ANALIZA CONCEPTELOR TEORETICE

Comportamentul interpersonal a fost structurat şi definit cu ajutorul a patru indicatori: respectul

faţă de oameni şi drepturile lor, încrederea în sine şi atitudinea faţă de sine, încrederea în oameni
şi prejudecăţile.

RESPECTUL FAŢĂ DE OAMENI ŞI DREPTURILE LOR

Respectul faţă de oameni şi drepturile lor, sau lipsa lui, îşi pun amprenta asupra
comportamentului interpersonal. Lipsa respectului faţă de ceilalţi, afectează nu doar gândirea
individului, ci şi relaţiile acestuia cu lumea. Neconsiderând că cel de lângă el are aceleaşi
drepturi individul va consideră automat că merită mai mult ca alţii, că vecinul, colegul,
partenerul n-ar trebui să primească la fel de mult şi, în nici un caz, mai mult.

Această lipsă de respect este justificată, de cele mai multe ori, prin starea generală de nedreptate
la nivelul întregii societăţi, printr-o supraevaluare a calităţilor, capacităţilor, meritelor şi
eforturilor proprii (sunt mai deştept, muncesc mai mult etc.) şi printr-o subevaluare, în
compensare, a calităţilor, capacităţilor, meritelor şi eforturilor celorlalţi.

În elaborarea chestionarului, respectul faţă de oameni şi drepturile lor a fost tradus în următorii
indici: respectarea drepturilor omului, egalitatea dintre diferite categorii de oameni (rase, sexe,
etnii etc.) şi respectul faţă de sine ca o formă de respect a celorlalţi.

ÎNCREDEREA ÎN SINE ŞI ATITUDINEA FAŢĂ DE SINE

Încrederea în sine este întotdeauna în corelaţie cu autocunoaşterea, aceasta din urmă fiind
condiţia eficienţei personale. Dacă un individ este străin de el însuşi şi nici nu vrea să se
descopere, nu va şti, probabil, niciodată care-i sunt adevăratele forţe şi limite şi nici nu va putea
să le controleze astfel încât să obţină rezultate cât mai bune.

Din punctul de vedere al relaţiilor interpersonale, sinele, alături de situaţia interacţiunii şi

structura interacţiunii participanţilor, joacă un rol hotărâtor, deoarece individul foloseşte, de cele
mai multe ori, acelaşi sistem de semnificaţii, atât pentru a se percepe pe sine, cât şi pentru a-i
percepe pe ceilalţi şi proiectează asupra altora propriile sale dimensiuni.

În formularea încrederii în sine, individul, pe lângă autocunoaştere şi autoevaluare permanentă,

trebuie să adopte un stil cognitiv articulat, global şi o atitudine pozitivă faţă de schimbare şi faţă
de risc.

Încrederea în sine, influenţând modul de percepere a celorlalţi şi a propriei persoane, îşi pune
amprenta şi asupra altor aspecte sociale, cum ar fi: integrarea   într-un grup nou, într-o
colectivitate nouă depinde în aceeaşi măsură de grup, dar şi de individ, de felul în care acesta se
raportează la societate, de felul în care acesta comunică cu ceilalţi şi nu în ultimul rând, de felul
în care îşi exprimă sentimentele, dorinţele, nevoile etc.
În chestionar, încrederea în sine este tradusă în următoarii indici: raportarea la societate, reacţia
faţă de ceilalţi, gândirea pozitivă / negativă şi comunicarea ca formă de exprimare a
personalităţii.

ÎNCREDEREA ÎN OAMENI

Există în zilele noastre tendinţa de a nu avea încredere în oameni, de a considera că nu te poţi

bizui pe alţi oameni, că este imposibil să-ţi găseşti prieteni adevăraţi, fiindcă fiecare se gândeşte
numai la el.

Indiferent de funcţia definită, indiferent de nivelul la care se situează un individ în ierarhia

socială, acesta nu trebuie să considere omul un mijloc pentru atingerea unui scop sau altul, ci un
scop în sine.

Încrederea în oameni poate fi influenţată de modul de percepere a oamenilor. Percepţia celorlalţi

depinde de la un individ la altul (după cum fiecare are propriul său sistem de referinţă şi propria
motivaţie), de la un grup la altul (după cum fiecare grup, comunitate, cultură are propriul său
sistem de norme, valori, reguli) şi, mai mult decât atât, ea poate suferi deformări în funcţie de
intensitatea, stabilitatea în timp şi alte caracteristici ale stimulului primit.

Dificultatea formării unei imagini corecte despre persoanele cu care individul dezvoltă relaţii
interpersonale rezultă în mare măsură din complexitatea “obiectului” perceput, dar şi din
caracteristicile “subiectului”. Când un individ percepe ceva nu o face gratuit, ci are o anumita
motivaţie, la fel se întâmplă şi când un individ vrea să-şi facă o impresie despre oameni, el îi
percepe prin “ochelarii aşteptărilor” lui. În evaluarea celorlalţi, individul asociază în mod
inconştient informaţiile verificate cu o serie de presupuneri, de exemplu: dacă ştie despre un om
că este inteligent, el presupune că acel om este şi activ, chibzuit, energic, independent, modest,
politicos, vesel, echilibrat, cald, curat, spiritual etc. Astfel, fără discernământ, individul trece din
zona certitudinilor, în cea a probabilităţilor şi, adeseori, greşeşte. Formându-şi o percepţie greşită
despre om, individul nu va şti să-l aprecieze la adevărata valoare şi, fie că-l va supraprecia, fie
că-l va subaprecia, atitudinea sa faţă de acel om va fi una greşită, ceea ce reprezintă un intens
potenţial conflictual.

Aşa cum nu poţi avea încredere în sine dacă nu te cunoşti cu adevărat, tot aşa nu poţi avea
încredere nici în alţii dacă nu-i cunoşti în realitate sau cât mai aproape de realitate.

Încrederea în oameni a fost evaluată prin următorii indici: indluenţa celorlalţi în luarea deciziilor,
informarea opiniilor şi a judecăţilor de valoare, primul contact cu ceilalţi şi stabilirea relaţiilor cu
ceilalţi.

PREJUDECĂŢILE

Prejudecăţile, stereotipurile şi gândirea deficitară, rigidă sunt cu siguranţă cele mai mari piedici
ce împiedică dezvoltarea relaţiilor interpersonale şi evoluţia lor spre încredere reciprocă,
sinceritate şi respect.
Prejudecata este acea părere, idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva
asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor. Prejudecata reprezintă
deci acea atitudine specifică faţă de o persoană sau de un lucru, care se bazează pe o credinţă
impusă de mediu şi care poate rezista informării.

Prejudecăţile afectează toate domeniile: filozofic, religios, politic, rasial, alimentar etc. Originea
lor este complexă. Prejudecăţile alimentare, de exemplu, ţin de raritatea unor alimente: în Africa,
autohtonii mănâncă lăcuste, care europenilor le produc greaţă. Prejudecăţile rasiale se explică, în
parte, prin mobiluri economice, prin necesitatea de a se descărca agresivitatea pe un ţap ispăşitor
şi prin complexe psihologice (dorinţa de a creşte în proprii ochi).

G. Murphy şi R. Likert au arătat că prejudecăţile sunt, în general, grupate. Ostilitatea împotriva

minorităţilor este un fapt ce ţine de conformism. Conformiştii, în aparenţă echilibraţi, sunt, în
realitate, anxioşi şi luptă contra angoasei lor prin a fi conservatori.

Primite sub influenţa mediului, prejudecăţile sunt mai târziu raţionalizate. Ele sunt nefaste
întrucât constituie un obstacol în calea comunicării şi predispun oamenii la conflict.

Termenul de stereotip a fost folosit în psihologie prima dată de Pavlov, în sintagma stereotip
dinamic (sistem de reflexe condiţionate, care formează datorită repetării în aceeaşi succesiune a
condiţiilor din mediul înconjurator şi care înlesneşte adaptarea organismului în condiţii relativ
constante de mediu). În psihologia socială, stereotipul constituie o idee nefondată pe date precise,
dar adoptată de majoritatea oamenilor unui grup (exemplu, părerea elevilor buni despre cei
slabi). Stereotipul reprezintă credinţa rigidă şi simplificatoare, împărtăşită de un grup mai mult
sau mai puţin numeros (eventual membrii unei întregi societăţi) şi care se referă la instituţii,
persoane sau grupuri; el este caricatural şi unificator, trăsăturile care-i sunt atribuite fiind izolate
dintr-un complex de trăsături, neţinându-se seama de diferenţe şi de nuanţe. Caracterele
naţionale, etnice şi rasiale, aşa cum sunt prezentate ele în opiniile populare, constituie exemple
de stereotipuri.

Cunoştinţele noastre despre lucruri nu se bazează adesea decât pe “se spune”, pe anecdote, de
exemplu: vorbim de calmul britanicului, de curajul germanului, de vigoarea turcului, fără a fi
verificat vreodată valoarea acestor clişee. Stereotipurile variază în funcţie de starea relaţiilor
dintre grupuri, ele devin inamicale o dată cu creşterea tensiunii şi constituie un obstacol în calea
comunicării, influenţând chiar şi percepţiile. (R. Aron)

Gândirea deficitară, rigidă numită schematică uneori, reprezintă gândirea în care cunoştinţele
şcolare, prejudecăţile, bagajul cultural sunt superioare structurilor intelectuale construite de
subiectul însuşi. Acest bagaj artificial, făcut îndeosebi din cuvinte şi din scheme rigide, constituie
adesea pentru persoană un handicap care-i limitează creativitatea; gândirea schematică se opune
invenţiei.