2.atitudini Si Prejudecati

Atitudini si prejudecati
Atitudini si prejudecati
3.8 Componentele unei atitudini:cognitiva, afectiva,
comportamentala;
3.9 Dezvoltarea prejudecatilor: presiunea grupului; teoria
“tapului ispasitor”; frustrare (personalitate prejudiciata);
3.10 Reducerea prejudecatilor: cooperare, team-building.
= Atitudinile reprezinta ansamblul de reactii personale fata de un obiect

determinat
= reprezinta orientare personala sau de grup, rezultata din combinarea de

elemente cognitive, afective si conative care exercita influente de
diredctionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului
= sunt dospozitii sau predispozitii psihice
= reactii caracteristice ale persoanei fata de realitate
= variabile latente, care se exprima prin: opinii, sentimente, comportament

fata de (evenimente, persoane, idei), postura, miscari, privire, voce
Chircev - atitudinile manifeste devin relatii, iar relatiile interiorizate,

în timp, devin atitudini
- atitudinile care ating un grad inalt de stabilitate se constituie in

insusiri caracteriale ale unei persoane. Altfel spus, o tematizare a trairilor
în functie de experienta exprima stabilitate.
Fac referire constant la valori, cuplul "atitudini-valori" reprezinta nucleul

persoanei; au coloratura afectiva, manifestata prin: simpatie, atasament,
activism / antipatie, respingere, ostilitate, refuz
= Allport : atitudinea este o stare mentala si neurala de pregatire care

exercita o influenta directiva sau dinamica asupra raspunsului unui individ
la toate obiectele sau situatiile cu care este asociat
- atitudinile au trei tipuri de componente: - cognitive , afective ,
comportamentale
Prejudecăţile şi stereotipurile
Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului,

raportarea afectivă la un anumit grup. Şi de obicei implică respingerea
celuilalt considerat ca membru al unui grup faţă de care se manifestă
sentimente negative. De obicei ele se clasifică în funcţie de categoria
socială faţă de care apar – sexism – prejudecăţi legate de gen, xenofobie –
teama faţă de străini, rasism – prejudecăţi legate de alte rase.Deseori
existenţa unor stereotipuri negative şi prejudecăti cu privire la un grup
social conduce la dezvoltarea de comportamente discriminative faţă de
acesta la nivel social.
Folosirea unei “etichete” în absenţa cunoaşterii persoanei sau situaţiei
căreia i se aplică, prin generalizarea rapidă a unor experienţe individuale
sau de grup punctuale specifice la nivelul tuturor reprezentanţilor grupului
sau culturii respective stau de obicei la baza dezvoltării unor seturi de
comportamente care marginalizează, exclud sau discriminează categoria
căreia i se adresează cu efecte negative asupra
imaginii acesteia în timp.
Modificarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor deşi dificil de realizat, se

poate iniţia prin:
evidenţierea unor reprezentanţi ai grupului cu privire la care identificăm
existenţa unor stereotipuri, care infirmă stereotipul;
oferirea unei cantităţi semnificative de informaţii privind acel grup – privind
toate valorile şi normele specifice acestuia şi a membrilor acestuia;
motivarea individului - indivizilor în sensul înţelegerii corecte a grupului cu
care doreşte să comunice; o implicarea în activităţi în vederea atingerii
unor scopuri comune
Identificarea propriilor noastre stereotipuri şi prejudecăţi este esenţială în
realizarea unei comunicări autentice pe termen lung între diferite grupuri
culturale. De asemenea constituie primul pas spre deschiderea către
celalalt, ceilalţi şi dezvoltarea unor noi perspective asupra grupurilor
culturale cu care interacţionăm.
Fiecare din noi etichetăm sau avem anumite stereotipuri la un moment dat.
În comunicarea interculturală ele ne pot împiedica să vedem realitatea aşa
cum este ea. Operarea cu stereotipuri în comunicare nu este foarte
eficientă fiindcă nu oferă informaţii detaliate asupra persoanei, persoanelor
cu care comunic şi deseori induce un tip de atitudine care se poate dovedi
inadecvat.1
Conform definiţiei din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă

pe care oamenii o au despre cum este cineva sau ceva, în special despre
ceva greşit”. Conform aceluiaşi dicţionar, prejudecăţile sunt „o opinie sau
sentiment nedrept şi nerezonabil, format fără îndeajuns de multă gândire
sau cunoaştere”. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt idei preconcepute,
clişee în timp ce prejudecăţile sunt sentimente iraţionale de frică şi
neplăcere. Pot fi înţelese ca nişte filtre de protecţie împotriva afluxului de
informaţii care ne permit să judecăm oamenii fără a-i cunoaşte personal
sau cunoscându-i numai superficial: ele ne limitează opinia despre
realitate.
În acest sens se poate argumenta că stereotipurile şi prejudecăţile au o
funcţie pozitivă, permiţându-ne să luăm repede o decizie. Deseori însă
stereotipurile sunt utilizate pentru a justifica şi susţine credinţele şi valorile
majorităţii populaţiei. „Comunul” este perceput ca „normal” iar lucrurile
realizate de grupuri sociale distincte sau minorităţi sunt neapreciate, dacă
nu se conformează acestor „norme”. Unul dintre lucrurile cele mai
supărătoare în cazul stereotipurilor şi prejudecăţilor este că în mod obişnuit
sunt create de cei puternici şi aplicate celor slabi, care nu pot controla
modul în care sunt percepuţi de ceilalţi şi nu pot schimba aceste percepţii.
În general, se spune că stereotipurile sunt adevărate. Orice aspect
adevărat al stereotipurilor este găsit, acesta justifică şi consolidează
stereotipurile.2
O constantã este totusi punctul de plecare: notiunea de „imagine”, care

trebuie luatã în sens figurat, si nu de imagine realã, fotograficã, a realitãtii
strãine. Imaginea „imagologicã” este o reprezentare concentratã,
simplificatoare, realizatã sub forma cliseului, a stereotipului.
Imagologia opereazã cu reprezentãri colective, socializate, ce trãdeazã o
mentalitate colectivã si care sunt considerate ca reprezentative pentru acea
comunitate. Exprimãrile condensate, memorabile, sînt admise ca atare,
axiomatic, avînd o functie descriptivã si de (re)cunoastere, ocupînd un loc
important în imaginarul social. Acestea sînt cliseele, sau stereotipiile
nationale: „scotian zgîrcit”, „român harnic si ospita-lier”, „francez iubãret”,
„evreu cu simt de afaceri” si asa mai departe. Caracterele atribuite
diferitelor popoare sînt puse sub semnul imuabilitãtii, de aceea în textele de
facturã folcloricã apar aluzii la divinitate ca garant al datului vesnic. Ne
amintim începutul Baltagului: „Domnul Dumnezeu, dupã ce a alcãtuit
lumea, a pus rînduialã si semn fiecãrui neam. Pe Þigan l-a învãtat sã cînte
cu cetera si Neamtului i-a dat surubul etc. etc.”
Se pare cã primul care a folosit termenul de stereotip cu referire la
reprezentãrile sociale a fost jurnalist american Walter Lippmann în
cunoscuta sa lucrare despre opinia publicã (1950). Pentru acesta, a vedea
totul prin categorii („types and generalities”) reprezintã un mod economicos
de cunoastere, dar si una dintre cele mai subtile si insidioase metode de
influentare (astãzi am spune manipulare). „Ni se spune despre univers
înainte de a-l vedea. Ne imaginãm cele mai multe lucruri înainte de a le
cunoaste personal.” În acelasi timp, atrage atentia W. Lippmann, sistemul
de stereotipuri este legat de traditii si de propria pozitie în societate. „Orice
alterare a stereotipurilor seamãnã cu o zguduire a temeliilor lumii.”
Imaginile nationale sînt rareori mono-stereotipii, adicã reduse la un singur
element, ca în exemplele citate mai sus („scotian zgîrcit”, „francez iubãret”,
„român ospitalier” etc.). Acestea pot fi considerate un caz limitã, de reductie
extremã operatã de mecanismul stereotipiei. Poate n-ar fi lipsit de interes
sã reamintim aici observatiile lui George Cãlinescu privitoare la
specificitatea caracterelor nationale: „Francezii sînt rationalisti, germanii
idealisti, englezii pragmatici, rusii mistici, orientalii fatalisti. [...] O culturã
contine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele
caracterologice. Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici, englezii sînt
pragmatici, dar multi sînt niste visãtori, germanii sînt romantici si
sistematici, dar printre ei sînt sceptici si dezordonati. Specificitatea nu e o
notã unicã, ci o notã cu precãdere.”1
Mono-stereotipiile fiind discutabile si mai usor de demontat, cliseele se
cumuleazã în fascicole, constelatii, corp cu multiple fatete, sau, ca în
terminologia lui Cadot – preluatã de Pageaux –, „agregat mitoid”. Numele
Elvetiei evocã, pentru un român din zilele noastre, „munti, ceasuri, bãnci,
ciocolatã si.... reuniuni internationale”2, ameste-cînd elemente de cadru
natural cu produse traditionale si viata politicã. Imaginea traditionalã a
turcului cuprindea elemente exotice ce tin de o civilizatie strãinã (fes,
salvari, iatagan, moschee, harem etc.), ca si trãsãturi fizice si de caracter
valorizate negativ, el fiind dusmanul (urîtime, cruzime, neomenie, lasitate).
Peste aceste straturi se suprapun imagini contemporane, de asemenea din
registrul depreciativ, negativ, rezultate din contacte umane de un anumit
tip: negustor de bazar, sofer de TIR etc.
Poli-stereotipia poate proveni si din reflectarea aceleiasi strãinãtãti
(alteritãti) de cãtre autori diferiti, sau pe o perioadã mai îndelungatã.
Însumarea multiplelor fatete va contura o „imagine medie”, un fel de
„portret-robot”, pentru a prelua, împreunã cu Klaus Heitmann, un termen
din recuzita politiei criminale 3.
Reflectarea strãinului, a „celuilalt”, este si o parte componentã a
imaginarului social: delimitarea fatã de alteritate permite grupului sã-si
afirme propria identitate, face parte din structura discursului identitar.
Politica nu rãmîne nici ea imunã fatã de imaginile stereotipe, uneori
prejudecãti. Imaginile negative pun în miscare mecanisme de blocare a
contactelor bilaterale si internationale, cîtã vreme o imagine atrãgãtoare
stimuleazã astfel de legãturi. De exemplu, unificarea Germaniei a reînviat
în memoria colectivã a europenilor atîtea imagini rãzboinice, îngrijorãtoare.
În crearea imaginii despre o tarã strãinã, contribuie o multitudine de
elemente, începînd cu aspecte geografice, politice, istorice (care stîrnesc
anumite reactii psihologice sau reactiveazã sedimente culturale). Finlandei
i se ataseazã în mod frecvent sintagma „tara celor 10.000 de lacuri”,
Norvegia este „tara fiordurilor”, Islanda – „tara geyserelor”, Olanda – „tara
lalelelor”, Australia – „tara cangurilor” etc., în imagini care mizeazã pe
caracteristici geografice sau naturale specifice. Unele din aceste elemente
se regãsesc ca simboluri pe însemnele oficiale ale statului (Canada –
frunza de artar) sau ale suporterilor sportivi (Franta – cocosul). Cadrul
natural se altoieste cu elemente politico-istorice: Elvetia, „tara cantoanelor”,
este „pitoreasca tarã alpinã”, „republica libertãtilor cetãtenesti”, „patria lui
Wilhelm Tell” etc. Un anumit sistem politic poate stîrni simpatii sau
antipatii; „tara sovietelor” prezentatã admirativ de o anumitã literaturã
marxistã, nu a fost altceva decît un imens „gulag” pentru adversarii
sistemului.
Prezentele umane sînt de cea mai mare importantã pentru definirea
imaginilor nationale. Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar
unul dintre primele stereotipii vehiculate în legãturã cu un neam strãin.
Talia, tinuta, culoarea pãrului (a fetei, a ochilor), coafura, gesticulatia,
vestimentatia etc., trãsãturi ale indivizilor observati direct sau indirect, se
convertesc în trãsãturi definitorii pentru întreaga categorie etnicã sau
nationalã. Cu cît tinuturile sînt mai îndepãrtate si realitãtile umane mai
diferite, acestea capãtã mai pregnant virtuti definitorii de încadrare într-o
categorie rasialã, în primul rînd (arab, asiatic, amerindian, negru).
Trãsãturile fizice, care de la bun început sînt de naturã sã sugereze
atitudini de simpatie sau, dimpotrivã, de antipatie, se dubleazã de
observatii privind trãsãturile de caracter si comportament, mult mai explicite
în privinta acelor atitudini favorabile sau defavorabile, rezultate din
compararea cu valorile si normele din propria civilizatie.
Referintele culturale despre o tarã strãinã sînt în mod inevitabil selective,
iar aceastã selectie este în cel mai înalt grad semnificativã. Traducerile
efectuate, anumite motive literare poartã cu ele imaginea tãrii si culturii de
origine, si acelasi lucru este valabil si pentru celelalte creatii artistice,
monumente etc. Germania, bunãoarã, este pentru orice persoanã de
culturã medie, tara lui Werther si a lui Faust, a concertelor lui Bach si
simfoniilor lui Beethoven.
Cadrul social si un anumit mod de viatã se convertesc si ele în „etichete” ce
se aplicã strãinului pentru a fi identificate anumite trãsãturi nationale. În
aceastã ordine de idei s-ar putea cita numeroase clisee de tipul: englezii
aristocrati, italienii ocupati cu „siesta”, francezii bãutori de vin iar nemtii de
bere etc. Preferintele gastronomice sînt si ele sursã de „etichetãri”: italienii
ma-caronari, românii mãmãligari, pentru americani francezii sînt „frog
eaters” iar nemtii „krauts” (mîncãtori de broaste, de varzã), etc. Coroborînd
astfel de observatii nu înseamnã cîtusi de putin cã facem sociologie; nu ne
propunem sã studiem organizarea socialã, cutume si traditii, studiul
imagolo-gic urmãreste modul în care reflectarea acestora în texte scrise
dintr-o altã culturã creeazã o anumitã imagine socotitã reprezentativã.
Vestimentatia, costume (traditionale sau nu), pieptãnãtura, accesorii
(pãlãrie, baston de promenadã etc.) constituie si acestea caracteristici
etnice, dublate de anumite conotatii sociale. Nu e întîmplãtor, de exemplu,
cã primele haine europene de la noi am fost denumite „nemtesti”, urmare a
contactului cu negustorii din Leipzig care au lãsat si numele strãzii Lipscani
din Bucuresti. Prin opozitie, „islicul” si „caftanul” devin simbolurile
anacronice ale unei epoci condamnate la disparitie, iar oamenii de rînd,
tãranii, sînt denumiti „opincari”.
Mai mult, cliseele sau stereotipiile culturale, puternic înrãdãcinate în

mentalul colectiv, rezistente în timp, ajung adesea sã piardã contactul cu
realitatea. Walter Lippmann, cel care a lansat termenul de stereotipie,
împrumutat din limbajul profesional al tipografilor, era chiar de pãrere cã în
majoritatea cazurilor acestea sînt gresite. Influenta lor, în practica socialã
contemporanã, este socotitã pernicioasã, ducînd la tensiuni între popoare.
Practicienii etnopsihologiei recomandã programe de actiune avînd ca
finalitate atenuarea sau chiar eliminarea efectelor negative ale imaginilor
nationale.3
Publicat de ANYEE9 A la 03:24 Niciun comentariu:

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe
FacebookTrimiteți către Pinterest
Etichete: asistent medical generalist, PSIHOLOGIE GENERALA
Atractie interpersonala
Atractie interpersonala
3.5 Atribuire dispozitionala si atribuire situationala
Atractia interpersonala tine de mai multi factori care ne determina sa

intram sau nu intr-o relatie. Printre acestia se afla atractia fizica,
proximitatea, familiaritatea si asemanarea. Infatisarea fizica a unei
persoane poate sa determine cat de mult este placuta de cei din jur sau din
contra, respinsa. Infatisarea este un factor asupra caruia nu prea avem
control, ceea ce face ca sa fie nedrept sa il folosim ca drept criteriu pentru
a place sau nu pe cineva. Cateva studii efectuate arata importanta
frumusetii fizice la prima intalnire cat si dupa aceea.
Unul dintre motivele pentru care frumusetea fizica este asa de importanta
este acela ca reputatia noastra sociala si respectul de sine sunt sporite
atunci cand suntem vazuti cu insotitori atragatori. Atat barbatii, cat si
femeile sunt apreciati mai favorabil atunci cand au un partener sau un
prieten aratos, decat atunci cand se afla in compania unei persoane
neatractive. Reversul acestei situatii este faptul ca atat barbatii, cat si
femeile sunt dezapreciati atunci cand sunt vazuti impreuna cu un strain,
care este fizic mai aratos decat ei. Cu toate ca frumusetea fizica joaca un
rol semnificativ, aceasta pare sa nu mai fie un criteriu asa de important
atunci cand este vorba de alegerea unui partener permanent.
Un alt factor care intrevine in consolidarea relatiilor de prietenie este

proximitatea. Persoanele care locuiesc aproape unele de altele au sanse
mult mai mari de a devenii prietene decat cele care se afla la distante mai
mari unele de altele. Proximitatea sustine relatia de prietenie, apropiind
persoanele intre ele. Cauza pentru care proximitatea creeaza atractie
pentru cineva este faptul ca stimuleaza familiaritatea. Cu cat stam mai
aproape de o persoana, cu atat cresc sansele de a deveni prieteni cu acea
persoana. Proximitatea si familiaritatea sunt cei mai buni factori care
contribuie la stabilirea si mentinerea unei relatii de prietenie.
Studiile efectuate au mai aratat ca intre doi parteneri exista o serie de

asemanari care contribuie la mentinerea relatiei. In acest caz, vorbim de
similaritatea dintre cei doi parteneri in ceea ce priveste interesele pe care le
au, nivelul social, varsta, studiile, frumusetea etc. S-a constatat ca in ceea
ce priveste frumusetea fizica, oamenii cauta mai degraba parteneri mai
putin frumosi pentru ca se asteapta sa fie respinsi de cineva mai frumos
decat ei. Un barbat sau o femeie alege mai degraba sa aiba o relatie cu
cineva care li se potriveste ca frumusete fizica.
Cu toate acestea, asemanarile de alta natura decat frumusetea fizica sunt

mai importante de-a lungul relatiilor de durata. Partenerii care au o
personalitate asemanatoare, care se aseamana in privinta preferintelor de
petrecere a activitatilor zilnice, sau au aceleasi interese profesionale, au
parte de mai multa apropiere, prietenie si satisfactii materiale decat in cazul
partenerilor mai putin asemanatori. Dupa cum am vazut, exista mai multi
factori care influenteaza posibilitatea de a ne simti atrasi de o persoana.
Atractivitatea fizica, proximitatea, familiaritatea si asemanarile sunt cei mai
importanti dintre acestia.
Formare impresii
Formare impresii
3.4 Relatii interpersonale si de munca (efectul halo;
trasaturi centrale; prima impresie; stereotipuri sexuale,
rasiale; obedienta si conformism)

Privim pe cineva si imediat o anume impresie despre caracterul acestuia
apare de la sine…
Aceasta capacitate de a intelege instantaneu ceva din caracterul unei
persoane, de a ne forma o conceptie despre cineva ca despre o fiinta
umana, un centru de viata si vointa care poseda caracteristici particulare ce
alcatuiesc o individualitate aparte reprezinta premiza vietii sociale”
(Asch,1946)
Cercetarile de psihologie sociala au demonstrat (si experienta cotidiana
confirma) ca:
Suntem capabili sa ne formam o impresie cvasi-totala despre o persoana
chiar si daca ducem lipsa de informatii.
De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a

ne forma o impresie despre cineva.
Impresiile despre cineva ,finetea si continutul acestora sunt dictate de
scopurile interactiunii.
Ne formam impresii despre o alta persoana pe seamadiscutiei cu o
persoana despre o alta persoana, cel mai comod lucru pentru noi, fara a
cunoaste indeajuns cealalta persoana. Hmmm!!!
studiul perceptiei implica : 1 subiect receptor + 1 persoana tinta
Prezentarea persoanei o putem face in diverse moduri:
ex: putem sa le “prezentam” subiectilor:
- o persoana reala
- o fotografie a persoanei in cauza
- o inregistrare video
Erori in formarea impresiilor:

In formarea impresiilor, ne lasam de foarte
multe ori influentati de simtul comun, care poate fi afectat de erori precum:
- Ordinea prezentarii informatiilor;
- Relevanta informatiei pentru realizarea interactiunii;
- Valenta informatiei;
- Ordinea si valenta informatiei actionand simultan;
- Socializarea si experienta personala;
- Nevoia de coerenta.
EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care

se declanseaza din clipa in care este perceput primul bit de informatie
despre persoana in cauza, acea informatie primara influentand mai apoi
perceperea informatiilor succesive, conform principiilor gestaltului.
Este important de remarcat ca exista o corelatie intre cele doua axe si
diferitele tipuri de atractie interpersonala. Astfel, dezirabilitatea sociala este
un bun predictor pentru gradul in care ne face placere sa interactionam cu
o persoana, in timp ce competenta intelectuala este corelata cu masura in
care respectam o anume persoana.
EFECTUL INFORMATIEI NEUTRE –lipsa informatiilor precise despe
ceilalti;
EFECTUL INFORMATIEI NEGATIVE – o informatie negativa minora duce
la exacerbarea importantei informatiei si la o distorsiune a perceptiei;
impresiile negative sunt mai greu de schimbat;
Cauze:
- sunt neobisnuite si distinctive => atrag atentia;
- sugereaza indirect un potential pericol;
Comunicare nonverbala
C3. Integreaza
Perceptiile
interpersonale
in practica
profesionala
Comunicare nonverbala
3.1 Semnificatia gesturilor, posturii, proximitate, spatiu
personal, pozitia corpului, atingere
3.2 Expresii faciala: categoriile Osgood (fericire, surpriza,
teama, tristete, furie, curiozitate, dezgust)
3.3 Paralimbaj (tonul si ritmul vocii, flux verbal, contact
vizual, emotii)
Comunicarea nonverbală
Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, fiind
corpul uman, spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile sunt codificate şi
transmise printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea,
gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.
Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală este precoce
comunicării verbale şi se bazează în mare măsură pe elemente înnăscute:
diverse comportamente expresive primare ale afectelor şi emoţiilor, dar şi
învăţare, la început imitativă.
Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală şi este mai uşor
de decodificat decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit în
proporţie de 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un
mesaj verbal neînsoţit de component nonverbală şi paraverbală, va fi mai
greu de decodificat.
Kinetica
Această disciplină a comunicării nonverbale studiază ansamblul semnelor
comportamentale emise în mod natural sau cultural; ea a aplicat metodele
lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de
interacţiunea verbală.
Un studiu aprofundat al kineticii a fost realizat de către Birdwhistell R., în
cartea sa „Introduction to kinetics” (1952), care a reprezentat primul mare
studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distincte ale
fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici unităţi de acţiune ale
gestului sau mimicii (de exemplu ochiul stâng închis). Morfemelor, cele mai
mici unităţi semnificative ale lexicului, le corespund kinemorfemele (de
exemplu clipitul). Kinetica devine „o gramatică a gesturilor”. Se constituie o
parakinetică, prozodie şi poetică a gesturilor: intensitate, durată, întindere
dar şi ritmuri constante, flux constant. Această dimensiune mai largă se
integrează într-un context psihologic, social şi cultural.
Limbajul corpului contribuie la comunicarea nonverbală prin expresia feţei,
mişcarea corpului (forma, poziţia lui), comunicarea tactilă şi prin
îmbrăcăminte.
Expresia feţei
Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.

Mimica – În dicţionarul limbii române, mimica este definită ca fiind arta de
exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin gesturi sau prin modificarea
expresiei feţei, ansamblu de gesturi şi de modificări ale fizionomiei care
însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal. Modul în care privim şi suntem
priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, de acceptare, de
încredere în sine şi prietenie. În legătura cu privirea, se studiază contactul
vizual, expresia facială.
Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal. Multe
dintre aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe
durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Cu cât
contactul vizual durează mai mult cu cineva, cu atât ne vom simţi mai
apropiaţi de acea persoană. Evităm contactul vizual cu o persoană care ne
displace şi dacă avem contact vizual, adoptăm o privire lipsită de emoţie
decât prietenoasă. Diferenţa dintre cele două genuri de priviri apare din cât
de larg sunt deschişi ochii şi cât de mult se pot mişca muşchii din jurul
ochilor.
Contactul vizual are patru funcţii importante în comunicare: reglarea fluxului
conversaţiei, furnizarea de feed-back vorbitorului despre ceea ce a
comunicat, exprimarea emoţiilor şi informarea ambilor participanţi despre
natura relaţiei lor.
Când este folosit pentru reglarea fluxului conversaţiei, contactul vizual este
unul dintre cele mai importante semnale. Atunci când începem o
conversaţie deseori ne uităm la acea persoană pentru a stabili contactul
vizual, când dorim să spunem ceva aşteptăm până persoana care vorbeşte
se uită la noi iar cănd încheiăm o remarcă, ne uităm la celălalt pentru a-i
spune că este rândul lui.
Când se doreşte prin contactul vizual transmiterea feed-back-ului,
întreruperea acestuia poate avea un efect neplăcut. S-a constatat că în
timpul unei conversaţii, dacă nu există contact vizual, emitentul are
senzaţia că destinatarul nu este atent la mesajul său. Persoanele care au
nevoie de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât altele.
În ceea ce priveşte semnalarea naturii relaţiei, s-a arătat printr-o serie de
experimente, că dacă distanţa dintre interlocutori este de trei metri,
contactul vizual se menţine într-un procent de 65% pe durata conversaţiei,
iar dacă distanţa este de numai 0,6 metri, contactul vizual s-a redus la
numai 45% din timpul conversaţiei. Contactul vizual compensează lipsa
apropierii fizice, sau ne permite să spunem „chiar dacă stai foarte aproape
de mine, încă nu îţi sunt intim”.
Există două modalităţi prin care contactul vizual ne poate exprima emoţiile.
Una este simpla stabilire a contactului vizual. Aşa cum am menţionat
anterior, dacă privim o persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor
sunt mult mai relaxaţi şi ochii nu sunt atât de larg deschişi. Alte semnale,
precum frecvenţa cu care clipim sau poziţia sprâncenelor, pot indica şi
sentimente.
Chipul şi ochii sunt părţile corpului pe care le remarcăm mai mult, dar care
sunt foarte greu de înţeles. Muşchii feţei sunt în număr mai mare la om
decât la animale ceea ce arată cât de importantă este pentru fiinţele umane
capacitatea unor mişcări subtile ale feţei.
Expresiile faciale se pot modifca foarte rapid. Se ştie că există cel puţin opt
poziţii diferite ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria sa semnificaţie,
mai mult de opt poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin zece pentru
partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite, acestea dau un număr uriaş
de expresii posibile.
Există, în principiu şapte grupuri principale de expresii faciale, deşi fiecare
grup are mai multe variaţii. Acestea sunt: fericirea, surpriza, teama,
tristeţea, furia, curiozitatea şi dezgustul/dispreţul. Deoarece aceste grupuri
de expresii par să reprezinte semnale recunoscute în toate societăţile
umane, se crede că acestea ar fi înnascute, unele variaţii ale expresiilor
faciale pot ajunge să fie dezvoltate din punct de vedere cultural, aşa cum
se întâmplă cu imitarea unor personaje bine cunoscute.
Zâmbetul este considerat o expresie facială. Este un gest capabil să
exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie la
cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază de la cultură la
cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice
care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acestei culturi.
Funcţiile comportamentului vizual
Aceste funcţii trebuie cunoscute pentru a le valorifica mai eficient, astfel
efectele finale ale comunicării vor fi mai reprezentative. Principalele funcţii
ale comportamentului vizual, sintetizate din multitudinea de funcţii
identificate de specialişti, sunt următoarele:
– comportamentul vizual defineşte natura relaţiilor interpersonale
– comportamentul vizual oferă informaţii referitoare la starea afectivă
a interlocutorilor
– comportamentul vizual este implicat în realizarea feed-back-ului,
deci are un rol important în reglarea interacţiunii dintre parteneri
– comportamentul vizual compensează distanţa fizică
– comportamentul vizual este implicat în funcţionarea optimă a altor
modalităţi de comunicare nonverbală
Mişcarea corpului
Corpul comunică prin gesturi, poziţia şi modul de mişcare al acestuia,
atingere şi îmbrăcăminte.
Gesturile sunt, de asemenea, o modalitate de comunicare de informaţii
suplimentare. De cele mai multe ori utilizăm gesturile deliberat, pentru a
sprijini şi evidenţia ceea ce spunem. Uneori însă, utilizăm gesturi fără să ne
dăm seama că ne trădează, le facem fără vreo intenţie. Semnale cum ar fi
bătaia nervoasă din picior sau mâinile neastâmpărate îi comunică
interlocutorului nostru cum ne simţim, fără să ne dăm seama. Multe din
gesturile pe care le utilizăm sunt învăţate datorită interacţiunilor specifice
culturii în care trăim, acestea însoţesc, mai mult sau mai puţin, limbajul şi
interacţiunea socială în societatea în care evoluăm. Poziţia şi gesturile sunt
utilizate într-o conversaţie pentru a reflecta ceea ce ne spune interlocutorul:
asculătorul tinde să facă gesturi mai puţin ample decât vorbitorul, dar le
face. Acestea, împreună cu ecoul poziţional pe care îl prezintă multe
persoane, imitând poziţia celui cu care comunică, alcătuiesc un semn de
atenţie şi empatie faţă de emitent.
Clasificarea gesturilor
Cea mai utilizată clasificare a gesturilor este aceea care împarte gesturile
în: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi adaptori.
Emblemele sunt mişcări care au o traducere verbală directă, în general un
cuvânt sau o frază, acestea fiind specifice fiecărei culturi. Ele ţin locul
cuvintelor şi pot să se constituie într-un limbaj de sine stătător.
Ilustratorii sunt indicaţii nonverbale legate direct de cuvinte. Ei întăresc
comunicarea verbală şi ne ajută să accentuăm sau să subliniem idei sau
cuvinte. Prezintă un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar decât
emblemele, o parte din ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute şi, ca atare,
universale. Ei nu au o semnificaţie luaţi ca entităţi aparte, ci numai în
legătura lor cu cuvintele, un exemplu ar fi acela al urmăririi gesturilor
efectuate de persoanele de la televizor, oprind sonorul.
Manifestările afective sunt mişcări ale corpului care ne dezvăluie starea
afectivă. Indicii faciali sunt primii care ne „trădează” sentimentele
nonverbal. Aceste manifestări pot fi folosite pentru a influenţa pe alţii, de
exmplu entuziasmul şi speranţa au trecere la public. Cele mai frecvente
manifestări afective sunt tremuratul mâinilor şi al piciorelor şi trebuie luate
în considerare de cei care comunică cu persoanele care prezintă astfel de
manifestări, pentru a lua măsurile necesare ca interacţiunea să nu fie
influenţată.
Gesturile de reglaj dirijează, întreţin şi controlează comunicarea. Funcţia lor
este expresivă şi fatică, deoarece relevă atitudinile participanţilor faţă de
interacţiune şi oferă asigurări receptorului privind continuitatea contactului,
iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării,
în funcţie de reacţiile interlocutorului. Reglatorii contribuie decisiv la
schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de interacţiune.
Adaptorii sunt mişcările care satisfac nevoile personale şi ajută la
adaptarea la mediu. Aceştia constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată
de comunicare. În această clasă intră mişcările ce pot fi efectuate atât în
prezenţa, cât şi în absenţa observatorilor. Gesturile de manipulare a
obiectelor într-un scop practic sunt cunoscute sub numele de alteradaptori.
Poziţia corpului – stând în picioare sau jos poate indica starea în care se
află un individ şi poate fi utilizată ca o metodă de comunicare. Postura
corpului ne oferă informaţii despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie,
căldură sufletească.
O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în
jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de
interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat
pe scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere
excesivă şi apărare la cei ce consideră că au un statut superior
interlocutorului.
Comunicarea tactilă
Un canal important al comunicării nonverbale îl reprezintă comunicarea
prin atingere. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea tactilă poate fi
circumscrisă vieţii intrauterine când fătul recepţionează vibraţiile inimii
mamei. Ea se dezvoltă încă din primele momente de viaţă ale copilului, din
modul în care acesta este atins de mamă, mai ales în momentele de
alăptare şi de întreţinere a igienei corporale.
Tipologii ale atingerii
O taxonomie, care vizează dimensiunea funcţională a atingerilor şi
contextele care favorizează dezvoltarea acestor tipuri de comportamente,
împarte atingerile în:
Atingerea funcţional-profesională – include comportamente ocazionate de
îndeplinirea unor sarcini de natură profesională. Atingerile ce se realizează
în acest context au scopul de a privi persoana ca pe un obiect oarecare
tocmai pentru a elimina orice aluzie referitoare şi o posibilă intenţie
sexuală. Pentru a exemplifica, amintim de relaţia dintre medic şi pacient,
antrenor şi sportiv.
Atingerea social-politicoasă – interacţionarul este perceput ca o persoană
şi nu ca un obiect. În cadrul acestui tip de comportament, nu există o
anume relaţie între interlocurori, ci există mai mult un sens ritualic, un
exmplu în acest sens este strângerea de mână.
Atingerea călduros-prietenoasă – iniţiatorul acestui comportament îşi
exprimă afecţiunea faţă de persoana cu care interacţionează. Un exemplu
ar putea fi îmbrăţişarea sau sărutul, care pot ajunge la un nivel de
stereotipizare.
Atingerea intimă din iubire – investiţia afectivă este mult mai mare şi se
poate întâlni în cadrul interacţiunii dintre părinţi şi copii lor, îndrăgostiţi, soţi
etc. Atingerile de acest tip au un grad mai mic de stereotipizare.
Atingerea sexuală pasională – are la bază atracţia deosebită pe care o
resimt partenerii în cadrul unei interacţiuni cu totul speciale.
Autoatingerea
Pe lângă atingerile implicate în interacţiunea umană, individul dezvoltă şi
comportamente de autoatingere, care se obiectivează în particularităţi
nervoase cum ar fi: rosul unghiilor, jupuirea pieliţelor, răsucirea unui fir de
păr.
O clasificare a tipurilor de autoatingere decelează aceste acte în
următoarele categorii:
-Acţiuni-scut (acţiuni de protecţie) – sunt comportamente ce au scopul de a
reduce intrările sau ieşirile, cum ar fi punerea mâinii peste gură sau peste
urechi şi ele au rol important în funcţionarea normală a conduitei umane;
-Acţiuni de curăţare – au un rol reglator şi putem recunoaşte din această
categorie ca făcând parte scărpinatul, ciupitul, frecatul, ştergerea,
pieptănarea părului, îndreptarea hainelor. Pieptănarea părului şi aranjarea
hainelor se regăsesc într-o mai mare măsură în rândul femeilor;
-Semnalele specializate – sunt comportamente prin intermediul cărora se
transmit altor persoane mesaje specifice (punerea mâinii la ureche în formă
de pâlnie pentru a transmite imposibilitatea de a auzi, punerea mâinii sub
bărbie pentru a semnala plictiseala);
-Autointimităţile – au un rol reglator datorită efectului lor reconfortant
(ţinerea de propria mână, îmbrăţişarea, încrucişarea picioarelor, lăsarea
capului pe umăr); pot fi etalate în public şi au o frecvenţă mai mare atunci
când persoana se află în momente de intimitate deplină.
Prezenţa personală
Prezenţa personală comunică prin intermediul formei corpului, a
îmbăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a
accesoriilor vestimentare.
În ceea ce priveşte forma corpului, distingem trei tipuri de constituţii (după
Sheldon): ectomorf (fragil, subţire şi înalt); endomorf (gras, rotund, scurt);
mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale, tindem
să îi percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi,
nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepm ca fiind bătrânicioşi,
demodaţi, mai puţin rezinstenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de
încredere, prietenoşi, dependeţi de alţii; pe mezomorfi – încăpăţânaţi,
puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine,
veşnic învingători.
O altă cale prin care se comunică fără cuvinte este îmbrăcămintea.
Uniformele semnalează că persoana ocupă un anumit rol în societate, de
exemplu poliţist, infirmieră. Alte forme de îmbăcăminte pot comunica
informaţii despre persoana pe care o poartă – dacă persoana are o
profesiune intelectuală (de exemplu avocat), adoptă un stil vestimentar
imaculat.
Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins.
Îmbrăcămintea nonconformistă comunică faptul că purtătorul este un
original, un răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist.
Proxemica
Apropierea pe care ne-o permitem faţă de alte persoane este o altă
modalitate de a comunica. Limbajul spaţiului trebuie interceptat în funcţie
de mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere-depărtare, înăuntru-în
afară. Fiecare societate are, ca specifică o distanţă considerată optimă
pentru a purta o conversaţie, iar membrii fiecărei societăţi ţin cont de
această distanţă.
Comunicarea prin spaţiu trebuie cunoscută pentru a înţelege semnificaţiile
acesteia şi pentru a putea valoriza maximal acest canal de comunicare.
Proxemica este disciplina care studiază relaţiile spaţiale ca mod de
comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spaţiul în diferite culturi,
efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării
ţin de această ramură.
Comunicarea cromatică
Cercetări asupra culorilor există încă din Antichitate, însă în zilele noastre
aceste studii au căpătat o concretizare, ele stând la baza realizării unor
cunoscute teste de personalitate (testul lui Max Luscher, în care, în funcţie
de ordinea în care sunt alese culorile, se evidenţiază o anumită stare
dispoziţională).
Culoarea afectează comunicarea astfel: culorile calde stimulează
comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia dar şi
varietatea excesivă de culoare inhibă şi distrag comunicatorii.
Comunicarea prin timp
Comunicarea temporală este centrată pe utilizarea timpului – cum îl
organizăm, cum reacţionăm la el etc. Punctualitatea reprezintă o formă de
comunicare prin timp. O altă formă de comunicare este timpul potrivit, el
este reprezentat de legătura dintre timp şi anumite activităţi sociale, dintre
timp şi statut, dintre timp şi situaţie etc.
Precizia timpului – timpul este considerat a fi ceva preţios şi personal şi
atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acest lucru comunică
diferenţa de statut. A veni mai târziu sau mai devreme la o întâlnire
comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă,
percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată. Cu cât o
persoană o aşteaptă mai mult pe o alta, cu atât ea se va simţi mai
desconsiderată. Timpul permite, intenţionat sau nu, manipularea,
controlarea sau comunicarea respectului şi interesului.
Lipsa timpului – timpul reprezintă pentru noi o resursă personală limitată.
Dacă acordăm din timpul nostru pentru a întălni o persoană, pentru a
comunica cu aceasta, ea se va simţi ca fiind mai importantă pentru noi.
Studii sociologice au demostrat că relaţia de comunicare pozitivă se
dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii, cu timpul petrecut
împreună.
Aptitudini-caracter
2.9 Aptitudini-caracter
CARACTERUL
Caracterul reprezinta latura relational-valorica a personalitatii .

In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de
particularitati psihoindividuale ce apar ca trasaturi ale unui "portret" psihic
global .In sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau
particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si
valorile dupa care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si
valorica, este in principal un ansamblu de atitudini-valori. In timp ce
temperamentul este neutral, din punct de vedere al continutului,
sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal,
prin valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe care le
intretine cu lumea si cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie
trebuintele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale,
aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia despre lume si viata.Intre
caracer si aptitudini distinctia este mai pregnant.
Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura

volitiva.Insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele
din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existentei sale in lume. In
stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care pornesc de la
subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de
atitudini.
Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este mai

mult sau mai putin valoros din punct de vedere social , in functie de masura
in care el contribuie la armoniasau , dimpotriva la perturbarea angrenajului
social din care face parte.De aceea , trasarurile de character se exprima in
termini polari: pozitivi( bunatate, cinste, sinceritate, politete, generoxitate,
punctualitate,etc.) sau negative ( rautate,zgarcenie, impolitete, egoism,etc).
c. APTITUDINILE
Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a

personalitatii.
Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale,

structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes
deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau componente psihice ale
persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea
activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si
stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.
Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se

sintetizeaza intr-un tot unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea caruia
dispun si de un mare grad de operationalitate. Forma calitativ superioara
de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. El se deosebeste de
aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin
imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si
originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o

activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul
cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii, culturii conducand la creatii unice,
irepetabile, o reprezinta geniul. Una dintre cele mai controversate
probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor inascut sau
dobandit.
La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite

predispozitii genetice care privesc nu doar morfologia si functiile biologice
ci si posibilitatiile de actiune ale indivizilor. Acest potential ereditar se afla,
insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a se
realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un
sistem operational sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului
nervos central si, totodata, adaptarea la mediul natural si social in conditiile
unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de importante
fiind activitatea si invatarea.
Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si,

finalmente, capacitatea se construieste prin exersarile prilejuite de
activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc. Aptitudinea depinde de
ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditile
prilejuite de activitate.
Clasificarea aptitudinilor:
In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple,

elementare si aptitudini complexe.
Aptitudinile simple
Elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare.
Astfel sunt toate proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile,
olfactive, de vedere in spatiu si orientare in timp, simtul ritmului,
capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc. Acestea mijlocesc
actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.
Aptitudinile complexe
Apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple,
elementare. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitatea auditiva, auz
absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicala etc.
La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi vorba de o simpla
insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degraba, o structura sau o
matrita dupa care se profileaza un stil individual de receptare si reactie
propriu muzicianului. Aptitudinile complexe pot fi, in functie de
aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini generale. Aptitudini
speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans.
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate
specific umane : spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.
Aptitudini speciale
Mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans.
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate
specific umane : spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.
Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura

rezolutiv-productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni
inteligenta este privita ca :-sistem complex de operatii care conditioneaza
modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si
situatii problematice ;-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu
succes in extrem de numeroase si variate activitati.

PSIHOLOGIE GENERALA ,Temperament-caracter
2.8 Temperament-caracter
a. TEMPERAMENTUL
Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este

preponderent innascut. A cunoaste intocmai trasaturile unui om este un
demers foarte complex. In sprijinul intelegerii, acestora se pot observa
aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se observa gradul de
activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in
sarcini care prezinta un efort sustinut, modul cum se reactioneaza fata de
semenii sai.
Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea

umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat innascute
cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele preponderent ereditare
vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele construite
sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea
confuzii, mai ales ca in ansamblul personalitatii acestea se regasesc in
interdependenta.
Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a

personalitatii. Plasandu-se pe o pozitie bazala, temperamentul se
manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a
energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor)
si prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arata ca temperamentul
vizeaza fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli
emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. De asemenea, el implica
dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru important
in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului
afectiv, a stabilitatii si profunzimii trairilor. Particularitatile temperamentale
se constituie ca urmare a activitatii nervoase superioare. Se presupune ca
temperamentul nu se schimba in mod radicalin timpul vietii. Totusi, se
vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe care
personalitatea le sufera, in ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini,
dobandirea unor variate deprinderi, fomaea unor trasaturi de caracter, bine
articulate educational, mascheaza adesea determinatiile temperamentale.
Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul
biotipologic de la care se porneste in elaborarea caracterului.
Tipuri de temperament:
Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul

fiecaruia este un fapt singular, in masura in care fiecare om este unic. Din
negesitati de cunoastere s-au facut adesea comparatii si diferentieri intre
diversele aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari, ceea ce
a condus la variate tipologii.
Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus distingeau patru

temperamente fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic.
Acestea rezultau din amestecarea celor patru umori ( substante fluide) din
organism: bila galbena, sangele, flegma si bila neagra. S-au stabilit
corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul si pamantul,
ba chiar si cu anotimpurile. Astfel:
Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de

caldura si mistuitor ca vara.
Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului,

este violent si nestabil ca primavara.
Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.
Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna
Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi

negative, dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi
preferat altuia dupa vreun criteriu care sa-l prezinte mai bun.
Descrierea trasaturilor temperamentului:
Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si

intensitatea reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate,
agresivitate, inegalitatea trairilor.
Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata,

dinamism; negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine,
superficialitate, sugestibilitate, inconstanta.
Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative:

reactivitate redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre
stereotipie.
Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta,

perseverenta, responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si
mobilitate redusa, predispozitii inspre anxietate, neincredere in sine si
pesimism.
Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de

orientarea preponderenta inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel
extrovertitul si introvertitul.
Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru
persoane si obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un deosebit
simt practic si se adapteaza usor unornoi conditii de viata.
Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa

launtrica, construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna
atentie interioara, gandire abstracta si profunda, hotarare, manifestand
tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul nu cultiva relatiile sociale, este
o fire contemplativam, rezervata, lipsita de incredere de sine.
Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta

caracteristici si de la extrovertit si de la introvertit.
Concluzii:
1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot

parcursul vietii.
2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are valoare)

, ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun
sau mai rau decat celalalte.
3. Temperamentul este rareori in stare pura.

Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala
2.5 Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala
CONCEPTUL DE PERSONALITATEA
Precizări terminologice
În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele

mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La
o analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este

determinată
biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a

oricărui organism
viu – plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în

plan
biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru

relaţionl dat, aşa
cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de

atributul
valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul

şi gradul de
integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi

socioculturale la
omul normal considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un

concept
integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale
psihologiei, inclusiv
pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.
Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate

complexă, care face
obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru

sociologie, pentru etică şi
filosofie.
Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor

mediate
psihic, ale acestei realităţi.
Direcţii de definire a personalităţii în psihologie
De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare

psihologică
(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse,

ceea ce a facut să
apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria nu

mai puţin de 100
formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora

depăşea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor

existente,
el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii prin
structură internă
şi 3) definiţii pozitiviste.
Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea:
„Personalitatea este
unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi

determină un mod specific
şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.
În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1)

modelul analitic al
trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric

mai puţin şi mai
riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-

energetic
(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental

(aptitudinile),
blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-

Five, care pune la
baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea

de orientare a
persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea);

agreabilitatea (include
diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);

conştiinciozitatea
(vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile,

problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe
individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau
intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate,
inventivitate, deschidere la experienţă).
Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu

elaborate la
vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la

maturitate.
În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un

mod specific:
generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În
anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe
nici un om nu este la fel cu celălalt”).
În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor

tipologice.
Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de
cuprindere:
criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite,

sau: personalităţi
flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi

integre şi personalităţi
coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente,

personalităţi medii,
personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă

(personalităţi mature şi
armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi imature

etc.).

Structura personalitatii
2.4 Teorii psihologice ale dezvoltarii psihice (Piaget,
Kohlberg, Erickson)
Structura personalitatii
STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE. TEORIILE DEZVOLTARII STADIALE
Conceptul de dezvoltare
Psihologia defineste dezvoltarea, ca fiind intregul traseu

ontogenetic al unui individ de la nastere pana la moarte, incluzand
totodata, modurile in care diferite aspecte ale functionarii umane evolueaza
si se transforma pe parcursul vietii. Procesele care genereaza aceste
modificari sunt deopotriva, procese programate biologic si procese
rezultate din interactiunea individului cu mediul. Palierele pe care se
desfasoara dezvoltarea organismului uman sunt:
dezvoltarea fizica• puternic influentata de alimentatie si de ingrijirea

sanatatii. Ea include modificarile de lungime si greutate ale corpului și ale
segmentelor acestuia, modificarile inimii, dar si a altor organe interne, ale
scheletului si ale musculaturii, cu implicatii directe asupra abilitatilor motorii
ale subiectului; modificarile structurii si functiei creierului generate atat de
factorii genetici cat si de stimularea sau deprivarea senzoriala, din mediul
in care creste copilul in primii ani de viata. Modificarile mentionate au o
influenta majora asupra dezvoltaarii intelectului si asupra formarii
personalitatii individului;
dezvoltarea cognitiva• implica modificarile care au loc in ceea ce priveste

perceptia, invatarea, memoria, rationamentul si limbajul. Functionarea
cognitiva este in mod obisnuit insotita de operatii metacognitive (reflectie
asupra gandirii) prin care se regleaza invatarea si performanta (Koriat, A.,
1998);
dezvoltarea psihosociala• cuprinde modificarile legate de personalitate,

emotii si relatii ale individului cu ceilalti.
Principalele procese implicate in dezvoltare (creșterea, maturizarea și
invațarea) au fost definite anterior.
Caracteristicile dezvoltarii psihice
Dupa Tinca Crețu, dezvoltarea psihica presupune actiunea optima

a celor trei factori fundamentali (ereditatea, mediul, educația), dar si a
altora, numiți complementari. Dezvoltarea psihica nu este nici
predeterminata ereditar si nici impusa din afara, ci este rezultatul unor
interdependente, interactiuni si interinfluente complexe si de durata, intre
factorii amintiti. De aceea, exista o serie de particularitati ale dezvoltarii
psihice, care o deosebesc de alte fenomene ale dezvoltarii din lumea vie.
Dintre acestea, cele mai importante sunt urmatoarele:
A. Dezvoltarea psihica are, in ansamblu, o directie calitativ -

ascendenta si nu doar o desfasurare lineara, simpla, constanta si total
previzibila. H. Wallon, spune ca orice individ, are o evoluție ”in spirala”,
presupunand inaintari si reveniri de la niveluri mai inalte, asupra a ceea ce
s-a consolidat. De asemenea, pot fi intalnite:
a) stagnari aparente (care sunt de fapt acumulari cantitative);
b) regresii, adica intoarceri temporare la conduite inferioare dar mai

bine consolidate;
c) crize de dezvoltare care inseamna generarea de tensiuni psihice

interne foarte puternice ce duc la inlaturarea atitudinilor si a
comportamentelor care nu mai corespund cerințelor sociale si crearea unei
disponibilitati sporite pentru altele, noi, dezirabile.
B. Dezvoltarea psihica este individuala, personala, adica ea

prezinta o serie de caracteristici comune tuturor oamenilor, dar si aspecte
si traiectorii specifice fiecaruia. O asemenea caracteristica a dezvoltarii
psihice se explica prin:
a) existenta unui genom unic pentru fiecare persoana;
b) existența unor variatii in interactiunea celor trei factori

fundamentali;
c) interventia unor evenimente de viata, care contureaza un drum al

dezvoltarii, propriu fiecaruia (contextul vieții individuale).
C. Dezvoltarea psihica este sistemica, adica producerea unei

schimbari nu ramane izolata, ci influenteaza organizarea psihica de
ansamblu. De exemplu, aparitia, in cursul prescolaritatii a reglajului
voluntar (a autocontrolului, stapanirii de sine), produce schimbari calitative
in intreaga viata psihica a acestuia.
D. Dezvoltarea psihica este stadiala, adica de-a lungul vietii se pot

constata transformari calitative si cantitative corelate, care diferentiaza un
interval al vietii de un altul. Putem astfel identifica mai multe stadii care pe
de o parte, se diferentiaza intre ele, iar pe de alta parte, au legaturi unele
cu altele, asigurand astfel o anumita continuitate a fenomenelor de
dezvoltare.
Stadiile dezvoltarii psihice. Notiunea de stadiu
Particularitati psihosociale de varsta si individuale
Teoria dezvoltarii stadiale considera ca, in anumite momente ale vietii

individului apar schimbari cantitative si calitative majore, crescand
complexitatea organizarii sistemelor si subsistemelor organismului, intr-un
mod logic si coerent. Stadiile, mai sunt cunoscute in literatura de
specialitate drept constructe ale dezvoltarii, gandite in legatura cu fiinta
umana considerata global, d.p.d.v. bio-psiho-socio-cultural.
Definitie:
Stadiul de dezvoltare este delimitarea in timp a aparitiei si consolidarii unor

particularitati si a unui nivel de organizare a componentelor intelectuale,
afective, volitive si de personalitate (T. Crețu)
În cursul unui stadiu se petrec fenomene de crestere (schimbari cantitative)

si maturizare (schimbari calitative optime pentru acel stadiu) in plan fizic,
psihic si psihosocial.
Fiecare stadiu se diferentiaza de un altul prin particularitatile psihologice

caracteristice si prin profilul psihologic (modul de interactiune dintre
acestea) specific lui. Dar pentru ca dezvoltarea psihica este individuala,
personala, se pot constata si particularitati psihologice individuale si un
profil psihologic individual. Particularitatile de stadiu si cele individuale
trebuie respectate atunci cand se proiecteaza si desfasoara activitatile
instructiv-educative cu copiii de diferite varste.
Stadiile nu sunt izolate unele de altele, ci intotdeauna un stadiu il

pregateste pe cel ce va urma, si acesta din urma continua dezvoltarea unor
achizitii anterioare si le reorganizeaza al un nivel mai inalt. Pornind de la
observații sistematice realizate intr-un cadru științific, J. Piaget a
descoperit legea succesiunii necesare, a stadiilor dezvoltarii psihice.
Conform acestei legi, stadiile nu pot fi nici inversate, nici omise, dar in
anumite conditii poate fi accelerata desfasurarea lor.
Prin stadiu (etapa sau perioada) se mai intelege un interval de varsta, in

care majoritatea persoanelor au insusiri psiho-comportamentale
asemanatoare.
Trasaturile psiho-sociale care caracterizeaza majoritatea persoanelor care

se afla in aceeasi etapa se numesc particularitati psiho-sociale de varsta.
Acestea se stabilesc statistic. În functie de aceste particularitati de varsta
se poate determina daca o persoana se incadreaza in limitele medii,
depaseste media in sens pozitiv sau este retardata.
De ex. adolescentii au anumite particularitati afective. Adolescentii imaturi

sunt cei care au o dezvoltare afectiva similara cu cea a copiilor de 12-13
ani. Unii adolescenti, dimpotriva, au insusiri afective care ii apropie de cei
adulti (sunt maturizati afectiv, inainte de vreme).
Particularitatile psihice individuale la care s-a facut deja referire,

(particularitatile temperamentale, motivationale, aptitudinale, afective s.a.)
dau aspectul caracteristic al persoanei (Golu, Zlate, Verza, 1993). Unele
dintre aceste insusiri pot depasi semnificativ valorile medii, in sens pozitiv
sau negativ:
· daca este vorba despre inteligenta, creativitate, aptitudini artistice sau

sportive, persoana poate fi supradotata, respectiv subdotata;
· daca este vorba despre insusiri temperamentale, afectiv-motivationale

sau de vointa care, desi sunt mai pronuntate, nu afecteaza negativ
adaptarea individului la mediu, vorbim despre personalitati accentuate
(Leonhard, 1979). Acestea se includ in limitele normalitatii. Daca
influenteaza negativ integrarea sociala sau creeaza stari afective neplacute
(anxietate, depresie, fobii, etc.), atunci personalitatea devine patologica.
Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica (longitudinala) a vietii

psihice, situatie in care vorbim despre stadii genetice, cat si in perspectiva
transversala, atunci cand se urmareste unitatea diverselor aspecte ale vietii
psihice intr-o etapa anume. În acest din urma caz vorbim despre stadii de
varsta. Stadiul genetic vizeaza reuniunea unui ansamblu de conditii, stadiul
de varsta exprima caracteristici generate de anumite dominante.
Cateva caracteristici ale dezvoltarii stadiale, sunt:
- stadiile se disting prin modificari calitative, individul realizand “mai

mult”si “in alt mod”decat in stadiul anterior;
- tranzitia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapida, in cazul

anumitor functii (spre ex. cresterea in inaltime in perioada adolescentei)
sau lenta, in cazul functiilor mai complexe;
- trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizeaza cu un

consum mare de energie (Brazelton, Sparrow dupa A. Muntean), in
detrimentul unor achizitii anterioare, care pot regresa pentru o scurta
perioada de timp;
- achizitiile in diferitele planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale

dezvoltarii individului se succed logic, intr-o anumita ordine, ireversibila,
astfel incat, schimbarile care apar pe un anumit segment al dezvoltarii se
canalizeaza (adancesc) si se consolideaza in timp;
- stadiul celor mai intense schimbari este copilaria (si mai ales copilaria
mica, de la 0 la 3 ani), in care ritmul achizitiilor realizate in diferite planuri
este deosebit de alert. Din acest motiv, psihologia dezvoltarii a fost
considerata multa vreme o psihologie a copilului, aceasta etapa de varsta
fiind segmentul cel mai bine reprezentat informational si cel mai intens
cercetat;
- dezvoltarea umana poate fi atat continua, cat si discontinua, pe

parcursul vietii individului existand atat perioade optime, cat si perioade
sensibile sau critice, in care organizarea unui sistem are o vulnerabilitate
maxima la stres. Perioadele sensibile, mai mult sau mai putin precizate, pot
aparea in cursul achizitiilor comportamentale ale individului (sociale, de
atasament, sau cognitive, emotionale, de comunicare, etc.), influentand
dezvoltarea ulterioara a acestuia;
- exista anumite limite intre care dezvoltarea unui

proces/functie/capacitate poate fi stimulata, tot asa cum, anumite pierderi
aparute in dezvoltare, pot fi recuperate sau compensate ulterior;
- stadiile nu sunt “obligatorii” pentru fiecare individ, iar varsta la care o

persoana trece printr-un anumit stadiu nu este predeterminata. Cu alte
cuvinte, dezvoltarea parcurge un drum individual influentat in mare masura
ereditar.
Stadiile dezvoltarii psihice in conceptia lui J. Piaget, L. Kohlberg,
S. Freud si E. H. Erikson
Între psihologi nu exista un consens privind criteriile in functie de care se

stabilesc stadiile dezvoltarii psihice, nici privind numarul etapelor si durata
acestora. Vor fi prezentate in continuare cateva dintre cele mai importante
teorii.
Etapele dezvoltarii inteligentei dupa J. Piaget

Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansata de
catre Jean Piaget, in anul 1953. Majoritatea psihologilor sunt de acord ca
Piaget a fost cel mai influent psiholog in domeniul psihologiei dezvoltarii din
secolul XX. Piaget a considerat inteligenta ca pe o forma de dezvoltare,
prin intermediul interactiunii cu mediul. Copilul fiind activ, actioneaza
continuu asupra mediului sau, observand efectul pe care il are actiunea sa.
Cand se gandeste, copilul efectueaza operatii mintale. O operatie
reprezinta orice set de actiuni care produce un efect asupra mediului. Pe
masura ce copilul incepe sa stapaneasca noi abilitati, acestea apar in
procesele sale de gandire sub forma structurilor cognitive denumite
scheme.
O schema contine toate ideile, amintirile, capacitatile si asocierile

legate de un anumit set de operatii asupra mediului. Piaget considera ca
dezvoltarea cognitiva are loc prin procesul construirii si dezvoltarii de
scheme noi si al extinderii celor existente, astfel incat sa se aplice la un
domeniu mai vast. Pe masura ce creste si interactioneaza cu mediul,
copilul isi dezvolta si isi modifica schemele in mod continuu.
O schema este o structura pe care o utilizam ca fir director in

comportamentul nostru. Nu percepem fiecare lucru nou din viata noastra
ca fiind la fel de nou in fiecare zi, ci facem apel la experientele si
capacitatile dobandite anterior pentru a sti ce trebuie sa facem. Piaget
considera ca procesul gandirii a luat nastere ca rezultat al evenimentelor
neasteptate. Prin asta, el intelegea ca, atunci cand suntem capabili sa
apelam la schemele preexistente fara nici o problema, nu ne mai gandim
prea mult la evenimentul in curs. Noua uzanta ar fi in afara a ceea ce
Piaget a numit domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente,
deci ar trebui sa se modifice atat comportamentul obisnuit, cat si schemele.

Piaget a considerat ca toti copiii trec printr-o serie de perioade

distincte in dezvoltarea intelectuala. Astfel, stadiile dezvoltarii inteligenței
copilului propuse de Piaget sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul

experimenteaza lumea prin perceptii imediate si prin activitate fizica, fara o
gandire asa cum o cunosc adultii. Gandirea copilului este dominata de
principiul „aici si acum”. De exemplu, pana la varsta de 8 luni nici un copil
nu detine conceptul de permanenta a obiectelor. Pana atunci tot ceea ce
se afla in afara campului vizual se afla in afara mintii lui, adica copilul nu va
incerca sa se uite dupa un obiect vizibil anterior care este plasat in afara
campului vizual.
2. Stadiul preoperational (2-7 ani). În perioada preoperationala pot fi

percepute cel mai clar diferentele intre gandirea copiilor si gandirea
adultilor. Aceasta este perioada in care se dezvolta limbajul si Piaget
considera ca utilizarea limbajului de catre copil demonstreaza o reduce
treptata a egocentrismului.
La inceput, copilul prezinta o vorbire egocentrica, cu o constienta redusa a

necesitatilor ascultatorului, dar, treptat devine constient ca, utilizand
limbajul pentru comunicare, trebuie sa si-l ajusteze in vederea unei
interactiuni, in loc sa isi exprime pur si simplu gandurile. În aceasta
perioada copilul isi dezvolta capacitatea de descentrare, de adoptare a
punctului de vedere al altei persoane. Atunci cand se gandeste la diferite
probleme, copilul are si o tendinta de centrare, concentrandu-se asupra
esentei problemei si ignorand alti factori. Un exemplu este lipsa
reflexivitatii: la aceasta varsta, copiilor le este foarte greu sa vada operatiile
ca fiind reversibile. De exemplu, un copil ar putea invata ca 3x3=9, dar nu
ar fi capabil sa ajunga, de aici, la concluzia ca 9=3x3; sau copilul poate
admite ca are un tata, dar nu este capabil sa admita ca si tatal sau are un
copil. Desi o operatie este inversul celeilalte, copilul are tendinta sa se
concentreze asupra unei laturi a problemei si ii este greu sa vada o alta
latura.
Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului

aflat in perioada preoperationala, de a intelege principiile de conservare.
Aceasta este cea mai faimoasa dintre partile teoriei lui Piaget. Prin
conservare intelegem ca un obiect isi poate modifica forma sau aspectul,
pastrandu-si totusi aceeasi masa sau volum. El a efectuat mai multe studii
asupra conservarii. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucati
de plastilina, transformate din bile in forme alungite, sau apa colorata,
turnata dintr-un pahar larg si mic, intr-unul inalt si subtire. De fiecare data,
copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificarii,
ignorandu-le pe cele asociate, care indicau faptul ca volumul sau cantitatea
a ramas aceeasi.
Principala sarcina a perioadei preoperationale este de a pregati

copilul pentru perioadele
ulterioare si, in acest scop, copilul invata tot timpul din ce in ce mai multe
despre mediu. La sfarsitul perioadei preoperationale, copilul este dotat
destul de bine cu scheme adecvate pentru a face fata principalelor
provocari din mediul sau.
3. Stadiul operatiilor concrete (7-11 ani). Începand cu aceasta

perioada copilul nu mai este atat de egocentric, fiind capabil sa vada
obiectele si evenimentele si din punctul de vedere al celorlalti. În aceasta
perioada, gandirea copilului incepe sa fie asemanatoare cu cea a adultului,
dar copilul are totusi dificultati in manipularea notiunilor pur abstracte,
pentru ca trebuie sa le lege de lumea reala, pentru a le intelege. Copiii
aflati in aceasta perioada sunt caracterizati de o dorinta extraordinara de a
culege informatii despre lume: deseori ei aduna liste considerabile de fapte
sau de date despre un subiect de interes.
4. Stadiul operatiilor formale (de la 11 ani pana la maturitate). Acest

stadiu marcheaza aparitia abilitatii de a gandi abstract fara a se bizui pe
obiecte sau evenimente concrete. El poate manevra acum logica abstracta,
elaboreaza ipoteze (teorii) despre lume, le testeaza ca un om de stiinta si
utilizeaza notiuni abstracte in gandirea sa. Copilul este capabil sa rezolve o
problema la nivel mental prin evaluarea sistemica a mai multor propozitii si,
in acelasi timp, sa analizeze interconditionarea lor. Piaget considera ca
aceasta este cea mai inalta forma de gandire si sustinea ca, din acest
moment, copilul isi poate extinde cunostintele, fara a mai fi impiedicat de
egocentrism sau de alte asemenea restrictii.
Desi stadiile de dezvoltare cognitiva identificate de Piaget sunt asociate cu

perioade de timp, ele difera de la un individ la altul.Cercetarile lui Piaget
asupra cognitiei, inteligentei si dezvoltarii morale conduc la cateva implicații
educative:
1. copiii vor oferi explicatii diferite asupra realitatii la diferite stadii de

dezvoltare cognitiva;
2. dezvoltarea cognitiva este facilitata prin oferta de activitati si situatii care

angajeaza si presupun adaptare (asimilare si acomodare);
3. materialele de invatare si activitatile trebuie sa includa nivelul motor si

mental adecvat stadiului de dezvoltare si sa evite sarcini care depasesc
capabilitatile cognitive curente;
4. utilizarea de metode de invatare care implica subiectul invatarii si

prezinta o provocare.
Stadiile dezvoltarii morale in teoria lui L. Kohlberg

Dezvoltarea morala este un aspect esential al socializarii. Fiecare
societate are regulile sale morale, care orienteaza comportamentul
membrilor sai in diferite situatii. Prin procesul de dezvoltare morala copilul
interiorizeaza normele morale ale societatii in care traieste, invata ce este
corect si ce este gresit.
Dezvoltarea morala a copilului a fost studiata de Piaget si de

Kohlberg. Ei au ajuns la concluzia ca dezvoltarea morala este strans legata
de dezvoltarea cognitiva a copilului (Hayes, Orrell, 1997; Seamon,
Kenrick, 1992).
Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morala, a prezentat

subiectilor de diferite varste povestiri care implicau cate o dilema morala si
le-a cerut sa arate cum ar fi solutionat ei problema. Analizand mii de
raspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltarii morale, fiecare
avand cate doua substadii. Aceste stadii sunt:
1. Stadiul moralitatii preconventionale. În acest stadiu

corectitudinea comportamentului este apreciata in functie de consecintele
sale.
a) in primul substadiu, care tine pana la varsta de aproximativ 6 ani,

copilul crede ca un comportament este moral daca permite evitarea unei
pedepse.
b) copiii mai mari, pana la aproximativ 12-13 ani, apreciaza

caracterul moral al unei actiuni tot in functie de consecintele actiunii, dar
pentru ei este esential modul in care esti apreciat de cei din jur,
recunostinta celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul ca si ei la
randul lor te-ar putea ajuta in situatii dificile.
2. În stadiul moralitatii conventionale devine importanta respectarea
regulilor sociale.
a) la inceputul adolescentei un comportament este apreciat ca fiind

moral daca respecta conventiile sociale si evita dezaprobarea celorlalti.
Aprobarea sau dezaprobarea unui comportament nu se realizeaza atat in
functie de consecintele comportamentului, cat in functie de intentiile
subiectului.
b) spre sfarsitul adolescentei nu mai are o importanta asa de mare

aprobarea sau dezaprobarea sociala, devin mai importante respectarea
legilor si a ordinii sociale. Un comportament este considerat moral, daca
prin el se respecta autoritatea si sunt indeplinite datoriile fata de familie,
prieteni, tara.
3. Stadiul moralitatii postconventionale.
a) cei care se afla in acest stadiu nu neaga rolul legilor si normelor

sociale, dar nici nu le absolutizeaza; ei isi dau seama ca acestea sunt doar
niste instrumente necesare pentru buna functionare a unei societati. Ei
inteleg ca uneori, unele norme sau legi pot fi in contradictie cu bunele
intentii ale unei persoane.
b) ultimul substadiu al dezvoltarii morale tine seama de cele mai

importante principii etice, ca de ex. de drepturile omului. Cei care se afla la
acest nivel se conduc dupa principii morale proprii. Regulile pot fi
respectate sau nu, in functie de concordanta sau discordanta fiecarei
persoane, cu aceste principii.
Fiecare om trece prin aceste stadii in aceeasi ordine, dar unii trec
mai lent dintr-un stadiu in altul, iar altii mai rapid. Unii nu ajung niciodata in
ultimul stadiu.

Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud

Freud considera ca psihicul uman este determinat de forte
motivationale inconstiente. Continutul esential al inconstientului este
instinctul sexual (libidoul). Acesta este izvorul energiei psihice si factorul
motivational de baza al comportamentului uman. Freud a descris stadiile
de dezvoltare psihosexuala a copilului.
În primul an de viata copilul se afla in faza orala in care activitatea

erotica se exprima in cursul suptului si mestecatului.
De la 1 la 3 ani libidoul se concentreaza asupra anusului si copilul

gaseste multa placere in actiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.
De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descopera diferentele

biologice dintre sexe. Tot in aceasta faza copilul isi orienteaza libidoul in
afara lui. Baiatul se simte atras de mama (complexul Oedip) si ar dori sa
elimine rivalul care este tatal sau. Dar el se teme ca drept pedeapsa va
pierde organul genital. Aceasta frica, numita complexul castrarii, duce la
refularea iubirii pentru mama si identificarea cu tatal, ceea ce – in timp – va
duce la preluarea normelor morale ale acestuia. În mod asemanator fata se
indreapta catre tatal sau, dar frica de dezaprobarea mamei duce la
refularea acestor sentimente (complexul Electra).
Între 7 si 12 ani este faza de latenta.
Dupa 12 ani, odata cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la

parinti si orientarea sa catre alti semeni. Acesta este stadiul genital (Hayes
si Orrell, 1997; Gal, 2001).
Teoria dezvoltarii psihosociale a lui E. H. Erikson
Erik Erikson este unul dintre psihologii neofreudieni care a dezvoltat

teoriile lui Freud. Erikson, analizand biografia a sutelor de pacienti tratati de
el, a ajuns la concluzia ca premisa dezvoltarii unei personalitati sanatoase
este rezolvarea conflictelor dintre individ si societate. El a identificat 8 stadii
ale dezvoltarii psihosociale. În fiecare stadiu individul se confrunta cu un alt
tip de conflict. De modul in care sunt rezolvate conflictele depinde
progresul individului.
1. Primul stadiu, in primul an de viata, are la baza conflictul

incredere versus neincredere, determinat de calitatea ingrijirii materne.
Îngrijirea calda, echilibrata, calma induce incredere, in timp ce ingrijirea
dezordonata, capricioasa duce la instalarea neincrederii, a suspiciunii,
fricii. Aceste insusiri (increderea sau neincrederea) se integreaza in
inconstient si devin trasaturi de baza in relatiile interpersonale pe care le
statornicește individul.
2. Al doilea stadiu dureaza pana la 3 ani. În aceasta perioada

copilul invata sa mearga, sa actioneze singur si sa isi controleze
sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre autonomie
versus indoiala (cel din urma fiind insoțit de sentimentul de rusine datorat
incapacitatii copilului de a-și dobandi autonomia). Daca copilul este
incurajat sa efectueze singur diferite actiuni marunte, iși dezvolta
autonomia. Daca este criticat frecvent [pentru ca se loveste, se
murdareste, strica unele obiecte], atunci se va indoi de capacitatea sa de a
face singur ceva si devine excesiv de rusinos/temator. Adeseori si aceste
insusiri (autonomia, increderea in sine / indoiala, rusinea) devin insusiri
fundamentale ale personalitatii.
3. În al treilea stadiu, care dureaza pana la 5 ani, conflictul de baza

este cel dintre initiativa versus vinovatie. Copilul are tendinta de a fi activ,
de a se misca tot timpul, de a se juca, de a comunica cu cei din jur. Daca
initiativa sa nu este ingradita, ea va deveni o caracteristica psihica. Daca
copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simti vinovat. Sentimentul
vinovatiei, subevaluarea sinelui, pot deveni insusiri de personalitate.
4. Stadiul al patrulea dureaza pana la aproximativ 11 ani si este

caracterizat prin conflictul sarguinta versus inferioritate. În aceasta
perioada copilul incepe scoala și i se impun numeroase cerinte, carora
reuseste sa le faca fata prin dezvoltarea harniciei. Daca nu reuseste sa
faca fata cerintelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simti
incapabil sa faca fata solicitarilor.
5. Stadiul al cincilea are loc intre 12-18 ani. În acest stadiu trebuie
rezolvat conflictul dintre constientizarea identitatii eului versus confuzia
rolurilor. În aceasta perioada, tanarul se integreaza in diferite grupuri
sociale care solicita interpretarea unei mari varietati de roluri sociale. În
relatiile cu parintii si cu profesorii sai, trebuie sa accepte regulile impuse de
acestia; va trebui sa colaboreze sau sa rivalizeze cu colegii de scoala sau
din cluburile, cercurile pe care le frecventeaza; va trebui sa invete sa
coordoneze, sa organizeze uneori activitatea, sa-și domine colegii uneori –
deci trebuie sa invete sa interpreteze diferite roluri. Rolurile sunt
contradictorii si aceasta contradictie trebuie rezolvata pe plan subiectiv.
Tanarul trebuie sa isi construiasca acea identitate care sa integreze, sa
sintetizeze, insusirile solicitate de toate aceste roluri. Esecul formarii
identitatii ar putea duce la confuzia de roluri, care este insotita ulterior, de
neincredere in sine, sentimente de inferioritate, etc.
În paralel cu intarirea identitatii eului, in aceasta perioada se

intensifica increderea in sine, initiativa, autonomia si scade frecventa
comportamentelor opozitioniste, demonstrativ-nonconformiste.
6. Cel de al saselea stadiu are loc intre aproximativ 18-35 ani si

este perioada tineretii si inceputul varstei adulte. Conflictul caracteristic
acestei perioade este cel dintre intimitate versus izolare. În acest stadiu se
stabilesc relatii intime bazate pe iubire sau prietenie. Esecul realizarii unor
astfel de relatii duce la izolare sociala.
7. Al saptelea stadiu, intre 35-65 ani, este perioada adulta propriu-

zisa. Conflictul fundamental este cel dintre generativitate versus stagnare.
Termenul “generativity” este un termen creat de Erikson din notiunile
generozitate, generare si exprima dorinta individului de a ajuta membrii
propriei familii dar si pe altii, exprima preocuparea pentru generatiile
viitoare, pentru progresul tarii sau chiar al umanitatii (atitudine prezenta la
unii politicieni, oameni de stiinta, artisti). Cei caracterizati prin generativitate
sunt mai activi, mai creativi. Esecul generativitatii duce la egocentrism,
pasivitate, rutina, stagnare in dezvoltarea personalitatii.
8. Ultimul stadiu are loc de regula dupa 65 ani, in perioada

batranetii. Conflictul de baza este cel dintre sentimentul realizarii versus
sentimentul disperarii. Unii, atunci cand privesc in urma și intocmesc un
bilanț al vieții, sunt satisfacuti de realizarile lor. Altii sunt nemultumiti, chiar
disperati, deoarece conștientizeaza doar esecurile si oportunitatile pierdute
(Hayes, Orrell, 1997; Schiopu, Verza, 1995; Gal, 2001).
Marele merit al teoriei lui Erikson este acela ca pune in evidenta

dezvoltarea Eului, de-a lungul intregii vieti.

Dezvoltarea copilului in teoria invatarii sociale

Teoreticienii acestei abordari avanseaza ideea conform careia,
personalitatea sau comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a
interactiunii sociale, prin:
- recompense si pedepse,
- imitare,
- identificarea cu anumite modele de rol si
- conformarea la expectante.
În cursul dezvoltarii copilului intra in joc toate procesele sociale: perceptia

sociala si intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale,
comportamentele asociate si comunicarea, atat verbala cat si non-verbala.
Primul contact al copilului cu lumea exterioara are loc in mare

masura, prin gesturile, mimica si vorbele persoanei care are grija de el.
Toate acestea ii pot oferi copilului o experienta destul de variata: ridicarea
si strangerea in brate sunt diferite de mesajul verbal, iar zambetul la
interacțiunea cu parinții, este diferit de zambetul afisat de copil, atunci cand
este gadilat. Din aceasta diversitate de comportamente pe care le
manifesta parintii (sau orice alta persoana care are grija de copil), acesta
incepe sa isi formeze cunostintele asupra lumii.
Dupa cum au aratat multi cercetatori, in special Schaffer (1971),

copilul are o tendinta mult mai puternica de a reactiona la oameni, decat la
alti stimuli din mediul sau, cum ar fi licaririle de lumina sau zgomotele. La
copil pare sa existe o tendinta de sociabilitate foarte puternica si foarte bine
conturata, inca de la naștere.
O alta modalitate importanta de interactiune intre adulti si copii este

imitarea. S-a dovedit ca pana si copiii foarte mici imita expresiile mamelor
lor, iar mamele afiseaza deseori expresii faciale exagerate, atunci cand le
vorbesc copiilor. Stern (1977) a aratat ca bebelusii de cateva saptamani se
angajeaza in interactiuni cu mamele lor, in care imita expresiile acestora.

Plansul poate fi de asemenea considerat o modalitate de

comunicare. Pentru un copil neajutorat locomotor acesta este o strategie
esentiala pentru supravietuire. Mamele isi dezvolta adesea o capacitate de
intelegere a plansului copilului lor, diferentiind situatiile in care copilul este
flamand, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de
comunicare intre mama si copil, asupra careia s-au concentrat numerosi
cercetatori, este contactul vizual. Fitzgerald (1968) a constatat ca dilatarea
pupilelor, care este o cale prin care semnalam inconstient afectiunea fata
de alte persoane, este un semnal pe care il transmit si copiii, mai ales fata
de parintii lor, incepand chiar de la varsta de patru luni. Înainte de aceasta
varsta il afiseaza la vederea oricarei figuri. Acest aspect sugereaza doua
lucruri, mai intai ca persoanele care interactioneaza cu copilul vor primi si
alte mesaje in afara de zambet, care le arata ca si copilului ii face placere
interactiunea, in al doilea rand se observa ca pe la patru luni copilul incepe
sa aiba preferinte in privinta persoanelor din jurul sau.
Așadar, se pare ca natura foarte sociabila a copiilor presupune o

disponibilitate foarte mare a acestora de a invata si de a raspunde la
influentele sociale.
Exista trei modalitati principale de incurajare a socializarii la copil,

prin procesul de imitare si identificare, prin educatia directa, implicand
pedepse si recompense si prin transmiterea expectantelor sociale.
Imitarea. Copilul observa si imita persoanele din jurul sau: copiii

mici se joaca adoptand roluri sociale si imitand adultii pe care i-au vazut in
aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul
invata o gama de comportamente pe care le poate utiliza mai tarziu.
Imitarea este deseori descrisa drept o „scurtatura” in invatare.

Aceasta presupune copierea unei anumite actiuni sau a unui set de actiuni
si permite copilului sa dobandeasca o serie de deprinderi fizice, rapid si
eficient. Prin imitare, copilul este capabil sa invete mai mult decat ar putea
prin invatarea directa.
Identificarea. Este un proces care se realizeaza in doua etape si

este implicat in invatarea bazata pe observatie. Deseori, un copil va invata
un stil mai general de comportament asumandu-si un rol complet sau
modelandu-se dupa o alta persoana. Identificarea are loc intr-o perioada
mult mai mare de timp decat imitarea si se crede ca, in mare masura,
invatarea rolurilor sociale, cum ar fi invatarea rolului de gen si sex, are loc
prin procesul de identificare.
Prezenta modelelor de rol este foarte importanta in dezvoltare. În

jurul copilului trebuie sa existe oameni pe care acesta sa ii poata copia, ca
sa isi poata forma o idee despre felul in care o fiinta umana reala se
comporta intr-un anumit rol social. Astfel de modele de rol ii ofera copilului
o linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat in viata.
Bandura si colaboratorii (1963) au realizat o serie de experimente prin care
au investigat imitarea la copii. Acestia au constatat ca nu toate modelele au
fost imitate in mod egal. În principiu, copiii au imitat modelele pe care le-au
considerat similare lor, de exemplu pe cele de acelasi sex.
Alti cercetatori au investigat felul in care stimulii pozitivi (cum ar fi

lauda sau incurajarea) pot influenta invatarea prin imitare. Daca o purtare
agresiva a copilului este ignorata sau pedepsita de catre adulti, atunci este
mai putin probabil ca acesta sa repete acest comportament. Însa, actiunile
agresive care au consecinte satisfacatoare pentru cel ce agreseaza, au o
probabilitate mai mare de a se repeta.
Mussen si Rutherford (1963) au investigat efectele pe care

cordialitatea si apropierea dintr-o relatie le pot avea asupra procesului de
identificare. Au constatat ca baietii care au relatii de afectiune calde cu tatii
lor obtin, in principiu, scoruri mai mari la testele de masculinitate decat
baietii a caror relatie cu tatal este mai rezervata. Acelasi lucru este valabil
si pentru fete: cu cat relatia cu mamele lor este mai stransa, cu atat mai
puternica este identificarea cu feminitatea.
Autointarirea. Oamenii isi definesc standarde de succes pentru

propriul comportament in diferite situatii si prin raportarea la aceste
standarde isi autoadministreaza recompense si pedepse pentru atingerea
si depasirea standardelor. Autointaririle si pedepsele iau cel mai adesea
forma unor intariri emotionale (mandria si satisfactia in primul caz, rusinea
si culpabilitatea in cel de-al doilea). Depresia face si ea parte frecvent din
setul de pedepse autoadministrate. Setul initial de standarde de apreciere
este invatat de regula prin modelare, in principal de la parinti sau de la alte
persoane semnificative in copilarie.
Desi fiecare societate modeleaza comportamentul copiilor sai prin
recompense si laude (sau prin amuzamentul si atentia adultilor, pe care
copiii le considera recompense), exista o alta latura a educatiei pe care
fiecare societate o utilizeaza: pedepsirea purtarii rele sau a celei
neadecvate social. Tipul de pedepse pe care le utilizeaza parintii pare sa
se coreleze foarte bine cu dezvoltarea unui simt puternic al constiintei la
copil. Un studiu efectuat de Mackinnon in 1938 a aratat ca studentii care s-
au dovedit ca au o constiinta puternica (nu au copiat la un test atunci cand
au avut ocazia), suferisera pedepse psihologice de la parintii lor, iar cei
care au trisat (deci nu aveau probabil o constiinta puternica) suferisera
pedepse fizice.
Cand vorbim despre pedepse fizice nu sugeram doar lovirea

copiilor. Studiul a inclus si pedepse ca: interdictia de a iesi din casa,
suprimarea banilor de buzunar. Pe de alta parte, in pedepsirea psihologica
nu este necesar nici un tip de „amenda”, dar copilului ii este reprosata
ranirea pe care a produs-o parintelui sau altei persoane, ori este facut sa
se simta vinovat si responsabil de actiunile sale. Relatiile sociale constituie
aspectul de baza al acestor tipuri de pedepse. Copilul simte ca actiunea sa
i-a dezamagit pe parinti sau ca a cauzat inutil suferinta altcuiva, dar in afara
de a-si cere scuze, nu poate face nimic in compensatie.
Hill sustine (1964) ca motivele pentru care pedepsele psihologice

par sa fie atat de eficiente in producerea unei constiinte puternice la copii,
au la baza actul de a-si cere scuze. Treptat, acesta se interiorizeaza, astfel
incat, in loc sa spuna doar „imi pare rau”, copilul ajunge chiar sa ii para rau
si, mai tarziu, sa se simta vinovat si responsabil. Pe de alta parte, daca
este pedepsit fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe
o amenda pe care trebuie sa o plateasca pentru un comportament
neadecvat, dar nimic mai mult. Deci, singurul efect al pedepsei fizice ar fi
teama de a nu fi descoperit si nu neaparat dezvoltarea unei constiinte
puternice.
Pentru copii, importanta explicatiilor, pentru a li se clarifica expectantele

adultilor si motivele regulilor, constituie un alt aspect al socializarii, care
poate fi diferit de la un grup social la altul. Explicatiile par sa incurajeze
copilul sa se comporte sociabil. Un alt factor foarte important in dezvoltarea
copilului este modul in care, acesta intelege ceea ce se intampla in jurul
sau si ratiunea pe care o da regulilor si comportamentelor observate.

2.atitudini Si Prejudecati

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.atitudini Si Prejudecati

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atitudini si prejudecati

= Atitudinile reprezinta ansamblul de reactii personale fata de un obiect

= reprezinta orientare personala sau de grup, rezultata din combinarea de

= sunt dospozitii sau predispozitii psihice

= reactii caracteristice ale persoanei fata de realitate

= variabile latente, care se exprima prin: opinii, sentimente, comportament

Chircev - atitudinile manifeste devin relatii, iar relatiile interiorizate,

- atitudinile care ating un grad inalt de stabilitate se constituie in

Fac referire constant la valori, cuplul "atitudini-valori" reprezinta nucleul

= Allport : atitudinea este o stare mentala si neurala de pregatire care

Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului,

Modificarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor deşi dificil de realizat, se

Conform definiţiei din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă

O constantã este totusi punctul de plecare: notiunea de „imagine”, care

Mai mult, cliseele sau stereotipiile culturale, puternic înrãdãcinate în

Publicat de ANYEE9 A la 03:24 Niciun comentariu:

Atractia interpersonala tine de mai multi factori care ne determina sa

Un alt factor care intrevine in consolidarea relatiilor de prietenie este

Studiile efectuate au mai aratat ca intre doi parteneri exista o serie de

Cu toate acestea, asemanarile de alta natura decat frumusetea fizica sunt

De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a

Erori in formarea impresiilor:

EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care

Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.

Caracterul reprezinta latura relational-valorica a personalitatii .

Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura

Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este mai

Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale,

Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o

La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite

Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si,

In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple,

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura

Publicat de ANYEE9 A la 02:29 Niciun comentariu:

Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este

Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea

Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a

Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul

Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus distingeau patru

Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de

Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului,

Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.

Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna

Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi

Descrierea trasaturilor temperamentului:

Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si

Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata,

Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative:

Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta,

Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de

Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa

Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta

1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot

2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are valoare)

3. Temperamentul este rareori in stare pura.

Publicat de ANYEE9 A la 02:26 Niciun comentariu:

În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele

Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este

biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a

viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în