07.amg 1 - Psihologie Generala Ok

07.10.
2017 AMG 1: PSIHOLOGIE GENERALA
Atitudini si prejudecati
Atitudini si prejudecati
3.8 Componentele unei atitudini:cognitiva, afectiva,
comportamentala;
3.9 Dezvoltarea prejudecatilor: presiunea grupului; teoria
“tapului ispasitor”; frustrare (personalitate prejudiciata);
3.10 Reducerea prejudecatilor: cooperare, team-building.
= Atitudinile reprezinta ansamblul de reactii personale fata de un obiect determinat
= reprezinta orientare personala sau de grup, rezultata din combinarea de elemente cognitive, afective si conative care exercita
influente de diredctionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului
= sunt dospozitii sau predispozitii psihice
= reactii caracteristice ale persoanei fata de realitate
= variabile latente, care se exprima prin: opinii, sentimente, comportament fata de (evenimente, persoane, idei), postura, miscari,
privire, voce
Chircev - atitudinile manifeste devin relatii, iar relatiile interiorizate, în timp, devin atitudini
- atitudinile care ating un grad inalt de stabilitate se constituie in insusiri caracteriale ale unei persoane. Altfel spus, o tematizare
a trairilor în functie de experienta exprima stabilitate.
Fac referire constant la valori, cuplul "atitudini-valori" reprezinta nucleul persoanei; au coloratura afectiva, manifestata prin: simpatie,
atasament, activism / antipatie, respingere, ostilitate, refuz
= Allport : atitudinea este o stare mentala si neurala de pregatire care exercita o influenta directiva sau dinamica asupra raspunsului
unui individ la toate obiectele sau situatiile cu care este asociat
- atitudinile au trei tipuri de componente: - cognitive , afective , comportamentale

Prejudecăţile şi stereotipurile
Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului, raportarea afectivă la un anumit grup. Şi de obicei implică
respingerea celuilalt considerat ca membru al unui grup faţă de care se manifestă sentimente negative. De obicei ele se clasifică în
funcţie de categoria socială faţă de care apar – sexism – prejudecăţi legate de gen, xenofobie – teama faţă de străini, rasism –
prejudecăţi legate de alte rase.Deseori existenţa unor stereotipuri negative şi prejudecăti cu privire la un grup social conduce la
dezvoltarea de comportamente discriminative faţă de acesta la nivel social.
Folosirea unei “etichete” în absenţa cunoaşterii persoanei sau situaţiei căreia i se aplică, prin generalizarea rapidă a unor experienţe
individuale sau de grup punctuale specifice la nivelul tuturor reprezentanţilor grupului sau culturii respective stau de obicei la baza
dezvoltării unor seturi de comportamente care marginalizează, exclud sau discriminează categoria căreia i se adresează cu efecte
negative asupra
imaginii acesteia în timp.
Modificarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor deşi dificil de realizat, se poate iniţia prin:

evidenţierea unor reprezentanţi ai grupului cu privire la care identificăm existenţa unor stereotipuri, care infirmă stereotipul;
oferirea unei cantităţi semnificative de informaţii privind acel grup – privind toate valorile şi normele specifice acestuia şi a membrilor
acestuia;
motivarea individului - indivizilor în sensul înţelegerii corecte a grupului cu care doreşte să comunice; o implicarea în activităţi în vederea
https://amg2016.blogspot.ro/search/label/PSIHOLOGIE%20GENERALA 1/32
07.10.2017 AMG 1: PSIHOLOGIE GENERALA
atingerii unor scopuri comune

Identificarea propriilor noastre stereotipuri şi prejudecăţi este esenţială în realizarea unei comunicări autentice pe termen lung între
diferite grupuri culturale. De asemenea constituie primul pas spre deschiderea către celalalt, ceilalţi şi dezvoltarea unor noi perspective
asupra grupurilor culturale cu care interacţionăm.
Fiecare din noi etichetăm sau avem anumite stereotipuri la un moment dat. În comunicarea interculturală ele ne pot împiedica să
vedem realitatea aşa cum este ea. Operarea cu stereotipuri în comunicare nu este foarte eficientă fiindcă nu oferă informaţii detaliate
asupra persoanei, persoanelor cu care comunic şi deseori induce un tip de atitudine care se poate dovedi inadecvat.1
Conform definiţiei din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă pe care oamenii o au despre cum este cineva sau ceva, în
special despre ceva greşit”. Conform aceluiaşi dicţionar, prejudecăţile sunt „o opinie sau sentiment nedrept şi nerezonabil, format fără
îndeajuns de multă gândire sau cunoaştere”. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt idei preconcepute, clişee în timp ce prejudecăţile sunt
sentimente iraţionale de frică şi neplăcere. Pot fi înţelese ca nişte filtre de protecţie împotriva afluxului de informaţii care ne permit să
judecăm oamenii fără a-i cunoaşte personal sau cunoscându-i numai superficial: ele ne limitează opinia despre realitate.
În acest sens se poate argumenta că stereotipurile şi prejudecăţile au o funcţie pozitivă, permiţându-ne să luăm repede o decizie.
Deseori însă stereotipurile sunt utilizate pentru a justifica şi susţine credinţele şi valorile majorităţii populaţiei. „Comunul” este perceput
ca „normal” iar lucrurile realizate de grupuri sociale distincte sau minorităţi sunt neapreciate, dacă nu se conformează acestor „norme”.
Unul dintre lucrurile cele mai supărătoare în cazul stereotipurilor şi prejudecăţilor este că în mod obişnuit sunt create de cei puternici şi
aplicate celor slabi, care nu pot controla modul în care sunt percepuţi de ceilalţi şi nu pot schimba aceste percepţii. În general, se
spune că stereotipurile sunt adevărate. Orice aspect adevărat al stereotipurilor este găsit, acesta justifică şi consolidează
stereotipurile.2
O constantã este totusi punctul de plecare: notiunea de „imagine”, care trebuie luatã în sens figurat, si nu de imagine realã, fotograficã,
a realitãtii strãine. Imaginea „imagologicã” este o reprezentare concentratã, simplificatoare, realizatã sub forma cliseului, a
stereotipului.
Imagologia opereazã cu reprezentãri colective, socializate, ce trãdeazã o mentalitate colectivã si care sunt considerate ca
reprezentative pentru acea comunitate. Exprimãrile condensate, memorabile, sînt admise ca atare, axiomatic, avînd o functie
descriptivã si de (re)cunoastere, ocupînd un loc important în imaginarul social. Acestea sînt cliseele, sau stereotipiile nationale:
„scotian zgîrcit”, „român harnic si ospita-lier”, „francez iubãret”, „evreu cu simt de afaceri” si asa mai departe. Caracterele atribuite
diferitelor popoare sînt puse sub semnul imuabilitãtii, de aceea în textele de facturã folcloricã apar aluzii la divinitate ca garant al datului
vesnic. Ne amintim începutul Baltagului: „Domnul Dumnezeu, dupã ce a alcãtuit lumea, a pus rînduialã si semn fiecãrui neam. Pe
Þigan l-a învãtat sã cînte cu cetera si Neamtului i-a dat surubul etc. etc.”
Se pare cã primul care a folosit termenul de stereotip cu referire la reprezentãrile sociale a fost jurnalist american Walter Lippmann în
cunoscuta sa lucrare despre opinia publicã (1950). Pentru acesta, a vedea totul prin categorii („types and generalities”) reprezintã un
mod economicos de cunoastere, dar si una dintre cele mai subtile si insidioase metode de influentare (astãzi am spune manipulare).
„Ni se spune despre univers înainte de a-l vedea. Ne imaginãm cele mai multe lucruri înainte de a le cunoaste personal.” În acelasi
timp, atrage atentia W. Lippmann, sistemul de stereotipuri este legat de traditii si de propria pozitie în societate. „Orice alterare a
stereotipurilor seamãnã cu o zguduire a temeliilor lumii.”
Imaginile nationale sînt rareori mono-stereotipii, adicã reduse la un singur element, ca în exemplele citate mai sus („scotian zgîrcit”,
„francez iubãret”, „român ospitalier” etc.). Acestea pot fi considerate un caz limitã, de reductie extremã operatã de mecanismul
stereotipiei. Poate n-ar fi lipsit de interes sã reamintim aici observatiile lui George Cãlinescu privitoare la specificitatea caracterelor
nationale: „Francezii sînt rationalisti, germanii idealisti, englezii pragmatici, rusii mistici, orientalii fatalisti. [...] O culturã contine în sine
toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici, englezii sînt
pragmatici, dar multi sînt niste visãtori, germanii sînt romantici si sistematici, dar printre ei sînt sceptici si dezordonati. Specificitatea
nu e o notã unicã, ci o notã cu precãdere.”1
Mono-stereotipiile fiind discutabile si mai usor de demontat, cliseele se cumuleazã în fascicole, constelatii, corp cu multiple fatete,
sau, ca în terminologia lui Cadot – preluatã de Pageaux –, „agregat mitoid”. Numele Elvetiei evocã, pentru un român din zilele noastre,
„munti, ceasuri, bãnci, ciocolatã si.... reuniuni internationale”2, ameste-cînd elemente de cadru natural cu produse traditionale si viata
politicã. Imaginea traditionalã a turcului cuprindea elemente exotice ce tin de o civilizatie strãinã (fes, salvari, iatagan, moschee, harem
etc.), ca si trãsãturi fizice si de caracter valorizate negativ, el fiind dusmanul (urîtime, cruzime, neomenie, lasitate). Peste aceste
straturi se suprapun imagini contemporane, de asemenea din registrul depreciativ, negativ, rezultate din contacte umane de un anumit
tip: negustor de bazar, sofer de TIR etc.
Poli-stereotipia poate proveni si din reflectarea aceleiasi strãinãtãti (alteritãti) de cãtre autori diferiti, sau pe o perioadã mai îndelungatã.
Însumarea multiplelor fatete va contura o „imagine medie”, un fel de „portret-robot”, pentru a prelua, împreunã cu Klaus Heitmann, un
termen din recuzita politiei criminale 3.
Reflectarea strãinului, a „celuilalt”, este si o parte componentã a imaginarului social: delimitarea fatã de alteritate permite grupului sã-si
afirme propria identitate, face parte din structura discursului identitar. Politica nu rãmîne nici ea imunã fatã de imaginile stereotipe,
uneori prejudecãti. Imaginile negative pun în miscare mecanisme de blocare a contactelor bilaterale si internationale, cîtã vreme o
imagine atrãgãtoare stimuleazã astfel de legãturi. De exemplu, unificarea Germaniei a reînviat în memoria colectivã a europenilor atîtea
imagini rãzboinice, îngrijorãtoare.
În crearea imaginii despre o tarã strãinã, contribuie o multitudine de elemente, începînd cu aspecte geografice, politice, istorice (care
stîrnesc anumite reactii psihologice sau reactiveazã sedimente culturale). Finlandei i se ataseazã în mod frecvent sintagma „tara celor
10.000 de lacuri”, Norvegia este „tara fiordurilor”, Islanda – „tara geyserelor”, Olanda – „tara lalelelor”, Australia – „tara cangurilor” etc., în
imagini care mizeazã pe caracteristici geografice sau naturale specifice. Unele din aceste elemente se regãsesc ca simboluri pe
însemnele oficiale ale statului (Canada – frunza de artar) sau ale suporterilor sportivi (Franta – cocosul). Cadrul natural se altoieste cu
elemente politico-istorice: Elvetia, „tara cantoanelor”, este „pitoreasca tarã alpinã”, „republica libertãtilor cetãtenesti”, „patria lui Wilhelm
Tell” etc. Un anumit sistem politic poate stîrni simpatii sau antipatii; „tara sovietelor” prezentatã admirativ de o anumitã literaturã
marxistã, nu a fost altceva decît un imens „gulag” pentru adversarii sistemului.
Prezentele umane sînt de cea mai mare importantã pentru definirea imaginilor nationale. Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este
chiar unul dintre primele stereotipii vehiculate în legãturã cu un neam strãin. Talia, tinuta, culoarea pãrului (a fetei, a ochilor), coafura,
gesticulatia, vestimentatia etc., trãsãturi ale indivizilor observati direct sau indirect, se convertesc în trãsãturi definitorii pentru întreaga
categorie etnicã sau nationalã. Cu cît tinuturile sînt mai îndepãrtate si realitãtile umane mai diferite, acestea capãtã mai pregnant virtuti
definitorii de încadrare într-o categorie rasialã, în primul rînd (arab, asiatic, amerindian, negru).
Trãsãturile fizice, care de la bun început sînt de naturã sã sugereze atitudini de simpatie sau, dimpotrivã, de antipatie, se dubleazã de
observatii privind trãsãturile de caracter si comportament, mult mai explicite în privinta acelor atitudini favorabile sau defavorabile,
rezultate din compararea cu valorile si normele din propria civilizatie.
Referintele culturale despre o tarã strãinã sînt în mod inevitabil selective, iar aceastã selectie este în cel mai înalt grad semnificativã.
Traducerile efectuate, anumite motive literare poartã cu ele imaginea tãrii si culturii de origine, si acelasi lucru este valabil si pentru
celelalte creatii artistice, monumente etc. Germania, bunãoarã, este pentru orice persoanã de culturã medie, tara lui Werther si a lui
Faust, a concertelor lui Bach si simfoniilor lui Beethoven.
Cadrul social si un anumit mod de viatã se convertesc si ele în „etichete” ce se aplicã strãinului pentru a fi identificate anumite trãsãturi
nationale. În aceastã ordine de idei s-ar putea cita numeroase clisee de tipul: englezii aristocrati, italienii ocupati cu „siesta”, francezii
bãutori de vin iar nemtii de bere etc. Preferintele gastronomice sînt si ele sursã de „etichetãri”: italienii ma-caronari, românii mãmãligari,
pentru americani francezii sînt „frog eaters” iar nemtii „krauts” (mîncãtori de broaste, de varzã), etc. Coroborînd astfel de observatii nu
înseamnã cîtusi de putin cã facem sociologie; nu ne propunem sã studiem organizarea socialã, cutume si traditii, studiul imagolo-gic
urmãreste modul în care reflectarea acestora în texte scrise dintr-o altã culturã creeazã o anumitã imagine socotitã reprezentativã.
Vestimentatia, costume (traditionale sau nu), pieptãnãtura, accesorii (pãlãrie, baston de promenadã etc.) constituie si acestea
caracteristici etnice, dublate de anumite conotatii sociale. Nu e întîmplãtor, de exemplu, cã primele haine europene de la noi am fost
denumite „nemtesti”, urmare a contactului cu negustorii din Leipzig care au lãsat si numele strãzii Lipscani din Bucuresti. Prin opozitie,
„islicul” si „caftanul” devin simbolurile anacronice ale unei epoci condamnate la disparitie, iar oamenii de rînd, tãranii, sînt denumiti
„opincari”.
Mai mult, cliseele sau stereotipiile culturale, puternic înrãdãcinate în mentalul colectiv, rezistente în timp, ajung adesea sã piardã
contactul cu realitatea. Walter Lippmann, cel care a lansat termenul de stereotipie, împrumutat din limbajul profesional al tipografilor,
era chiar de pãrere cã în majoritatea cazurilor acestea sînt gresite. Influenta lor, în practica socialã contemporanã, este socotitã
pernicioasã, ducînd la tensiuni între popoare. Practicienii etnopsihologiei recomandã programe de actiune avînd ca finalitate atenuarea
sau chiar eliminarea efectelor negative ale imaginilor nationale.3
Publicat de ANYEE9 A la 03:24 Niciun comentariu:

Etichete: asistent medical generalist, PSIHOLOGIE GENERALA
Atractie interpersonala
Atractie interpersonala
3.5 Atribuire dispozitionala si atribuire situationala
Atractia interpersonala tine de mai multi factori care ne determina sa intram sau nu intr-o relatie. Printre acestia se afla atractia
fizica, proximitatea, familiaritatea si asemanarea. Infatisarea fizica a unei persoane poate sa determine cat de mult este placuta de cei
din jur sau din contra, respinsa. Infatisarea este un factor asupra caruia nu prea avem control, ceea ce face ca sa fie nedrept sa il
folosim ca drept criteriu pentru a place sau nu pe cineva. Cateva studii efectuate arata importanta frumusetii fizice la prima intalnire cat
si dupa aceea.
Unul dintre motivele pentru care frumusetea fizica este asa de importanta este acela ca reputatia noastra sociala si respectul de sine
sunt sporite atunci cand suntem vazuti cu insotitori atragatori. Atat barbatii, cat si femeile sunt apreciati mai favorabil atunci cand au un
partener sau un prieten aratos, decat atunci cand se afla in compania unei persoane neatractive. Reversul acestei situatii este faptul ca
atat barbatii, cat si femeile sunt dezapreciati atunci cand sunt vazuti impreuna cu un strain, care este fizic mai aratos decat ei. Cu
toate ca frumusetea fizica joaca un rol semnificativ, aceasta pare sa nu mai fie un criteriu asa de important atunci cand este vorba de
alegerea unui partener permanent.
Un alt factor care intrevine in consolidarea relatiilor de prietenie este proximitatea. Persoanele care locuiesc aproape unele de altele au
sanse mult mai mari de a devenii prietene decat cele care se afla la distante mai mari unele de altele. Proximitatea sustine relatia de
prietenie, apropiind persoanele intre ele. Cauza pentru care proximitatea creeaza atractie pentru cineva este faptul ca stimuleaza
familiaritatea. Cu cat stam mai aproape de o persoana, cu atat cresc sansele de a deveni prieteni cu acea persoana. Proximitatea si
familiaritatea sunt cei mai buni factori care contribuie la stabilirea si mentinerea unei relatii de prietenie.
Studiile efectuate au mai aratat ca intre doi parteneri exista o serie de asemanari care contribuie la mentinerea relatiei. In acest caz,
vorbim de similaritatea dintre cei doi parteneri in ceea ce priveste interesele pe care le au, nivelul social, varsta, studiile, frumusetea
etc. S-a constatat ca in ceea ce priveste frumusetea fizica, oamenii cauta mai degraba parteneri mai putin frumosi pentru ca se
asteapta sa fie respinsi de cineva mai frumos decat ei. Un barbat sau o femeie alege mai degraba sa aiba o relatie cu cineva care li se
potriveste ca frumusete fizica.
Cu toate acestea, asemanarile de alta natura decat frumusetea fizica sunt mai importante de-a lungul relatiilor de durata. Partenerii
care au o personalitate asemanatoare, care se aseamana in privinta preferintelor de petrecere a activitatilor zilnice, sau au aceleasi
interese profesionale, au parte de mai multa apropiere, prietenie si satisfactii materiale decat in cazul partenerilor mai putin
asemanatori. Dupa cum am vazut, exista mai multi factori care influenteaza posibilitatea de a ne simti atrasi de o persoana.
Atractivitatea fizica, proximitatea, familiaritatea si asemanarile sunt cei mai importanti dintre acestia.

Formare impresii
Formare impresii
3.4 Relatii interpersonale si de munca (efectul halo;
trasaturi centrale; prima impresie; stereotipuri sexuale,
rasiale; obedienta si conformism)
Privim pe cineva si imediat o anume impresie despre caracterul acestuia apare de la sine…
Aceasta capacitate de a intelege instantaneu ceva din caracterul unei persoane, de a ne forma o conceptie despre cineva ca despre o
fiinta umana, un centru de viata si vointa care poseda caracteristici particulare ce alcatuiesc o individualitate aparte reprezinta premiza
vietii sociale” (Asch,1946)
Cercetarile de psihologie sociala au demonstrat (si experienta cotidiana confirma) ca:
Suntem capabili sa ne formam o impresie cvasi-totala despre o persoana chiar si daca ducem lipsa de informatii.
De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a ne forma o impresie despre cineva.
Impresiile despre cineva ,finetea si continutul acestora sunt dictate de scopurile interactiunii.
Ne formam impresii despre o alta persoana pe seamadiscutiei cu o persoana despre o alta persoana, cel mai comod lucru pentru noi,
fara a cunoaste indeajuns cealalta persoana. Hmmm!!!
studiul perceptiei implica : 1 subiect receptor + 1 persoana tinta
Prezentarea persoanei o putem face in diverse moduri:
ex: putem sa le “prezentam” subiectilor:
- o persoana reala
- o fotografie a persoanei in cauza
- o inregistrare video
Erori in formarea impresiilor:

In formarea impresiilor, ne lasam de foarte
multe ori influentati de simtul comun, care poate fi afectat de erori precum:
- Ordinea prezentarii informatiilor;
- Relevanta informatiei pentru realizarea interactiunii;
- Valenta informatiei;
- Ordinea si valenta informatiei actionand simultan;
- Socializarea si experienta personala;
- Nevoia de coerenta.
EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care se declanseaza din clipa in care este perceput primul bit de
informatie despre persoana in cauza, acea informatie primara influentand mai apoi perceperea informatiilor succesive, conform
principiilor gestaltului.
Este important de remarcat ca exista o corelatie intre cele doua axe si diferitele tipuri de atractie interpersonala. Astfel, dezirabilitatea
sociala este un bun predictor pentru gradul in care ne face placere sa interactionam cu o persoana, in timp ce competenta intelectuala
este corelata cu masura in care respectam o anume persoana.
EFECTUL INFORMATIEI NEUTRE –lipsa informatiilor precise despe ceilalti;
EFECTUL INFORMATIEI NEGATIVE – o informatie negativa minora duce la exacerbarea importantei informatiei si la o distorsiune a
perceptiei; impresiile negative sunt mai greu de schimbat;
Cauze:
- sunt neobisnuite si distinctive => atrag atentia;
- sugereaza indirect un potential pericol;

Comunicare nonverbala
C3. Integreaza
Perceptiile
interpersonale
in practica
profesionala
Comunicare nonverbala
3.1 Semnificatia gesturilor, posturii, proximitate, spatiu
personal, pozitia corpului, atingere
3.2 Expresii faciala: categoriile Osgood (fericire, surpriza,
teama, tristete, furie, curiozitate, dezgust)
3.3 Paralimbaj (tonul si ritmul vocii, flux verbal, contact
vizual, emotii)
Comunicarea nonverbală
Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, fiind corpul uman, spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile
sunt codificate şi transmise printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.
Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală este precoce comunicării verbale şi se bazează în mare măsură pe elemente
înnăscute: diverse comportamente expresive primare ale afectelor şi emoţiilor, dar şi învăţare, la început imitativă.
Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală şi este mai uşor de decodificat decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale
se transmit în proporţie de 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un mesaj verbal neînsoţit de component nonverbală
şi paraverbală, va fi mai greu de decodificat.
Kinetica
Această disciplină a comunicării nonverbale studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; ea a
aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală.
Un studiu aprofundat al kineticii a fost realizat de către Birdwhistell R., în cartea sa „Introduction to kinetics” (1952), care a reprezentat
primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distincte ale fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici
unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii (de exemplu ochiul stâng închis). Morfemelor, cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului,
le corespund kinemorfemele (de exemplu clipitul). Kinetica devine „o gramatică a gesturilor”. Se constituie o parakinetică, prozodie şi
poetică a gesturilor: intensitate, durată, întindere dar şi ritmuri constante, flux constant. Această dimensiune mai largă se integrează
într-un context psihologic, social şi cultural.
Limbajul corpului contribuie la comunicarea nonverbală prin expresia feţei, mişcarea corpului (forma, poziţia lui), comunicarea tactilă şi
prin îmbrăcăminte.
Expresia feţei
Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.

Mimica – În dicţionarul limbii române, mimica este definită ca fiind arta de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin gesturi sau prin
modificarea expresiei feţei, ansamblu de gesturi şi de modificări ale fizionomiei care însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal. Modul în
care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, de acceptare, de încredere în sine şi prietenie. În legătura cu
privirea, se studiază contactul vizual, expresia facială.
Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se
bazează pe durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Cu cât contactul vizual durează mai mult cu cineva, cu atât ne
vom simţi mai apropiaţi de acea persoană. Evităm contactul vizual cu o persoană care ne displace şi dacă avem contact vizual,
adoptăm o privire lipsită de emoţie decât prietenoasă. Diferenţa dintre cele două genuri de priviri apare din cât de larg sunt deschişi
ochii şi cât de mult se pot mişca muşchii din jurul ochilor.
Contactul vizual are patru funcţii importante în comunicare: reglarea fluxului conversaţiei, furnizarea de feed-back vorbitorului despre
ceea ce a comunicat, exprimarea emoţiilor şi informarea ambilor participanţi despre natura relaţiei lor.
Când este folosit pentru reglarea fluxului conversaţiei, contactul vizual este unul dintre cele mai importante semnale. Atunci când
începem o conversaţie deseori ne uităm la acea persoană pentru a stabili contactul vizual, când dorim să spunem ceva aşteptăm până
persoana care vorbeşte se uită la noi iar cănd încheiăm o remarcă, ne uităm la celălalt pentru a-i spune că este rândul lui.
Când se doreşte prin contactul vizual transmiterea feed-back-ului, întreruperea acestuia poate avea un efect neplăcut. S-a constatat că
în timpul unei conversaţii, dacă nu există contact vizual, emitentul are senzaţia că destinatarul nu este atent la mesajul său.
Persoanele care au nevoie de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât altele.
În ceea ce priveşte semnalarea naturii relaţiei, s-a arătat printr-o serie de experimente, că dacă distanţa dintre interlocutori este de trei
metri, contactul vizual se menţine într-un procent de 65% pe durata conversaţiei, iar dacă distanţa este de numai 0,6 metri, contactul
vizual s-a redus la numai 45% din timpul conversaţiei. Contactul vizual compensează lipsa apropierii fizice, sau ne permite să spunem
„chiar dacă stai foarte aproape de mine, încă nu îţi sunt intim”.
Există două modalităţi prin care contactul vizual ne poate exprima emoţiile. Una este simpla stabilire a contactului vizual. Aşa cum am
menţionat anterior, dacă privim o persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor sunt mult mai relaxaţi şi ochii nu sunt atât de larg
deschişi. Alte semnale, precum frecvenţa cu care clipim sau poziţia sprâncenelor, pot indica şi sentimente.
Chipul şi ochii sunt părţile corpului pe care le remarcăm mai mult, dar care sunt foarte greu de înţeles. Muşchii feţei sunt în număr mai
mare la om decât la animale ceea ce arată cât de importantă este pentru fiinţele umane capacitatea unor mişcări subtile ale feţei.
Expresiile faciale se pot modifca foarte rapid. Se ştie că există cel puţin opt poziţii diferite ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria
sa semnificaţie, mai mult de opt poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin zece pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite,
acestea dau un număr uriaş de expresii posibile.
Există, în principiu şapte grupuri principale de expresii faciale, deşi fiecare grup are mai multe variaţii. Acestea sunt: fericirea, surpriza,
teama, tristeţea, furia, curiozitatea şi dezgustul/dispreţul. Deoarece aceste grupuri de expresii par să reprezinte semnale recunoscute
în toate societăţile umane, se crede că acestea ar fi înnascute, unele variaţii ale expresiilor faciale pot ajunge să fie dezvoltate din punct
de vedere cultural, aşa cum se întâmplă cu imitarea unor personaje bine cunoscute.
Zâmbetul este considerat o expresie facială. Este un gest capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie,
satisfacţie la cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază de la cultură la cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu
presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acestei culturi.
Funcţiile comportamentului vizual
Aceste funcţii trebuie cunoscute pentru a le valorifica mai eficient, astfel efectele finale ale comunicării vor fi mai reprezentative.
Principalele funcţii ale comportamentului vizual, sintetizate din multitudinea de funcţii identificate de specialişti, sunt următoarele:
– comportamentul vizual defineşte natura relaţiilor interpersonale
– comportamentul vizual oferă informaţii referitoare la starea afectivă a interlocutorilor
– comportamentul vizual este implicat în realizarea feed-back-ului, deci are un rol important în reglarea interacţiunii dintre
parteneri
– comportamentul vizual compensează distanţa fizică
– comportamentul vizual este implicat în funcţionarea optimă a altor modalităţi de comunicare nonverbală
Mişcarea corpului
Corpul comunică prin gesturi, poziţia şi modul de mişcare al acestuia, atingere şi îmbrăcăminte.
Gesturile sunt, de asemenea, o modalitate de comunicare de informaţii suplimentare. De cele mai multe ori utilizăm gesturile deliberat,
pentru a sprijini şi evidenţia ceea ce spunem. Uneori însă, utilizăm gesturi fără să ne dăm seama că ne trădează, le facem fără vreo
intenţie. Semnale cum ar fi bătaia nervoasă din picior sau mâinile neastâmpărate îi comunică interlocutorului nostru cum ne simţim, fără
să ne dăm seama. Multe din gesturile pe care le utilizăm sunt învăţate datorită interacţiunilor specifice culturii în care trăim, acestea
însoţesc, mai mult sau mai puţin, limbajul şi interacţiunea socială în societatea în care evoluăm. Poziţia şi gesturile sunt utilizate într-o
conversaţie pentru a reflecta ceea ce ne spune interlocutorul: asculătorul tinde să facă gesturi mai puţin ample decât vorbitorul, dar le
face. Acestea, împreună cu ecoul poziţional pe care îl prezintă multe persoane, imitând poziţia celui cu care comunică, alcătuiesc un
semn de atenţie şi empatie faţă de emitent.
Clasificarea gesturilor
Cea mai utilizată clasificare a gesturilor este aceea care împarte gesturile în: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj
şi adaptori.
Emblemele sunt mişcări care au o traducere verbală directă, în general un cuvânt sau o frază, acestea fiind specifice fiecărei culturi.
Ele ţin locul cuvintelor şi pot să se constituie într-un limbaj de sine stătător.
Ilustratorii sunt indicaţii nonverbale legate direct de cuvinte. Ei întăresc comunicarea verbală şi ne ajută să accentuăm sau să subliniem
idei sau cuvinte. Prezintă un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte din ei fiind chiar reacţii gestuale
înnăscute şi, ca atare, universale. Ei nu au o semnificaţie luaţi ca entităţi aparte, ci numai în legătura lor cu cuvintele, un exemplu ar fi
acela al urmăririi gesturilor efectuate de persoanele de la televizor, oprind sonorul.
Manifestările afective sunt mişcări ale corpului care ne dezvăluie starea afectivă. Indicii faciali sunt primii care ne „trădează”
sentimentele nonverbal. Aceste manifestări pot fi folosite pentru a influenţa pe alţii, de exmplu entuziasmul şi speranţa au trecere la
public. Cele mai frecvente manifestări afective sunt tremuratul mâinilor şi al piciorelor şi trebuie luate în considerare de cei care
comunică cu persoanele care prezintă astfel de manifestări, pentru a lua măsurile necesare ca interacţiunea să nu fie influenţată.
Gesturile de reglaj dirijează, întreţin şi controlează comunicarea. Funcţia lor este expresivă şi fatică, deoarece relevă atitudinile
participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze,
prin feed-back, parametrii enunţării, în funcţie de reacţiile interlocutorului. Reglatorii contribuie decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei
doi parteneri de interacţiune.
Adaptorii sunt mişcările care satisfac nevoile personale şi ajută la adaptarea la mediu. Aceştia constituie clasa de gesturi cea mai puţin
legată de comunicare. În această clasă intră mişcările ce pot fi efectuate atât în prezenţa, cât şi în absenţa observatorilor. Gesturile de
manipulare a obiectelor într-un scop practic sunt cunoscute sub numele de alteradaptori.
Poziţia corpului – stând în picioare sau jos poate indica starea în care se află un individ şi poate fi utilizată ca o metodă de
comunicare. Postura corpului ne oferă informaţii despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească.
O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul
faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare,
plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei ce consideră că au un statut superior interlocutorului.
Comunicarea tactilă
Un canal important al comunicării nonverbale îl reprezintă comunicarea prin atingere. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea
tactilă poate fi circumscrisă vieţii intrauterine când fătul recepţionează vibraţiile inimii mamei. Ea se dezvoltă încă din primele momente
de viaţă ale copilului, din modul în care acesta este atins de mamă, mai ales în momentele de alăptare şi de întreţinere a igienei
corporale.
Tipologii ale atingerii
O taxonomie, care vizează dimensiunea funcţională a atingerilor şi contextele care favorizează dezvoltarea acestor tipuri de
comportamente, împarte atingerile în:
Atingerea funcţional-profesională – include comportamente ocazionate de îndeplinirea unor sarcini de natură profesională. Atingerile ce
se realizează în acest context au scopul de a privi persoana ca pe un obiect oarecare tocmai pentru a elimina orice aluzie referitoare şi
o posibilă intenţie sexuală. Pentru a exemplifica, amintim de relaţia dintre medic şi pacient, antrenor şi sportiv.
Atingerea social-politicoasă – interacţionarul este perceput ca o persoană şi nu ca un obiect. În cadrul acestui tip de comportament, nu
există o anume relaţie între interlocurori, ci există mai mult un sens ritualic, un exmplu în acest sens este strângerea de mână.
Atingerea călduros-prietenoasă – iniţiatorul acestui comportament îşi exprimă afecţiunea faţă de persoana cu care interacţionează. Un
exemplu ar putea fi îmbrăţişarea sau sărutul, care pot ajunge la un nivel de stereotipizare.
Atingerea intimă din iubire – investiţia afectivă este mult mai mare şi se poate întâlni în cadrul interacţiunii dintre părinţi şi copii lor,
îndrăgostiţi, soţi etc. Atingerile de acest tip au un grad mai mic de stereotipizare.
Atingerea sexuală pasională – are la bază atracţia deosebită pe care o resimt partenerii în cadrul unei interacţiuni cu totul speciale.
Autoatingerea
Pe lângă atingerile implicate în interacţiunea umană, individul dezvoltă şi comportamente de autoatingere, care se obiectivează în
particularităţi nervoase cum ar fi: rosul unghiilor, jupuirea pieliţelor, răsucirea unui fir de păr.
O clasificare a tipurilor de autoatingere decelează aceste acte în următoarele categorii:
-Acţiuni-scut (acţiuni de protecţie) – sunt comportamente ce au scopul de a reduce intrările sau ieşirile, cum ar fi punerea mâinii peste
gură sau peste urechi şi ele au rol important în funcţionarea normală a conduitei umane;
-Acţiuni de curăţare – au un rol reglator şi putem recunoaşte din această categorie ca făcând parte scărpinatul, ciupitul, frecatul,
ştergerea, pieptănarea părului, îndreptarea hainelor. Pieptănarea părului şi aranjarea hainelor se regăsesc într-o mai mare măsură în
rândul femeilor;
-Semnalele specializate – sunt comportamente prin intermediul cărora se transmit altor persoane mesaje specifice (punerea mâinii la
ureche în formă de pâlnie pentru a transmite imposibilitatea de a auzi, punerea mâinii sub bărbie pentru a semnala plictiseala);
-Autointimităţile – au un rol reglator datorită efectului lor reconfortant (ţinerea de propria mână, îmbrăţişarea, încrucişarea picioarelor,
lăsarea capului pe umăr); pot fi etalate în public şi au o frecvenţă mai mare atunci când persoana se află în momente de intimitate
deplină.
Prezenţa personală
Prezenţa personală comunică prin intermediul formei corpului, a îmbăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a
accesoriilor vestimentare.
În ceea ce priveşte forma corpului, distingem trei tipuri de constituţii (după Sheldon): ectomorf (fragil, subţire şi înalt); endomorf (gras,
rotund, scurt); mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale, tindem să îi percepem pe ectomorfi ca fiind tineri,
ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepm ca fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin
rezinstenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi, dependeţi de alţii; pe mezomorfi – încăpăţânaţi, puternici,
aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători.
O altă cale prin care se comunică fără cuvinte este îmbrăcămintea. Uniformele semnalează că persoana ocupă un anumit rol în
societate, de exemplu poliţist, infirmieră. Alte forme de îmbăcăminte pot comunica informaţii despre persoana pe care o poartă – dacă
persoana are o profesiune intelectuală (de exemplu avocat), adoptă un stil vestimentar imaculat.
Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. Îmbrăcămintea nonconformistă comunică faptul că purtătorul
este un original, un răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist.
Proxemica
Apropierea pe care ne-o permitem faţă de alte persoane este o altă modalitate de a comunica. Limbajul spaţiului trebuie interceptat în
funcţie de mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere-depărtare, înăuntru-în afară. Fiecare societate are, ca specifică o distanţă
considerată optimă pentru a purta o conversaţie, iar membrii fiecărei societăţi ţin cont de această distanţă.
Comunicarea prin spaţiu trebuie cunoscută pentru a înţelege semnificaţiile acesteia şi pentru a putea valoriza maximal acest canal de
comunicare. Proxemica este disciplina care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe
spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării ţin de această ramură.
Comunicarea cromatică
Cercetări asupra culorilor există încă din Antichitate, însă în zilele noastre aceste studii au căpătat o concretizare, ele stând la baza
realizării unor cunoscute teste de personalitate (testul lui Max Luscher, în care, în funcţie de ordinea în care sunt alese culorile, se
evidenţiază o anumită stare dispoziţională).
Culoarea afectează comunicarea astfel: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia
dar şi varietatea excesivă de culoare inhibă şi distrag comunicatorii.
Comunicarea prin timp
Comunicarea temporală este centrată pe utilizarea timpului – cum îl organizăm, cum reacţionăm la el etc. Punctualitatea reprezintă o
formă de comunicare prin timp. O altă formă de comunicare este timpul potrivit, el este reprezentat de legătura dintre timp şi anumite
activităţi sociale, dintre timp şi statut, dintre timp şi situaţie etc.
Precizia timpului – timpul este considerat a fi ceva preţios şi personal şi atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acest lucru
comunică diferenţa de statut. A veni mai târziu sau mai devreme la o întâlnire comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de
activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată. Cu cât o persoană o aşteaptă mai mult pe o
alta, cu atât ea se va simţi mai desconsiderată. Timpul permite, intenţionat sau nu, manipularea, controlarea sau comunicarea
respectului şi interesului.
Lipsa timpului – timpul reprezintă pentru noi o resursă personală limitată. Dacă acordăm din timpul nostru pentru a întălni o persoană,
pentru a comunica cu aceasta, ea se va simţi ca fiind mai importantă pentru noi. Studii sociologice au demostrat că relaţia de
comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii, cu timpul petrecut împreună.

Aptitudini-caracter
2.9 Aptitudini-caracter
CARACTERUL
Caracterul reprezinta latura relational-valorica a personalitatii .

In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularitati psihoindividuale ce
apar ca trasaturi ale unui "portret" psihic global .In sens restrans si specific, caracterul reuneste
insusiri sau particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si valorile dupa
care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si valorica, este in principal un
ansamblu de atitudini-valori. In timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al
continutului, sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin valorile
dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe care le intretine cu lumea si cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane,
motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta,
conceptia despre lume si viata.Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnant.
Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva.Insusirea

caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se raporta la
evenimentele existentei sale in lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care
pornesc de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de atitudini.
Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este mai mult sau mai putin valoros
din punct de vedere social , in functie de masura in care el contribuie la armoniasau , dimpotriva la
perturbarea angrenajului social din care face parte.De aceea , trasarurile de character se exprima
in termini polari: pozitivi( bunatate, cinste, sinceritate, politete, generoxitate, punctualitate,etc.) sau
negative ( rautate,zgarcenie, impolitete, egoism,etc).
c. APTITUDINILE
Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a personalitatii.
Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original,
care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau componente
psihice ale persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa
la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie
confundate cu aptitudinile.
Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar,
intr-o anumita configuratie, in virtutea caruia dispun si de un mare grad de operationalitate. Forma
calitativ superioara de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. El se deosebeste de
aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin imbinarea lor
corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importanta
istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii, culturii
conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul. Una dintre cele mai controversate
probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor inascut sau dobandit.
La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care

privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatiile de actiune ale indivizilor. Acest
potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a se
realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational sunt
necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la mediul
natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de
importante fiind activitatea si invatarea.
Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si, finalmente, capacitatea se

construieste prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc.
Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditile
prilejuite de activitate.
Clasificarea aptitudinilor:
In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare si aptitudini
complexe.
Aptitudinile simple
Elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel sunt toate
proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si orientare
in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc. Acestea mijlocesc
actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.
Aptitudinile complexe
Apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel, aptitudinea
muzicala presupune acuitatea auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor,
memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi vorba de o simpla
insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degraba, o structura sau o matrita dupa care se
profileaza un stil individual de receptare si reactie propriu muzicianului. Aptitudinile complexe pot
fi, in functie de aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini generale. Aptitudini speciale
mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans. Aptitudinile generale sunt
solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie, capacitatea
creativa, inteligenta.
Aptitudini speciale
Mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans. Aptitudinile generale sunt
solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie, capacitatea
creativa, inteligenta.
Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-productiva a
personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca :-sistem complex de
operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si
situatii problematice ;-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de
numeroase si variate activitati.

PSIHOLOGIE GENERALA ,Temperament-caracter

2.8 Temperament-caracter
a. TEMPERAMENTUL
Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este preponderent innascut. A

cunoaste intocmai trasaturile unui om este un demers foarte complex. In sprijinul intelegerii,
acestora se pot observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se observa gradul
de activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in sarcini care
prezinta un efort sustinut, modul cum se reactioneaza fata de semenii sai.
Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza in

jurul unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele
preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele construite
sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea confuzii, mai ales ca in
ansamblul personalitatii acestea se regasesc in interdependenta.
Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se

pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si
acumulare a energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin
dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arata ca temperamentul vizeaza fenomene
caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. De
asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru important
in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilitatii si
profunzimii trairilor. Particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a activitatii nervoase
superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba in mod radicalin timpul vietii. Totusi,
se vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera, in
ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, fomaea unor
trasaturi de caracter, bine articulate educational, mascheaza adesea determinatiile
temperamentale. Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul biotipologic de
la care se porneste in elaborarea caracterului.
Tipuri de temperament:
Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul fiecaruia este un fapt
singular, in masura in care fiecare om este unic. Din negesitati de cunoastere s-au facut adesea
comparatii si diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari,
ceea ce a condus la variate tipologii.
Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus distingeau patru temperamente
fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor
patru umori ( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si bila neagra. S-au
stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul si pamantul, ba chiar si cu
anotimpurile. Astfel:
Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de caldura si mistuitor ca vara.
Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului, este violent si nestabil ca
primavara.
Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.
Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna
Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi negative,

dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun
criteriu care sa-l prezinte mai bun.
Descrierea trasaturilor temperamentului:
Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si intensitatea reactiilor,
pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.
Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism; negative:

fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate, sugestibilitate, inconstanta.
Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative: reactivitate redusa,

adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre stereotipie.
Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta,

responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa, predispozitii inspre
anxietate, neincredere in sine si pesimism.
Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de orientarea preponderenta

inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.
Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru persoane si obiecte, este
sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un deosebit simt practic si se adapteaza usor unornoi
conditii de viata.
Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa launtrica, construindu-si un
bogat univers interior. Dispune de o buna atentie interioara, gandire abstracta si profunda,
hotarare, manifestand tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul nu cultiva relatiile sociale, este
o fire contemplativam, rezervata, lipsita de incredere de sine.
Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si de la
extrovertit si de la introvertit.
Concluzii:
1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot parcursul vietii.
2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are valoare) , ceea ce inseamna
ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rau decat celalalte.
3. Temperamentul este rareori in stare pura.

Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala

2.5 Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala
CONCEPTUL DE PERSONALITATEA
Precizări terminologice
În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca
sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni
exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată
biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism
viu – plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan
biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţionl dat, aşa
cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul
valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de
integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi socioculturale la
omul normal considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un concept
integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv
pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.
Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate complexă, care face
obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi
filosofie.
Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate
psihic, ale acestei realităţi.
Direcţii de definire a personalităţii în psihologie
De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică
(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut să
apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100
formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora depăşea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente,
el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii prin structură internă
şi 3) definiţii pozitiviste.
Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este
unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific
şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.
În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al
trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai
riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic
(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),
blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la
baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a
persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include
diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere); conştiinciozitatea
(vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile, problemele care apar în
viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii
emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale
(creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).
Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la
vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate.
În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific:
generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii
oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).
În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice.
Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere:
criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi
flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi
coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii,
personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi mature şi
armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi imature etc.).

Structura personalitatii
2.4 Teorii psihologice ale dezvoltarii psihice (Piaget,
Kohlberg, Erickson)
Structura personalitatii
STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE. TEORIILE DEZVOLTARII STADIALE
Conceptul de dezvoltare
Psihologia defineste dezvoltarea, ca fiind intregul traseu ontogenetic al unui individ de la

nastere pana la moarte, incluzand totodata, modurile in care diferite aspecte ale functionarii
umane evolueaza si se transforma pe parcursul vietii. Procesele care genereaza aceste modificari
sunt deopotriva, procese programate biologic si procese rezultate din interactiunea individului cu
mediul. Palierele pe care se desfasoara dezvoltarea organismului uman sunt:
dezvoltarea fizica• puternic influentata de alimentatie si de ingrijirea sanatatii. Ea include

modificarile de lungime si greutate ale corpului și ale segmentelor acestuia, modificarile inimii, dar
si a altor organe interne, ale scheletului si ale musculaturii, cu implicatii directe asupra abilitatilor
motorii ale subiectului; modificarile structurii si functiei creierului generate atat de factorii genetici
cat si de stimularea sau deprivarea senzoriala, din mediul in care creste copilul in primii ani de
viata. Modificarile mentionate au o influenta majora asupra dezvoltaarii intelectului si asupra
formarii personalitatii individului;
dezvoltarea cognitiva• implica modificarile care au loc in ceea ce priveste perceptia, invatarea,
memoria, rationamentul si limbajul. Functionarea cognitiva este in mod obisnuit insotita de operatii
metacognitive (reflectie asupra gandirii) prin care se regleaza invatarea si performanta (Koriat, A.,
1998);
dezvoltarea psihosociala• cuprinde modificarile legate de personalitate, emotii si relatii ale

individului cu ceilalti.
Principalele procese implicate in dezvoltare (creșterea, maturizarea și invațarea) au fost definite

anterior.
Caracteristicile dezvoltarii psihice
Dupa Tinca Crețu, dezvoltarea psihica presupune actiunea optima a celor trei factori
fundamentali (ereditatea, mediul, educația), dar si a altora, numiți complementari. Dezvoltarea
psihica nu este nici predeterminata ereditar si nici impusa din afara, ci este rezultatul unor
interdependente, interactiuni si interinfluente complexe si de durata, intre factorii amintiti. De
aceea, exista o serie de particularitati ale dezvoltarii psihice, care o deosebesc de alte fenomene
ale dezvoltarii din lumea vie. Dintre acestea, cele mai importante sunt urmatoarele:
A. Dezvoltarea psihica are, in ansamblu, o directie calitativ - ascendenta si nu doar o

desfasurare lineara, simpla, constanta si total previzibila. H. Wallon, spune ca orice individ, are o
evoluție ”in spirala”, presupunand inaintari si reveniri de la niveluri mai inalte, asupra a ceea ce s-
a consolidat. De asemenea, pot fi intalnite:
a) stagnari aparente (care sunt de fapt acumulari cantitative);
b) regresii, adica intoarceri temporare la conduite inferioare dar mai bine consolidate;
c) crize de dezvoltare care inseamna generarea de tensiuni psihice interne foarte

puternice ce duc la inlaturarea atitudinilor si a comportamentelor care nu mai corespund cerințelor
sociale si crearea unei disponibilitati sporite pentru altele, noi, dezirabile.
B. Dezvoltarea psihica este individuala, personala, adica ea prezinta o serie de

caracteristici comune tuturor oamenilor, dar si aspecte si traiectorii specifice fiecaruia. O
asemenea caracteristica a dezvoltarii psihice se explica prin:
a) existenta unui genom unic pentru fiecare persoana;
b) existența unor variatii in interactiunea celor trei factori fundamentali;
c) interventia unor evenimente de viata, care contureaza un drum al dezvoltarii, propriu

fiecaruia (contextul vieții individuale).
C. Dezvoltarea psihica este sistemica, adica producerea unei schimbari nu ramane izolata,
ci influenteaza organizarea psihica de ansamblu. De exemplu, aparitia, in cursul prescolaritatii a
reglajului voluntar (a autocontrolului, stapanirii de sine), produce schimbari calitative in intreaga
viata psihica a acestuia.
D. Dezvoltarea psihica este stadiala, adica de-a lungul vietii se pot constata transformari
calitative si cantitative corelate, care diferentiaza un interval al vietii de un altul. Putem astfel
identifica mai multe stadii care pe de o parte, se diferentiaza intre ele, iar pe de alta parte, au
legaturi unele cu altele, asigurand astfel o anumita continuitate a fenomenelor de dezvoltare.
Stadiile dezvoltarii psihice. Notiunea de stadiu
Particularitati psihosociale de varsta si individuale
Teoria dezvoltarii stadiale considera ca, in anumite momente ale vietii individului apar schimbari
cantitative si calitative majore, crescand complexitatea organizarii sistemelor si subsistemelor
organismului, intr-un mod logic si coerent. Stadiile, mai sunt cunoscute in literatura de specialitate
drept constructe ale dezvoltarii, gandite in legatura cu fiinta umana considerata global, d.p.d.v.
bio-psiho-socio-cultural.
Definitie:
Stadiul de dezvoltare este delimitarea in timp a aparitiei si consolidarii unor particularitati si a unui
nivel de organizare a componentelor intelectuale, afective, volitive si de personalitate (T. Crețu)
În cursul unui stadiu se petrec fenomene de crestere (schimbari cantitative) si maturizare

(schimbari calitative optime pentru acel stadiu) in plan fizic, psihic si psihosocial.
Fiecare stadiu se diferentiaza de un altul prin particularitatile psihologice caracteristice si prin

profilul psihologic (modul de interactiune dintre acestea) specific lui. Dar pentru ca dezvoltarea
psihica este individuala, personala, se pot constata si particularitati psihologice individuale si un
profil psihologic individual. Particularitatile de stadiu si cele individuale trebuie respectate atunci
cand se proiecteaza si desfasoara activitatile instructiv-educative cu copiii de diferite varste.
Stadiile nu sunt izolate unele de altele, ci intotdeauna un stadiu il pregateste pe cel ce va urma, si
acesta din urma continua dezvoltarea unor achizitii anterioare si le reorganizeaza al un nivel mai
inalt. Pornind de la observații sistematice realizate intr-un cadru științific, J. Piaget a descoperit
legea succesiunii necesare, a stadiilor dezvoltarii psihice. Conform acestei legi, stadiile nu pot fi
nici inversate, nici omise, dar in anumite conditii poate fi accelerata desfasurarea lor.
Prin stadiu (etapa sau perioada) se mai intelege un interval de varsta, in care majoritatea
persoanelor au insusiri psiho-comportamentale asemanatoare.
Trasaturile psiho-sociale care caracterizeaza majoritatea persoanelor care se afla in aceeasi

etapa se numesc particularitati psiho-sociale de varsta. Acestea se stabilesc statistic. În functie de
aceste particularitati de varsta se poate determina daca o persoana se incadreaza in limitele
medii, depaseste media in sens pozitiv sau este retardata.
De ex. adolescentii au anumite particularitati afective. Adolescentii imaturi sunt cei care au o
dezvoltare afectiva similara cu cea a copiilor de 12-13 ani. Unii adolescenti, dimpotriva, au insusiri
afective care ii apropie de cei adulti (sunt maturizati afectiv, inainte de vreme).
Particularitatile psihice individuale la care s-a facut deja referire, (particularitatile temperamentale,
motivationale, aptitudinale, afective s.a.) dau aspectul caracteristic al persoanei (Golu, Zlate,
Verza, 1993). Unele dintre aceste insusiri pot depasi semnificativ valorile medii, in sens pozitiv sau
negativ:
· daca este vorba despre inteligenta, creativitate, aptitudini artistice sau sportive, persoana
poate fi supradotata, respectiv subdotata;
· daca este vorba despre insusiri temperamentale, afectiv-motivationale sau de vointa care,
desi sunt mai pronuntate, nu afecteaza negativ adaptarea individului la mediu, vorbim despre
personalitati accentuate (Leonhard, 1979). Acestea se includ in limitele normalitatii. Daca
influenteaza negativ integrarea sociala sau creeaza stari afective neplacute (anxietate, depresie,
fobii, etc.), atunci personalitatea devine patologica.
Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica (longitudinala) a vietii psihice, situatie in
care vorbim despre stadii genetice, cat si in perspectiva transversala, atunci cand se urmareste
unitatea diverselor aspecte ale vietii psihice intr-o etapa anume. În acest din urma caz vorbim
despre stadii de varsta. Stadiul genetic vizeaza reuniunea unui ansamblu de conditii, stadiul de
varsta exprima caracteristici generate de anumite dominante.
Cateva caracteristici ale dezvoltarii stadiale, sunt:
- stadiile se disting prin modificari calitative, individul realizand “mai mult”si “in alt mod”decat
in stadiul anterior;
- tranzitia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapida, in cazul anumitor functii (spre
ex. cresterea in inaltime in perioada adolescentei) sau lenta, in cazul functiilor mai complexe;
- trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizeaza cu un consum mare de energie

(Brazelton, Sparrow dupa A. Muntean), in detrimentul unor achizitii anterioare, care pot regresa
pentru o scurta perioada de timp;
- achizitiile in diferitele planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale dezvoltarii individului se
succed logic, intr-o anumita ordine, ireversibila, astfel incat, schimbarile care apar pe un anumit
segment al dezvoltarii se canalizeaza (adancesc) si se consolideaza in timp;
- stadiul celor mai intense schimbari este copilaria (si mai ales copilaria mica, de la 0 la 3 ani),
in care ritmul achizitiilor realizate in diferite planuri este deosebit de alert. Din acest motiv,
psihologia dezvoltarii a fost considerata multa vreme o psihologie a copilului, aceasta etapa de
varsta fiind segmentul cel mai bine reprezentat informational si cel mai intens cercetat;
- dezvoltarea umana poate fi atat continua, cat si discontinua, pe parcursul vietii individului
existand atat perioade optime, cat si perioade sensibile sau critice, in care organizarea unui sistem
are o vulnerabilitate maxima la stres. Perioadele sensibile, mai mult sau mai putin precizate, pot
aparea in cursul achizitiilor comportamentale ale individului (sociale, de atasament, sau cognitive,
emotionale, de comunicare, etc.), influentand dezvoltarea ulterioara a acestuia;
- exista anumite limite intre care dezvoltarea unui proces/functie/capacitate poate fi stimulata,
tot asa cum, anumite pierderi aparute in dezvoltare, pot fi recuperate sau compensate ulterior;
- stadiile nu sunt “obligatorii” pentru fiecare individ, iar varsta la care o persoana trece printr-
un anumit stadiu nu este predeterminata. Cu alte cuvinte, dezvoltarea parcurge un drum individual
influentat in mare masura ereditar.
Stadiile dezvoltarii psihice in conceptia lui J. Piaget, L. Kohlberg,
S. Freud si E. H. Erikson
Între psihologi nu exista un consens privind criteriile in functie de care se stabilesc stadiile
dezvoltarii psihice, nici privind numarul etapelor si durata acestora. Vor fi prezentate in continuare
cateva dintre cele mai importante teorii.
Etapele dezvoltarii inteligentei dupa J. Piaget

Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansata de catre Jean Piaget, in anul
1953. Majoritatea psihologilor sunt de acord ca Piaget a fost cel mai influent psiholog in domeniul
psihologiei dezvoltarii din secolul XX. Piaget a considerat inteligenta ca pe o forma de dezvoltare,
prin intermediul interactiunii cu mediul. Copilul fiind activ, actioneaza continuu asupra mediului
sau, observand efectul pe care il are actiunea sa. Cand se gandeste, copilul efectueaza operatii
mintale. O operatie reprezinta orice set de actiuni care produce un efect asupra mediului. Pe
masura ce copilul incepe sa stapaneasca noi abilitati, acestea apar in procesele sale de gandire
sub forma structurilor cognitive denumite scheme.
O schema contine toate ideile, amintirile, capacitatile si asocierile legate de un anumit set
de operatii asupra mediului. Piaget considera ca dezvoltarea cognitiva are loc prin procesul
construirii si dezvoltarii de scheme noi si al extinderii celor existente, astfel incat sa se aplice la un
domeniu mai vast. Pe masura ce creste si interactioneaza cu mediul, copilul isi dezvolta si isi
modifica schemele in mod continuu.
O schema este o structura pe care o utilizam ca fir director in comportamentul nostru.

Nu percepem fiecare lucru nou din viata noastra ca fiind la fel de nou in fiecare zi, ci facem apel la
experientele si capacitatile dobandite anterior pentru a sti ce trebuie sa facem. Piaget considera
ca procesul gandirii a luat nastere ca rezultat al evenimentelor neasteptate. Prin asta, el intelegea
ca, atunci cand suntem capabili sa apelam la schemele preexistente fara nici o problema, nu ne
mai gandim prea mult la evenimentul in curs. Noua uzanta ar fi in afara a ceea ce Piaget a numit
domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente, deci ar trebui sa se modifice atat
comportamentul obisnuit, cat si schemele.
Piaget a considerat ca toti copiii trec printr-o serie de perioade distincte in dezvoltarea
intelectuala. Astfel, stadiile dezvoltarii inteligenței copilului propuse de Piaget sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul experimenteaza lumea prin
perceptii imediate si prin activitate fizica, fara o gandire asa cum o cunosc adultii. Gandirea
copilului este dominata de principiul „aici si acum”. De exemplu, pana la varsta de 8 luni nici un
copil nu detine conceptul de permanenta a obiectelor. Pana atunci tot ceea ce se afla in afara
campului vizual se afla in afara mintii lui, adica copilul nu va incerca sa se uite dupa un obiect
vizibil anterior care este plasat in afara campului vizual.
2. Stadiul preoperational (2-7 ani). În perioada preoperationala pot fi percepute cel mai
clar diferentele intre gandirea copiilor si gandirea adultilor. Aceasta este perioada in care se
dezvolta limbajul si Piaget considera ca utilizarea limbajului de catre copil demonstreaza o reduce
treptata a egocentrismului.
La inceput, copilul prezinta o vorbire egocentrica, cu o constienta redusa a necesitatilor

ascultatorului, dar, treptat devine constient ca, utilizand limbajul pentru comunicare, trebuie sa si-l
ajusteze in vederea unei interactiuni, in loc sa isi exprime pur si simplu gandurile. În aceasta
perioada copilul isi dezvolta capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al
altei persoane. Atunci cand se gandeste la diferite probleme, copilul are si o tendinta de centrare,
concentrandu-se asupra esentei problemei si ignorand alti factori. Un exemplu este lipsa
reflexivitatii: la aceasta varsta, copiilor le este foarte greu sa vada operatiile ca fiind reversibile. De
exemplu, un copil ar putea invata ca 3x3=9, dar nu ar fi capabil sa ajunga, de aici, la concluzia ca
9=3x3; sau copilul poate admite ca are un tata, dar nu este capabil sa admita ca si tatal sau are
un copil. Desi o operatie este inversul celeilalte, copilul are tendinta sa se concentreze asupra
unei laturi a problemei si ii este greu sa vada o alta latura.
Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat in perioada

preoperationala, de a intelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasa dintre
partile teoriei lui Piaget. Prin conservare intelegem ca un obiect isi poate modifica forma sau
aspectul, pastrandu-si totusi aceeasi masa sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra
conservarii. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucati de plastilina, transformate din
bile in forme alungite, sau apa colorata, turnata dintr-un pahar larg si mic, intr-unul inalt si subtire.
De fiecare data, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificarii, ignorandu-le
pe cele asociate, care indicau faptul ca volumul sau cantitatea a ramas aceeasi.
Principala sarcina a perioadei preoperationale este de a pregati copilul pentru perioadele
ulterioare si, in acest scop, copilul invata tot timpul din ce in ce mai multe despre mediu. La
sfarsitul perioadei preoperationale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a
face fata principalelor provocari din mediul sau.
3. Stadiul operatiilor concrete (7-11 ani). Începand cu aceasta perioada copilul nu mai este
atat de egocentric, fiind capabil sa vada obiectele si evenimentele si din punctul de vedere al
celorlalti. În aceasta perioada, gandirea copilului incepe sa fie asemanatoare cu cea a adultului,
dar copilul are totusi dificultati in manipularea notiunilor pur abstracte, pentru ca trebuie sa le lege
de lumea reala, pentru a le intelege. Copiii aflati in aceasta perioada sunt caracterizati de o
dorinta extraordinara de a culege informatii despre lume: deseori ei aduna liste considerabile de
fapte sau de date despre un subiect de interes.
4. Stadiul operatiilor formale (de la 11 ani pana la maturitate). Acest stadiu marcheaza
aparitia abilitatii de a gandi abstract fara a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El poate
manevra acum logica abstracta, elaboreaza ipoteze (teorii) despre lume, le testeaza ca un om de
stiinta si utilizeaza notiuni abstracte in gandirea sa. Copilul este capabil sa rezolve o problema la
nivel mental prin evaluarea sistemica a mai multor propozitii si, in acelasi timp, sa analizeze
interconditionarea lor. Piaget considera ca aceasta este cea mai inalta forma de gandire si
sustinea ca, din acest moment, copilul isi poate extinde cunostintele, fara a mai fi impiedicat de
egocentrism sau de alte asemenea restrictii.
Desi stadiile de dezvoltare cognitiva identificate de Piaget sunt asociate cu perioade de timp, ele
difera de la un individ la altul.Cercetarile lui Piaget asupra cognitiei, inteligentei si dezvoltarii
morale conduc la cateva implicații educative:
1. copiii vor oferi explicatii diferite asupra realitatii la diferite stadii de dezvoltare cognitiva;
2. dezvoltarea cognitiva este facilitata prin oferta de activitati si situatii care angajeaza si presupun
adaptare (asimilare si acomodare);
3. materialele de invatare si activitatile trebuie sa includa nivelul motor si mental adecvat stadiului
de dezvoltare si sa evite sarcini care depasesc capabilitatile cognitive curente;
4. utilizarea de metode de invatare care implica subiectul invatarii si prezinta o provocare.
Stadiile dezvoltarii morale in teoria lui L. Kohlberg

Dezvoltarea morala este un aspect esential al socializarii. Fiecare societate are regulile
sale morale, care orienteaza comportamentul membrilor sai in diferite situatii. Prin procesul de
dezvoltare morala copilul interiorizeaza normele morale ale societatii in care traieste, invata ce
este corect si ce este gresit.
Dezvoltarea morala a copilului a fost studiata de Piaget si de Kohlberg. Ei au ajuns la

concluzia ca dezvoltarea morala este strans legata de dezvoltarea cognitiva a copilului (Hayes,
Orrell, 1997; Seamon, Kenrick, 1992).
Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morala, a prezentat subiectilor de diferite varste

povestiri care implicau cate o dilema morala si le-a cerut sa arate cum ar fi solutionat ei problema.
Analizand mii de raspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltarii morale, fiecare avand
cate doua substadii. Aceste stadii sunt:
1. Stadiul moralitatii preconventionale. În acest stadiu corectitudinea comportamentului

este apreciata in functie de consecintele sale.
a) in primul substadiu, care tine pana la varsta de aproximativ 6 ani, copilul crede ca un
comportament este moral daca permite evitarea unei pedepse.
b) copiii mai mari, pana la aproximativ 12-13 ani, apreciaza caracterul moral al unei actiuni
tot in functie de consecintele actiunii, dar pentru ei este esential modul in care esti apreciat de cei
din jur, recunostinta celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul ca si ei la randul lor te-ar
putea ajuta in situatii dificile.
2. În stadiul moralitatii conventionale devine importanta respectarea regulilor sociale.
a) la inceputul adolescentei un comportament este apreciat ca fiind moral daca respecta

conventiile sociale si evita dezaprobarea celorlalti. Aprobarea sau dezaprobarea unui
comportament nu se realizeaza atat in functie de consecintele comportamentului, cat in functie de
intentiile subiectului.
b) spre sfarsitul adolescentei nu mai are o importanta asa de mare aprobarea sau
dezaprobarea sociala, devin mai importante respectarea legilor si a ordinii sociale. Un
comportament este considerat moral, daca prin el se respecta autoritatea si sunt indeplinite
datoriile fata de familie, prieteni, tara.
3. Stadiul moralitatii postconventionale.
a) cei care se afla in acest stadiu nu neaga rolul legilor si normelor sociale, dar nici nu le
absolutizeaza; ei isi dau seama ca acestea sunt doar niste instrumente necesare pentru buna
functionare a unei societati. Ei inteleg ca uneori, unele norme sau legi pot fi in contradictie cu
bunele intentii ale unei persoane.
b) ultimul substadiu al dezvoltarii morale tine seama de cele mai importante principii etice,
ca de ex. de drepturile omului. Cei care se afla la acest nivel se conduc dupa principii morale
proprii. Regulile pot fi respectate sau nu, in functie de concordanta sau discordanta fiecarei
persoane, cu aceste principii.
Fiecare om trece prin aceste stadii in aceeasi ordine, dar unii trec mai lent dintr-un stadiu
in altul, iar altii mai rapid. Unii nu ajung niciodata in ultimul stadiu.
Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud

Freud considera ca psihicul uman este determinat de forte motivationale inconstiente.
Continutul esential al inconstientului este instinctul sexual (libidoul). Acesta este izvorul energiei
psihice si factorul motivational de baza al comportamentului uman. Freud a descris stadiile de
dezvoltare psihosexuala a copilului.
În primul an de viata copilul se afla in faza orala in care activitatea erotica se exprima in
cursul suptului si mestecatului.
De la 1 la 3 ani libidoul se concentreaza asupra anusului si copilul gaseste multa placere

in actiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.
De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descopera diferentele biologice dintre sexe. Tot in
aceasta faza copilul isi orienteaza libidoul in afara lui. Baiatul se simte atras de mama (complexul
Oedip) si ar dori sa elimine rivalul care este tatal sau. Dar el se teme ca drept pedeapsa va pierde
organul genital. Aceasta frica, numita complexul castrarii, duce la refularea iubirii pentru mama si
identificarea cu tatal, ceea ce – in timp – va duce la preluarea normelor morale ale acestuia. În
mod asemanator fata se indreapta catre tatal sau, dar frica de dezaprobarea mamei duce la
refularea acestor sentimente (complexul Electra).
Între 7 si 12 ani este faza de latenta.
Dupa 12 ani, odata cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la parinti si orientarea sa
catre alti semeni. Acesta este stadiul genital (Hayes si Orrell, 1997; Gal, 2001).
Teoria dezvoltarii psihosociale a lui E. H. Erikson
Erik Erikson este unul dintre psihologii neofreudieni care a dezvoltat teoriile lui Freud.
Erikson, analizand biografia a sutelor de pacienti tratati de el, a ajuns la concluzia ca premisa
dezvoltarii unei personalitati sanatoase este rezolvarea conflictelor dintre individ si societate. El a
identificat 8 stadii ale dezvoltarii psihosociale. În fiecare stadiu individul se confrunta cu un alt tip
de conflict. De modul in care sunt rezolvate conflictele depinde progresul individului.
1. Primul stadiu, in primul an de viata, are la baza conflictul incredere versus neincredere,
determinat de calitatea ingrijirii materne. Îngrijirea calda, echilibrata, calma induce incredere, in
timp ce ingrijirea dezordonata, capricioasa duce la instalarea neincrederii, a suspiciunii, fricii.
Aceste insusiri (increderea sau neincrederea) se integreaza in inconstient si devin trasaturi de
baza in relatiile interpersonale pe care le statornicește individul.
2. Al doilea stadiu dureaza pana la 3 ani. În aceasta perioada copilul invata sa mearga, sa
actioneze singur si sa isi controleze sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre
autonomie versus indoiala (cel din urma fiind insoțit de sentimentul de rusine datorat incapacitatii
copilului de a-și dobandi autonomia). Daca copilul este incurajat sa efectueze singur diferite
actiuni marunte, iși dezvolta autonomia. Daca este criticat frecvent [pentru ca se loveste, se
murdareste, strica unele obiecte], atunci se va indoi de capacitatea sa de a face singur ceva si
devine excesiv de rusinos/temator. Adeseori si aceste insusiri (autonomia, increderea in sine /
indoiala, rusinea) devin insusiri fundamentale ale personalitatii.
3. În al treilea stadiu, care dureaza pana la 5 ani, conflictul de baza este cel dintre initiativa
versus vinovatie. Copilul are tendinta de a fi activ, de a se misca tot timpul, de a se juca, de a
comunica cu cei din jur. Daca initiativa sa nu este ingradita, ea va deveni o caracteristica psihica.
Daca copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simti vinovat. Sentimentul vinovatiei,
subevaluarea sinelui, pot deveni insusiri de personalitate.
4. Stadiul al patrulea dureaza pana la aproximativ 11 ani si este caracterizat prin conflictul
sarguinta versus inferioritate. În aceasta perioada copilul incepe scoala și i se impun numeroase
cerinte, carora reuseste sa le faca fata prin dezvoltarea harniciei. Daca nu reuseste sa faca fata
cerintelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simti incapabil sa faca fata solicitarilor.
5. Stadiul al cincilea are loc intre 12-18 ani. În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul dintre
constientizarea identitatii eului versus confuzia rolurilor. În aceasta perioada, tanarul se integreaza
in diferite grupuri sociale care solicita interpretarea unei mari varietati de roluri sociale. În relatiile
cu parintii si cu profesorii sai, trebuie sa accepte regulile impuse de acestia; va trebui sa
colaboreze sau sa rivalizeze cu colegii de scoala sau din cluburile, cercurile pe care le
frecventeaza; va trebui sa invete sa coordoneze, sa organizeze uneori activitatea, sa-și domine

colegii uneori – deci trebuie sa invete sa interpreteze diferite roluri. Rolurile sunt contradictorii si
aceasta contradictie trebuie rezolvata pe plan subiectiv. Tanarul trebuie sa isi construiasca acea
identitate care sa integreze, sa sintetizeze, insusirile solicitate de toate aceste roluri. Esecul
formarii identitatii ar putea duce la confuzia de roluri, care este insotita ulterior, de neincredere in
sine, sentimente de inferioritate, etc.
În paralel cu intarirea identitatii eului, in aceasta perioada se intensifica increderea in sine,

initiativa, autonomia si scade frecventa comportamentelor opozitioniste, demonstrativ-
nonconformiste.
6. Cel de al saselea stadiu are loc intre aproximativ 18-35 ani si este perioada tineretii si
inceputul varstei adulte. Conflictul caracteristic acestei perioade este cel dintre intimitate versus
izolare. În acest stadiu se stabilesc relatii intime bazate pe iubire sau prietenie. Esecul realizarii
unor astfel de relatii duce la izolare sociala.
7. Al saptelea stadiu, intre 35-65 ani, este perioada adulta propriu-zisa. Conflictul
fundamental este cel dintre generativitate versus stagnare. Termenul “generativity” este un
termen creat de Erikson din notiunile generozitate, generare si exprima dorinta individului de a
ajuta membrii propriei familii dar si pe altii, exprima preocuparea pentru generatiile viitoare, pentru
progresul tarii sau chiar al umanitatii (atitudine prezenta la unii politicieni, oameni de stiinta, artisti).
Cei caracterizati prin generativitate sunt mai activi, mai creativi. Esecul generativitatii duce la
egocentrism, pasivitate, rutina, stagnare in dezvoltarea personalitatii.
8. Ultimul stadiu are loc de regula dupa 65 ani, in perioada batranetii. Conflictul de baza
este cel dintre sentimentul realizarii versus sentimentul disperarii. Unii, atunci cand privesc in urma
și intocmesc un bilanț al vieții, sunt satisfacuti de realizarile lor. Altii sunt nemultumiti, chiar
disperati, deoarece conștientizeaza doar esecurile si oportunitatile pierdute (Hayes, Orrell, 1997;
Schiopu, Verza, 1995; Gal, 2001).
Marele merit al teoriei lui Erikson este acela ca pune in evidenta dezvoltarea Eului, de-a
lungul intregii vieti.
Dezvoltarea copilului in teoria invatarii sociale
Teoreticienii acestei abordari avanseaza ideea conform careia, personalitatea sau

comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interactiunii sociale, prin:
- recompense si pedepse,
- imitare,
- identificarea cu anumite modele de rol si
- conformarea la expectante.
În cursul dezvoltarii copilului intra in joc toate procesele sociale: perceptia sociala si intelegerea
comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate si comunicarea, atat
verbala cat si non-verbala.
Primul contact al copilului cu lumea exterioara are loc in mare masura, prin gesturile,
mimica si vorbele persoanei care are grija de el. Toate acestea ii pot oferi copilului o experienta
destul de variata: ridicarea si strangerea in brate sunt diferite de mesajul verbal, iar zambetul la
interacțiunea cu parinții, este diferit de zambetul afisat de copil, atunci cand este gadilat. Din
aceasta diversitate de comportamente pe care le manifesta parintii (sau orice alta persoana care
are grija de copil), acesta incepe sa isi formeze cunostintele asupra lumii.
Dupa cum au aratat multi cercetatori, in special Schaffer (1971), copilul are o tendinta mult
mai puternica de a reactiona la oameni, decat la alti stimuli din mediul sau, cum ar fi licaririle de
lumina sau zgomotele. La copil pare sa existe o tendinta de sociabilitate foarte puternica si foarte
bine conturata, inca de la naștere.
O alta modalitate importanta de interactiune intre adulti si copii este imitarea. S-a dovedit
ca pana si copiii foarte mici imita expresiile mamelor lor, iar mamele afiseaza deseori expresii
faciale exagerate, atunci cand le vorbesc copiilor. Stern (1977) a aratat ca bebelusii de cateva
saptamani se angajeaza in interactiuni cu mamele lor, in care imita expresiile acestora.
Plansul poate fi de asemenea considerat o modalitate de comunicare. Pentru un copil

neajutorat locomotor acesta este o strategie esentiala pentru supravietuire. Mamele isi dezvolta
adesea o capacitate de intelegere a plansului copilului lor, diferentiind situatiile in care copilul este
flamand, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare intre
mama si copil, asupra careia s-au concentrat numerosi cercetatori, este contactul vizual.
Fitzgerald (1968) a constatat ca dilatarea pupilelor, care este o cale prin care semnalam
inconstient afectiunea fata de alte persoane, este un semnal pe care il transmit si copiii, mai ales
fata de parintii lor, incepand chiar de la varsta de patru luni. Înainte de aceasta varsta il afiseaza
la vederea oricarei figuri. Acest aspect sugereaza doua lucruri, mai intai ca persoanele care
interactioneaza cu copilul vor primi si alte mesaje in afara de zambet, care le arata ca si copilului ii
face placere interactiunea, in al doilea rand se observa ca pe la patru luni copilul incepe sa aiba
preferinte in privinta persoanelor din jurul sau.
Așadar, se pare ca natura foarte sociabila a copiilor presupune o disponibilitate foarte

mare a acestora de a invata si de a raspunde la influentele sociale.
Exista trei modalitati principale de incurajare a socializarii la copil, prin procesul de imitare
si identificare, prin educatia directa, implicand pedepse si recompense si prin transmiterea
expectantelor sociale.
Imitarea. Copilul observa si imita persoanele din jurul sau: copiii mici se joaca adoptand
roluri sociale si imitand adultii pe care i-au vazut in aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din
procesul prin care copilul invata o gama de comportamente pe care le poate utiliza mai tarziu.
Imitarea este deseori descrisa drept o „scurtatura” in invatare. Aceasta presupune

copierea unei anumite actiuni sau a unui set de actiuni si permite copilului sa dobandeasca o serie
de deprinderi fizice, rapid si eficient. Prin imitare, copilul este capabil sa invete mai mult decat ar
putea prin invatarea directa.
Identificarea. Este un proces care se realizeaza in doua etape si este implicat in invatarea
bazata pe observatie. Deseori, un copil va invata un stil mai general de comportament asumandu-
si un rol complet sau modelandu-se dupa o alta persoana. Identificarea are loc intr-o perioada
mult mai mare de timp decat imitarea si se crede ca, in mare masura, invatarea rolurilor sociale,
cum ar fi invatarea rolului de gen si sex, are loc prin procesul de identificare.
Prezenta modelelor de rol este foarte importanta in dezvoltare. În jurul copilului trebuie sa
existe oameni pe care acesta sa ii poata copia, ca sa isi poata forma o idee despre felul in care o
fiinta umana reala se comporta intr-un anumit rol social. Astfel de modele de rol ii ofera copilului o
linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat in viata. Bandura si colaboratorii
(1963) au realizat o serie de experimente prin care au investigat imitarea la copii. Acestia au
constatat ca nu toate modelele au fost imitate in mod egal. În principiu, copiii au imitat modelele pe
care le-au considerat similare lor, de exemplu pe cele de acelasi sex.
Alti cercetatori au investigat felul in care stimulii pozitivi (cum ar fi lauda sau incurajarea)
pot influenta invatarea prin imitare. Daca o purtare agresiva a copilului este ignorata sau
pedepsita de catre adulti, atunci este mai putin probabil ca acesta sa repete acest comportament.
Însa, actiunile agresive care au consecinte satisfacatoare pentru cel ce agreseaza, au o
probabilitate mai mare de a se repeta.
Mussen si Rutherford (1963) au investigat efectele pe care cordialitatea si apropierea
dintr-o relatie le pot avea asupra procesului de identificare. Au constatat ca baietii care au relatii
de afectiune calde cu tatii lor obtin, in principiu, scoruri mai mari la testele de masculinitate decat
baietii a caror relatie cu tatal este mai rezervata. Acelasi lucru este valabil si pentru fete: cu cat
relatia cu mamele lor este mai stransa, cu atat mai puternica este identificarea cu feminitatea.
Autointarirea. Oamenii isi definesc standarde de succes pentru propriul comportament in

diferite situatii si prin raportarea la aceste standarde isi autoadministreaza recompense si pedepse
pentru atingerea si depasirea standardelor. Autointaririle si pedepsele iau cel mai adesea forma
unor intariri emotionale (mandria si satisfactia in primul caz, rusinea si culpabilitatea in cel de-al
doilea). Depresia face si ea parte frecvent din setul de pedepse autoadministrate. Setul initial de
standarde de apreciere este invatat de regula prin modelare, in principal de la parinti sau de la
alte persoane semnificative in copilarie.
Desi fiecare societate modeleaza comportamentul copiilor sai prin recompense si laude (sau prin
amuzamentul si atentia adultilor, pe care copiii le considera recompense), exista o alta latura a
educatiei pe care fiecare societate o utilizeaza: pedepsirea purtarii rele sau a celei neadecvate
social. Tipul de pedepse pe care le utilizeaza parintii pare sa se coreleze foarte bine cu
dezvoltarea unui simt puternic al constiintei la copil. Un studiu efectuat de Mackinnon in 1938 a
aratat ca studentii care s-au dovedit ca au o constiinta puternica (nu au copiat la un test atunci
cand au avut ocazia), suferisera pedepse psihologice de la parintii lor, iar cei care au trisat (deci
nu aveau probabil o constiinta puternica) suferisera pedepse fizice.
Cand vorbim despre pedepse fizice nu sugeram doar lovirea copiilor. Studiul a inclus si
pedepse ca: interdictia de a iesi din casa, suprimarea banilor de buzunar. Pe de alta parte, in
pedepsirea psihologica nu este necesar nici un tip de „amenda”, dar copilului ii este reprosata
ranirea pe care a produs-o parintelui sau altei persoane, ori este facut sa se simta vinovat si
responsabil de actiunile sale. Relatiile sociale constituie aspectul de baza al acestor tipuri de
pedepse. Copilul simte ca actiunea sa i-a dezamagit pe parinti sau ca a cauzat inutil suferinta
altcuiva, dar in afara de a-si cere scuze, nu poate face nimic in compensatie.
Hill sustine (1964) ca motivele pentru care pedepsele psihologice par sa fie atat de
eficiente in producerea unei constiinte puternice la copii, au la baza actul de a-si cere scuze.
Treptat, acesta se interiorizeaza, astfel incat, in loc sa spuna doar „imi pare rau”, copilul ajunge
chiar sa ii para rau si, mai tarziu, sa se simta vinovat si responsabil. Pe de alta parte, daca este
pedepsit fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amenda pe care trebuie sa
o plateasca pentru un comportament neadecvat, dar nimic mai mult. Deci, singurul efect al
pedepsei fizice ar fi teama de a nu fi descoperit si nu neaparat dezvoltarea unei constiinte
puternice.
Pentru copii, importanta explicatiilor, pentru a li se clarifica expectantele adultilor si motivele

regulilor, constituie un alt aspect al socializarii, care poate fi diferit de la un grup social la altul.
Explicatiile par sa incurajeze copilul sa se comporte sociabil. Un alt factor foarte important in
dezvoltarea copilului este modul in care, acesta intelege ceea ce se intampla in jurul sau si
ratiunea pe care o da regulilor si comportamentelor observate.

07.amg 1 - Psihologie Generala Ok

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

07.amg 1 - Psihologie Generala Ok

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

07.10.

2017 AMG 1: PSIHOLOGIE GENERALA

= Atitudinile reprezinta ansamblul de reactii personale fata de un obiect determinat

= sunt dospozitii sau predispozitii psihice

= reactii caracteristice ale persoanei fata de realitate

- atitudinile au trei tipuri de componente: - cognitive , afective , comportamentale

Modificarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor deşi dificil de realizat, se poate iniţia prin:

atingerii unor scopuri comune

Publicat de ANYEE9 A la 03:24 Niciun comentariu:

Publicat de ANYEE9 A la 03:08 Niciun comentariu:

Erori in formarea impresiilor:

Publicat de ANYEE9 A la 02:44 Niciun comentariu:

Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.

Publicat de ANYEE9 A la 02:36 Niciun comentariu:

Caracterul reprezinta latura relational-valorica a personalitatii .

Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva.Insusirea

Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a personalitatii.

La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care

Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si, finalmente, capacitatea se

Publicat de ANYEE9 A la 02:29 Niciun comentariu:

PSIHOLOGIE GENERALA ,Temperament-caracter

Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este preponderent innascut. A

Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza in

Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se

Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.

Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna

Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi negative,

Descrierea trasaturilor temperamentului:

Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism; negative:

Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative: reactivitate redusa,

Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta,

Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de orientarea preponderenta

1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot parcursul vietii.

3. Temperamentul este rareori in stare pura.

Publicat de ANYEE9 A la 02:26 Niciun comentariu:

Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala

Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată

biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism

viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan

cum este perceput de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul

valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de

integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi socioculturale la

omul normal considerat într-un mediu social concret.

Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un concept

pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.

Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate

psihic, ale acestei realităţi.

Direcţii de definire a personalităţii în psihologie

De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică

Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente,

unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific

şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al

riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic

(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),

baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a

persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include

diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere); conştiinciozitatea

Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la

vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate.

În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific: