosfere între două puncte situate la o distanţă egală cu jumătatea
lungimii de undă a vibraţiei ultrasonore. Acestă diferenţă de presiune poate fi uneori mortală. Astfel,
aplicaţiile cu ultrasunete au mare importanţă în sterilizarea diferitelor alimente.
Deasemenea, ultrasunetele au efecte distructive mecanice, fizice, chimice.
Ca aplicaţii medicale se folosesc aparate generatoare de ultrasunete, cu frcvenţă de 800 kHz, care au
ca piesă de aplicare un cap de iradiere care se pune pe corp după ce acesta a fost uns cu ulei
de parafină. Datorită încălzirii, acesta se deplasează permanent pe regiunea iradiată. Se pot folosi şi
medicamente care se întind pe piele apoi se aplică ultrasonarea.
Recepţia auditivă
Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei auditive, ea trebuie prcepută de analizatorul
auditiv, care transformă senzaţia în excitaţie nervoasă care produce senzaţia auditivă. Senzaţiile
auditive pot fi: plăcute (sunete muzicale) sau neplăcute (zgomote). Sunetul este transmis prin canalul
auditiv şi pune în vibraţie timpanul şi lanţul de osicioare auditive, transmiţănd vibraţiile spre
fereastra ovală. Osicioarele auditive au o importanţă capitală. Ciocănelul şi nicovala, deşi articulate
între ele, sunt strîns legate, astfel că oscilează împreună ca un singur organ în timpul vibraţiei sonore.
Aceste mişcări se transmit scăriţei care este fixată de fereastra ovală.
Fonaţia
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea unor sunete de către organul vocal uman.
Organul vorbirii este laringele, care are forma unei pîlnii al cărei tub este traheea. Laringele prezintă
două îndoituri numite coarde vocale inferioare, care au proprietăţi contractile. Coardele vocale se pot
apropia şi depărta făcînd să varieze şi întinderea lor. Deasupra coardelor vocale inferioare se află alte
două îndoituri, adică coardele vocale superioare. Aceastea delimitează deschiderea, numită glotă.
Sunetele vocale se formează în laringe, acesta funcţionînd ca un tub sonor cu aerul pulmonar. La
emiterea sunetului, coardele vocale se contractă şi glota se îngustează. După aceea, curentul de aer
trece prin glotă în timp ce coardele vocale intră în vibraţie. Emisiunea vocală nu constă numai din
sunetele laringiene, ci şi din suprapunerea altor vibraţii, de rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale
organismului. Sunetele joase sunt însoţite de o vibraţie a pereţilor toracici, iar pentru sunetele înalte
rezonanţa are loc în cavităţile supralaringiene.

OPTICĂ BIOLOGICĂ

Optica se ocupă cu studiul luminii. Lumina este un fenomen ondulator, obiectiv, care pune în
legătură organismele cu mediul, producînd prin analizatorul vizual senzaţia subiectivă de vedere.
Ochiul
Ochiul are o formă aproape sferică cu diametrul de 22 mm. Învelişul extern este constituit
din sclerotică, restul este corneea transparentă în partea anterioară.
Pe partea interioară a scleroticii se află coroida care se continuă cu irisul. Retina este membrana cea
mai internă a globului ocular şi este constituită din prelungirea nervului optic.
Globul ocular conţine trei medii transparente: umoarea apoasă, umoarea sticloasă şi cristalinul.
Factorul obiectiv în procesul vederii este lumina; acţiunea ei asupra retinei dă naştere la fenomene
fotochimice şi electrice complexe, care determină impulsuri nervoase transmise de la receptorul

https://amgtratate.blogspot.ro/search/label/Biofizic%C4%83%20%C8%99i%20imagistic%C4%83%20medical%C4%83 3/6
07.10.2017 AMG: Biofizică și imagistică medicală
periferic la scoarţa cerebrală, ceea ce caracterizează senzaţia vizuală.
Perceperea luminii
Sistemul optic al ochiului dă pe retină o imagine reală, inversată şi mai mică a obiectelor aflate în
afara ochiului. În locul în care intră nervul optic în ochi, lumina nu este percepută (pata oarbă).
Elementele fotosensibile ale retinei sunt conurile şi bastonaşele, care au roluri diferite în formarea
senzaţiei vizuale. Bastonaşele au o sensibilitate mult mai mare decît conurile, dar nu funcţionează ca
elemente de distingere a culorilor. Senzaţia de culoare se produce numai la excitarea conurilor.
Vederea diurnă este legată de excitarea conurilor şi funcţionează la iluminări suficient de mari
permiţînd distingerea culorilor şi perceperea unui număr mare de amănumte. Vederea
nocturnă(periferică) este legată de excitarea bastonaşelor. De obicei, ambele moduri de vedere
funcţionează simultan, iar în cazul iluminării foarte slabe funcţionează numai vederea periferică.
Adaptarea ochiului la diferite străluciri se produce în două feluri: prin reflexul pupilar şi prin
migraţia pigmentului retinian. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult timp decît invers.
3. BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE
Imagistica cu raze röentgen: röntgendiagnostic
Radiaţia descoperită în 1895, la Universitatea Wurzburg, de către fizicianul Röntgen, denumită
radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de undă extrem de mică, în medie de 10.000
de ori mai mică decât cea a luminii. Se produc raze X, ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare foarte
rapidă, se lovesc de corpuri materiale, unde produc dislocări de electroni de pe orbitele energetice ale
atomilor acestor corpuri. Pentru a se menţine echilibrul, electronii de pe orbitele mai periferice,
ale corpului izbit, vor lua locul electronilor dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe
un nivel energetic pe altul, în sensul menţionat mai sus, rezultă un plus de energie, adică razele X.
Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul omenesc alcătuiesc în ansamblul
lor elemente utile, pe care fascicolul de raze X le poate transmite examinatorului sub formă de
imagini radiologice, produse datorită modificărilor care au loc în fascicolul de raze X la nivelul
ţesuturilor şi organelor de examinat. Coeficientul de absorbţie este proporţional cu numărul atomic la
puterea a patra din corpul traversat– structurile cu număr atomic mare vor atenua mai mult fascicolul
de raze X, iar din punct de vedere radiologic vor fi mai opace(exemplu: segment scheletic).
Producerea radiaţiei X se face în tubul de raze- tubul Coolidge.
Este un tub în care se află un vid foarte avansat, unde electronii emişi de catod(un filament de
wolfram ce a fost adus la incadescenţă) sunt accelerați la diferenţe de potential de zeci de mii de
volți, se ciocnesc cu materialul anodic, unde cea mai mare parte din energia lor se pierde prin ionizări
şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce radiaţie Röntgen.

Aflați mai multe »

Biofizică și imagistică medicală , 5 TERMODINAMICĂ , BIOELECTRICITATEA

TERMODINAMICĂ

Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice, a stărilor de echilibru ale sistemelor fizicochimice.
Pentru a caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o singură mărime
specifică – temperatura.

Transportul căldurii în organism

-Organismul uman produce căldură, care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă, iar de aici
spre mediul exterior;
Aflați mai multe »

https://amgtratate.blogspot.ro/search/label/Biofizic%C4%83%20%C8%99i%20imagistic%C4%83%20medical%C4%83 4/6
07.10.2017 AMG: Biofizică și imagistică medicală

Biofizică și imagistică medicală , 3 BIOMECANICA , Mecanica inimii

BIOMECANICA
Mecanica studiază formele cele mai simple de mişcare ale materiei. Noţiunea de mişcare, de
deplasare a corpurilor cere existenţa unei poziţii de unde începe mişcarea, adică a poziţiei de repaus.
Cinematica studiază mişcarea pe difeite traiectorii în raport cu timpul şi independent de cauzele care
provoacă mişcarea.
Dinamica studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele care o produc, adică de forţe.
Statica studiază echilibrul corpurilor asupra cărora acţionează diferite forţe, precum şi mijloacele de
realizare a echilibrului.
Cinematica umană
Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau săritură. Ea se caracterizează prin faptul
că, la un moment dat picioarele se ridică de la sol:
-unul cîte unul;
-amîndouă odată;
-într-o anumită fază a deplasării.
Aflați mai multe »

Biofizică și imagistică medicală ,2 BIOFIZICA CELULARĂ

BIOFIZICA CELULARĂ
MEMBRANELE BIOLOGICE

Se definesc ca fiind ansambluri compuse din proteine şi lipide care formează structuri continue
bidimensionale, cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, prin care se realizează
compartimentarea materiei vii.
1.Structură şi proprietăţi
Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:
-delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
-prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule;
-constituie locul unor reacţii enzimatice.
2. Compoziţia biochimică a membranelor biologice
Principalele componente ale membranelor biologice sunt:
-proteinele (60-80 %) conferă funcţionalitatea membranei. Au rol în transportul activ, îndeplinesc
funcţii enzimatice sau de receptori.
- lipidele(40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau lipidelor) asigură
funcţia de barieră a membranelor;
Aflați mai multe »

Biofizică și imagistică medicală , 1

1. NOȚIUNI GENERALE
Definiție. Descrierea caracterului interdisciplinar. Noțiunea de sistem biologic
Biofizica studiază diferite procese și fenomene care au loc într-un organism viu și stabilește legi între
diferite mărimi fizice, ea fiind o știință de graniță cu caracter interdisciplinar, având relație cu
biologia, fizica, chimia, biochimia și matematica.

Domenii ale biofizicii:

a) Biofizica moleculară studiază proprietățile moleculelor, substanțelor care alcătuiesc materia vie și
fenomenele la care iau parte acestea;
b) Biofizica celulară studiază aspectele mecanice(biomecanica), aspectele electrice (bioelectricitatea)
și aspectele termice(termodinamica). Se ocupă de comportarea din punct de vedere fizic a celulelor

https://amgtratate.blogspot.ro/search/label/Biofizic%C4%83%20%C8%99i%20imagistic%C4%83%20medical%C4%83 5/6
07.10.2017 AMG: Biofizică și imagistică medicală
individuale: limfocite, eritrocite, neuroni și fibre musculare;
c) Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizicii ce intervin în recepția auditivă, vizuală, în
funcția neuronilor și în contracția musculară.
Aflați mai multe »

https://amgtratate.blogspot.ro/search/label/Biofizic%C4%83%20%C8%99i%20imagistic%C4%83%20medical%C4%83 6/6