Sunteți pe pagina 1din 16

IMAGISTICA CU ULTRASUNETE

Ecografia reprezintă o metodă de obţinere a imaginii unui organ prin


captarea şi vizualizarea undei ultrasonice reflectate (ecou) la suprafaţa organului şi
a diferitelor structuri.
Imaginea ultrasonică reprezintă proprietăţile mecanice ale ţesuturilor
(parametri ca densitatea şi elasticitatea), proprietăţi puse în evidenţă de
interacţiunile dintre undele mecanice şi ţesuturi, interacţiuni convertite în semnale
electrice procesate şi în cele din urmă transformate într-o imagine.
În axul fasciculului două obiecte apropiate între ele nu pot fi identificate
separat în imagistica cu ultrasunete decât dacă sunt separate printr-o distanţă
echivalentă cu multiplul lungimii de undă.
Într-un ax perpendicular pe fascicul, capacitatea de a distinge două obiecte
învecinate (rezoluţia) depinde de diametrul fasciculului. Cu cât acesta este mai
îngust, cu atât rezoluţia este mai mare. Diametrul fasciculului este condiţionat de
frecvenţa ultrasunetului, fiind mai redus în cazul unor frecvenţe mai ridicate.
Deasemeni, diametrul fasciculului ultrasonic este dependent şi de diametrul
cristalului şi de depărtarea faţă de sondă. Deoarece forma fasciculului ultrasonic
este conică, cu tendinţă la divergenţă, se poate obţine o îngustare plasând în faţa
cristalului o lentilă acustică, care corectează divergenţa.
Zonele în care imaginile ultrasonice sunt utile cuprind structurile cardiace,
sistemul vascular, fătul şi uterul, ochiul, organele abdominale ca ficatul, rinichii,
vezica biliară. Există zone în care ultrasunetele nu creează imagini de calitate:
pungile de aer sunt reflectoare foarte bune pentru ultrasunete, motiv pentru care
ultrasunetele nu pot pătrunde în plămâni şi intestin; oasele atenuează mult
fasciculul ultrasonic, ceea ce face dificilă explorarea creierului la adult, cu
ultrasunete.
În timp ce străbate ţesuturile, impulsul ultrasonic este reflectat, deviat,
atenuat la fel ca orice undă.
De exemplu, atunci când un impuls traversează interfaţa muşchi-sânge
aproximativ 0,1% din energia acustică este reflectată. Acest ecou este folosit

1
pentru a crea imaginea interfeţei muşchi-sânge. Restul impulsului se propagă mai
departe putând pune în evidenţă structuri situate mai în adâncime.
Un parametru important al ultrasunetelor dirijate sub formă de fascicul este
intensitatea acustică, definită ca puterea acustică pe unitatea de suprafaţă.
Pe măsură ce impulsul ultrasonic se propagă în corp, intensitatea lui
acustică scade proporţional cu distanţa de propagare. Atenuarea acustică creşte de
asemenea cu frecvenţa. Rezultă de aici compromisul fundamental în cazul
imaginilor ultrasonice: pe măsură ce frecvenţa creşte pentru a obţine rezoluţii mai
bune, adâncimea de explorare scade.
Obiectele mult mai mici decât lungimea de undă provoacă dispersia de tip
Rayleigh. Această dispersie difuză este proporţională cu puterea a patra a
frecvenţei. De aceea imaginile obţinute la frecvenţe mai înalte au un aspect mai
difuz. Dacă un obiect este mult mai mare decât lungimea de undă atunci el se
comportă ca un reflector.
Sistemele de creare a unor imagini în interiorul corpului uman, cu ajutorul
ultrasunetelor formează imaginea pornind de la ecourile provenite de la structurile
interne iradiate de fasciculul ultrasonic. Imaginea este creată pornind de la două
ipoteze importante: ultrasunetele se propagă liniar şi viteza de propagare în
ţesuturi este, cu bună aproximaţie, constantă. De aceea, oasele plasate în calea
fasciculului ultrasonic fac practic imposibilă obţinerea unor imagini de calitate.
Cauza nu este numai reflexia foarte puternică ci şi refracţia însemnată, precum şi
falsificarea distanţelor datorită vitezei de propagare mult diferită în os. La fel,
straturile de ţesut adipos acţionează ca lentile mecanice provocând devieri ale
fasciculului ultrasonic.
Înregistrarea semnalelor ecou poate fi realizată în condiţii tehnice diferite,
ducând la reprezentări grafice diferite, numite moduri ecografice.

Modul A (amplitudine) sau ecografia unidimensională


Principiul metodei ecografiei unidimensionale este captarea ecourilor
reflectate de interferenţele biologice excitate prin ultrasunete, prelucrarea ecourilor
şi vizualizarea lor. Ecourile captate sunt vizualizate sub forma unor deflexiuni
(fig.5)

2
Fig. 5 Reprezentare schematică a imaginii ecografice în procedeu
unidimensional

Fiecare deflexiune reprezintă un ecou provenit de la un ţesut biologic aflat


pe direcţia undei ultrasonore. În principiu, fiecare ecou este apreciat prin
amplitudinea vârfului de deflexiune pe care îl creează, măsurată în decibeli.
Poziţia ecourilor în raport cu sonda este măsurată în cm.
În fig. 5 axa orizontală corespunde distanţei la care se află fiecare ţesut faţă
de sonda emiţătoare. Pe axa verticală este marcată amplitudinea fiecărui ecou.
Distanţa ce separă sonda de o structură reflectantă se poate determina cu
relaţia:

1
D= ct (28)
2

unde:
D este distanţa între emiţător şi mediul reflectant;
c este viteza undei ultrasonice în mediul respectiv;
t este timpul scurs de la emisia undei la recepţia ecoului

Aparatura care foloseşte procedeul Scan A este formată din (fig.6):


 emiţătorul de unde ultrasonice;
 generatorul de impulsuri electrice;
 generatorul de marcare;
 generatorul de deflexie a spotului pe ecran;
 circuitul electronic de compensare şi amplificare;

3
 ecranul de vizualizare;
 coordonatorul principal

Emisie Circuit de
Transductor compensare Ecou
Receptie amplificare

Coordonator
general

Generator Generator
impulsuri deflexie
electrice orizontala

Generator de
marcare

Fig.6 Schema bloc a aparaturii de tip Scan A

Coordonatorul principal are rolul de a comanda generatorul de impulsuri ce


alimentează pulsator piezocristalul traductorului. Acesta emite fascicule de
ultrasunete care ajung în ţesuturi. Ecourile reflectate sunt recepţionate de traductor
în intervalul dintre două emisii şi sunt transformate în semnale electrice. Se obţine
astfel o imagine unidimensională. În timpul examinării prin metoda Scan A,
traductorul este aplicat la suprafaţa corpului în punctul dorit şi este menţinut
imobil în contact cu pielea. Pentru eliminarea pierderilor de energie ultrasonică
prin stratul de aer se foloseşte o substanţă de contact.
Ecografia unidimensională este primul procedeu ultrasonic folosit în
medicină. Este folosit şi astăzi la examinările neurologice pentru detectarea
maselor tumorale intracraniene, în oftalmologie pentru măsurarea globului ocular,
în cardiologie şi ortopedie. În obstetrică metoda este folosită pentru determinarea
vârstei sarcinii, prin măsurarea diametrului biparietal fetal

4
Modul A este utilizat ca prim timp de reglaj al aparaturii ecografice sau
pentru depistarea rapidă a structurilor lichidiene normale şi patologice şi poate fi
folosit în practicarea puncţiei dirijate a unor colecţii lichidiene sau formaţiuni
chistice profunde, precum şi în efectuarea biopsiilor ghidate. După reperarea
formaţiunii patologice se introduce un ac de puncţie printr-un canal situat în
centrul sondei ecografice, ac ce este urmărit pe un traseu ecografic până la
plasarea lui în masa lichidiană sau în formaţiunea patologică în care urmează a se
practica biopsia.
Manoperele intervenţionale ghidate ultrasonografic sunt sigure şi permit o
vizualizare şi control al ”ţintei” în timp real, permiţând evitarea structurilor
vasculare majore datorită posibilităţii identificării lor cu uşurinţă, costul
intervenţiei este redus în comparaţie cu metodele fluoroscopice digitalizate,
echipamentul computertomografic sau de R.M.N.

Modul B sau ecografia bidimensională, scan ecografia


În ecografia bidimensională, ecourile sunt transpuse electronic sub formă
de spoturi luminoase într-o scală de gri. Fiecare ecou va apărea pe ecran sub forma
unui punct a cărui luminozitate va fi proporţională cu intensitatea ecoului. Dacă
traductorul este deplasat pe suprafaţa corpului, pentru fiecare din poziţiile lui va
apărea o serie de puncte luminoase care reprezintă zonele de interfaţă ecogene.
Dacă se înregistrează ecourile care aparţin unei multitudini de poziţii succesive, se
obţine o imagine de secţiune transversală a corpului uman formată din elemente de
intensitate luminoasă variabilă de la alb la negru, trecând printr-o succesiune de
tonuri de gri (fig..7)
Imaginea este observată chiar în timpul formării şi poate fi conservată
temporar sau fotografiată.

5
Figura nr.7 – Neuroanatomia fetală - fetus de 11-12 săptămâni. Se observă
diviziunea emisferelor şi plexul coroid (SIEMENS)

Din punct de vedere tehnic, obţinerea unei secţiuni ecotomografice


presupune deplasarea traductorului într-un singur plan. Acest lucru se poate realiza
în mai multe moduri:
 deplasarea automată liniară ce imprimă sondei o mişcare pe un ax orizontal, cu

ajutorul unui motor;


 deplasarea manuală prin contact direct.

Cel mai utilizat este procedeul de baleiaj manual prin contact. Sonda este
deplasată manual de-a lungul unei axe rectilinii alese după necesitate, sonda
putând fi pendulată, cu schimbarea unghiului de incidenţă. În acest scop,
traductorul este montat la extremitatea unui braţ ce funcţionează ca un pantograf.
În acelaşi timp, acest braţ îndeplineşte şi rolul de a converti poziţia instantanee a
sondei şi unghiul ei de înclinaţie, în semnale electrice vectoriale, efectuând şi
corecţia de poziţie pe ecran.
Schema bloc a aparaturii de tip Scan B este prezentată în fig. 8

6
Emisie Circuit de
Traductor compensare Imagine
Receptie amplificare

Coordonator
general

Generator Generator
impulsuri deflexie
electrice verticala

Brat
scanning

Fig. 8 Schema bloc pentru aparatura tip Scan B

Ecourile recepţionate de traductor sunt transmise circuitului de compensare


şi amplificare, după ce au fost convertite în semnale electrice. Generatorul de
deflexie primeşte semnale, pe de o parte de la coordonatorul principal şi pe de altă
parte, de la braţul scanning. Se obţine o imagine bidimensională în care se respectă
distanţele reale între organe.
Informaţiile obţinute în acest mod sunt statice, de unde şi denumirea de
”timp întârziat” care se atribuie acestei tehnici ecografice, deoarece informaţiile
necesare formării unei imagini necesită un interval de timp cuprins între 2 şi 20 s.
Memorarea imaginilor se poate face analogic sau digital. Memorarea
analogică prezintă o calitate superioară a imaginilor, dar acestea se deteriorează în
timp. Memorarea digitală permite păstrarea imaginilor un timp oricât de
îndelungat, calitatea acestora fiind mai slabă din cauza procesului de cuantificare.

7
Modul D sau ecotomografia dinamică sau ecografia timp – mişcare
Acest tip de imagistică cu ultrasunete analizează mişcarea unui organ, în
timp real. La structurile imobile ecourile apar la o distanţă bine stabilită faţă de
sondă, distanţă care se păstrează, în timp ce la structurile în mişcare, poziţia
ecourilor în raport cu sonda variază progresiv pe ecran. Această schimbare a
poziţiei ecourilor pune în evidenţă mişcarea organului studiat funcţie de timp.
Schema bloc a acestui tip de aparat (fig. 9) conţine şi un generator de
deflexie în funcţie de timp.

Emisie Circuit de
Traductor compensare Imagine
Receptie amplificare

Coordonator
general

Generator Generator
impulsuri deflexie
electrice verticala

Generator
deflexie
baza timp

Fig. 9 Schema bloc a aparaturii pentru ecotomografia dinamică

În practica acestui mod de investigare folosind ultrasunetele, mâna


operatorului este înlocuită cu un sistem de baleiaj automat, electronic sau mecanic,
ce foloseşte grupuri de sonde legate în serie, care formează ”capul ultrasonor”.
Baleiajul astfel realizat este mult mai rapid şi este ciclic. Frecvenţa baleiajului este
suficient de mare pentru a crea o sumaţie prin remanenţă retiniană.

8
Endoscopia ultrasonică
Această tehnică presupune obţinerea de imagini din interiorul cavităţilor
naturale (rect, vezică urinară, vagin) cu ajutorul ultrasunetelor. Un transductor de
construcţie specială este plasat la capătul unui dispozitiv endoscopic făcând astfel
posibilă obţinerea de imagini ultrasonografice ale pereţilor cavităţii investigate
precum şi a organelor din vecinătate.

Ecografia 3D
Permite obţinerea imaginilor tridimensionale în dinamică, utilizând un
traductor 3D. Clasic acesta este format dintr-un traductor convenţional montat cu
un motor, care realizează mişcări de translaţie sau rotaţie a traductorului în jurul
unei axe definind volumul tridimensional.
Figura 10 evidenţiază, prin această tehnică, faciesul fetal.

Figura nr. 10 – Imagine ultraso-nografică 3D, se observă faciesul fetal în imagine


tridimensională(SIEMENS)

Ecografia cu agenţi de contrast sau sonoscintigrafia

Agenţii de contrast folosiţi în explorarea ultrasonică sunt reprezentaţi de


microbule de gaz care funcţionează ca amplificatoare ale semnalelor ecou.
Intensitatea semnalelor ecou este proporţională cu modificarea impedanţei acustice
între sânge şi gazul din care sunt formate microbulele. Diferenţa dintre

9
impedanţele acustice ale sângelui şi microbulele de gaz este foarte mare la
interfaţa de separare şi, teoretic, orice undă ultrasonică incidentă pe microbula de
gaz este reflectată, chiar dacă nu toate undele reflectate ajung la traductor.
Reflexia aproape completă a undei ultrasonice nu ar putea fi suficientă pentru a
determina intensificarea semnificativă a ecoului deoarece microparticulele sunt
foarte mici şi dispersate în circulaţia sanguină. La amplificarea semnalului mai
contribuie şi faptul că reflectivitatea este proporţională cu puterea a patra a
diametrului particulei şi cu concentraţia microparticulelor. Microparticulele atinse
de unda ultrasonică intră în rezonanţă, având o frecvenţă specifică, dependentă de
diametrul particulei. Principala frecvenţă de rezonanţă nu este singura frecvenţă de
rezonanţă a microparticulelor, fiind emise multiple ecouri, fenomen similar cu
ceea ce se întâmplă la instrumentele muzicale. Aceste frecvenţe armonice au o
intensitate descrescătoare, dar frecvenţele secundare, cunoscute sub numele de
armonică secundară este suficient de intensă pentru a putea fi folosită în obţinerea
ecoului ce formează imaginea ecografică. Avantajul teoretic al armonicii
secundare este acela că numai microparticulele folosite ca agenţi de contrast intră
în rezonanţă la o anumită frecvenţă, în timp ce ţesuturile înconjurătoare nu intră în
rezonanţă sau oscilaţia lor armonică are o frecvenţă foarte mică. Astfel, folosind
un transductor de ultrasunete care generează unde cu frecvenţă de 3.5 MHz şi
primeşte un ecou cu frecvenţă de 7 Mhz, este posibil ca imaginea ecografică
obţinută în aceste condiţii să fie dată numai de agentul de contrast, fără artefactele
determinate de structurile anatomice înconjurătoare. Prin acest procedeu se pot
evidenţia vasele sanguine foarte mici, prin care circulaţia sanguină se realizează cu
viteză foarte mică, imagine care nu poate fi obţinută prin procedee clasice. Agenţii
de contrast pot fi folosiţi şi în ecografia în modul B, de exemplu pentru
vizualizarea muşchiului cardiac, înlăturând artefactele determinate de mişcarea
cordului în activitate. În acelaşi sens, tehnica eco-Doppler cu agenţi de contrast
este folosită pentru vizualizarea circulaţiei sanguine în capilare.
Intensitatea folosită în ecografie este mică, de ordinul 10-2 W/cm2,
intensitate la care efectele nocive se consideră neglijabile.

10
Dopplersonografia
Dacă o sursă de ultrasunete şi receptorul se află în mişcare relativă unul faţă
de celălalt, frecvenţa oscilaţiilor percepute de receptor depinde de viteza acestei
mişcări.
În acest context se disting trei situaţii:
1. Receptor fix şi sursă mobilă
v

S S1 0

Considerăm 0 punctul în care se găseşte receptorul şi S poziţia iniţială a


sursei. Sursa se mişcă spre receptor cu viteza v.

2. Receptor mobil şi sursă fixă

3. Receptor şi sursă mobili pe direcţie comună

Explorarea sistemului arterial utilizând efectul Doppler


Efectul Doppler este folosit pentru determinarea vitezei sângelui, prin
detectarea undei reflectate de hematii (fig.14-metoda alb-negru)
Ştiinţa medicală posedă o metodă deosebit de utilă pentru măsurarea
debitului sanguin prin metode neinvazive (fără intervenţii chirurgicale, substanţe
de contrast sau substanţe radioactive). Această metodă bazată pe principiul
Doppler se explică prin faptul că dacă unda incidentă (acustică, electromagnetică,
în general pentru toate fenomenele ondulatorii) întâlneşte un mediu (sângele,
peretele cordului etc) în mişcare, unda reflectată (ecoul) are o altă frecvenţă decât
unda incidentă.
În consecinţă se poate determina viteza de mişcare a mediului (sângelui)
analizând frecvenţa undei reflectate de pe hematii (suprafaţa de discontinuitate).
Aparatele moderne, debitmetre cu ultrasunete, măsoară de fapt viteza de
curgere, însă pot fi etalonate astfel, încât semnalul de ieşire să reprezinte debitul

Fig.14 a
11
volumic. La o frecvenţă a ultrasunetelor de 3 - 15 MHz, debitul măsurat diferă de
cel real doar cu ≅ 1%.
Metoda este comodă, nesângerândă, nedureroasă.

Fig. 14 b Semnale Doppler culese la nivelul arterelor oftalmice, in conditii


normale

Aparatura Doppler, graţie diferitelor tipuri de echipamente, poate fi utilizată în


patru tipuri de aplicaţii clinice, şi anume:
- investigarea fluxului sangvin;
- măsurarea presiunii sângelui;
- monitorizarea pericolului în timpul travaliului;
-detectarea potenţialului emboliei gazose.

Fig. 14 c Semnale Doppler culese la nivelul arterelor oftalmice, in conditii


patologice

12
Figura 14b reprezintă semnalele Doppler înregistrate la nivelul arterei
oftalmice în condiţii normale (Fig.14 b) şi patologice (Fig. 14 c).

Tehnicile de obţinere a imaginii unor structuri interne cu ultrasunete au o


serie de avantaje importante: sunt neinvazive, permit investigaţii în timp real,
datorită dimensiunii mici a traductorului permit selectarea de către operator în mod
interactiv a zonei de investigat.

APLICAŢII ALE ULTRASUNETELOR ÎN


STOMATOLOGIE

În stomatologie există o permanentă preocupare de a se introduce metode


noi care să perfecţioneze posibilităţile de diagnostic. Astfel investigarea şi
tratamentul cu ultrasunete capătă din ce în ce mai mult teren în stomatologie, o
dată cu perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicilor ultrasonice.
Ultrasunetele sunt folosite în stomatologie pentru
• diagnostic (reprezentarea alveolară uni şi tridimensională, analiza
tulburărilor morfo - funcţionale ale articulaţiei temporomandibulare,
determinarea densităţii minerale a ţesutului dur dentar, determinarea
lungimii canalului radicular, determinarea vitalităţii dentare),
• terapie (îndepărtarea tartrului dentar, terapia parodontală
chirurgicală, condensarea amalgamului, finisarea şi adaptarea
marginală a obturaţiilor, prepararea canalelor radiculare, obturarea
radiculară), şi
• profilaxie (igienizarea cavităţii bucale, curăţirea instrumentarului).

Măsurarea pulsului ultrasonor în dinţi


Pentru detectarea joncţiunii interfeţei smalţului dentar şi pulpei dentare s-a
folosit un sistem ultrasonor puls-ecou care permite măsurarea vitezei
ultrasunetului, în unde longitudinale, la nivelul dinţilor intacţi. Măsurându-se
intervalele de timp dintre ecouri şi grosimea fiecărui strat, s-au determinat vitezele
sunetului în smalţ şi dentină pentru fiecare tip de dinte. Rezoluţia în profunzime,

13
estimată la 0.5 mm la nivelul smalţului dentar, a putut să evidenţieze şi straturi de
smalţ mai subţiri de 0.3 mm. Viteza sunetului în smalţul dentar uman este de
6250m/s, iar în dentina umană de 3800 m/s.
Schema unui sistem ultrasonic puls-ecou este prezentată în fig. 13

Fig. 13 Schema unui sistem ultrasonic puls-ecou (după Spranger)

În figură, amplitudinea din partea stângă corespunde pulsului transmis, cea


de-a doua amplitudine corespunde suprafeţei smalţului, al treilea vârf corespunde
joncţiunii smalţ-dentină, iar ultima amplitudine corespunde camerei pulpare.

4.3.2.Determinarea circulaţiei sanguine în pulpă dentara

Efectul Doppler este utilizat pentru determinarea circulaţiei


sanguine în pulpa dentară în vederea diagnosticului diferenţial al
pulpei vitale, pulpei necrozate ischemic şi lipsa pulpei dentare,
evidenţiindu-se diferenţele semnificative în circulaţia sanguină la acest
nivel, în stările cercetate. Deasemeni s-au putut evidenţia diferenţele
semnificative în circulaţia sanguină pulpară înainte şi după
administrarea anestezicelor locale. În dinţii imaturi, revascularizarea
pulpei dentare necrotice este posibilă şi necesară. Testele utilizate
curent pentru evidenţierea acestei revascularizări sunt puţin sensibile,
dând de multe ori rezultate eronate, obligând astfel la decizii radicale
fără suport real. Tehnica Doppler aplicată în determinarea circulaţiei
sanguine la nivelul pulpei dentare este un test obiectiv şi foarte

14
sensibil pentru evidenţierea vitalităţii pulpei dentare. Utilizarea sa
elimină tratamentele radicale care nu sunt imperios necesare.

Sinusurile maxilare
Afecţiunile sinusurilor maxilare ce pot fi investigate ecografic sunt
reprezentate de :
 modificări produse de prezenţa corpilor străini

 inflamaţii acute sau cronice

 traumatisme sau tumori

Aceste modificări au următoarele caracteristici:


 reducerea pneumatizării din cauza acumulării de lichid sau ţesut sau din cauza

existenţei unui corp străin sau a unei fermaţiuni tumorale;


 lărgirea moderată a spaţiului plin cu aer din cauza atrofiei mucoasei sinusale

sau a deplasării traumatice a unei părţi din cavitate;


 întreruperea continuităţii în interiorul sinusului produse de procese infiltrative

sau expansive ori de traumatisme.


Explorarea ultrasonică furnizează date în plus faţă de cea radiografică,
deosebit de utile pentru stabilirea diagnosticului.
De remarcat este faptul că marginile distale ale sinusurilor maxilare pot fi
evidenţiate doar dacă sunt pline cu material ecogenic. Imaginile ecotomografice
pot fi măsurate cu ajutorul unei scale, obţinându-se astfel date precise despre
profunzimea şi grosimea tuturor structurilor din sinus.
Pentru explorarea ecografică întramaxilară, conductibilitatea sinusului
maxilar umplut cu aer poate fi îmbunătăţită printr-o ”irigare – test”. În acest mod
devine posibilă şi explorarea sinusurilor parţial umplute cu aer, completând
informaţiile obţinute prin examen radiologic.

Fig.18 a
15
-Utilizarea ultrasunetelor în verificarea sinusurilor frontale şi nazale

Detectorul ultrasonic se bazează pe metoda descrisă în capitolul privind


ecografia în modul A (prezentat mai sus). Un impuls ultrasonor emis de
transductor penetrează mediul având o structură neomogenă - sinusurile nazale şi
frontale (ţesut moale-os – fig. 18 a şi 18 b ). Undele reflectate vor fi captate de
transductorul ultrasonic care va funcţiona ca receptor. Ecourile obţinute depind de
proprietăţile acustice ale mediilor vecine.
În particular, astfel de reflexii se produc la
limita între două medii, dintre care unul poate fi
aerul (ţesut nazal-aer; os-aer). În această situaţie
întreaga energie este reflectată datorită proprietăţilor
acustice ale gazului.
Ecoul ultrasonor reflectat şi captat este
transformat de detector în imagini cu efect
diagnostic.
Detectorul nu necesită pregătiri speciale, totuşi
se recomandă scoaterea protezelor dentare, dacă este
cazul. De preferat ca pacientul să se afle în poziţia
şezând, zona sinusurilor se acoperă cu un strat
Fig.18 b subţire de lichid de contact (gel ultrasonic, ulei
mineral sau ulei de parafină).

16