Dan-Sorin Comsa

METODA ELEMENTELOR FINITE

Curs introductiv

Editura U.T. PRES

Cluj-Napoca, 2007

Prefat
a
In ultimele decenii, metoda elementelor finite (MEF) a devenit
un instrument de calcul numeric tot mai des utilizat de catre ingineri. Elaborata initial ca procedeu de rezolvare aproximativa a
problemelor de mecanica structurilor (ansambluri de bare, grinzi
si/sau placi), MEF si-a extins cu repeziciune aria de aplicabilitate.
Deja la mijlocul anilor 1970 era demonstrata capacitatea acestei
metode de a servi la abordarea numerica a oricarei probleme exprimabile sub forma unui sistem de ecuatii diferentiale sau cu derivate
partiale. Sunt o multitudine de aplicatii ingineresti care apeleaza la
un asemenea limbaj. Le vom aminti aici doar pe cele cateva care se
disting printr-o deosebita importanta:
probleme de mecanica solidelor (deformabile elastic, elastoplastic etc.);
probleme de mecanica fluidelor;
probleme de transfer termic;
probleme de electricitate si magnetism.
Extinderea universului aplicativ al metodei a stimulat elaborarea
a numeroase programe de analiza cu elemente finite. Sub aspectul
functionalitatii, aceste programe se dovedesc totusi greu de stapanit
atunci cand utilizatorul nu dispune de o pregatire minimala. Chiar
mai grav, lipsa cunostintelor poate conduce la interpretari complet
eronate ale unui rezultat numeric.
iii

iv
Aspectele anterior amintite, dar si preocuparile de natura didactica au motivat elaborarea acestei carti. Prin continut, ea se
adreseaza n special studentilor de la sectiile ingineresti cu profil
mecanic, a caror programa de nvatamant prevede parcurgerea unui
curs introductiv de metoda elementelor finite. Orientandu-ne spre
acest grup de cititori, am cautat sa mentinem expunerea la un nivel
cat mai accesibil. Notiunile de matematica pe care le presupunem
cunoscute se regasesc n programa oricarei facultati de inginerie.
De asemenea, exemplificarile din tot cuprinsul lucrarii apeleaza la
un bagaj de informatie tehnica pe care studentii l poseda la finele
primului an universitar. Desi a fost conceputa ca material de curs,
cartea ofera numeroase indicatii aplicative. Fiecare exemplu este
urmat de comentarii si sfaturi destinate celor interesati de aspectele practice ale analizei cu elemente finite.

Dan-Sorin Comsa
Cluj-Napoca, ianuarie 2007

Cuprins
1 Metoda elementelor finite. Prezentare general
a
1.1 Rezolvarea numerica a problemelor ingineresti . . .
1.2 Prezentarea notiunilor de baza ale metodei elementelor finite folosind ca exemplu modelul unei structuri
de tip cadru plan articulat . . . . . . . . . . . . . .
1.2.1 Formularea problemei-exemplu. Modelul cu
elemente finite asociat . . . . . . . . . . . .
1.2.2 Ecuatiile care descriu comportarea unui element al retelei . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.2.3 Sistemul de ecuatii care descrie raspunsul mecanic al retelei de elemente finite . . . . . .
1.2.4 Starea de eforturi proprie fiecarui element al
retelei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.3 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1
1

7
8
12
20
25
26

2 Caracteristici distinctive ale metodei elementelor

finite
29
2.1 Formularea problemei-exemplu. Modelul sau analitic 31
2.2 Modelul cu elemente finite atasat problemei-exemplu 35
2.3 Rezolvarea numerica a modelului cu elemente finite
41
2.4 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3 Prezentarea c
atorva tipuri uzuale de elemente finite 53
3.1 Clasificare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
v

vi

3.2

3.3
3.4

3.5

3.1.1 Elemente finite unidimensionale . . . . .

3.1.2 Elemente finite bidimensionale . . . . . .
3.1.3 Elemente finite tridimensionale . . . . .
Constructia aproximantelor pentru cateva tipuri
elemente finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3.2.1 Elementul triunghiular liniar . . . . . . .
3.2.2 Elementul patrulater biliniar . . . . . . .
3.2.3 Elementul tetraedric liniar . . . . . . . .
3.2.4 Elementul hexaedric triliniar . . . . . . .
Aproximarea marimilor vectoriale . . . . . . . .
Expandarea aproximantelor elementale . . . . .
3.4.1 Expandarea aproximantelor unei marimi
tip scalar . . . . . . . . . . . . . . . . .
3.4.2 Expandarea aproximantelor unei marimi
tip vectorial . . . . . . . . . . . . . . . .
Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. .
. .
. .
de
. .
. .
. .
. .
. .
. .
. .
de
. .
de
. .
. .

55
56
59
61
63
70
75
81
87
90
91
95
98

4 Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate liniar

a
99
4.1 Formularea problemelor de elasticitate liniara . . . 100
4.2 Construirea modelului cu elemente finite al problemelor de elasticitate liniara utilizand teorema de minim a energiei potentiale . . . . . . . . . . . . . . . 107
4.3 Probleme bidimensionale de elasticitate . . . . . . . 123
4.3.1 Probleme de stare plana de tensiuni . . . . . 124
4.3.2 Probleme de stare plana de deformatii . . . 128
4.3.3 Probleme cu simetrie axiala . . . . . . . . . 131
4.4 Exemplu de utilizare a metodei elementelor finite la
rezolvarea unei probleme de elasticitate . . . . . . . 135
4.5 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
A Formule de derivare matriceal
a

147

Bibliografie

151

Capitolul 1
Metoda elementelor finite.
Prezentare general
a
1.1

Rezolvarea numeric
a a problemelor
ingineresti

Calculul ingineresc este o componenta esentiala a procesului de proiectare. Orice echipament trebuie realizat n asa fel
ncat functionarea lui sa fie sigura, n conditiile ndeplinirii unor
cerinte adeseori contradictorii n ceea ce priveste costul, dimensiunile de gabarit, tehnologia de executie, fiabilitatea etc. Satisfacerea
exigentelor anterior mentionate duce la impunerea unor restrictii
pe care calculul ingineresc trebuie sa le ndeplineasca (de exemplu,
nedepasirea unor tensiuni, deformatii sau deplasari maxime, garantarea unei anumite rezistente la oboseala etc.). Calculele furnizeaza informatii din care proiectantul poate deduce cat de aproape
sunt componentele structurale de stari limita care ar putea periclita
functionalitatea ntregului ansamblu.
Marea diversitate a problemelor pe care inginerul trebuie sa le
rezolve n vederea proiectarii unui echipament se reflecta n multitudinea metodelor de calcul utilizate la ora actuala. Aceste metode
1

Capitolul 1

s-au dezvoltat treptat, pe masura acumularii de cunostinte teoretice si tehnologice si, n ultima jumatate de secol, concomitent cu
evolutia calculatoarelor electronice.
O prima clasificare a metodelor de calcul folosite n practica
inginereasca distinge doua mari categorii:
metode exacte (sau analitice);
metode aproximative.
Metodele exacte sunt aplicabile numai pentru rezolvarea unui
numar relativ redus de probleme simple. Restrictiile de utilizare
sunt n general introduse de geometria modelului studiat si de tipul
conditiilor la limita. Metodele aproximative sunt folosite la rezolvarea problemelor mai complexe, pentru care nu se poate obtine o
solutie analitica.
Exista o mare diversitate de metode aproximative pentru rezolvarea problemelor ingineresti. Oricare ar fi metoda adoptata de
proiectant, ea trebuie sa furnizeze o solutie suficient de precisa pentru problema practica analizata.
La ora actuala, n ingineria mecanica sunt folosite preponderent
metodele aproximative de tip numeric. Din categoria acestora, mai
raspandite ca arie de utilizare sunt:
metoda diferentelor finite (MDF);
metoda elementelor finite (MEF);
metoda elementelor de frontiera (MEFr).
La prima vedere, cele trei metode par foarte diferite una de cealalta.
La o analiza mai atenta, se constata nsa ca ele sunt strans legate
prin fundamentul matematic (toate apeleaza la notiuni din teoria
ecuatiilor diferentiale, calculul variational sau metoda reziduurilor
ponderate). In continuare vom face o prezentare succinta a acestor metode numerice, pentru a le compara din punct de vedere al
avantajelor si dezavantajelor specifice.

Rezolvarea numeric
a a problemelor ingineresti

Metoda diferentelor finite (MDF)

Prima metoda larg utilizata pentru rezolvarea unor probleme
de calcul ingineresc a fost metoda diferentelor finite. MDF este cel
mai simplu procedeu de rezolvare numerica a sistemelor de ecuatii
diferentiale. In demersul sau, MDF aproximeaza derivatele necunoscutelor prin diferente finite [6]. Pentru aplicarea practica a MDF,
domeniul spatial ocupat de sistemul fizic analizat este acoperit cu
o retea rectangulara de noduri. Ecuatiile diferentiale care descriu
comportarea sistemului sunt aproximate cu diferente finite calculate n noduri. Se obtine astfel un set de ecuatii algebrice, pentru
rezolvarea caruia se pot folosi procedee numerice consacrate (de
exemplu, metoda eliminarii Gauss [3]). Solutia aproximativa este
reprezentata de valorile necunoscutelor n noduri. Calitatea solutiei
este cu atat mai buna cu cat reteaua de noduri este mai densa.
Principalele avantaje ale MDF sunt simplitatea conceptuala si
usurinta transpunerii n programe de calcul. Totusi, ea prezinta si
unele dezavantaje care i limiteaza serios aria de aplicabilitate:
metoda nu furnizeaza decat valorile necunoscutelor n noduri,
neoferind informatii despre variatia acestora ntre noduri;
discretizarea unor corpuri de forma complexa folosind numai
retele rectangulare conduce de multe ori la aproximari nesatisfacatoare n zonele de colt sau cu variatii importante ale
sectiunii;
metoda creeaza dificultati n introducerea unor conditii la
limita complexe.
Din cauza acestor dezavantaje, MDF se aplica astazi mai mult
pentru rezolvarea problemelor de transfer termic sau de mecanica
fluidelor si mai putin n elasticitate sau elastoplasticitate.

Capitolul 1

Metoda elementelor finite (MEF)

Metoda elementelor finite este, la ora actuala, cel mai raspandit
procedeu de rezolvare numerica a problemelor ingineresti. La aplicarea MEF, domeniul ocupat de sistemul fizic supus analizei este
discretizat n subdomenii de dimensiune finita marginite de frontiere rectilinii sau curbilinii. Prin aceasta operatie, sistemul real este
nlocuit cu o retea de asa-numite elemente finite [4, 5, 8, 9, 10].
Ecuatiile diferentiale care descriu comportarea sistemului vor fi
verificate n medie pe fiecare element. Constructia matematica a
elementelor finite asigura un anumit grad de continuitate al aproximantei la traversarea frontierei dintre elemente. Continuitatea este
realizata cu ajutorul unor puncte remarcabile asociate elementelor
(cunoscute sub numele de noduri). De fapt, aproximanta solutiei
exacte a problemei rezulta ca o functie de valorile necunoscutelor
n respectivele noduri. Prin aplicarea MEF se obtine un sistem de
ecuatii care se rezolva numeric n raport cu valorile necunoscutelor
nodale. Din cauza ca aproximantele solutiei exacte verifica n medie
ecuatiile diferentiale si n interiorul elementelor, ele pot fi folosite
pentru obtinerea unor informatii referitoare la variatia necunoscutelor problemei n tot domeniul analizat (nu numai n noduri, asa
cum se ntampla n cazul utilizarii MDF).
Principalele avantaje ale MEF sunt urmatoarele:
flexibilitatea (prin faptul ca permite discretizarea unor corpuri de forma oricat de complexa si manipularea naturala a
unor conditii la limita dintre cele mai diverse);
posibilitatea de a modela corpuri neomogene din punct de
vedere al proprietatilor fizice;
usurinta implementarii n programe de calcul generale.
Cel mai important dezavantaj al MEF consta n volumul mare de
date de intrare necesar pentru construirea si rezolvarea numerica

Rezolvarea numeric
a a problemelor ingineresti

a modelului. Cea mai mare pondere o detin datele de intrare referitoare la configuratia retelei de elemente finite (coordonatele nodurilor, respectiv asocierea dintre elemente si noduri). Programele
de analiza cu elemente finite existente pe piata la ora actuala degreveaza utilizatorul de sarcina neplacuta a discretizarii manuale,
transferand-o unor module specializate care automatizeaza aceasta
operatie.
In ultimele trei decenii au aparut multe asemenea programe
comerciale. Cele mai multe dintre ele sunt interfatate cu programele
de proiectare asistata de calculator, astfel ncat utilizarea lor de
catre ingineri a devenit relativ simpla.

Metoda elementelor de frontier

a (MEFr)
Metoda elementelor de frontiera este un procedeu de rezolvare
numerica a problemelor de calcul ingineresc elaborat relativ recent.
La baza MEFr se afla ideea de a atasa unui sistem de ecuatii
diferentiale definit pe un anumit domeniu o ecuatie integrala echivalenta definita numai pe frontiera respectivului domeniu [2, 7]. Formularea integrala pe frontiera aduce avantaje importante, fiindca
nu mai impune discretizarea interiorului domeniului analizat. Se
reduce astfel substantial numarul necunoscutelor problemei si volumul datelor de intrare. Din punct de vedere al utilizarii practice,
MEFr se aseamana mult cu metoda elementelor finite, n sensul ca
frontiera este discretizata folosind elemente construite dupa principii asemanatoare cu cele din MEF. Se obtine tot un sistem de
ecuatii care se rezolva numeric n raport cu valorile necunoscutelor
din nodurile elementelor de pe frontiera. Odata obtinute valorile
necunoscutelor nodale, se pot determina valorile acestora n orice
punct din interiorul domeniului folosind un set de formule specifice.
In afara de avantajul anterior mentionat, MEFr mai are o serie
de alte caracteristici pozitive:
se poate aplica n cazul unor domenii care se extind la infinit
dupa una sau mai multe directii;

Capitolul 1

permite obtinerea unor solutii precise n zonele de colt sau

cu variatii rapide ale geometriei fara a necesita o densificare
excesiva a retelei (spre deosebire de MEF care impune de
multe ori rafinarea pronuntata a retelei n asemenea portiuni
ale domeniului analizat);
poate fi integrata cu usurinta n programele de proiectare asistata de calculator.
MEFr are si cateva dezavantaje care i reduc simtitor aria de
aplicabilitate:
dificultati serioase n modelarea corpurilor neomogene din
punct de vedere al proprietatilor fizice;
scaderea preciziei rezultatelor numerice n cazul corpurilor
care prezinta discrepante majore ale dimensiunilor pe diferite
directii (de exemplu, bare, grinzi, placi sau nvelitori).
Totusi, trebuie tinut cont de faptul ca MEFr este nca la nceputurile
dezvoltarii sale, iar cercetarile viitoare vor ameliora multe dintre
deficientele mentionate mai sus.
Din cele prezentate n acest paragraf putem concluziona ca, la
ora actuala, metoda elementelor finite este cel mai adecvat procedeu
de rezolvare numerica a problemelor ingineresti. Raspandirea MEF
n toate domeniile proiectarii a fost facilitata de generalitatea si
flexibilitatea sa, precum si de numarul mare de programe comerciale
interfatate cu pachetele de proiectare asistata de calculator.
Metoda elementelor finite este departe de a-si fi atins limitele
dezvoltarii. In prezent sunt n desfasurare cercetari care vizeaza
construirea unor noi tipuri de elemente care sa vina n ntampinarea
celor mai diverse cerinte practice. De asemenea, apar continuu noi
programe comerciale care tind sa exploateze la maximum facilitatile
de procesare ale calculatoarelor moderne (cum ar fi calculul paralel)
si sa asigure o integrare cat mai naturala a analizei cu elemente
finite n procesul de proiectare asistata de calculator.

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

1.2

Prezentarea notiunilor de baz

a ale
metodei elementelor finite folosind
ca exemplu modelul unei structuri
de tip cadru plan articulat

Cadrele articulate sunt structuri familiare multor categorii de

ingineri. Din aceasta cauza, vom folosi problema determinarii deplasarilor si a starii de eforturi dintr-un asemenea cadru pentru
prezentarea notiunilor fundamentale cu care opereaza MEF. Simplitatea exemplului confera multa naturalete procesului de construire
a modelului cu elemente finite. Vom vedea ca notiuni cum sunt cele
de element finit, respectiv nod au o semnificatie foarte clara: elementele sunt pur si simplu barele care formeaza cadrul, iar nodurile
sunt articulatiile prin care sunt legate barele ntre ele.
Vom aborda n continuare urmatoarele aspecte specifice aplicarii
metodei elementelor finite:
procesul de discretizare (definirea elementelor, a nodurilor si
stabilirea unei numerotari a acestora);
sistemul de coordonate global, respectiv sistemul de coordonate asociat elementelor (asa-numitul sistem de coordonate
local);
variabile globale, respectiv variabile locale ale modelului cu
elemente finite;
ecuatiile care descriu comportamentul unui element finit (mai
concret, comportamentul elastic al unei bare oarecare) exprimate n termenii variabilelor locale;
trecerea de la variabile locale la variabile globale n ecuatiile
care descriu comportarea unui element;

Capitolul 1

asamblarea ecuatiilor care descriu comportarea elementelor

individuale ntr-un sistem de ecuatii care descrie comportarea
structurii analizate (sistemul de ecuatii global);
introducerea conditiilor la limita (efectul reazemelor);
rezolvarea sistemului de ecuatii global si prelucrarea rezultatelor (n vederea obtinerii starii de eforturi si deformatii din
fiecare element).
Abordarea problemei-exemplu va fi foarte intuitiva. Vom face apel
la cunostinte elementare de mecanica aplicata si rezistenta materialelor. O prezentare mai riguroasa din punct de vedere matematic
va face obiectul capitolelor urmatoare ale cursului.

1.2.1

Formularea problemei-exemplu. Modelul

cu elemente finite asociat

Ne propunem sa determinam starea de eforturi si deformatii

ce apare n cadrul din figura 1.1 datorita solicitarii lui de catre
forta exterioara P = 1414 N, al carei suport este nclinat la 45
fata de orizontala. Vom considera ca toate barele cadrului sunt
confectionate dintr-un acelasi material metalic avand o comportare liniar elastica (descrisa prin modulul de elasticitate longitudinal E = 2 1011 Nm2 ). Pentru a nu complica excesiv modelul
cu elemente finite, consideram ca toate barele au aceeasi sectiune
transversala, a carei arie este A = 5 104 m2 . In figura 1.1 se
observa ca lungimea fiecarei bare se obtine pornind de la un modul
dimensional = 1 m. Vom mai admite ca articulatiile A, B, C si
D ale cadrului sunt lipsite de frecare. Aceasta ipoteza este frecvent
utilizata n calculele ingineresti. Ea are drept consecinta faptul ca
fiecare bara este solicitata numai de forte axiale.
Notiunea fundamentala cu care opereaza MEF este cea de element. In exemplul de fata, fiecare bara a cadrului va reprezenta un

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

P
45
D

P = 1414 N
=1m
A = 5 104 m2
E = 2 1011 Nm2

Figura 1.1: Cadru plan articulat

Articulatie

Bara

Articulatie

Nod

Element

Nod

Figura 1.2: Echivalenta dintre o bara si elementul corespunzator

din model

10

Capitolul 1

astfel de element. Multimea tuturor elementelor care formeaza modelul se numeste retea. O alta notiune importanta a MEF este cea de
nod. Din punct de vedere matematic, nodurile sunt puncte remarcabile asociate elementelor si folosite pentru construirea functiilor care
aproximeaza necunoscutele modelului. In cazul de fata, nodurile au
o semnificatie fizica foarte simpla: ele sunt centrele articulatiilor
prin care sunt interconectate barele cadrului. Figura 1.2 arata
echivalenta dintre o bara reala si elementul folosit n model.
Analizand figura 1.1, constatam ca avem cinci elemente si patru
noduri. Pentru a identifica n mod unic aceste entitati vom utiliza
o numerotare separata a nodurilor, respectiv elementelor (fig. 1.3).
Deocamdata nu ne punem problema folosirii unei strategii de numerotare anume. Vom vedea n capitolele urmatoare ca, n timp ce
ordinea numerotarii elementelor nu are importanta, ordinea numerotarii nodurilor influenteaza mult eficienta realizarii calculelor de
catre programele MEF. Din fericire, programele existente la ora actuala pe piata poseda module specializate care realizeaza automat
discretizarea n elemente finite si genereaza o numerotare optimala
a nodurilor.
Peste tot n cadrul cursului vom utiliza urmatoarea conventie
de notare (fig. 1.3):
numerele de ordine ale elementelor vor fi ncadrate de paranteze rotunde;
numerele de ordine ale nodurilor vor fi prezentate simplu (fara
a fi deci ncadrate de alte simboluri).
In felul acesta nu va exista pericolul confuziei ntre cele doua numerotari.
Corespondenta dintre fiecare element si nodurile asociate este
descrisa de asa-numita matrice de conexiuni a retelei de elemente
finite (vezi tabelul 1.1 si figura 1.3). Prin utilizarea matricii de conexiuni, programele de analiza cu elemente finite dobandesc o mare
flexibilitate. Intr-adevar, odata generata aceasta matrice, pentru

11

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

y
P
45
(4)

u2 , v 2 2
U2 , V2
(1)

(3)

(5)

Y1
u1 , v 1
U1 , V1

u4 , v 4
U4 , V4

Y3

X1

(2)

u3 , v 3
U3 , V3

Figura 1.3: Numerotarea elementelor si a nodurilor, respectiv sistemul de coordonate global (x, y) ce va fi utilizat n model
Tabelul 1.1: Matricea de conexiuni a retelei de elemente finite din
figura 1.3
Element
(e)
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)

Nod
i
1
1
2
2
3

Nod
j
2
3
3
4
4

12

Capitolul 1

Tabelul 1.2: Coordonatele carteziene ale nodurilor din figura 1.3

Nod
k
1
2
3
4

xk

yk

0
0

precizarea completa a geometriei unei retele nu mai sunt necesare

decat coordonatele nodurilor.
Pentru a specifica respectivele coordonate, trebuie ales un sistem
de referinta global. Acest sistem poate fi pozitionat oricum n raport
cu modelul. In general, utilizatorii MEF orienteaza axele sistemului
de referinta global n maniera cea mai convenabila din punct de
vedere al geometriei modelului (urmarind n principal exploatarea
simetriilor acestuia si determinarea cat mai usoara a coordonatelor
nodale). In figura 1.3 este prezentat sistemul de referinta global
asociat problemei-exemplu. Se observa ca, prin aceasta orientare a
axelor, coordonatele nodurilor rezulta foarte simplu (tab. 1.2).

1.2.2

Ecuatiile care descriu comportarea unui

element al retelei

Elementele care formeaza modelul prezentat n paragraful anterior sunt bare articulate realizate dintr-un material liniar elastic. Ele
sunt solicitate numai de forte axiale. Ecuatiile care descriu comportarea mecanica a elementelor vor fi deduse folosind legea lui Hooke
scrisa pentru cazul solicitarii uniaxiale.
Exprimarea acestor ecuatii direct n sistemul de coordonate
global este incomoda, fiindca elementele retelei din figura 1.3 au
orientari diferite. Este mult mai convenabil sa se ataseze fiecarui ele-

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

13

ment un sistem de coordonate propriu (un asa-numit sistem de coordonate local ) orientat cat mai favorabil. Ecuatiile mecanice vor fi
exprimate n acest sistem, ntr-o faza urmatoare ele fiind transferate
n sistemul de coordonate global printr-o simpla rotatie. Trecerea
de la sistemul de coordonate local la sistemul global este esentiala,
fiindca pana la urma ecuatiile de comportament ale elementelor
trebuie asamblate ntr-un sistem care sa descrie raspunsul ntregii
structuri. Pentru asamblarea corecta a ecuatiilor elementale, variabilele asociate nodurilor trebuie exprimate ntr-un acelasi sistem de
coordonate global.
In figura 1.4 este prezentat sistemul de coordonate propriu unui
element oarecare de tip bara. Axele sistemului sunt notate , respectiv . Originea lui este plasata prin conventie n nodul i, iar axa
este paralela cu axa longitudinala a barei. Orientarea acestui sistem de coordonate local n raport cu sistemul de coordonate global
este definita prin unghiul (e) format de axa longitudinala a barei
cu axa globala x. Pentru exprimarea lui (e) se adopta conventia
uzuala din trigonometrie: unghiul (e) este masurat ntotdeauna n
sens antiorar.
Variabilele care intervin n ecuatiile elementale sunt deplasarile
nodurilor si fortele care actioneaza asupra nodurilor din partea elementelor la care sunt conectate. In continuare vom folosi urmatorul
set de notatii (vezi figurile 1.4 si 1.5):
ui , vi : deplasarile nodului i n directiile axelor globale x, respectiv y;
(e)

(e)

(e)

(e)

(e)

(e)

ui , vi : deplasarile nodului i n directiile axelor locale ,

respectiv ale elementului (e);
Ui , Vi : fortele care actioneaza asupra nodului i din partea
elementului (e) n directiile axelor globale x, respectiv y;
Ui , Vi : fortele care actioneaza asupra nodului i din partea
elementului (e) n directiile axelor locale , respectiv .

14

Capitolul 1

(e)

(e)

(e)
i

Figura 1.4: Sistemul de coordonate local asociat unui element de

tip bara

(e)

(e)

i
(e)

(e)

ui , v i
(e)

Ui

(e)

, Vi

(e)

(e)

uj , v j
(e)

(e)

Uj , Vj

Figura 1.5: Variabilele nodale exprimate ntr-un sistem de coordonate local

15

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

Principiul actiunilor reciproce impune respectarea egalitatii

(e)

Ui

(e)

+ Uj

= 0.

(1.1)

De asemenea, ipoteza articulatiilor lipsite de frecare (vezi 1.2.1)

are drept consecinta
(e)

Vi

(e)

= 0 , Vj

= 0.

(1.2)

Daca deformatiile elementului (e) sunt mici, legea lui Hooke se

poate scrie sub forma
(e)

(e)

(e)

Uj
u u
= E j (e) i
A

(1.3)

unde (e) este lungimea elementului (fig. 1.4 - 1.5).

Relatiile (1.1) - (1.3) permit scrierea urmatorului set de ecuatii
ce reflecta comportarea mecanica a unui element oarecare (e):
AE (e)
AE (e)
(e)
(e)
(e)
ui + 0 vi (e) uj + 0 vj = Ui ,
(e)

(e)

0 ui

(e)

+ 0 vi

(e)

+ 0 uj

(e)

+ 0 vj

(e)

= Vi

(1.4)

AE (e)
AE (e)
(e)
(e)
(e)
(e) ui + 0 vi + (e) uj + 0 vj = Uj ,

(e)

0 ui

(e)

+ 0 vi

(e)

+ 0 uj

(e)

+ 0 vj

(e)

= Vj

MEF utilizeaza de obicei o exprimare matriceala a ecuatiilor

elementale. Aceasta din urma asigura mai multa conciziune si generalitate relatiilor, fiind totodata si mai usor de implementat n
programe. Drept consecinta, vom proceda si noi la rescrierea sistemului de ecuatii (1.4) n limbaj matriceal:

AE
(e)

1
0
|
1
0
0
0
|
0
0
|
1
0
|
1
0
0
0
|
0
0

(e)

ui
(e)
vi

(e)
uj
(e)
vj

(e)

Ui
(e)
Vi

(e)
Uj
(e)
Vj

. (1.5)

16

Capitolul 1

In continuare vor fi folosite notatiile

[M ] =

(e)

di

(e)

Fi

(e)

(e)

(e) T

= ui , v i
(e)

= Ui
(e)

(e) T

, Vi

1 0
0 0

(e)

dj

(e)

Fj

(1.6)

(e) T

(e)

= uj , v j

(1.7)

(e) T

(e)

= Uj , Vj

(1.8)

di
si dj
sunt vectori-coloana n care sunt grupate deplasarile celor doua noduri exprimate
n sistemul
de coordonate

(e)
(e)

local. In mod corespunzator, Fi

si Fj
sunt vectori-coloana
n care sunt grupate componentele fortelor care actioneaza asupra
celor doua noduri din partea elementului (e), exprimate de asemenea n sistemul de coordonate local.
Cu ajutorul notatiilor (1.6) - (1.8), ecuatia matriceala (1.5) se
poate scrie astfel:

AE
(e)

[M ] [M ]
[M ]

[M ]

(e)

di

(e)

dj

(e)

Fi

(e)

(1.9)

Fj

(1.9) descrie comportarea mecanica a unui element oarecare (e)

n sistemul de coordonate local. Spuneam la nceputul prezentului
paragraf ca este esentiala transferarea unei asemenea ecuatii matriceale n sistemul de coordonate global. Pentru realizarea acestei
transformari se aplica o rotatie de unghi (e) sistemului de coordonate local, n asa fel ncat el sa se suprapuna peste sistemul de
coordonate global (fig. 1.4). Se pot scrie atunci urmatoarele relatii
ntre componentele deplasarilor si fortelor exprimate n cele doua
sisteme de coordonate:

17

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

cos (e) vi

(e)

sin (e) + vi

(e)

v i = ui
uj =

(e)

(e)

u i = ui

(e)
uj

cos

(e)

cos (e) ,

(1.10)

(e)
vj

sin ,

(e)

cos (e) ,

(e)

sin (e) + vj

(e)

cos (e) Vi

(e)

sin (e) + Vi

v j = uj

sin (e) ,

(e)

respectiv
Ui = Ui

(e)

Vi = Ui

(e)
Uj

Uj =

(e)

Vj = Uj

(e)

cos

(e)

sin (e) ,
cos (e) ,

(1.11)

(e)
Vj

sin ,

(e)

cos (e) .

sin (e) + Vj

(e)

(1.10) si (1.11) sunt echivalente cu ecuatiile matriceale

{di } = T (e)

(e)

Fi

= T (e)

(e)

di

(e)

Fi

{dj } = T (e)

(e)

Fj

= T (e)

(e)

dj

,
(e)

(1.12)

Fj

(1.13)

n care am folosit notatiile

T (e) =

(e)

Fi

cos (e)

sin (e)

sin (e)

cos (e)

{di } = [ui , vi ]T ,
(e)

(e) T

= Ui , Vi

(1.14)

{dj } = [uj , vj ]T ,

(1.15)

(e)

Fj

(e)

(e) T

= Uj , Vj

(1.16)

T (e) este asa-numita matrice de rotatie locala. {di } si {dj } sunt

vectori-coloana care grupeaza deplasarile celor doua noduri exprimate n sistemul de coordonate global. In mod corespunzator,

18

Capitolul 1

(e)

(e)

Fi
si Fj
sunt vectori-coloana care grupeaza componentele
fortelor ce se exercita asupra celor doua noduri din partea elementului (e), exprimate
de asemenea n sistemul de coordonate global.

(e)
Matricea T
este ortogonala, adica are proprietatea

T (e)

T (e) = T (e) T (e)

= [I2 ] ,

(1.17)

unde [I2 ] reprezinta matricea unitate de ordinul al doilea. Relatiile

(1.17) pot fi verificate
prin calcul direct pornind de la expresia

(e)
(1.14) a lui T .
Transformarile (1.12) - (1.13) urmeaza a fi nlocuite n ecuatia
(1.9). Dupa cateva operatii matematice foarte simple, n care se utilizeaza proprietatea de ortogonalitate (1.17), se obtine urmatoarea
relatie matriceala care descrie comportarea mecanica a unui element
oarecare (e) n termenii variabilelor nodale raportate la sistemul de
coordonate global:

AE
(e)

T (e) [M ] T (e)

T (e) [M ] T (e)
{di }

{dj }

(e)
Fi

(e)

T (e) [M ] T (e)
T (e) [M ] T (e)

(1.18)

Fj

Se observa simetria si simplitatea acestei formule. Pentru utilizarea

T
ei este necesara evaluarea produsului T (e) [M ] T (e) . Daca se tine
cont de relatiile (1.6) si (1.14), rezulta imediat

T (e) [M ] T (e)

cos2 (e)
sin (e) cos (e)

sin (e) cos (e)

sin2 (e)

. (1.19)

Ecuatiile (1.18) - (1.19) sunt valabile pentru oricare din cele

cinci elemente ale retelei care modeleaza cadrul articulat. Daca se
tine cont de informatiile din figura 1.3, respectiv tabelele 1.1 - 1.2,
se pot scrie urmatoarele particularizari ale lui (1.18):

19

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

elementul (1): i = 1, j = 2, (1) = , (1) = /2

AE

0
0
0
1
0
0
0 1

0
0
0 1
0
0
0
1

u1
v1
u2
v2

(1)

elementul (2): i = 1, j = 3, (2) = , (2) = 0

AE

1
0
1
0

0 1 0
0
0 0
0
1 0
0
0 0

u1
v1
u3
v3

U1
(1)
V1
(1)
U2
(1)
V2

(2)

(1.20)

(1.21)

U1
(2)
V1
(2)
U3
(2)
V3

elementul (3): i = 2, j = 3, (3) = 2, (3) = 7/4

AE

2 2

1 1 1
1
1
1
1 1
1
1
1 1
1 1 1
1

u2
v2
u3
v3

elementul (4): i = 2, j = 4, (4) = , (4) = 0

AE

1
0
1
0

0 1 0
0
0 0
0
1 0
0
0 0

u2
v2
u4
v4

(3)

U2
(3)
V2
(3)
U3
(3)
V3

(4)

(1.22)

U2
(4)
V2
(4)
U4
(4)
V4

(1.23)

(1.24)

elementul (5): i = 3, j = 4, (5) = , (5) = /2

AE

0
0
0
1
0
0
0 1

0
0
0 1
0
0
0
1

u3
v3
u4
v4

(5)

U3
(5)
V3
(5)
U4
(5)
V4

20

Capitolul 1

1.2.3

Sistemul de ecuatii care descrie r

aspunsul
mecanic al retelei de elemente finite

Ecuatiile elementale se combina ntr-un sistem care modeleaza

raspunsul retelei ca ansamblu. Fiecare articulatie (nod) este supusa
actiunii fortelor din barele (elementele) pe care le conecteaza, precum si actiunii eventualelor forte exterioare. Pentru ca structura sa
fie n echilibru, este necesar ca rezultantele fortelor din articulatii
sa fie zero. Aceasta observatie conduce la urmatoarea regula simpla
de asamblare a ecuatiilor elementale: ele trebuie combinate n asa
fel ncat membrii drepti ai ecuatiilor din sistemul care rezulta sa fie
suma fortelor interne asociate unui nod. Daca nodul nu este supus
actiunii nici unei ncarcari exterioare, suma fortelor interne trebuie
sa fie evident nula. In schimb, daca asupra nodului actioneaza o
ncarcare exterioara, conditia de echilibru impune ca suma fortelor
interne asociate sa fie egala cu acea forta exterioara.
Pentru aplicarea strategiei de asamblare prezentate mai sus se
foloseste informatia de conectivitate a elementelor din tabelul 1.1.
Acest tabel ne arata, de exemplu, ca forta interna asociata nodului
1 rezulta prin nsumarea contributiilor elementelor (1) si (2). La fel,
forta interna din nodul 3 este suma contributiilor elementelor (2),
(3) si (4) (vezi si figura 1.3).
Exploatand ecuatiile elementale (1.20) - (1.24) si tabelul 1.1,
obtinem urmatorul sistem:

AE

1
0
0
0
1
0
0
0
0
1
0
1
0
0
0
0
1
1
1
1

0
0 1 + 22
22
22
1
0
2 2
1
1
1
1

0 1
22 1 + 22
22
0
0
2 2
1

1 + 21 2
21 2
0
0
1
0
21 2
2 2
1
1
1
1

0
0
22
22 1 + 22
0 1
2 2
0
0
1
0
0
0
1
0
0
0
0
0
0
1
0
1

21

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

u1

(2)

(1)

(1)

(2)

v1

V1

u2

U2 + U2 + U2

v2

V2

(1)

v3

+ V1

(4)

(3)

(1)

u3

U1 + U1

(3)

+ V2

(4)

+ V2

(5)

(3)

(2)

U3 + U3 + U3
(2)

V3

u4

(3)

+ V3

(1.25)

(5)

+ V3

(4)

(5)

U4 + U4

v4

(4)

V4

(5)

+ V4

Din figura 1.3 rezulta de asemenea urmatoarele ecuatii de echilibru

pentru noduri:
(1)

(2)

U1 + U1 = X1 ,
(1)

V1

(1)

(2)

+ V1

(3)

= Y1 ,
(4)

U2 + U2 + U2 = 0,
(1)

V2

(2)

(3)

+ V2

(3)

(4)

+ V2

= 0,

(5)

U3 + U3 + U3 = 0,
(2)

V3

(3)

+ V3

(5)

+ V3

(1.26)

= Y3 ,

P
(5)
(4)
U4 + U4 = ,
2
(4)

V4

(5)

+ V4

P
= ,
2

n care X1 si Y1 sunt reactiunile din reazemul fix asociat nodului 1,

iar Y3 este reactiunea din reazemul glisant asociat nodului 3.
(1.25) - (1.26) permit scrierea sistemului de ecuatii global (numit
asa pentru ca modeleaza raspunsul ntregii retele):

22

Capitolul 1

AE

1
0
0
0
1
0
0
0
0
1
0
1
0
0
0
0
1
1
1
1

0
0 1 + 22
22
22
1
0
2 2
1
1
1
1

22
0
0
0 1
22 1 + 22
2 2
1
1
1
1

1+ 2 2
2 2
0
0
1
0
2 2
2 2
1
1
1
1

0
0
22
22 1 + 22
0 1
2 2
0
0
1
0
0
0
1
0
0
0
0
0
0
1
0
1

u1

X1

v1

Y1

u2

v2
u3

0
0

v3

Y3

u4

P2

v4

P2

(1.27)

Trebuie observat faptul ca deplasarile u1 si v1 ale nodului 1,

precum si deplasarea v3 a nodului 3 sunt cunoscute. Intr-adevar,
reazemele reprezentate n figura 1.3 sunt echivalente cu urmatoarele
conditii:
u1 = 0, v1 = 0, v3 = 0.
(1.28)
In schimb, reactiunile asociate acestor grade de libertate nodale
sunt necunoscute (X1 , Y1 si Y3 ). Deci (1.27) este un sistem de opt
ecuatii liniare avand ca necunoscute marimile X1 , Y1 , u2 , v2 , u3 ,
Y3 , u4 si v4 , repartizate n ambii membri ai ecuatiilor (deplasarile
se afla n membrul stang, iar fortele n membrul drept).
In practica se adopta urmatoarea strategie de rezolvare a sistemului (1.27):

23

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

se rezolva mai ntai subsistemul format din ecuatiile care

contin numai necunoscutele de tip deplasare (el este format
din a treia, a patra, a cincea, a saptea si a opta ecuatie a
sistemului (1.27));
n etapa urmatoare, cand deja se cunosc deplasarile tuturor
nodurilor, pot fi utilizate si restul ecuatiilor (adica prima,
a doua si a sasea ecuatie din (1.27)) pentru determinarea
reactiunilor X1 , Y1 si Y3 .
In continuare vom vedea cum se aplica practic aceasta strategie. Din
(1.27), daca se tine cont de conditiile (1.28), se obtine urmatorul
subsistem de ecuatii, ale carui necunoscute sunt deplasarile u2 , v2 ,
u3 , u4 si v4 :

AE

2 2
21 2
21 2

1+

21 2

1+

2 2
1

2 2

1
0

21 2 1 0

u2

2 2
1

2 2

0 0

v2

0 0

u3

1 0

u4

0 1

v4

1+

0
=

(1.29)

P2
P2
Programele de analiza cu elemente finite rezolva numeric sistemele de ecuatii de tipul (1.29). In acest scop, ele utilizeaza de
regula metoda eliminarii Gauss [3, 4, 5, 8, 9, 10]. Am putea si noi
sa procedam n felul acesta, calculand n prealabil valorile numerice
ale coeficientilor si termenilor liberi din (1.29). Totusi, consideram
ca un asemenea calcul este lipsit de valoare didactica. Prezentam

24

Capitolul 1

deci mai jos expresiile simbolice ale solutiei sistemului (1.29), n

care vom nlocui valorile marimilor A, , P si E pentru a determina
deplasarile nodale necunoscute:
u2 = 2 +

P
,
AE

1 P
v2 =
,
2 AE

1 P
,
u3 =
2 AE
3
u4 = 2 +
2

(1.30)
P
,
AE

1 P
v4 =
.
2 AE

Daca se tine cont de valorile

numerice ale marimilor A, , P si E,

se obtine P /(AE) = 2 105 m. Din (1.30) rezulta atunci

u2 = 2 + 2 2 105 = 4,83 105 m,

v2 = 105 m,

u3 = 105 m,

u4 = 3 + 2 2 105 = 5,83 105 m,

(1.31)

v4 = 105 m.
Folosind acum (1.28) si (1.31), din prima, a doua si a sasea
ecuatie a sistemului (1.27) obtinem reactiunile (vezi si (1.30))
X1 =

P
AE
(u1 u3 ) = ,

Y1 =

P
AE
(v1 v2 ) = ,

(1.32)

AE
Y3 =
u2 v2 u3 + 1 + 2 2 v3 2 2v4 = 0.
2 2
Inlocuind valoarea lui P n (1.32), deducem
X1 = 1000 N,

Y1 = 1000 N,

Y3 = 0.

(1.33)

25

Notiuni de baz
a ale metodei elementelor finite

1.2.4

Starea de eforturi proprie fiec

arui element
al retelei

Dupa rezolvarea sistemului de ecuatii global dispunem de toate

datele necesare pentru evaluarea tensiunilor axiale din fiecare element (bara). In acest scop, vom folosi ecuatiile matriceale (1.20) (1.24).
De exemplu, din (1.22) rezulta componentele fortei pe care o
exercita elementul (3) asupra nodurilor 2, respectiv 3 (componentele ei sunt exprimate n sistemul de coordonate global). De fapt,
(3)
(3)
(3)
(3)
este suficient sa calculam U3 si V3 , fiindca U2 = U3 , iar
(3)
(3)
(3)
V2 = V3 . Din (1.22) obtinem urmatoarele expresii ale lui U3
(3)
si V3 :
AE
(3)
U3 = (u2 + v2 + u3 v3 ) ,
2 2
AE
(3)
V3 = (u2 v2 u3 + v3 ) .
2 2

(1.34)

Prin nlocuirea deplasarilor nodale date de (1.30) n (1.34), rezulta

n continuare
P
P
(3)
(3)
(1.35)
U3 = = 1000 N, V3 = = 1000 N.
2
2
Stim ca barele cadrului sunt solicitate doar pe directie longitudinala. Pentru a putea evalua tensiunea axiala corespunzatoare avem
nevoie de componentele fortei exprimate n sistemul de coordonate
local al elementului (3). Din (1.13) - (1.14) rezulta

(3)

U3

(3)

V3

cos (3) sin (3)

sin (3)

cos (3)

(3)

U3

(3)

V3

(1.36)

unde (3) = 7/4. (1.36) este echivalenta cu

(3)

U3

1
(3)
(3)
= U3 V3 ,
2

(3)

V3

1
(3)
(3)
= U3 + V3 .
2

(1.37)

26

Capitolul 1
(3)

(3)

Prin nlocuirea valorilor lui U3 si V3

obtinem
2000
(3)
U3 = = 1414 N,
2

date de (1.35) n (1.37)

(3)

V3

= 0.

(1.38)

Daca se tine cont de faptul ca axa locala este orientata de la nodul

2 spre nodul 3, din (1.38) rezulta ca elementul (3) este solicitat la
ntindere. Tensiunea axiala corespunzatoare este
(3)

(3)

U
1414
= 3 =
Nm2 = 2,83 106 Nm2 .
A
5 104

(1.39)

Metodologia prezentata mai sus poate fi aplicata pentru fiecare

din celelalte patru elemente ale retelei n vederea determinarii tensiunilor axiale.

1.3

Concluzii

Exemplul prezentat n paragrafele anterioare evidentiaza unele

caracteristici importante ale MEF.
Trebuie sa remarcam n primul rand faptul ca MEF construieste
modelul numeric prin discretizare. Discretizarea nu nseamna numai divizarea unui corp continuu n subdomenii. Ea are, de fapt,
implicatii matematice mult mai profunde n ceea ce priveste rezolvarea numerica a problemei studiate. In esenta, discretizarea presupune, n cazul MEF, nlocuirea distributiei reale a necunoscutelor
problemei cu o aproximare care depinde de valorile acestora ntr-un
numar finit de puncte (nodurile retelei de elemente finite). Astfel,
problema initiala se reduce la determinarea valorilor necunoscutelor
ntr-un numar finit de puncte.
Am vazut n paragrafele anterioare ca valorile necunoscutelor
din noduri sunt solutiile unui sistem de ecuatii. Acest sistem se
obtine impunand ca aproximarile necunoscutelor sa verifice un set
de legi specifice problemei studiate. In exemplul prezentat a fost
vorba de legea lui Hooke, prin care era descrisa comportarea elastica

Concluzii

27

a fiecarei bare din componenta cadrului articulat. In alte probleme

pot aparea legi fizice diferite. De exemplu, n problemele de transfer termic este folosita ecuatia caldurii. Totusi, oricare ar fi tipul
problemei analizate, strategia de aplicare a MEF ramane aceeasi.
Daca legile care guverneaza procesul studiat sunt liniare, sistemul de ecuatii care se obtine este si el liniar (am vazut acest lucru n
paragrafele anterioare). Daca nsa legile de pornire sunt neliniare,
sistemul de ecuatii va fi n general neliniar. Pentru rezolvarea lui
numerica vor trebui adoptate atunci metodologii diferite fata de
cea prezentata n problema-exemplu de mai sus. Nu vom intra n
detalii, fiindca modelele neliniare nu fac obiectul acestui curs.
Sistemul de ecuatii obtinut n 1.2.3 are o serie de particularitati
interesante. In primul rand, trebuie sa remarcam faptul ca matricea
coeficientilor este simetrica (vezi (1.27)). In plus, se mai observa ca
un numar mare de coeficienti sunt nuli (se spune ca matricea este
rara). Daca se adopta o strategie buna de numerotare a nodurilor,
toti coeficientii nenuli ai sistemului de ecuatii se strang ntr-o zona
din vecinatatea diagonalei principale a matricii coeficientilor (n
acest caz, se spune ca matricea este de tip banda).
Proprietatile matricii coeficientilor au drept consecinta o serie
de avantaje de natura numerica. In primul rand, programele MEF
nu vor fi obligate sa stocheze n memoria calculatorului ntreaga
matrice a coeficientilor. Va fi suficient sa memoreze doar coeficientii
nenuli aflati pe diagonala principala si deasupra acesteia. Rezulta
astfel economii de memorie semnificative si o crestere a vitezei de
rezolvare a sistemului de ecuatii (prin eliminarea operatiilor asupra
coeficientilor nuli nestocati).
In final, mai trebuie sa mentionam faptul ca modelul cu elemente finite construit n paragrafele anterioare nu este decat o varianta a metodei deplasarilor [1]. In forma aceasta, MEF se poate
aplica numai pentru analiza unor structuri de tipul cadrelor. Vom
vedea n capitolele urmatoare ca se pot construi modele cu elemente
finite mult mai generale (de exemplu, de tip variational sau rezidual [4, 5, 8, 9, 10]). Utilizarea acestora nu mai este restransa la

28

Capitolul 1

o singura clasa de probleme. De fapt, n forma sa reziduala, MEF

este o metoda numerica aplicabila oricarei probleme care poate fi
exprimata n limbaj matematic sub forma unui sistem de ecuatii
diferentiale sau cu derivate partiale.

Capitolul 2
Caracteristici distinctive ale
metodei elementelor finite
Din punct de vedere matematic, multe probleme de calcul ingineresc se prezinta sub forma unor sisteme de ecuatii cu derivate
partiale (evident, n cazurile cele mai simple, ele se pot reduce la
ecuatii diferentiale). Metoda elementelor finite (MEF) este unul
dintre procedeele numerice pe care le putem folosi pentru rezolvarea aproximativa a acestor probleme.
MEF construieste aproximarea solutiei exacte n felul urmator:
domeniul spatial pe care l ocupa sistemul supus analizei este
divizat ntr-un numar finit de subdomenii reciproc disjuncte
numite elemente;
n interiorul fiecarui element se defineste o aproximare de tip
polinomial a necunoscutei (necunoscutelor) problemei;
fiecare asemenea polinom depinde de valorile necunoscutei
(necunoscutelor) ntr-un numar finit de puncte asociate elementului si numite noduri ;
aproximantele elementale sunt asamblate mpreuna pentru a
forma o aproximant
a globala a necunoscutei (necunoscutelor).
29

30

Capitolul 2

Aproximanta globala trebuie nteleasa ca o functie care depinde

de un numar finit de parametri deocamdata nedeterminati. Acesti
parametri sunt valorile necunoscutei (necunoscutelor) n nodurile
retelei. Atribuind valori arbitrare parametrilor, obtinem o multime
infinita de aproximante globale virtual acceptabile pentru problema
analizata. Aceasta multime este cunoscuta n literatura de specialitate sub denumirea de familie a functiilor de test [4]. MEF cauta
printre functiile de test cea mai buna aproximare globala a solutiei
exacte. Propriu-zis, solutia numerica obtinuta prin aplicarea MEF
se apropie cat poate ea de bine de solutia exacta pe ansamblul
domeniului spatial discretizat (nu numai n anumite puncte).
In acest scop, MEF foloseste un criteriu global de minimizare
a erorii solutiei numerice. Sistemul de ecuatii cu derivate partiale
nu poate fi utilizat direct pentru obtinerea unui astfel de criteriu de optim global. Aceasta din cauza ca operatorii diferentiali
descriu doar comportarea locala a marimilor necunoscute. Criteriul de optimizare folosit de MEF este construit sub forma unei
integrale definite pe ntregul domeniu ocupat de sistemul supus
analizei. Este cunoscut faptul ca, spre deosebire de derivate, integrala descrie o comportare a uneia sau mai multor marimi mediata
la scara unui domeniu. Ea este deci un instrument matematic adecvat pentru obtinerea unui criteriu de minimizare global. Vom vedea
n paragrafele urmatoare ca, n cazul problemelor de elasticitate,
acest criteriu are o semnificatie fizica foarte clara, exprimata prin
teorema de minim a energiei potentiale.
Impunand conditia ca solutia numerica sa corespunda minimului
erorii, MEF construieste un sistem de ecuatii algebrice. Rezolvand
acest sistem, obtinem valorile necunoscutei (necunoscutelor) n nodurile retelei de elemente finite. Inlocuind mai departe valorile determinate n functiile de aproximare elementala, rezulta aproximari
ale variatiei fiecarei necunoscute la nivelul elementelor, deci pana la
urma gasim o aproximare a solutiei problemei pe ntregul domeniu.
Vom ntelege mult mai bine acest algoritm daca l vom aplica
pe un exemplu simplu. Vom considera problema sagetilor unei corzi

Formularea problemei-exemplu. Modelul s

au analitic

31

flexibile pretensionate. In limbaj matematic, aceasta problema se

exprima sub forma unei ecuatii diferentiale care se poate integra
exact.
Dupa ce vom obtine solutia analitica, vom aplica MEF pentru
rezolvarea numerica a problemei. Vom vedea pe rand toate etapele
de construire si rezolvare a unui model cu elemente finite.
Am ales intentionat o problema pentru care putem obtine si
solutia analitica, pentru ca astfel vom avea posibilitatea sa evaluam
si precizia solutiei numerice. Observatiile de pe parcurs vor furniza
cateva reguli practice ce se vor dovedi utile n contextul rezolvarii
unor probleme mai complexe.

2.1

Formularea problemei-exemplu.
Modelul s
au analitic

Ne propunem sa determinam sagetile unei corzi flexibile pretensionate de o forta P = 1000 N (fig. 2.1) si supusa concomitent
actiunii propriei greutati. Coarda are urmatoarele caracteristici:
lungimea = 60 m;
aria sectiunii transversale A = 105 m2 ;
greutatea unitatii de lungime q = 0,8 Nm1 ;
materialul corzii are un comportament elastic.
Vom admite o flexibilitate perfecta a corzii. Cu alte cuvinte, consideram ca n coarda apar numai solicitari de ntindere (nu si
ncovoieri sau forfecari). De asemenea, vom neglija micile variatii
ale tensiunilor din coarda cauzate de greutatea proprie. Aceasta
nseamna ca tensiunea va fi presupusa practic constanta pe toata
lungimea corzii:
P

= const.
(2.1)
A

32

Capitolul 2

q
P
B

= 60 m
A = 105 m2
q = 0,8 Nm1
P = 1000 N

Figura 2.1: Coarda flexibila pretensionata si supusa actiunii propriei

greutati
Pentru a descrie deformatia corzii vom folosi un sistem de coordonate carteziene ale carui axe x si y sunt orientate asa cum se
arata n figura 2.1. Vom admite ca deformatiile sunt mici. Se pot
aplica atunci urmatoarele ipoteze simplificatoare:
sectiunile transversale plane ale corzii se deplaseaza practic
pe verticala;
distorsiunile sectiunilor transversale sunt neglijabile.

In aceste conditii, deplasarile verticale ale particulelor materiale

aflate initial pe axa x pot fi considerate reprezentative pentru toate
particulele din sectiunile transversale corespondente. Altfel spus,
deplasarea verticala v este functie numai de coordonata x (nu si de
coordonata y):
v = v (x) , x [0, ] .
(2.2)
Dintre componentele tensorului deformatiei, singura care este
neneglijabila este deformatia longitudinala. Pentru a gasi expresia
ei folosim informatia din figura 2.2.
In aceasta figura am reprezentat un element liniar infinitezimal
de coarda n configuratia initiala, respectiv n stare deformata. Lungimea elementului de coarda deformata poate fi exprimata astfel:

33

Formularea problemei-exemplu. Modelul s

au analitic

q
x
v + dv

A P

ds
A P
x

dx

y
Figura 2.2: Element de coarda deformata sub actiunea propriei
greutati

ds =

v+

dv
dx v
dx

+ dx2 =

1+

dv
dx

dx.

(2.3)

Deformatia longitudinala a corzii va fi atunci

=

ds dx
=
dx

1+

dv
dx

1.

(2.4)

dv 2
1. In aceste
Ipoteza micilor deformatii este echivalenta cu dx
conditii, se poate folosi urmatoarea aproximare a lui obtinuta prin
trunchierea dezvoltarii n serie Taylor a membrului drept din (2.4):

1 dv 2
.
(2.5)
2 dx
Formularea matematica a problemei se obtine impunand conditia de echilibru mecanic pentru elementul liniar de coarda din
figura 2.2. Mai exact, suma proiectiilor verticale ale fortelor care
actioneaza asupra elementului de lungime initiala dx trebuie sa fie
nula:

34

Capitolul 2

dv
dv d2 v
+ 2 dx P
+ q dx = 0.
dx dx
dx

(2.6)

(2.6) este echivalenta cu urmatoarea ecuatie diferentiala:

P

d2 v
+ q = 0,
dx2

x [0, ] .

(2.7)

(2.7) exprima deci echilibrul mecanic al corzii pe directia axei y.

Acestei ecuatii diferentiale trebuie sa i se ataseze conditiile la limita
v (0) = 0,

v () = 0,

(2.8)

care exprima efectul reazemelor din punctele A si B (fig. 2.1).

Rezolvarea analitica a ecuatiei (2.7) cu conditiile (2.8) nu ridica
nici o dificultate. Prin doua integrari succesive ale lui (2.7) se obtine
urmatoarea solutie generala:
q 2
x + c1 x + c2 , x [0, ] ,
(2.9)
v (x) =
2P
unde c1 si c2 sunt constante reale care se determina impunand
respectarea conditiilor (2.8). Propriu-zis, din (2.8) si (2.9) rezulta
urmatorul sistem de ecuatii n necunoscutele c1 si c2 :
c2 = 0

q2
+ c1 + c2 = 0.
2P

(2.10)

Solutia lui este

q
, c2 = 0.
(2.11)
2P
Din (2.9) si (2.11) se obtine atunci urmatoarea distributie a deplasarilor verticale (sagetilor):
c1 =

v (x) =

q
x ( x) ,
2P

x [0, ] .

(2.12)

(2.12) este ecuatia unei parabole. Ea reprezinta configuratia de echilibru a corzii deformate sub actiunea propriei greutati.

Modelul cu elemente finite atasat problemei-exemplu

2.2

35

Modelul cu elemente finite atasat

problemei-exemplu

O prima etapa care trebuie parcursa la elaborarea unui model

cu elemente finite este identificarea clara a necunoscutei (necunoscutelor) problemei analizate. In cazul concret al corzii din figura
2.1 avem de-a face cu o singura necunoscuta deplasarea verticala v (sageata). In problemele complexe pot aparea mai multe
necunoscute care, n plus, pot fi ierarhizate. Vom avea atunci necunoscute primare, respectiv necunoscute derivate. De exemplu, n
cazul deformarii elastice a unui corp tridimensional (batiul unei
masini-unelte, o biela etc.), necunoscutele primare sunt componentele u, v si w ale campului vectorial al deplasarilor particulelor
fata de pozitia lor initiala. Necunoscutele derivate sunt legate de
cele primare prin relatii n care intervin operatori diferentiali (de
aici si denumirea lor). In cazul problemelor de elasticitate pentru
corpuri tridimensionale, necunoscutele derivate sunt componentele
x , y , z , xy , yz si zx ale tensorului deformatiei, respectiv componentele x , y , z , xy , yz si zx ale tensorului tensiunii. Ierarhia necunoscutelor este definita de ordinea determinarii lor. Astfel,
n cazul unei probleme de elasticitate tridimensionala, ierarhia necunoscutelor este urmatoarea:
componentele u, v si w ale campului deplasarilor;
componentele x , y , z , xy , yz si zx ale tensorului deformatiei (ele rezulta din u, v si w folosind relatiile diferentiale
dintre deformatii si deplasari);
componentele x , y , z , xy , yz si zx ale tensorului tensiunii
(ele sunt legate de componentele tensorului deformatiei prin
legea lui Hooke).
In orice situatie, pe locul ntai al ierarhiei se vor afla necunoscutele
primare.

36

Capitolul 2

Pentru a reduce cat mai mult efortul de calcul implicat de rezolvarea numerica a modelului cu elemente finite, acesta va trebui
sa includa un set de necunoscute cat mai restrans. In acest scop, se
va urmari exprimarea modelului exclusiv n termenii necunoscutei
(necunoscutelor) primare.
In cazul corzii din figura 2.1, aplicarea regulii de mai sus este
redundanta pentru ca problema nu are decat o necunoscuta (deplasarea verticala v) care joaca automat rolul de necunoscuta primara.
Pentru problemele mai complicate, aceasta regula poate da nastere
la anumite dificultati n etapa de construire a modelului cu elemente
finite.
Fiindca necunoscuta v depinde de o singura variabila (coordonata x), domeniul pe care va trebui sa l discretizam este unidimensional (intervalul [0, ]). Dupa cum am mentionat n partea
introductiva a acestui capitol, elementele finite sunt portiuni reciproc disjuncte ale domeniului de analiza. In cazul nostru, ele vor fi
subintervale ale lui [0, ], discretizarea neridicand nici o dificultate.
Este important sa mentionam faptul ca n practica avem de-a face
de cele mai multe ori cu situatii mai complicate. De exemplu, n
cazul problemelor de elasticitate bidimensionala sau tridimensionala, domeniul de analiza va fi plan, respectiv spatial. Elementele
finite folosite pentru discretizarea lui vor fi regiuni ale planului sau
ale spatiului (vom vedea n capitolul urmator cateva asemenea elemente). Operatia de discretizare nu va mai fi atunci chiar atat de
simpla, ea facand de multe ori apel la experienta si simtul ingineresc
al analistului.
In interiorul fiecarui element se defineste o aproximare de tip
polinomial a necunoscutei (necunoscutelor) din model. Pentru rezolvarea numerica a problemei enuntate n 2.1 vom folosi cel mai
simplu element unidimensional si anume, elementul de ordinul ntai
(fig. 2.3). Denumirea lui este legata de gradul polinomului de aproximare utilizat:
(e)

(e)

v(e) (x) = a0 + a1 x.

(2.13)

37

Modelul cu elemente finite atasat problemei-exemplu

xj
(e)

xi

(e)

vj

vi

(e)

(e)

v(e) (x) = a0 + a1 x
y
Figura 2.3: Elementul unidimensional de ordinul ntai folosit pentru
modelarea corzii

Elementul din figura 2.3 este reprezentat n sistemul de coordonate global. Evident, am fi putut folosi si un sistem de coordonate
local (vezi problema rezolvata n capitolul 1), nsa, n afara generalitatii, nu am fi obtinut nici un avantaj, coarda flexibila fiind
modelata ca un singur interval de pe aceeasi axa. In cele ce urmeaza
vom renunta deci la utilizarea unui sistem de coordonate local.
(e)

(e)

Coeficientii a0 si a1 din (2.13) se determina impunand

conditia ca polinomul v(e) (x) sa ia valorile necunoscutei v n no(e)
(e)
durile elementului. Pentru calculul coeficientilor a0 si a1 avem
nevoie de doua conditii, deci elementul va trebui sa aiba tot atatea
noduri. In figura 2.3, nodurile au fost etichetate cu simbolurile i si
j, iar coordonatele lor au fost notate xi , respectiv xj (lungimea elementului este (e) ). Valorile necunoscutei v n noduri au fost notate
corespunzator cu vi , respectiv vj .

38

Capitolul 2

Impunand conditia mentionata mai sus, din (2.13) obtinem un

(e)
(e)
sistem de doua ecuatii n necunoscutele a0 si a1 :
(e)

(e)

(e)

(e)

a0 + a1 x i = v i ,

(2.14)

a0 + a1 x j = v j .
Solutia lui este
(e)

a0 =

xj
xi
vi (e) vj ,
(e)

(e)

a1 =

vi
(e)

vj
(e)

(2.15)

unde (vezi figura 2.3)

(e) = xj xi .

(2.16)

Inlocuind (2.15) n (2.13), obtinem expresia polinomului care aproximeaza sageata v la nivelul unui element finit oarecare (e):
(e)

(e)

v(e) (x) = vi Ni (x) + vj Nj (x),

unde

(2.17)

xj x
x xi
(e)
, Nj (x) = (e)
(2.18)
(e)

sunt functiile de forma asociate nodurilor elementale [4, 5, 8, 9, 10].

Aceasta denumire se justifica prin faptul ca respectivele functii nu
depind decat de caracteristicile geometrice ale elementului (n cazul
de fata, ele depind numai de coordonatele nodurilor si de lungimea
elementului).
Pentru discretizarea intervalului [0, ] care modeleaza coarda din
figura 2.1 vom folosi patru elemente unidimensionale de ordinul
ntai. Am optat pentru un numar atat de redus de elemente finite
numai pentru ca vom rezolva manual problema. In practica se utilizeaza de cele mai multe ori un numar considerabil mai mare de
elemente. Singurele restrictii asupra gabaritului retelei vor fi introduse atunci numai de performantele calculatorului si ale programului MEF disponibil.
(e)

Ni (x) =

39

Modelul cu elemente finite atasat problemei-exemplu

v1 = 0
1

(1)

(2)
2

v2
v(1) (x)

(3)
4

v4

v3

v(2) (x)

(4) v5 = 0
5

v(3) (x)

v(4) (x)

y
Figura 2.4: Reteaua de elemente finite care modeleaza coarda
Tabelul 2.1: Matricea de conexiuni a retelei din figura 2.4
Element
(e)
(1)
(2)
(3)
(4)

Nod
i
1
2
3
4

Nod
j
2
3
4
5

Tabelul 2.2: Coordonatele nodurilor din figura 2.4

Nod
k
1
2
3
4
5

xk
[m]
0
20
30
45
60

40

Capitolul 2

Reteaua de elemente finite pe care o vom folosi n continuare

este prezentata n figura 2.4. Notatiile respecta conventiile pe care
le-am adoptat n capitolul 1. Matricea de conexiuni a retelei din
figura este prezentata n tabelul 2.1, iar coordonatele celor cinci
noduri sunt date n tabelul 2.2.
Se observa ca elementele nu sunt egale ca lungime (nodurile din
figura 2.4 nu sunt plasate echidistant). De fapt, din acest punct de
vedere, MEF este cat se poate de flexibila. Ea permite utilizatorului sa stabileasca densitatea retelei si repartitia nodurilor n functie
de necesitati. Unul dintre parametrii prin care avem control asupra
calitatii solutiei numerice este densitatea discretizarii. Propriu-zis,
cu cat reteaua de elemente finite este mai densa, cu atat solutia
obtinuta este mai precisa. Din aceasta cauza, n practica se utilizeaza urmatoarea strategie de discretizare:
n zonele unde aproximantele polinomiale trebuie sa urmareasca o variatie foarte accentuata a necunoscutei (necunoscutelor), reteaua va fi mai densa;
n zonele unde variatia necunoscutei (necunoscutelor) este mai
lina, reteaua poate fi mai rara.
Folosirea unor retele cu densitate diferentiata permite obtinerea
unor solutii numerice bune, n conditiile unui efort de calcul minim.
In legatura cu repartitia nodurilor din figura 2.4, mai trebuie
sa facem o observatie. Fiindca ne intereseaza sageata maxima a
corzii si ne asteptam ca aceasta sa apara n punctul de coordonata
x = /2, am plasat acolo un nod. Avem astfel garantia ca valoarea
determinata va fi cea mai precisa posibil pentru tipul de element
finit si reteaua din figura.
Informatia din tabelele 2.1 si 2.2 ne permite sa particularizam
expresia generala (2.17) a aproximantei v(e) pentru fiecare din cele
patru elemente. Vom obtine astfel patru polinoame de gradul ntai,
v(1) , v(2) , v(3) si v(4) , fiecare definit n interiorul cate unui element.
v(1) contine ca parametri nedeterminati valorile v1 si v2 ale sagetii.

Rezolvarea numeric
a a modelului cu elemente finite

41

In mod asemanator, v(2) contine v2 si v3 , v(3) contine v3 si v4 , iar v(4)

contine v4 si v5 . Cele patru polinoame sunt componente ale unei singure aproximante globale v care contine ca parametri nedeterminati
valorile v1 , v2 , v3 , v4 si v5 ale necunoscutei n nodurile retelei. Dand
valori arbitrare acestor parametri, obtinem functii dintr-o aceeasi
multime (asa-numita familie a functiilor de test despre care am discutat la nceputul capitolului). Vom vedea n paragraful urmator
cum reuseste MEF sa aleaga acea functie de test care asigura o
aproximare globala optima a solutiei.

2.3

Rezolvarea numeric
a a modelului
cu elemente finite

Spuneam n partea introductiva a acestui capitol ca MEF cauta

acea functie de test care se apropie cel mai bine de solutia exacta
pe ntregul domeniu de analiza. In acest scop, ea impune conditia
ca respectiva functie sa minimizeze o cantitate scalara definita sub
forma unei integrale.
In cazul problemelor de mecanica structurilor, procedura de mai
sus si are justificarea n teorema de minim a energiei potentiale
elastice. Se poate demonstra [10] ca starea de tensiuni si deformatii
care verifica ecuatiile de echilibru ale unui corp elastic realizeaza minimul asa-numitei energii potentiale . In general, aceasta marime
scalara are urmatoarea expresie:
= def Wext ,

(2.19)

n care def este energia de deformatie, iar Wext este lucrul mecanic
al nc
arcarilor exterioare.
In cazul particular al corzii din figura 2.1, cei doi termeni din
membrul drept al lui (2.19) se pot scrie astfel (vezi si (2.1)):
def =

P dx,

(2.20)

42

Capitolul 2

Wext =

qv dx.

(2.21)

Cu ajutorul lui (2.5), relatia (2.20) poate fi adusa la forma

def =

P
2

dv
dx

dx.

(2.22)

Din (2.19) si (2.21) - (2.22) rezulta atunci urmatoarea expresie a

energiei potentiale elastice a corzii:
=

P
2

dv
dx

qv dx.

(2.23)

trebuie nteleasa ca o aplicatie de un tip mai special. Ea este

o functie cu valori reale definita pe o familie de functii v. Daca
privim relatia (2.23), constatam ca, atunci cand nlocuim n expresia lui diferite functii v, obtinem diferite valori reale. Teorema
enuntata mai sus ne asigura ca functia v : [0, ] R care verifica
ecuatia diferentiala (2.7) si conditiile la limita (2.8) realizeaza minimul energiei potentiale elastice definite de (2.23).
Aceasta proprietate ne ofera criteriul global de minimizare a
erorii de care avem nevoie la aplicarea MEF. Ea ne spune ca putem
gasi solutia ecuatiei diferentiale care descrie problema corzii flexibile
cautand acea functie care minimizeaza cantitatea (v). Adoptand
aceasta cale alternativa, vom nlocui n expresia (2.23) a lui (v)
aproximanta v construita n 2.2. Evident, vom obtine astfel o aproximare a lui (v) care nu mai depinde decat de nedeterminatele lui
v, adica de valorile nodale v1 , v2 , v3 , v4 si v5 ale sagetii:
(v1 , v2 , v3 , v4 , v5 ) .
(v)

(2.24)

Acesteia i vom impune conditia de minim. De fapt, vom cauta

In
valorile nodale v1 , v2 , v3 , v4 si v5 care realizeaza minimul lui .
acest scop, vom folosi teorema lui Lagrange care ne da o conditie
necesara de extrem pentru functii de mai multe variabile:

= 0,
vk

k = 1, . . . , 5.

(2.25)

43

Rezolvarea numeric
a a modelului cu elemente finite

(2.25) nu este altceva decat un sistem de ecuatii n necunoscutele

v1 , v2 , v3 , v4 si v5 . Prin rezolvarea lui numerica obtinem acele valori
Rezulta astfel si
nodale ale sagetii care minimizeaza cantitatea .
Fiindca
este o aproxiaproximanta globala v care minimizeaza .
mare a lui , v tocmai determinat poate fi considerat o aproximare
globala optima a solutiei exacte v.
Aceasta ar fi, n cateva cuvinte, descrierea traseului pe care l
vom parcurge n continuare.
Aplicand proprietatea de aditivitate a integralelor n raport
cu domeniul, energia potentiala elastica poate fi scrisa ca suma
contributiilor celor patru elemente:
4

(e) (v),

(v) =

(2.26)

e=1

unde
(e)

(v) =

(e)

P
2

dv
dx

qv dx.

(2.27)

Daca introducem n expresia (2.27) a lui (e) (v) aproximanta (2.17)

a sagetii, obtinem o aproximare a lui valabila la nivelul elementului (e):
(e) (vi , vj ) =
(v)
(e)

(e)

P d
v (e)
2 dx

q
v (e) dx,

(2.28)

n care vi si vj sunt valorile necunoscute ale sagetii n cele doua

noduri asociate.
(e) (vi , vj ) avem nevoie de derivata lui v(e)
Pentru evaluarea lui
n raport cu x. Din (2.17) si (2.18) rezulta printr-un calcul foarte
simplu
(e)
(e)
dNj
dNi
d
v (e)
=
vi +
vj ,
(2.29)
dx
dx
dx
unde
(e)
(e)
dNj
dNi
1
1
= (e) ,
= (e)
(2.30)
dx

dx

44

Capitolul 2

(e)
Cu ajutorul lui (2.17) si (2.29) - (2.30), expresia (2.28) a lui
poate fi adusa la forma
(e) (vi , vj ) =

xj
xi

P vi vj
2
(e)

(2.31)

(e)

(e)

q Ni vi + Nj vj

dx.

Descompunand integrala din membrul drept al lui (2.31) n termeni,

obtinem
(e) (vi , vj ) = P vi vj

2
l(e)
q

xj
xi

xj
xi

dx
(2.32)

(e)
Ni dx

vi q

xj
xi

(e)
Nj dx

vj .

Daca tinem cont de (2.16) si (2.18), putem scrie urmatoarele expresii ale integralelor din (2.32):
xj
xi
xj
xi

dx = (e) ,
(e)
Ni dx

xj
xi

(e)
Nj dx

(e)
=
.
2

(2.33)

Din (2.32) - (2.33) rezulta atunci

(e)
(e) (vi , vj ) = P (vi vj )2 q (vi + vj ) .

2(e)
2

(2.34)

Expresia (2.34) este valabila pentru un element oarecare (e). Folosind informatia din tabelul 2.1, putem obtine particularizari ale ei
pentru fiecare din cele patru elemente ale retelei:

45

Rezolvarea numeric
a a modelului cu elemente finite
(1)
(1) (v1 , v2 ) = P (v1 v2 )2 q (v1 + v2 ) ,

2(1)
2
(2)
(2) (v2 , v3 ) = P (v2 v3 )2 q (v2 + v3 ) ,

2(2)
2

(3)

q(3)
P
2
(v3 + v4 ) ,
(v3 , v4 ) = (3) (v3 v4 )
2
2

(2.35)

P
q(4)
2
(4)

(v4 , v5 ) = (4) (v4 v5 )

(v4 + v5 ) .
2
2
Aproximarea lui la nivelul ntregului domeniu de analiza rezulta ca suma a celor patru cantitati definite de relatiile (2.35):
(v1 , v2 , v3 , v4 , v5 ) =
(1) (v1 , v2 ) +
(2) (v2 , v3 ) +

(3) (v3 , v4 ) +
(4) (v4 , v5 ) .
+

(2.36)

Conditiile necesare de minim (2.25) vor avea atunci urmatoarele

expresii:

(1)

=
= 0,
v1
v1
(1)
(2)

=
+
= 0,
v2
v2
v2
(2)
(3)

=
+
= 0,
v3
v3
v3

(2.37)

(3)
(4)

=
+
= 0,
v4
v4
v4
(4)

=
= 0.
v5
v5
Ecuatiile (2.37) pot fi explicitate prin derivarea relatiilor (2.35):

46

Capitolul 2

(1)

P
P
q(1)
,
= (1) v1 (1) v2
v1

2
(1)
P
P
q(1)

,
= (1) v1 + (1) v2
v2

2
(2)
P
P
q(2)

,
= (2) v2 (2) v3
v2

2
(2)
P
P
q(2)

= (2) v2 + (2) v3
,
v3

2
(3)
P
P
q(3)

= (3) v3 (3) v4
,
v3

2
(3)
P
P
q(3)

= (3) v3 + (3) v4
,
v4

2
(4)
P
P
q(4)

= (4) v4 (4) v5
,
v4

2
(4)

P
q(4)
P
.
= (4) v4 + (4) v5
v5

(2.38)

Putem rescrie atunci sistemul (2.37) sub forma

1
(1)
1
(1)

1
(1)

0
0
0

v1
v2
v3
v4
v5

1
(1)
1
+ (2)
1
(2)
0
0

q
2

0
1
(2)

1
(2)
1
+ (3)
1
(3)
0

(1)
(1) + (2)
(2) + (3)
(3) + (4)
(4)

0
0
1
(3)

0
0
0

1
(3)
1
1
+ (4)
(4)
1
1
(4)
(4)

(2.39)

47

Rezolvarea numeric
a a modelului cu elemente finite

Inainte de a trece la rezolvarea lui (2.39) trebuie sa discutam

despre impunerea conditiilor la limita (2.8). Pana n acest moment,
respectivele conditii nu s-au reflectat nicaieri n modelul cu elemente
finite. De fapt, daca am calcula determinantul matricii coeficientilor
sistemului (2.39), am constata ca el este nul. Aceasta arata ca modelul nostru sufera de o nedeterminare matematica. Lipsa determinarii provine tocmai din neintroducerea conditiilor la limita (n
interpretare mecanica, ea exprima absenta reazemelor de la capetele corzii, deci posibilitatea modelului de a fi translatat n orice
pozitie a spatiului).
Vom vedea n continuare cum se introduc conditiile (2.8) n
modelul cu elemente finite si cum afecteaza ele structura sistemului
de ecuatii (2.39).
Daca folosim informatia din figurile 2.1 si 2.4, constatam ca,
n modelul nostru cu elemente finite, conditiile la limita (2.8) sunt
echivalente cu
v1 = 0, v5 = 0.
(2.40)
Relatiile (2.40) ne spun ca prima si a cincea ecuatie din sistemul
(2.39) sunt redundante. Introducerea conditiilor la limita (2.8) n
modelul cu elemente finite este deci echivalenta cu eliminarea acestor doua ecuatii din (2.39). Evident, si n cele trei ecuatii ramase va
trebui sa operam anumite modificari si anume, sa transferam termenii corespunzatori lui v1 si v5 n membrul drept (de fapt, aceasta
situatie este naturala, fiindca, datorita conditiilor (2.40), respectivii
termeni reprezinta cantitati cunoscute). Obtinem astfel un sistem
redus avand ca necunoscute numai sagetile din nodurile 2, 3 si 4:

1
(1)

1
(2)
1
(2)

1
(2)

q
2

(1) + (2)
(2) + (3)

(3)

(4)

1
(2)

1
(3)
1
(3)

1
(3)

1
(3)

(4)

v2
v3
v4

=
(2.41)

48

Capitolul 2

(2.41) nu mai sufera de nici o nedeterminare (putem verifica acest

lucru calculand determinantul matricii coeficientilor). Solutia lui
este

q (1) (2)
+ (3) + (4) ,
v2 =
2P

q (1)
+ (2) (3) + (4) ,
v3 =
(2.42)
2P

q (1)
v4 =
+ (2) + (3) (4) .
2P
Folosind valorile numerice ale parametrilor P si q (vezi 2.1),
obtinem q/(2P ) = 4104 m1 . De asemenea, din tabelele 2.1 - 2.2
rezulta lungimile elementelor: (1) = 20 m, (2) = 10 m, (3) = 15 m
si (4) = 15 m. Relatiile (2.42) ne dau atunci urmatoarele valori ale
sagetii n nodurile 2, 3 si 4:
v2 = 0,32 m,

v3 = 0,36 m,

v4 = 0,27 m.

(2.43)

La acestea trebuie adaugate conditiile (2.40) care exprima sagetile

n nodurile de capat.
Avand determinate valorile nodale ale necunoscutei v, din
relatiile (2.17) - (2.18), n care nlocuim datele din tabelele 2.1 2.2, obtinem imediat polinoamele care aproximeaza variatia sagetii
la nivelul fiecarui element:
x2 x
x x1
x
v(1) = (1) v1 + (1) v2 = 0,32, x [0, 20],

20
x3 x
x x2
30 x
x 20
v(2) = (2) v2 + (2) v3 =
0,32 +
0,36,

10
10
x [20, 30],
(2.44)
x x3
45 x
x 30
x4 x
(3)
0,36 +
0,27,
v = (3) v3 + (3) v4 =

15
15
x [30, 45],
v(4) =

x5 x
x x4
60 x
v
+
v
=
0,27,
4
5
(4)
(4)
15

x [45, 60].

Rezolvarea numeric
a a modelului cu elemente finite

49

v(1) , v(2) , v(3) si v(4) sunt componentele aproximantei globale v. Se

observa n (2.44) ca fiecare componenta este definita pe un subinterval care corespunde unuia din elementele retelei.
Pentru a evalua calitatea solutiei numerice obtinute prin rezolvarea modelului cu elemente finite, vom reprezenta pe acelasi grafic
polinoamele v(1) , v(2) , v(3) , v(4) si solutia analitica (2.12). Folosind
valorile numerice ale parametrilor , q si P (vezi 2.1), obtinem
urmatoarea expresie a lui (2.12):
v(x) = 4 104 x(60 x),

x [0, 60].

(2.45)

Un prim aspect pe care l vom verifica este precizia valorilor

nodale ale sagetii. Din (2.45) rezulta
v(0) = 0,
v(20) = 0,32 m,
v(30) = 0,36 m,

(2.46)

v(45) = 0,27 m,
v(60) = 0.
Comparand (2.46) cu (2.40) si (2.43), constatam ca sagetile nodale
se suprapun perfect peste valorile date de solutia analitica (2.45):
v1 = v(0),
v2 = v(20),
v3 = v(30),

(2.47)

v4 = v(45),
v5 = v(60).
Totusi, trebuie sa notam faptul ca solutia numerica nu se mai suprapune peste solutia exacta n interiorul elementelor. Intr-adevar,
daca privim relatiile (2.44) - (2.45), observam ca aproximantele
elementale ale sagetii sunt polinoame de gradul ntai, iar solutia

50

Capitolul 2

2
(1)

3
(2)

4
(3)

(4)

Calcul numeric (MEF)

y

Solutie analitica

Figura 2.5: Comparatie ntre solutia numerica si solutia analitica a

problemei corzii flexibile
exacta este o distributie parabolica. Deci aproximanta globala v
este formata dintr-o succesiune de segmente de dreapta ale caror
capete se afla pe curba ce reprezinta solutia analitica a problemei
(fig. 2.5). Diagrama din figura 2.5 ne conduce la urmatoarea concluzie practica: solutia furnizata de MEF poate fi mbunatatita din
punct de vedere al preciziei prin utilizarea unei retele mai dense.
Intr-adevar, daca am fi folosit mai mult de patru elemente pentru
modelarea corzii, solutia aproximativa v ar fi fost formata din mai
multe segmente de dreapta si s-ar fi apropiat mai mult de distributia
analitica a sagetii. Dar chiar si solutia obtinuta cu numai patru
elemente finite de ordinul ntai este satisfacatoare, fiindca ne da
valoarea exacta a sagetii maxime si se apropie suficient de bine de
solutia analitica n restul domeniului.

2.4

Concluzii

Acest capitol a fost consacrat unei prezentari mai riguroase a

procedurii de aplicare a MEF. Am vazut n detaliu care sunt etapele construirii si rezolvarii unui model cu elemente finite pentru

Concluzii

51

o problema de mecanica structurilor. In sinteza, aceste etape ar fi

urmatoarele:
alegerea tipului de element finit adecvat pentru problema
data;
discretizarea domeniului de analiza (stabilirea numarului de
elemente finite care vor fi utilizate si a pozitiei nodurilor asociate; rezulta astfel matricea de conexiuni a retelei si tabela
coordonatelor nodale);
construirea aproximantelor elementale ale necunoscutei (necunoscutelor) problemei;
nlocuirea aproximantelor elementale n expresia energiei potentiale;
impunerea conditiei de minim asupra aproximarii cu elemente
finite a energiei potentiale si asamblarea sistemului de ecuatii
global care rezulta prin aplicarea acestei conditii;
introducerea conditiilor la limita (prin reducerea corespunzatoare a sistemului de ecuatii global);
rezolvarea sistemului de ecuatii global n raport cu valorile
nodale ale necunoscutei (necunoscutelor) problemei;
reconstituirea aproximantelor elementale si asamblarea acestora ntr-o aproximanta globala;
interpretarea rezultatelor numerice.

In practica, atunci cand se foloseste un program MEF comercial, cele mai multe dintre etapele enumerate mai sus sunt parcurse automat, fara a mai fi necesara interventia analistului. De
regula, utilizatorul construieste un model geometric al domeniului
de analiza (folosind un program CAD sau chiar facilitatile de desenare puse la dispozitie de programul MEF) si apoi alege tipul

52

Capitolul 2

de element finit. In acest stadiu, programul MEF realizeaza automat discretizarea (tinand cont de anumite recomandari ale analistului n ceea ce priveste densitatea locala a retelei). In continuare,
utilizatorul introduce n modelul discretizat ncarcarile mecanice
si conditiile la limita de tipul restrictiilor de miscare. Programul
MEF dispune acum de toate informatiile necesare pentru construirea sistemului de ecuatii global. Asamblarea si rezolvarea numerica
a acestuia sunt etape complet automatizate. Toate programele MEF
comerciale folosite la ora actuala ofera si facilitati de reprezentare
grafica a solutiilor numerice sub forma a diferite tipuri de diagrame.
In felul acesta, analistul este asistat si n etapa de interpretare a
rezultatelor.
Procedura de construire a modelului cu elemente finite bazata
pe minimizarea energiei potentiale este general aplicabila pentru
rezolvarea problemelor de elasticitate. Din punct de vedere matematic, ea apartine asa-numitei familii a metodelor variationale
[4, 5, 8, 9, 10].

Capitolul 3
Prezentarea c
atorva tipuri
uzuale de elemente finite
Discretizarea domeniului de analiza este prima etapa care trebuie parcursa la rezolvarea numerica a unei probleme prin metoda
elementelor finite (MEF). Discretizarea presupune luarea unor decizii n legatura cu tipul, numarul si marimea elementelor utilizate.
Ca ingineri suntem confruntati cu problema delicata a echilibrului
dintre calitatea solutiei numerice si efortul de calcul necesar pentru obtinerea acesteia. In general, cu cat reteaua de elemente finite
este mai densa, cu atat solutia este mai precisa. Totusi, o retea prea
fina conduce la sisteme de ecuatii foarte mari, a caror rezolvare este
laborioasa. Analistul trebuie sa faca apel la cunostintele teoretice
si la simtul sau ingineresc pentru a rafina reteaua numai n zonele
unde sunt de asteptat gradienti mari ai necunoscutelor. In zonele
n care variatia acestora este mai putin accentuata, reteaua poate
fi mai rara, fiindca si un numar redus de elemente poate conduce
la un rezultat acceptabil ca precizie.
Calitatea solutiei numerice este influentata si de caracteristicile
matematice ale elementului finit utilizat. Concret, analistul trebuie
sa aleaga un element ale carui proprietati (n special gradul polinomului de aproximare) sa fie adecvate tipului de problema care
53

54

Capitolul 3

urmeaza a fi rezolvata. Importanta alegerii elementului finit nu trebuie niciodata subestimata, fiindca o decizie incorecta n aceasta
etapa conduce adeseori la rezultate nesatisfacatoare sau eronate.
In practica, se constata ca majoritatea greselilor de discretizare
au la origine urmatoarele cauze:
insuficienta cunostintelor teoretice n domeniul problemei
abordate;
lipsa unor informatii referitoare la proprietatile matematice
ale elementelor finite utilizate.
Chiar daca avem la dispozitie unul dintre cele mai performante
programe de analiza cu elemente finite, nu suntem deloc degrevati
de obligatia de a avea asemenea cunostinte. Datorita specificului
acestui curs, n cele ce urmeaza ne vom limita la prezentarea caracteristicilor matematice ale catorva tipuri de elemente finite folosite
frecvent la rezolvarea problemelor de inginerie mecanica. Spatiul limitat nu ne permite nicidecum o descriere a tuturor categoriilor de
elemente finite care pot sa apara n aplicatii. Cititorii interesati au
la dispozitie o bogata bibliografie de specialitate [4, 5, 8, 9, 10]. De
asemenea, este foarte importanta consultarea manualelor de utilizare ale programelor MEF.

3.1

Clasificare

O clasificare foarte generala (nsa, din pacate, destul de vaga)

mparte elementele finite n trei mari categorii, n functie de dimensionalitatea domeniului la discretizarea caruia sunt folosite. Vom
distinge astfel:
elemente finite unidimensionale;
elemente finite bidimensionale;
elemente finite tridimensionale.

55

Clasificare

Aceasta clasificare nu surprinde nici pe departe toate caracteristicile elementelor. De exemplu, ea nu face nici o referire la gradul
polinomului de aproximare. Din aceasta cauza, n cadrul fiecareia
din categoriile mentionate mai sus pot fi realizate subclasificari n
functie de o serie de alte criterii. Daca se are n vedere gradul polinoamelor cu ajutorul carora sunt aproximate necunoscutele, pot fi
distinse:
elemente finite de ordinul ntai (sau liniare);
elemente finite de ordinul al doilea (sau patratice);
elemente finite de ordinul al treilea (sau cubice);
...

In practica sunt foarte rar utilizate elemente cu functii de aproximare de grad superior lui trei.
Desi acest al doilea criteriu precizeaza o serie ntreaga de aspecte, nici el nu este exhaustiv. Propriu-zis, marea diversitate a
elementelor n uz la ora actuala face imposibila gasirea unui criteriu de clasificare unic. Mai ales elementele finite de complexitate
matematica ridicata sunt greu de inclus ntr-o anumita categorie.
Pentru scopurile noastre, clasificarea de mai sus este totusi
suficienta. Ne vom folosi de ea atunci cand vom prezenta unele dintre elementele cel mai frecvent utilizate la rezolvarea problemelor
de inginerie mecanica.

3.1.1

Elemente finite unidimensionale

Elementele finite unidimensionale sunt folosite atunci cand marimea ce trebuie aproximata depinde de o singura variabila (vezi
problema-exemplu rezolvata n capitolul 2). Drept consecinta, elementele unidimensionale sunt segmente de dreapta sau arce de
curba de-a lungul carora ia valori variabila independenta a problemei (fig. 3.1). In capitolul 2 am folosit un astfel de element pentru
discretizarea unei corzi perfect flexibile.

56

Capitolul 3

(a)

(b)

(c)

Figura 3.1: Elemente finite unidimensionale: (a) element de ordinul

ntai (liniar); (b) elemente de ordinul al doilea (patratice); (c) elemente de ordinul al treilea (cubice)
Cel mai simplu element unidimensional este segmentul de
dreapta prevazut cu doua noduri, cate unul la fiecare capat (fig.
3.1.a). Un asemenea element are asociata o functie de aproximare
de ordinul ntai, motiv pentru care se si numeste liniar. De altfel,
am si vazut cum se foloseste el n exemplul din capitolul 2.
Mai complexe sunt elementele unidimensionale de ordinul al doilea (fig. 3.1.b), respectiv al treilea (fig. 3.1.c). In general, ele au nu
numai noduri de capat, ci si noduri intermediare. Elementele de
ordinul al doilea (sau patratice) au trei noduri, iar functia lor de
aproximare este de tip parabolic. Cele de ordinul al treilea au patru noduri, iar functia lor de aproximare este o parabola cubica.
Atat elemente unidimensionale de ordinul al doilea, cat si cele de
ordinul al treilea pot avea si variante curbilinii, asa cum se vede n
figura 3.1.

3.1.2

Elemente finite bidimensionale

Elementele finite bidimensionale sunt utilizate atunci cand

marimea ce trebuie aproximata depinde de doua variabile. De exemplu, ele pot fi folosite pentru rezolvarea problemelor de elasticitate
bidimensionale (probleme de stare plana de tensiuni, probleme de
stare plana de deformatii sau probleme cu simetrie axiala).

57

Clasificare

(a)

(b)

(c)

Figura 3.2: Elemente finite triunghiulare: (a) element de ordinul

ntai (liniar); (b) elemente de ordinul al doilea (patratice); (c) elemente de ordinul al treilea (cubice)
Elementele finite bidimensionale pot fi submpartite n doua
mari clase, n functie de forma lor:
elemente triunghiulare (fig. 3.2);
elemente patrulatere (fig. 3.3).
Elementele triunghiulare sunt, dupa cum arata chiar numele lor,
regiuni de forma triunghiulara ale planului. Cel mai simplu este
triunghiul cu laturi rectilinii si trei noduri, cate unul n fiecare varf
(fig. 3.2.a). Functia de aproximare asociata acestui element este un
polinom de gradul ntai n doua variabile, motiv pentru care se si
numeste element triunghiular de ordinul ntai (sau liniar).
Elemente triunghiulare mai complexe sunt cele de ordinul al doilea (fig. 3.2.b), respectiv cele de ordinul al treilea (fig. 3.2.c). Ele

58

Capitolul 3

(a)

(b)

(c)

Figura 3.3: Elemente finite patrulatere: (a) element biliniar; (b) elemente bipatratice; (c) elemente bicubice
au noduri nu numai n varfuri, ci si pe laturi. Elementul de ordinul al treilea are chiar un nod interior. Elementele de ordinul al
doilea au ca functie de aproximare un polinom de gradul al doilea
complet, iar cele de ordinul al treilea au un polinom de gradul al
treilea complet (evident, n doua variabile). Se observa n figura 3.2
ca elementele triunghiulare de ordin superior lui unu au si variante
cu laturi curbilinii. In practica, elementele triunghiulare de ordinul
al treilea (sau mai mare) sunt rareori folosite, fiindca, din cauza
numarului prea mare de noduri, devin neeconomice din punct de
vedere al timpului de calcul. Aceasta remarca este valabila si pentru alte familii de elemente. In general, utilizatorii tind sa adopte
elemente cu numar de noduri cat mai redus, dar care sa ofere un
grad de aproximare suficient pentru tipul de problema abordat.

59

Clasificare

Elementele patrulatere sunt regiuni cu patru laturi ale planului.

Cel mai simplu este patrulaterul cu laturi rectilinii si patru noduri,
cate unul n fiecare varf (fig. 3.3.a). Functia de aproximare asociata
este de tip biliniar (vom reveni asupra acestui element n 3.2.2, astfel ncat semnificatia matematica a aproximantei va deveni clara).
In figura 3.3.b este prezentat un element patrulater cu opt noduri, mpreuna cu varianta sa curbilinie. Functia de aproximare
asociata este de tip bipatratic. In sfarsit, n figura 3.3.c apare un
element patrulater cu douasprezece noduri atat n varianta rectilinie, cat si n cea curbilinie. Functia lui de aproximare este de tip
bicubic. Multi utilizatori considera ca deja elementul bipatratic are
prea multe noduri. Din aceasta cauza, n practica se constata o
preferinta aproape exclusiva pentru elementul patrulater biliniar.

3.1.3

Elemente finite tridimensionale

Din marea clasa a elementelor tridimensionale, cel mai des folosite sunt urmatoarele doua familii:
elementele finite tetraedrice (fig. 3.4);
elementele finite hexaedrice (fig. 3.5).

In spatiul cu trei dimensiuni, numarul nodurilor elementelor tinde

sa creasca foarte repede odata cu cresterea gradului polinomului de
aproximare. Din aceasta cauza, utilizatorii si limiteaza optiunea la
elementele de ordin mai redus. Si noi ne vom rezuma la a descrie
acele elemente tridimensionale care sunt mai des ntalnite n bibliotecile programelor MEF comerciale.
In figura 3.4.a este prezentat cel mai simplu element tetraedric.
El are fete plane si patru noduri, cate unul n fiecare varf. Functia de
aproximare asociata este un polinom de gradul ntai n trei variabile,
motiv pentru care elementul se si numeste tetraedric de ordinul ntai
(sau liniar).
In figura 3.4.b este prezentat elementul tetraedric de ordinul al
doilea (sau patratic) atat n varianta cu fete plane, cat si n cea cu

60

Capitolul 3

(a)

(b)

Figura 3.4: Elemente finite tetraedrice: (a) element de ordinul ntai

(liniar); (b) elemente de ordinul al doilea (patratice)
fete curbe. Se observa ca el are si noduri plasate pe muchii. Functia
de aproximare asociata este un polinom complet de gradul al doilea
n trei variabile.
Practic singurul element hexaedric utilizat n aplicatii este cel
cu opt noduri si muchii rectilinii (fig. 3.5). Functia de aproximare
asociata este de tip triliniar (vom reveni asupra acestui element
n 3.2.4, astfel ncat semnificatia matematica a aproximantei va
deveni clara).
Exista si elemente hexaedrice de ordin superior (care au variante
curbilinii), nsa utilizarea lor este foarte rara, fiindca au deja un
numar de noduri excesiv de mare.

Constructia aproximantelor elementale

61

Figura 3.5: Elementul finit hexaedric triliniar

3.2

Constructia aproximantelor pentru

c
ateva tipuri de elemente finite

Din cele discutate n 3.1 ne dam seama ca un element finit

nu este doar o regiune a spatiului, ci este o entitate mai complexa
reprezentata prin urmatoarele caracteristici:
domeniul spatial ocupat;
setul de noduri asociat;
functia folosita pentru aproximarea necunoscutei (necunoscutelor) problemei n interiorul sau.
Spuneam n capitolele precedente ca, de obicei, functia de aproximare este de tip polinomial. Motivul pentru care se utilizeaza cu

62

Capitolul 3

preponderenta polinoame rezida n usurinta cu care acestea pot fi

derivate sau integrate.
Am vazut ca elementele finite nu trebuie sa aiba neaparat o
forma regulata (de exemplu, elementele triunghiulare pot fi neechilatere, iar cele de ordin superior pot avea chiar laturi curbilinii). Prin aceasta, MEF si dovedeste odata n plus flexibilitatea,
oferindu-ne mijloace eficiente pentru discretizarea unor domenii
spatiale a caror forma poate fi oricat de complicata.
Totusi, construirea unor functii de aproximare de tip polinomial
pe domenii neregulate ale spatiului nu este o problema chiar simpla.
Aceste functii trebuie sa garanteze prin structura lor anumite proprietati de continuitate ale aproximarii necunoscutei (necunoscutelor) problemei la traversarea frontierei dintre elemente. Construirea
unor asemenea functii pe domenii de forma simpla nu ridica probleme majore. In schimb, atunci cand se ncearca definirea lor direct
pe domenii neregulate apar dificultati de natura matematica.
Vom vedea n acest paragraf maniera foarte eleganta n care
MEF depaseste aceste dificultati. In esenta, definirea functiilor de
aproximare elementale se realizeaza n doua etape:
se construieste mai ntai o aproximanta polinomiala pe un
element-tip de forma foarte simpla (numit element-p
arinte);
elementul-parinte este apoi strambat n asa fel ncat sa ca
pete forma si pozitia elementului din spatiul real (spatiul n
care se desfasoara operatia de discretizare propriu-zisa).
Strambarea se traduce n limbaj matematic prin utilizarea unei

transformari de coordonate care leaga spatiul elementului-parinte

de spatiul real. Si aici MEF recurge la un artificiu ingenios. Pentru
definirea transformarii de coordonate sunt folosite chiar functiile de
forma ale elementului-parinte.
In capitolele precedente am vazut deja cum se construiesc si
se utilizeaza elementele unidimensionale (mai precis, am ntalnit
elementul unidimensional liniar). Din aceasta cauza, nu vom relua

Constructia aproximantelor elementale

63

prezentarea respectivelor elemente. In schimb, vom insista asupra

elementelor bi- si tridimensionale, cu atat mai mult cu cat ele apar
cel mai frecvent n problemele practice pe care trebuie sa le rezolve
inginerii mecanici.
Spatiul limitat nu ne va permite sa analizam decat un numar relativ restrans de elemente: elementul triunghiular liniar, elementul
patrulater biliniar, elementul tetraedric liniar si elementul hexaedric triliniar. Le-am ales pe acestea din trei motive: ele sunt foarte
des utilizate n practica, sunt cele mai simple din familiile lor si, din
punct de vedere al tratarii matematice, sunt reprezentative pentru
alte tipuri de elemente mai complexe (n sensul ca ne dau o idee
clara asupra manierei n care pot fi construite functiile de aproximare si pentru elementele de ordin superior).

3.2.1

Elementul triunghiular liniar

Am vazut ca elementul triunghiular liniar este o regiune plana

de forma triunghiulara, cu laturi drepte si trei noduri plasate n
varfuri (fig. 3.2.a). Pentru a construi functia de aproximare polinomiala asociata acestui element vom parcurge pe rand cele doua
etape mentionate mai sus.
Vom ncepe prin a construi o astfel de functie pentru un element
triunghiular de forma foarte simpla. Acest element este prezentat
n figura 3.6. Observam ca el are forma unui triunghi dreptunghic
isoscel ale carui catete au lungimea egala cu unu. Elementul este
plasat cu unghiul drept n originea unui sistem de coordonate normalizate (, ). Nodurile sale au fost notate conventional cu 1, 2, respectiv 3. Nu am mai folosit notatia literala din capitolele precedente
din dorinta de a simplifica scrierea relatiilor matematice. Sa retinem
nsa ca etichetele numerice din figura 3.6 sunt conventionale, deci nu
reprezinta neaparat numerele de ordine ale nodurilor unui anumit
element din spatiul real.
Vom nota cu marimea necunoscuta care trebuie aproximata
la nivelul elementului. Valorile lui n cele trei noduri vor fi de-

64

Capitolul 3

2
(0, 1)

(0, 0)

(1, 0)

Figura 3.6: Elementul-parinte folosit pentru construirea functiei de

aproximare a unui element triunghiular liniar
semnate prin simbolurile i (i = 1, 2, 3). Functia polinomiala care l
aproximeaza pe va fi notata .

In general, pentru determinarea coeficientilor lui se impune

conditia ca aceasta sa ia valorile i (i = 1, 2, 3) n nodurile corespunzatoare ale elementului. Deci va exista o relatie bine definita
ntre numarul nodurilor elementului si gradul polinomului de aproximare asociat. In cazul elementului din figura 3.6, polinomul
trebuie sa aiba trei coeficienti (exact numarul de noduri). Expresia
lui va fi atunci
(,
) = a0 + a1 + a2 ,

[0, 1],

[0, 1 ].

(3.1)

Observam ca este un polinom de gradul ntai n variabilele , .

65

Constructia aproximantelor elementale

Pentru determinarea coeficientilor a0 , a1 si a2 impunem conditiile (vezi figura 3.6)

(1,
0) = 1 ,
(0,
1) = 2 ,

(3.2)

(0,
0) = 3 .
Cu ajutorul lui (3.1) ele pot fi transcrise sub forma unui sistem de
ecuatii liniare n necunoscutele a0 , a1 si a2 :
a0 +a1

= 1 ,

a0

+a2 = 2 ,

a0

= 3 .

(3.3)

Solutia lui este

a0 = 3 ,

a1 = 1 3 ,

a2 = 2 3 .

(3.4)

Inlocuind (3.4) n (3.1), obtinem urmatoarea expresie a aproximantei :

i Ni (, ),

(,
) =
i=1

[0, 1],

[0, 1 ],

(3.5)

N3 (, ) = 1

(3.6)

n care
N1 (, ) = ,

N2 (, ) = ,

sunt functiile de forma asociate celor trei noduri ale elementului din
figura 3.6. Am mai ntalnit aceasta notiune n capitolul 2, cand am
prezentat elementul unidimensional liniar folosit pentru modelarea
corzii flexibile.
Functia definita prin relatia (3.5) este rezultatul primei etape
de construire a aproximantei elementale. Ea este capabila sa descrie
variatia necunoscutei la nivelul elementului de forma particulara
din figura 3.6.

66

Capitolul 3

3
2

x = x(, )
y = y(, )

()

1
x

Figura 3.7: Transpunerea elementului-parinte n spatiul real al elementului triunghiular liniar

Vom continua cu etapa strambarii elementului-parinte n asa

fel ncat el sa devina coincident cu un element oarecare din spatiul

real. Va trebui sa realizam operatia reprezentata n figura 3.7.
In limbaj matematic, aceasta operatie nseamna construirea
unei transformari biunivoce care sa lege coordonatele reale (x, y)
de coordonatele normalizate (, ) si care sa garanteze obtinerea
domeniului plan ocupat de elementul real. O asemenea transformare de coordonate are expresia generala
x = x(, ),
y = y(, ),

[0, 1],

[0, 1 ].

(3.7)

Pentru ca ea sa fie biunivoca, este necesar ca jacobianul asociat sa

fie strict pozitiv:

67

Constructia aproximantelor elementale

D(x, y)
=
J=
D(, ) y

x

y

> 0.

(3.8)

In aceste conditii, transformarea (3.7) poate fi inversata, deci se

poate gasi corespondenta
= (x, y),
= (x, y),

(x, y) .

(3.9)

Inlocuind dependentele (3.9) n (3.5), se obtine expresia aproximantei ca functie de coordonatele reale x si y:
3

i Ni [(x, y), (x, y)] .

(x,
y) =

(3.10)

i=1

Aceasta ar fi calea de urmat. Problema-cheie aici este gasirea

efectiva a transformarii de coordonate (3.7). Pentru rezolvarea ei,
MEF propune folosirea unor functii identice cu aproximanta polinomiala (3.5). Cu alte cuvinte, se adopta urmatoarea transformare
de coordonate:
3

x(, ) =

xi Ni (, ),
i=1

(3.11)

yi Ni (, ),

y(, ) =
i=1

[0, 1],

[0, 1 ],

n care Ni (, )(i = 1, 2, 3) sunt functiile de forma definite de

relatiile (3.6), iar xi si yi (i = 1, 2, 3) sunt coordonatele celor
trei noduri ale elementului real. Aceste coordonate sunt n general cunoscute odata ce discretizarea domeniului de analiza a fost
realizata.
Observam ca, de fapt, transformarea (3.11) nu este altceva decat
o interpolare liniara a coordonatelor nodurilor asociate elementului.
Ne dam astfel seama ca forma elementului real este complet definita
prin pozitiile nodurilor sale.

68

Capitolul 3

Sa vedem acum n ce conditii transformarea (3.11) este biunivoca. In acest scop, vom explicita jacobianul (3.8). Din (3.11) si
(3.6) rezulta prin calcul direct urmatoarele expresii ale derivatelor
x/ , x/ , y/ si y/ :
x
=

x
=

y
=

y
=

xi

Ni
= x1 x3 ,

xi

Ni
= x2 x3 ,

i=1
3
i=1

(3.12)

Ni
yi
= y1 y3 ,

i=1
3

yi
i=1

Ni
= y2 y3 .

Din (3.8) si (3.12) se obtine atunci

J=

x x3
y y3

x2 x
y2 y

= x
y

x2 x3 .
y2 y

(3.13)

Pentru ca jacobianul (3.13) sa fie strict pozitiv este necesar si

suficient ca nodurile elementului real sa fie necoliniare si numerotate n succesiune antiorara (vezi figura 3.7). In aceste conditii, J
are o interpretare geometrica foarte simpla. El este, de fapt, dublul
ariei elementului real:
J = 2A > 0.
(3.14)
Elementul triunghiular liniar este un caz fericit, fiindca transformarea de coordonate (3.11) poate fi inversata analitic. Pentru
elementele triunghiulare de ordin superior inversarea nu se mai
poate face decat numeric si, din aceasta cauza, este lasata pe seama
programului MEF.

69

Constructia aproximantelor elementale

Vom vedea n continuare cum se inverseaza (3.11) si care este

expresia aproximantei ca dependenta explicita de coordonatele
reale (x, y).
Cu ajutorul lui (3.6) se poate obtine urmatoarea expresie a
transformarii (3.11):
(x1 x3 ) + (x2 x3 ) = x x3 ,

(y1 y3 ) + (y2 y3 ) = y y3 .

(3.15)

(3.15) poate fi privit ca un sistem de ecuatii liniare n necunoscutele

si . Observam ca determinantul sau este chiar jacobianul J (vezi
(3.13)). Fiindca el este strict pozitiv, (3.15) are o solutie unica.
Aceasta poate fi obtinuta cu usurinta fie prin eliminare, fie cu regula
lui Cramer:
1
(x, y) =
[(x2 y3 x3 y2 ) + (y2 y3 ) x + (x3 x2 ) y] ,
2A
1
(x, y) =
[(x3 y1 x1 y3 ) + (y3 y1 ) x + (x1 x3 ) y] , (3.16)
2A
(x, y) .

(3.16) este, de fapt, transformarea inversa (3.9) pe care trebuie sa

o nlocuim n expresia (3.5) a aproximantei polinomiale ,
pentru a
o exprima ca dependenta de coordonatele reale (x, y). Vom obtine
astfel o functie de aproximare
3

(x,
y) =

i Ni (x, y),
i=1

(x, y) ,

(3.17)

n care
Ni (x, y) = Ni [(x, y), (x, y)] ,

i = 1, 2, 3,

(3.18)

sunt functiile de forma asociate celor trei noduri ale elementului,

scrise de data aceasta n termenii coordonatelor reale (x, y). Expresiile lor rezulta prin nlocuirea relatiilor (3.16) n (3.6):
1
(bi + ci x + di y) , i = 1, 2, 3,
(3.19)
Ni (x, y) =
2A
unde bi , ci , di (i = 1, 2, 3) sunt coeficienti definiti astfel:

70

Capitolul 3

b1 = x2 y3 x3 y2 , c1 = y2 y3 , d1 = x3 x2 ,

b2 = x3 y1 x1 y3 , c2 = y3 y1 , d2 = x1 x3 ,

(3.20)

b3 = x1 y2 x2 y1 , c3 = y1 y2 , d3 = x2 x1 .

Daca analizam (3.19) - (3.20), constatam din nou ca denumirea

de functii de forma data cantitatilor Ni (x, y) (i = 1, 2, 3) este pe
deplin justificata, fiindca n expresiile lor intervin doar coordonatele
nodale si aria elementului real.

3.2.2

Elementul patrulater biliniar

Elementul patrulater biliniar este o regiune plana de forma

patrulatera, cu laturi rectilinii si patru noduri plasate n varfuri
(fig. 3.3.a).
La fel ca n 3.2.1, vom ncepe prin a construi functia de aproximare pentru un element patrulater biliniar foarte simplu. Acesta
este prezentat n figura 3.8. Observam ca elementul are forma unui
patrat cu laturi de lungime egala cu doi, orientate paralalel cu axele
unui sistem de coordonate normalizate (, ). Centrul elementului
coincide cu originea sistemului de coordonate. Nodurile sale au fost
numerotate conventional cu 1, 2, 3, respectiv 4. In cele ce urmeaza
vom folosi notatii asemanatoare cu cele din 3.2.1.
Fiindca elementul din figura 3.8 are patru noduri, polinomul
de aproximare va trebui sa aiba patru coeficienti. Putem adopta
atunci urmatoarea expresie a lui :

(,
) = a0 + a1 + a2 + a3 ,

, [1, 1].

(3.21)

Functia definita de (3.21) are o serie de proprietati interesante:

ea este o dependenta de gradul al doilea n raport cu ansamblul variabilelor si , fara a fi nsa un polinom de gradul al
doilea complet (i lipsesc termenii corespunzatori lui 2 si 2 );
daca l pastram constant pe , ramanem cu o dependenta
liniara de ;

71

Constructia aproximantelor elementale

(1, +1)

(+1, +1)
4

1
(1, 1)

2
(+1, 1)

Figura 3.8: Elementul-parinte folosit pentru construirea functiei de

aproximare a unui element patrulater biliniar
daca l pastram constant pe , ramanem cu o dependenta
liniara de .
Un polinom n doua variabile care are proprietatile enumerate mai
sus este cunoscut sub numele de functie biliniara. De aici provine
si denumirea elementului patrulater asociat.
Pentru a determina coeficientii a0 , a1 , a2 si a3 , impunem conditia
ca polinomul definit de (3.21) sa ia valorile necunoscutei n cele
patru noduri ale elementului din figura 3.8:

72

Capitolul 3

(1,

1) = 1 ,
(+1,

1) = 2 ,
(+1,

+1) = 3 ,

(3.22)

(1,

+1) = 4 .
Din (3.22) si (3.21) obtinem un sistem de ecuatii liniare n necunoscutele a0 , a1 , a2 si a3 :
a0 a1 a2 + a3 = 1 ,
a0 + a1 a2 a3 = 2 ,
a0 + a1 + a2 + a3 = 3 ,

(3.23)

a0 a1 + a2 a3 = 4 .
Solutia lui este
1
(1 + 2 + 3 + 4 ) ,
4
1
a1 = (1 + 2 + 3 4 ) ,
4
1
a2 = (1 2 + 3 + 4 ) ,
4
1
a3 = (1 2 + 3 4 ) .
4
a0 =

(3.24)

Prin nlocuirea lui (3.24) n (3.21) rezulta urmatoarea expresie a

lui :

(,
) =

i Ni (, ),
i=1

n care

, [1, 1],

(3.25)

73

Constructia aproximantelor elementale

1
(1 ) (1 ) ,
4
1
N2 (, ) = (1 + ) (1 ) ,
4
(3.26)
1
N3 (, ) = (1 + ) (1 + ) ,
4
1
N4 (, ) = (1 ) (1 + )
4
sunt functiile de forma asociate celor patru noduri ale elementului
din figura 3.8.
Vom trece acum la strambarea elementului-parinte n asa fel

ncat el sa devina coincident cu un element oarecare din spatiul real

(fig. 3.9). In acest scop, vom folosi o transformare de coordonate
similara ca structura aproximantei definite de (3.25):
N1 (, ) =

x(, ) =

xi Ni (, ),
i=1

(3.27)

yi Ni (, ),

y(, ) =
i=1

, [1, 1],

n care Ni (, )(i = 1, 2, 3, 4) sunt functiile de forma definite de

relatiile (3.26), iar xi si yi (i = 1, 2, 3, 4) sunt coordonatele celor
patru noduri ale elementului real din figura 3.9 (n general, aceste
coordonate sunt marimi cunoscute).
Fara a mai intra n detalii, vom mentiona ca jacobianul asociat
lui (3.27) este strict pozitiv daca nodurile elementului real sunt
numerotate n succesiune antiorara, sunt necoliniare toate patru,
iar laturile succesive ale elementului nu formeaza unghiuri interne
mai mari decat 180 . Ca exemplu, n figura 3.10 prezentam un
element patrulater biliniar degenerat ca urmare a ncalcarii ultimei conditii. Intr-o astfel de situatie, transformarea de coordonate
(3.27) si pierde biunivocitatea (jacobianul ei devine negativ).
In ciuda caracterului sau neliniar, transformarea (3.27) poate fi
inversata analitic. Totusi, expresia inversei este atat de complicata,

74

Capitolul 3

3
2
()
4

x = x(, )
y = y(, )

1
x

Figura 3.9: Transpunerea elementului-parinte n spatiul real al elementului patrulater biliniar

Constructia aproximantelor elementale

75

> 180

Figura 3.10: Exemplu de element patrulater biliniar degenerat

ncat explicitarea ei devine cu totul lipsita de atractivitate, mai
ales daca stim ca operatia poate fi realizata numeric de programele
MEF. Pentru scopurile noastre este suficient sa retinem conditiile
de inversabilitate ale lui (3.27) si sa cunoastem modul n care este
folosita inversa mai departe.

3.2.3

Elementul tetraedric liniar

Elementul tetraedric liniar este o regiune spatiala marginita de

patru fete plane triunghiulare. El are patru noduri, cate unul plasat
n fiecare varf (fig. 3.4.a).
Procedand n maniera deja uzuala, vom ncepe prin a construi
functia de aproximare pentru cazul unui element tetraedric liniar
foarte simplu. Acest element este prezentat n figura 3.11. Observam ca el are trei muchii reciproc perpendiculare de lungime egala
cu unu. Varful comun acestor muchii coincide cu originea unui sistem de coordonate normalizate (, , ). Nodurile elementului au
fost notate conventional cu 1, 2, 3, respectiv 4.
Fiindca elementul din figura 3.11 are patru noduri, polinomul
de aproximare poate primi urmatoarea expresie:

76

Capitolul 3

3
(0, 0, 1)

(0, 0, 0)

(0, 1, 0)

1
(1, 0, 0)

Figura 3.11: Elementul-parinte folosit pentru construirea functiei

de aproximare a unui element tetraedric liniar
(,
, ) = a0 + a1 + a2 + a3 ,
[0, 1],

[0, 1 ],

[0, 1 ].

(3.28)

Functia definita de (3.28) este un polinom de gradul ntai n variabilele , si , fapt care justifica denumirea elementului tetraedric
asociat.
Pentru determinarea coeficientilor a0 , a1 , a2 si a3 impunem
conditia ca functia sa ia valorile necunoscutei n cele patru
noduri din figura 3.11:

77

Constructia aproximantelor elementale

(1,
0, 0) = 1 ,
(0,
1, 0) = 2 ,

(3.29)

(0,
0, 1) = 3 ,
(0,
0, 0) = 4 .

Din (3.29) si (3.28) obtinem un sistem de ecuatii n necunoscutele

a0 , a1 , a2 si a3 :
a0 +a1
a0
+a2
a0
+a3
a0

=
=
=
=

1 ,
2 ,
3 ,
4 .

(3.30)

Solutia lui este

a0 = 4 ,
a1 = 1 4 ,

(3.31)

a2 = 2 4 ,

a3 = 3 4 .

Prin nlocuirea lui (3.31) n (3.28), rezulta urmatoarea expresie a

aproximantei :

(,
, ) =

i Ni (, , ),

(3.32)

i=1

n care

[0, 1],

[0, 1 ],

[0, 1 ],

N1 (, , ) = ,
N2 (, , ) = ,
N3 (, , ) = ,
N4 (, , ) = 1

(3.33)

sunt functiile de forma asociate nodurilor elementului din figura

3.11.

78

Capitolul 3

Vom trece acum la strambarea elementului-parinte n asa fel

ncat el sa devina coincident cu un element oarecare din spatiul real

(fig. 3.12). In acest scop, vom folosi o transformare de coordonate
similara ca structura cu (3.11) si (3.27). Evident nsa, ea va implica
acum trei ecuatii:
4

x(, , ) =

xi Ni (, , ),
i=1
4

yi Ni (, , ),

y(, , ) =

(3.34)

i=1
4

z(, , ) =

zi Ni (, , ),
i=1

[0, 1],

[0, 1 ],

[0, 1 ],

n care Ni (, , ) (i = 1, 2, 3, 4) sunt functiile de forma (3.33), iar

xi , yi si zi (i = 1, 2, 3, 4) sunt coordonatele celor patru noduri ale
elementului real din figura 3.12 (n general, aceste coordonate sunt
marimi cunoscute). Pentru ca transformarea (3.34) sa fie biunivoca
este necesar ca jacobianul asociat sa fie strict pozitiv:

J=

D(x, y, z)
=
D(, , )

y

z

> 0.

(3.35)

Observam din nou ca transformarea (3.34) nu este altceva decat

o interpolare liniara a coordonatelor nodale. Ne dam astfel seama
ca forma elementului real este complet determinata prin pozitiile
nodurilor sale.
Sa vedem acum n ce conditii transformarea (3.34) este biunivoca. Pentru aceasta vom explicita jacobianul (3.35). Din (3.34)
si (3.33) rezulta prin calcul direct urmatoarele expresii ale derivatelor x/ , x/ , x/ , y/ , y/ , y/ , z/ ,
z/ si z/ :

79

Constructia aproximantelor elementale

()
x = x(, , )
y = y(, , )
z = z(, , )

4
z

1
y

Figura 3.12: Transpunerea elementului-parinte n spatiul real al elementului tetraedric liniar

80

Capitolul 3
4

x
=

y
=

z
=

z
=

z
=

xi

Ni
= x2 x4 ,

xi

Ni
= x3 x4 ,

yi

Ni
= y1 y4 ,

yi

Ni
= y2 y4 ,

yi

Ni
= y3 y4 ,

zi

Ni
= z1 z4 ,

zi

Ni
= z2 z4 ,

zi

Ni
= z3 z4 .

4
i=1
4

x
=

y
=

Ni
= x1 x4 ,

i=1

x
=

y
=

xi

i=1
4
i=1
4
i=1
4
i=1
4
i=1
4
i=1
4
i=1

(3.36)

Din (3.35) - (3.36) se obtine atunci

x x4
J = y y4
z1 z4

x2 x4
y2 y4
z2 z4

1
x3 x
x
y3 y =
y
z3 z4
z

1 1 1

x2 x3 x4
.
y2 y3 y4

z2 z3 z4

(3.37)

Pentru ca jacobianul (3.37) sa fie strict pozitiv este necesar si

suficient ca nodurile elementului real sa fie necoplanare si numerotate n succesiunea prezentata n figura 3.12. In practica se adopta

Constructia aproximantelor elementale

81

urmatoarea regula de etichetare a nodurilor: se alege un nod oarecare al elementului tetraedric si i se atribuie indicele 1; n continuare, privind din acest nod nspre fata opusa a tetraedrului, nodurile ramase primesc indicii 2, 3, respectiv 4 n succesiune antiorara.
Daca este strict pozitiv, jacobianul J are o interpretare geometrica foarte simpla. El este, de fapt, de sase ori volumul elementului tetraedric real:
J = 6V > 0.
(3.38)
Si n cazul elementului tetraedric liniar transformarea de coordonate (3.34) poate fi inversata analitic. Totusi, obtinerea inversei pe aceasta cale presupune un volum de calcule destul de mare,
motiv pentru care ea este lasata pe seama programului MEF. Pentru elementele tetraedrice de ordin superior inversarea nu se mai
poate face decat numeric.

3.2.4

Elementul hexaedric triliniar

Elementul hexaedric triliniar este o regiune spatiala cu sase fete

patrulatere si muchii drepte, avand opt noduri plasate n varfuri
(fig. 3.5).
Vom ncepe prin a construi functia de aproximare pentru cazul
unui element hexaedric triliniar foarte simplu. Acest element este
prezentat n figura 3.13. Observam ca el are forma unui cub cu
laturile de lungime egala cu doi, orientate paralel cu axele unui
sistem de coordonate normalizate (, , ). Centrul elementului este
suprapus peste originea sistemului de coordonate. Nodurile sale au
fost notate conventional cu 1, 2, . . . , 8.
Fiindca elementul din figura 3.13 are opt noduri, polinomul de
aproximare va trebui sa aiba opt coeficienti. Putem adopta atunci
urmatoarea expresie a lui :

(, , ) = a0 + a1 + a2 + a3 +
+ a4 + a5 + a6 + a7 ,
, , [1, 1].

(3.39)

82

Capitolul 3

5
6

8
7

1
2

4
3
1 (1, 1, 1)
2 (+1, 1, 1)
3 (+1, +1, 1)
4 (1, +1, 1)
5 (1, 1, +1)
6 (+1, 1, +1)
7 (+1, +1, +1)
8 (1, +1, +1)

Figura 3.13: Elementul-parinte folosit pentru construirea functiei

de aproximare a unui element hexaedric triliniar

83

Constructia aproximantelor elementale

Functia definita de (3.39) are o serie de proprietati interesante:

ea este o dependenta de gradul al treilea n raport cu ansamblul variabilelor , si , fara a fi nsa un polinom de gradul
al treilea complet;
daca pastram constante doua dintre coordonate, ramanem cu
o dependenta liniara n raport cu cea de a treia.
Un polinom n trei variabile care are proprietatile enumerate mai
sus este cunoscut sub numele de functie triliniara. De aici provine
si denumirea elementului hexaedric asociat.
Pentru determinarea coeficientilor a0 , a1 , . . . , a7 impunem
conditia ca polinomul sa ia valorile necunoscutei n cele opt
noduri din figura 3.13:
(1,

1, 1) = 1 ,

(+1,

1, 1) = 2 ,

(+1,

+1, 1) = 3 ,

(1,

+1, 1) = 4 ,

(+1,

+1, +1) = 7 ,

(1,

+1, +1) = 8 .

(1,

1, +1) = 5 ,

(+1,

1, +1) = 6 ,

(3.40)

Din (3.40) si (3.39) obtinem un sistem de ecuatii liniare n necunoscutele a0 , a1 , . . . , a7 :

a0 a1 a2 a3 + a4 + a5 + a6 a7 = 1 ,

a0 + a1 a2 a3 a4 + a5 a6 + a7 = 2 ,

a0 + a1 + a2 a3 + a4 a5 a6 a7 = 3 ,

a0 a1 + a2 a3 a4 a5 + a6 + a7 = 4 ,

a0 a1 a2 + a3 + a4 a5 a6 + a7 = 5 ,

a0 + a1 a2 + a3 a4 a5 + a6 a7 = 6 ,

a0 + a1 + a2 + a3 + a4 + a5 + a6 + a7 = 7 ,

a0 a1 + a2 + a3 a4 + a5 a6 a7 = 8 .

(3.41)

84

Capitolul 3

Solutia lui este

a0 = (1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 + 8 ) / 8,
a1 = (1 + 2 + 3 4 5 + 6 + 7 8 ) / 8,
a2 = (1 2 + 3 + 4 5 6 + 7 + 8 ) / 8,
a3 = (1 2 3 4 + 5 + 6 + 7 + 8 ) / 8,
a4 = (1 2 + 3 4 + 5 6 + 7 8 ) / 8,

(3.42)

a5 = (1 + 2 3 4 5 6 + 7 + 8 ) / 8,
a6 = (1 2 3 + 4 5 + 6 + 7 8 ) / 8,
a7 = (1 + 2 3 + 4 + 5 6 + 7 8 ) / 8.
Prin nlocuirea lui (3.42) n (3.39) rezulta urmatoarea expresie a
polinomului aproximant :

(, , ) =

i Ni (, , ) ,
i=1

, , [1, 1],

(3.43)

n care
N1 (, , ) = (1 ) (1 ) (1 ) / 8,
N2 (, , ) = (1 + ) (1 ) (1 ) / 8,
N3 (, , ) = (1 + ) (1 + ) (1 ) / 8,
N4 (, , ) = (1 ) (1 + ) (1 ) / 8,
N5 (, , ) = (1 ) (1 ) (1 + ) / 8,

(3.44)

N6 (, , ) = (1 + ) (1 ) (1 + ) / 8,
N7 (, , ) = (1 + ) (1 + ) (1 + ) / 8,
N8 (, , ) = (1 ) (1 + ) (1 + ) / 8
sunt functiile de forma asociate celor opt noduri ale elementului din
figura 3.13.

85

Constructia aproximantelor elementale

Vom trece acum la strambarea elementului-parinte n asa fel

ncat el sa devina coincident cu un element oarecare din spatiul real

(fig. 3.14). In acest scop, vom folosi o transformare de coordonate
asemanatoare ca structura aproximantei definite de (3.43):
8

x(, , ) =

xi Ni (, , ),
i=1
8

y(, , ) =

yi Ni (, , ),
i=1

(3.45)

zi Ni (, , ),

z(, , ) =
i=1

, , [1, 1],
n care Ni (, , ) (i = 1, 2, . . . , 8) sunt functiile de forma (3.44), iar
xi , yi si zi (i = 1, 2, . . . , 8) sunt coordonatele celor opt noduri ale
elementului real din figura 3.14 (n general, aceste coordonate sunt
marimi cunoscute).
Fara a mai intra n detalii, vom mentiona ca jacobianul asociat
lui (3.45) este strict pozitiv daca nodurile elementului real sunt numerotate n succesiunea prezentata n figura 3.14, sunt necoplanare
toate opt, iar unghiurile diedre interne formate de fetele adiacente
nu sunt mai mari decat 180 . In practica se utilizeaza urmatoarea
regula de etichetare a nodurilor: plasandu-ne imaginar n interiorul elementului, selectam doua fete opuse ale acestuia; privind spre
una din aceste fete, alegem un nod oarecare si i atribuim indicele
1, apoi asociem indicii 2, 3, respectiv 4 celorlalte noduri ale fetei
parcurgandu-i conturul n sens antiorar; ntorcandu-ne spre cealalta fata selectata, atribuim indicele 5 nodului legat prin muchie
de nodul 1, dupa care, parcurgand conturul fetei n sens antiorar,
atribuim celorlalte noduri indicii 6, 7, respectiv 8.
In general, inversarea transformarii de coordonate (3.45) este
realizata pe cale numerica de programul MEF atat pentru elementul
triliniar, cat si pentru elementele hexaedrice de ordin superior.

86

Capitolul 3

7
1
x = x(, , )
y = y(, , )
z = z(, , )

6
()
3

z
y

5
6

8
7

1
2

4
3

Figura 3.14: Transpunerea elementului-parinte n spatiul real al elementului hexaedric triliniar

Aproximarea marimilor vectoriale

3.3

87

Aproximarea m
arimilor vectoriale

La construirea aproximantelor prezentate n paragrafele anterioare am presupus tacit ca marimea necunoscuta este un scalar.
Exista nsa un mare numar de aplicatii n care apar necunoscute de
tip vectorial. De exemplu, n cazul problemelor de elasticitate, necunoscuta primara este campul vectorilor deplasare ai particulelor.
La abordarea unor asemenea probleme, va fi deci necesara aproximarea unor marimi de tip vectorial la nivelul fiecarui element.
In general, pentru construirea aproximantei unei functii vectoriale se procedeaza n felul urmator: respectiva marime se descompune ntr-un sistem de coordonate convenabil ales, iar componentele
astfel obtinute se aproximeaza ca si marimile scalare obisnuite.
Peste tot n acest curs vom nota cu d campul vectorilor deplasare. Componentele lui d ntr-un sistem de coordonate carteziene
ortogonale vor fi simbolizate astfel:
u deplasarea n directia axei x;
v deplasarea n directia axei y;
w deplasarea n directia axei z.
Evident, n cazul problemelor bidimensionale (cum sunt cele de
stare plana de tensiuni sau stare plana de deformatii), doar doua
componente ale lui d sunt nenule (noi vom considera ca, n asemenea situatii, componentele nenule sunt u si v, deci w = 0).
Sa ne ocupam acum n detaliu de problema aproximarii necunoscutelor de tip vectorial. Vom ncepe prin a aborda un caz bidimensional, dupa care vom generaliza procedura la cazul tridimensional.
Ne propunem sa construim aproximanta marimii vectoriale
d(u, v) la nivelul elementului triunghiular liniar din figura 3.15. Sa
observam pe aceasta figura faptul ca vectorul d asociat fiecarui nod
al elementului a fost descompus n raport cu axele unui sistem de
coordonate plan. Componentele astfel obtinute au fost etichetate
folosind indicele nodului corespunzator.

88

Capitolul 3

v3
3

u3

v1
u1
1

()
v2

y
u2
x

Figura 3.15: Aproximarea unei marimi vectoriale n interiorul unui

element triunghiular liniar (valorile nodale ale componentelor u si
v sunt reprezentate prin sageti paralele cu axele x, respectiv y)
Dupa cum am mentionat mai sus, componentele u si v ale
marimii necunoscute d sunt aproximate ca si marimile scalare
obisnuite. De fapt, ele sunt propriu-zis scalari, fiindca au rezultat
ca proiectii ale unui vector pe axele de coordonate. Folosind atunci
relatia (3.17), putem scrie urmatoarele formule de aproximare pentru respectivele componente:
3

u(x, y) =

ui Ni (x, y),
i=1

v(x, y) =

vi Ni (x, y),
i=1

(x, y) ,
n care apar functiile de forma definite de (3.19) si (3.20).

(3.46)

89

Aproximarea marimilor vectoriale

w3
v3

3
w4
u3
v4

w2

u4

v2
w1

()

2
u2

v1

z
1
y

u1

x
Figura 3.16: Aproximarea unei marimi vectoriale n interiorul unui
element tetraedric liniar (valorile nodale ale componentelor u, v si
w sunt reprezentate prin sageti paralele cu axele x, y, respectiv z)

Putem scrie ecuatii asemanatoare cu (3.46) pentru oricare alt tip

de element bidimensional. Evident nsa ca atunci numarul nodurilor
asociate va fi altul, iar functiile de forma vor avea si ele alte expresii.
Sa consideram acum cazul elementului tetraedric liniar (fig.
3.16), pentru care dorim sa construim aproximanta unei marimi
d(u, v, w). De aceasta data proiectam necunoscuta vectoriala a
fiecarui nod pe axele unui sistem cartezian triortogonal. Componentele astfel obtinute au ca eticheta indicele nodului corespunzator.

90

Capitolul 3

Pentru fiecare dintre cele trei componente ale marimii d vom

putea scrie atunci relatii de aproximare de tipul (3.32):
4

ui Ni (x, y, z),

u(x, y, z) =
i=1
4
i=1

vi Ni (x, y, z),
i=1

wi Ni (x, y, z),

w(x,
y, z) =

v(x, y, z) =

(3.47)

(x, y, z) ,

n care Ni (x, y, z) (i = 1, 2, 3, 4) sunt functiile de forma asociate nodurilor elementului. Ele au fost deduse n 3.2.3 ca dependente de
coordonatele normalizate , si (vezi (3.33)). Prin folosirea transformarii de coordonate (3.34), functiile de forma pot fi explicitate
ca dependente de coordonatele reale x, y si z. Am aratat n 3.2.3
ca aceasta operatie este destul de laborioasa si, n consecinta, este
lasata pe seama programului MEF. Sa retinem nsa ca, atat timp
cat transformarea (3.34) este inversabila, exprimarea functiilor de
forma (3.33) ca dependente de coordonatele reale este posibila, deci
ecuatiile (3.47) sunt valide.
Putem scrie relatii asemanatoare cu (3.47) pentru oricare alt tip
de element tridimensional. Evident nsa ca atunci numarul nodurilor va fi altul, iar functiile de forma vor avea si ele alte expresii.

3.4

Expandarea aproximantelor
elementale

In paragrafele anterioare au fost prezentate functiile de aproximare asociate catorva tipuri de elemente finite uzuale. Expresiile
acestor functii contin ca parametri valorile necunoscutei din nodurile unui singur element (vezi ecuatiile (3.5), (3.25), (3.32), (3.43),
(3.46) si (3.47)). Manevrarea aproximantelor ntr-o asemenea forma
da nastere la multe complicatii atunci cand se pune problema elaborarii teoretice a unui model cu elemente finite. Dificultatile sunt
generate de faptul ca orice model opereaza asupra unor retele care

Expandarea aproximantelor elementale

91

sunt formate din mai multe elemente. Daca functiile de aproximare

asociate elementelor sunt exprimate cu ajutorul unor seturi diferite
de valori nodale ale necunoscutei, ele devin foarte greu combinabile ntr-un sistem de ecuatii global (prin acest termen ntelegand
o aproximare extinsa la nivelul ntregii retele). Sa ne gandim la
faptul ca modelele cu elemente finite sunt n general rezolvate numeric, deci ele trebuie sa fie implementate n programe. Pentru
scrierea unor programe eficiente, este esentiala gasirea unei expresii unitare a acestor aproximante, care sa poata fi exploatata dupa
reguli simple si, mai ales, repetitive.
Rescrierea aproximantelor elementale ntr-o asemenea maniera
reprezinta obiectivul prezentului paragraf. Vom vedea ca strategia
adoptata de MEF presupune extinderea formulelor de aproximare
deduse de noi anterior n asa fel ncat ele sa contina ca parametri
valorile necunoscutei din toate nodurile retelei. Termenii suplimentari se obtin pur si simplu prin nmultirea valorilor necunoscutei
din nodurile neasociate elementului cu zero. Acesti termeni nu
modifica deci sensul aproximarii elementale. Prin introducerea lor
se obtine nsa o exprimare unitara a tuturor aproximantelor din
model, fiindca ele vor opera acum cu toate valorile nodale ale necunoscutei. Transformarile de natura matematica vor fi astfel mult
simplificate si usor implementabile n programe.
Pentru a ntelege mai bine strategia utilizata de MEF vom recurge din nou la exemple. Vom aborda mai ntai problema expandarii aproximantelor pentru cazul marimilor de tip scalar. Intr-o
etapa urmatoare, vom generaliza procedura de expandare la cazul
necunoscutelor vectoriale.

3.4.1

Expandarea aproximantelor unei m

arimi
de tip scalar

Vom detalia procedura de expandare pe cazul unui domeniu plan

pentagonal discretizat n cinci elemente triunghiulare liniare (fig.
3.17). Matricea de conexiuni a retelei este prezentata n tabelul 3.1.

92

Capitolul 3

(4)

(3)

3
(5)

4
(2)

(1)

2
x

Figura 3.17: Domeniu bidimensional discretizat n cinci elemente

triunghiulare liniare

Tabelul 3.1: Matricea de conexiuni a retelei de elemente finite din

figura 3.17
Element
(e)
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)

Nod
1
2
3
5
6
3

Nod
2
3
2
3
3
6

Nod
3
1
4
4
5
1

93

Expandarea aproximantelor elementale

Asocierea dintre noduri si elemente a fost facuta respectand regula

etichetarii n sens antiorar (vezi 3.2.1). Notam cu necunoscuta
scalara care trebuie aproximata la nivelul fiecarui element. Valorile
ei n cele sase noduri ale retelei vor fi desemnate prin simbolurile
k (k = 1, 2, . . . , 6).
Aproximantele elementale ale marimii rezulta prin particularizarea ecuatiei (3.17) cu ajutorul informatiei din tabelul 3.1:
(1)

(1)

(1)

(2)

(2)

(2)

(3)

(3)

(3)

(4)

(4)

(4)

(5)

(5)

(5)

(1) = 2 N2 + 3 N3 + 1 N1 ,
(2) = 3 N3 + 2 N2 + 4 N4 ,
(3) = 5 N5 + 3 N3 + 4 N4 ,

(3.48)

(4) = 6 N6 + 3 N3 + 5 N5 ,
(5) = 3 N3 + 6 N6 + 1 N1 .
Pentru a nu aglomera excesiv notatia, la scrierea relatiilor (3.48)
am omis precizarea variabilelor independente x si y. Fiecare dintre
aproximantele (3.48) este valabila la nivelul unui element. Pentru a
le putea distinge, le-am atasat cate un indice superior ncadrat de
paranteze rotunde.
Din relatiile (3.48) ne putem da seama n ce consta problema unificarii expresiei aproximantelor elementale. Privind aceste
ecuatii, observam imediat ca n fiecare din ele apare alt set de valori
nodale ale necunoscutei (de exemplu, n prima intervin 1 , 2 si
3 , iar n a patra intervin 3 , 5 si 6 ). Intr-o asemenea forma,
aproximantele sunt greu manevrabile n etapa de construire teoretica a modelului cu elemente finite. Sa ne gandim numai cat de
dificil de surprins ntr-o formula este banala operatie de adunare a
functiilor (3.48).
Ideala ar fi deci unificarea expresiei aproximantelor (3.48), n
asa fel ncat ele sa contina acelasi set de necunoscute nodale. Putem
realiza acest lucru adaugand la fiecare din relatiile (3.48) termeni
obtinuti prin nmultirea valorilor nodale absente cu zero. In felul
acesta, aproximarea dobandeste un plus de generalitate. Aplicand

94

Capitolul 3

strategia de mai sus, obtinem urmatorul set de aproximante elementale (termenii au fost ordonati crescator dupa numarul nodului
asociat):
(1)

(1)

(1)

(1) = 1 N1 + 2 N2 + 3 N3 + 4 0 + 5 0 + 6 0,
(2)

(2)

(2)

(2) = 1 0 + 2 N2 + 3 N3 + 4 N4 + 5 0 + 6 0,

(3)
(3)
(3)
(3) = 1 0 + 2 0 + 3 N3 + 4 N4 + 5 N5 + 6 0, (3.49)
(4)

(4)

(4)

(4) = 1 0 + 2 0 + 3 N3 + 4 0 + 5 N5 + 6 N6 ,
(5)

(5)

(5)

(5) = 1 N1 + 2 0 + 3 N3 + 4 0 + 5 0 + 6 N6 .
Formulele (3.49) definesc asa-numita forma expandat
a a aproximantelor elementale ale necunoscutei . Se observa generalitatea
lor. Intr-adevar, putem sa le reprezentam pe toate prin urmatoarea
ecuatie matriceala:

(e) = N (e) {} ,
n care

e = 1, 2, . . . , 5,

{} = [1 , 2 , 3 , 4 , 5 ]T

(3.50)
(3.51)

este un
vector-coloana ce grupeaza toate necunoscutele nodale, iar

(e)
N
este un vector-linie care contine, n anumite pozitii, functiile
de forma asociate nodurilor elementului (e), n rest el fiind plin
cu

(e)
zerouri. De fapt, pozitiile pe care se afla coeficientii nenuli n N
se deduc usor din matricea de conexiuni (tab. 3.1). De exemplu,
vectorul-linie N (5) are urmatoarea structura:

(5)

(5)

(5)

N (5) = N1 , 0, N3 , 0, 0, N6

(3.52)

Manevrarea aproximantelor elementale sub forma expandata

(3.50) este mult mai usoara, fiindca acum vectorul-coloana {}
actioneaza ca un factor comun pentru toate elementele din retea.
Chiar si programele MEF opereaza conceptual tot
cu forma expan
(e)
data (3.50), desi ele nu stocheaza vectorul-linie N
n ntregime.

95

Expandarea aproximantelor elementale

Ar fi neeconomic sa se pastreze n memoria calculatorului o strucIn realitate, protura de date plina aproape peste tot cu valori nule.

(e)
si matricea de
gramele MEF retin doar coeficientii nenuli din N
conexiuni (ea furnizeaza pozitiile n care se afla acesti coeficienti).

3.4.2

Expandarea aproximantelor unei m

arimi
de tip vectorial

Pentru a ntelege mai usor modul n care se generalizeaza strategia de expandare atunci avem de-a face cu necunoscute de tip vectorial, vom considera ca exemplu tot domeniul plan din figura 3.17.
Marimea care trebuie acum aproximata la nivelul fiecarui element
este un camp vectorial d cu doua componente (notate u, respectiv
v). Vom desemna valorile nodale ale acestor componente prin simbolurile uk si vk (k = 1, 2, . . . , 6). Evident, matricea de conexiuni a
retelei ramane cea din tabelul 3.1.
Aproximantele elementale ale componentelor lui d rezulta particularizand formulele (3.46) cu ajutorul informatiei din tabelul 3.1:
(1)

(1)

(1)

(1)

(2)

(2)

(2)

(2)

(3)

(3)

(3)

(3)

(4)

(4)

(4)

(4)

(5)

(5)

(5)

(5)

(1)

u(1) = u2 N2 + u3 N3 + u1 N1 ,
(1)

v(1) = v2 N2 + v3 N3 + v1 N1 ,
(2)

u(2) = u3 N3 + u2 N2 + u4 N4 ,
(2)

v(2) = v3 N3 + v2 N2 + v4 N4 ,
(3)

u(3) = u5 N5 + u3 N3 + u4 N4 ,
(3)

v(3) = v5 N5 + v3 N3 + v4 N4 ,
(4)

u(4) = u6 N6 + u3 N3 + u5 N5 ,
(4)

v(4) = v6 N6 + v3 N3 + v5 N5 ,
(5)

u(5) = u3 N3 + u6 N6 + u1 N1 ,
(5)

v(5) = v3 N3 + v6 N6 + v1 N1 .

(3.53)

96

Capitolul 3

Din nou, pentru a putea face distinctie ntre aproximante, le-am

atasat un indice superior ncadrat de paranteze rotunde.
Pentru unificarea relatiilor (3.53) procedam ntr-o maniera
asemanatoare cu cea pe care am utilizat-o n paragraful anterior:
(1)

(1)

(1)

u(1) = u1 N1 + v1 0 + u2 N2 + v2 0 + u3 N3 + v3 0+
+ u4 0 + v4 0 + u5 0 + v5 0 + u6 0 + v6 0,
(1)

(1)

(1)

v(1) = u1 0 + v1 N1 + u2 0 + v2 N2 + u3 0 + v3 N3 +
+ u4 0 + v4 0 + u5 0 + v5 0 + u6 0 + v6 0,
(2)

(2)

u(2) = u1 0 + v1 0 + u2 N2 + v2 0 + u3 N3 + v3 0+
(2)

+ u4 N4 + v4 0 + u5 0 + v5 0 + u6 0 + v6 0,
(2)

(2)

v(2) = u1 0 + v1 0 + u2 0 + v2 N2 + u3 0 + v3 N3 +
(2)

+ u4 0 + v4 N4 + u5 0 + v5 0 + u6 0 + v6 0,
(3)

u(3) = u1 0 + v1 0 + u2 0 + v2 0 + u3 N3 + v3 0+
(3)

(3)

+ u4 N4 + v4 0 + u5 N5 + v5 0 + u6 0 + v6 0,
(3)

v(3) = u1 0 + v1 0 + u2 0 + v2 0 + u3 0 + v3 N3 +

(3.54)

(3)

(3)

+ u4 0 + v4 N4 + u5 0 + v5 N5 + u6 0 + v6 0,
(4)

u(4) = u1 0 + v1 0 + u2 0 + v2 0 + u3 N3 + v3 0+
(4)

(4)

+ u4 0 + v4 0 + u5 N5 + v5 0 + u6 N6 + v6 0,
(4)

v(4) = u1 0 + v1 0 + u2 0 + v2 0 + u3 0 + v3 N3 +

(4)

(4)

+ u 4 0 + v 4 0 + u5 0 + v 5 N 5 + u 6 0 + v 6 N 6 ,
(5)

(5)

u(5) = u1 N1 + v1 0 + u2 0 + v2 0 + u3 N3 + v3 0+
(5)

+ u4 0 + v4 0 + u5 0 + v5 0 + u6 N6 + v6 0,
(5)

(5)

v(5) = u1 0 + v1 N1 + u2 0 + v2 0 + u3 0 + v3 N3 +
(5)

+ u 4 0 + v 4 0 + u5 0 + v 5 0 + u6 0 + v 6 N 6 .

Relatiile (3.54) definesc forma expandat

a a aproximantelor elementale ale marimii d. Ele au expresia matriceala

97

Expandarea aproximantelor elementale

n care

d(e) = N (e) {d} ,

d(e) = u(e) , v(e)

e = 1, 2, . . . , 5,

(3.55)

, e = 1, 2, . . . , 5,

(3.56)

este un vector-coloana ce grupeaza aproximantele componentelor u

si v la nivelul elementului (e),
{d} = [u1 , v1 , u2 , v2 , u3 , v3 , u4 , v4 , u5 , v5 , u6 , v6 ]T

(3.57)

este un vector-coloana n care sunt

stocate
n ordine valorile nodale

(e)
ale componentelor u si v, iar N
este o matrice cu doua linii
si un numar de coloane egal cu dublul numarului total de noduri

(2 6 noduri = 12 coloane, pentru exemplul din figura 3.17). N (e)

contine, n anumite pozitii, functiile de forma asociate nodurilor
elementului (e), peste tot n rest avand zerouri. Din nou, pozitiile
n care se afla coeficientii nenuli pot fi deduse din matricea de conexiuni (tab. 3.1). De exemplu, N (5) are urmatoarea structura:

N (5)

212

(5)

N1

(5)

22

, [0]22 , N3

22

22

unde [0]22 este matricea nula de ordinul doi, iar

(5)

(5)

N3
si N6
22
astfel:

22

(3.58)

(5)

, [0]22 , [0]22 , N6

(5)

N1

22

sunt la randul lor matrici diagonale definite

(5)

(5)

N1

22

(5)
N3
22
(5)
N6
22

N1
0

N3
0

N6
0

(5)

(5)

0
(5)
N1

0
(5)
N3

0
(5)
N6

(3.59)

Procedura de expandare pe care am aplicat-o mai sus n cazul

unei marimi vectoriale cu numai doua componente poate fi generalizata cu usurinta pentru marimile vectoriale cu trei componente.

98

Capitolul 3

3.5

Concluzii

Am prezentat n acest capitol cateva familii de elemente adecvate rezolvarii problemelor de inginerie mecanica. In afara discutiei
noastre au ramas o serie de elemente a caror structura este mai
complexa (elementele de tip grinda, membrana, placa, respectiv
nvelitoare). Totusi, informatia prezentata este suficienta pentru a
furniza o imagine generala asupra constructiei elementelor finite.
Am vazut astfel ca un element este o entitate complexa reprezentata prin trei caracteristici: domeniul spatial ocupat, numarul
si pozitia nodurilor asociate, respectiv polinomul de aproximare
utilizat. Numarul nodurilor si gradul polinomului aproximant sunt
ntr-o relatie precisa, fiindca procedura de evaluare a coeficientilor
polinomiali face apel la valorile nodale ale necunoscutei.
In general, calitatea aproximarii este cu atat mai buna cu cat
gradul polinomului este mai mare. Am aratat nsa ca numarul nodurilor creste repede daca marim gradul polinomului. Va trebui deci
sa cautam un compromis ntre precizia solutiei si efortul de calcul
necesar pentru obtinerea ei. Regula tocmai enuntata ne conduce la
urmatoarele concluzii:
pentru rezolvarea problemelor bidimensionale este recomandabila folosirea elementului patrulater biliniar n locul celui
triunghiular liniar (primul, avand un polinom aproximant de
grad superior, va asigura obtinerea unei solutii mai precise,
fara sa mareasca exagerat numarul nodurilor retelei);
n mod asemanator, n cazul problemelor tridimensionale, elementul hexaedric triliniar este mai precis decat elementul
tetraedric liniar (aceasta mbunatatire a performantelor implica nsa un numar dublu de noduri la nivelul elementului).
Vom retine deci ca este bine sa evitam pe cat posibil folosirea unor
elemente cu polinoame de aproximare de gradul ntai. Totusi, atunci
cand ne decidem asupra tipului de element trebuie sa estimam
volumul de calcule necesar pentru obtinerea solutiei numerice.

Capitolul 4
Modelul cu elemente
finite al problemelor
de elasticitate liniar
a
In acest capitol vom vedea cum se aplica metoda elementelor
finite (MEF) la rezolvarea numerica a problemelor de elasticitate
liniara. Intr-o prima etapa vom prezenta sistemul de ecuatii cu derivate partiale care descrie deformarea unui corp elastic. Vom arata
care sunt necunoscutele problemei si vom insista asupra ierarhizarii
lor. De asemenea, vom analiza motivele care mpiedica rezolvarea
analitica a sistemului de ecuatii cu derivate partiale n marea majoritate a aplicatiilor practice. In continuare, vom arata cum se
construieste modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate liniara pornind de la teorema de minim a energiei potentiale.
Pe parcursul expunerii vom face referiri si la procedeele numerice
folosite pentru construirea si rezolvarea sistemului de ecuatii global. De asemenea, vom arata cum se prelucreaza solutia sistemului
de ecuatii global n vederea determinarii deformatiilor si tensiunilor. Un paragraf distinct va fi consacrat prezentarii unor probleme
particulare: starea plana de tensiuni, starea plana de deformatii,
respectiv probleme cu simetrie axiala.
99

100

4.1

Capitolul 4

Formularea problemelor de
elasticitate liniar
a

Ne propunem spre rezolvare urmatoarea problema generala:

Sa se determine starea de tensiuni si deformatii a unui
corp liniar elastic rezultata ca urmare a solicitarii sale
de catre un sistem de forte exterioare.
Inainte de a trece la exprimarea problemei n limbaj matematic,
vom prezenta cateva notatii si ipoteze pe care le vom folosi frecvent
n continuare.
Vom nota cu domeniul spatial ocupat de corp n configuratia
nedeformata (fig. 4.1). Vom presupune ca frontiera a domeniului
este o suprafata nchisa si neteda pe portiuni. Pentru exprimarea
pozitiilor particulelor corpului vom folosi un sistem de coordonate
carteziene ortogonale (x, y, z).
Vom admite ca asupra corpului actioneaza numai ncarcari de
natura mecanica. Vom mparti aceste ncarcari n doua categorii:
forte volumice (numite astfel pentru ca actioneaza asupra tuturor particulelor corpului);
forte de suprafat
a (numite astfel pentru ca actioneaza asupra
particulelor situate n anumite portiuni ale frontierei ).
Greutatea proprie este un exemplu tipic de forta volumica. In
multe situatii, mai ales cand este vorba de structuri cu gabarit
redus, deformatiile si tensiunile datorate propriei greutati pot fi
neglijate. Sunt nsa si cazuri (de exemplu, constructii foarte masive de tipul podurilor sau al turnurilor) cand efectele mecanice
ale greutatii nu mai pot fi catusi de putin trecute cu vederea, iar
introducerea lor n model devine absolut necesara.
Fortele de suprafata sunt asociate de regula interactiunilor de
contact cu alte corpuri (aflate n stare solida, lichida sau gazoasa).

101

Formularea problemelor de elasticitate liniara

n
s

s
P
d
P

()

y
x

()

Figura 4.1: Notatii utilizate n modelul unui corp liniar elastic

Un exemplu de asemenea forte sunt cele exercitate de un mediu
lichid asupra peretelui interior al unui cilindru hidraulic.
Din punct de vedere matematic, fortele volumice sunt descrise
prin densitatea lor spatiala b, iar fortele de suprafata prin densitatea lor superficiala s. Vom nota cu s portiunea de pe frontiera
pe care actioneaza forte de suprafata (echivalentul acestor forte
este reprezentat de ansamblul conditiilor la limit
a de tip nc
arcare
superficial
a ).

102

Capitolul 4

Corpul studiat poate fi supus si unor restrictii de miscare (de

exemplu, prin prezenta unor reazeme de diferite tipuri). In general, restrictiile de miscare se exprima sub forma unor conditii impuse deplasarilor particulelor de pe anumite portiuni ale frontierei
. Vom nota cu d zona de pe frontiera pe care sunt specificate
restrictii de miscare (acestea se mai numesc conditii la limit
a de tip
deplasare).
d si s trebuie sa se afle n urmatoarea relatie:
d s = ,

d s = .

(4.1)

Ea arata ca n fiecare punct de pe frontiera corpului trebuie precizata fie o ncarcare exterioara (chiar daca aceasta este nula), fie
o restrictie de miscare, nsa n nici un caz ambele deodata. Daca
ne gandim putin, ne dam seama ca regula de mai sus este foarte
naturala. Intr-adevar, acolo unde sunt impuse deplasarile particulelor (din cauza unei rezemari, de exemplu) ne intereseaza calculul reactiunilor asociate. Invers, acolo unde sunt impuse anumite
ncarcari ne intereseaza determinarea deformatiilor rezultante. Niciodata nu este corect sa introducem simultan restrictii de miscare si
ncarcari ntr-un acelasi punct, fiindca putem veni n contradictie
cu ecuatiile care descriu comportarea mecanica a corpului.
Sub actiunea fortelor exterioare, particulele corpului sufera deplasari. Aceste deplasari sunt descrise de un camp vectorial d care
leaga pozitia initiala a fiecarei particule de pozitia ei finala (fig.
4.1). Vom nota cu u, v si w componentele campului vectorial d
n raport cu axele x, y, respectiv z. In tot ceea ce urmeaza vom
admite ca deplasarile si deformatiile corpului sunt foarte mici. In
aceste conditii, vom putea scrie ecuatiile de echilibru pe domeniul
si frontiera , fara a comite erori semnificative. Daca ar fi sa
operam cu toata rigoarea, ar trebui sa exprimam respectivele ecuatii
n configuratia finala a corpului, nsa o asemenea abordare ar da
nastere la complicatii matematice serioase si nu s-ar justifica n
cazul unor deformatii foarte mici.

Formularea problemelor de elasticitate liniara

103

Pentru descrierea distorsiunii corpului vom folosi o marime tensoriala numita deformatie specifica (sau, pur si simplu, deformatie).
Ea se exprima prin intermediul a sase componente distincte [1]:
u
,
x
v
y =
,
y
w
,
z =
z
u v
xy =
+
,
y x
v w
+
,
yz =
z
y
w u
+

zx =
x
z
x =

(4.2)

x , y si z se numesc deformatii liniare, iar xy , yz si zx se numesc

deformatii unghiulare.
Observam ca relatiile (4.2) exprima deformatiile ca derivate
spatiale ale componentelor campului vectorial d. Sub aspect fizic,
ele descriu discrepantele dintre deplasarile particulelor nvecinate.
Mai concret, daca doua particule foarte apropiate au tendinta de
a se misca la fel, deformatia din zona respectiva a corpului va fi
nula. In cazul n care ele tind sa se miste diferit, corpul va suferi
distorsiuni, iar deformatiile date de relatiile (4.2) vor fi nenule.
In general, n masa corpului apar solicitari interne ca urmare
a deformarii. Pentru descrierea acestora vom folosi o alta marime
tensoriala numita tensiune. Vom nota componentele distincte ale
tensiunii cu x , y , z , xy , yz si zx . Marimile x , y si z se
numesc tensiuni normale, iar xy , yz si zx tensiuni tangentiale.
Se poate demonstra ca, n orice punct al corpului, componentele
enumerate mai sus trebuie sa verifice urmatorul sistem de ecuatii
cu derivate partiale [1]:

104

Capitolul 4

x xy zx
+
+
+ bx = 0,
x
y
z
xy y yz
+
+
+ by = 0,
x
y
z
zx yz z
+
+
+ bz = 0,
x
y
z

(4.3)
(x, y, z) ,

n care bx , by si bz sunt componentele densitatii spatiale b a fortelor

volumice. Daca neglijam efectul mecanic al ncarcarilor volumice,
termenii bx , by si bz se anuleaza.
Sistemul (4.3) exprima echilibrul fortelor care actioneaza asupra
volumelor elementare ale corpului. El este cunoscut n literatura de
specialitate sub denumirea de sistemul ecuatiilor de echilibru ale lui
Cauchy.
Tensiunile care apar n masa corpului sunt legate de distorsiunile
acestuia prin asa-numitele ecuatii constitutive. Vom admite ca materialul din care este realizat corpul are o comportare liniar elastica
si, n plus, este izotrop. In aceste conditii, ecuatiile constitutive pot
fi scrise sub forma data de legea lui Hooke [1]:
x =

E(1 )
E
x +
(y + z ) ,
(1 + )(1 2)
(1 + )(1 2)

y =

E(1 )
E
y +
(z + x ) ,
(1 + )(1 2)
(1 + )(1 2)

z =

E
E(1 )
z +
(x + y ) ,
(1 + )(1 2)
(1 + )(1 2)

xy

E
xy ,
=
2(1 + )

yz =

E
yz ,
2(1 + )

zx =

E
zx .
2(1 + )

(4.4)

105

Formularea problemelor de elasticitate liniara

E si din relatiile (4.4) sunt modulul lui Young (sau modulul de

elasticitate longitudinala ), respectiv coeficientul lui Poisson (sau
coeficientul de contractie transversala ). Aceste doua marimi sunt
constante de material.
Deformarea unui corp elastic este descrisa de ansamblul ecuatiilor (4.2), (4.3) si (4.4). Ele formeaza un sistem de cincisprezece
ecuatii cu derivate partiale definite pe domeniul . Necunoscutele
lui sunt:
componentele u, v si w ale campului vectorilor deplasare;
deformatiile x , y , z , xy , yz si zx ;
tensiunile x , y , z , xy , yz si zx .

Acestui sistem de ecuatii i se ataseaza doua tipuri de conditii la

limita:
conditii de tip deplasare

u(x, y, z) = u(x, y, z),

v(x, y, z) = v(x, y, z),

w(x, y, z) = w(x,
y, z),

(4.5)
(x, y, z) d ,

n care u, v si w
sunt componentele unui camp de vectori
deplasare cunoscut pe portiunea d a frontierei;
conditii de tip ncarcare superficiala

x nx + xy ny + zx nz = sx (x, y, z),

xy nx + y ny + yz nz = sy (x, y, z),
zx nx + yz ny + z nz = sz (x, y, z),

(4.6)
(x, y, z) s ,

n care sx , sy si sz sunt componentele campului ncarcarilor

superficiale care actioneaza pe portiunea s a frontierei, iar
nx , ny si nz sunt componentele versorului normalei exterioare
la frontiera (fig. 4.1). In general, sx , sy si sz sunt marimi cunoscute. Daca unele dintre ele (sau toate) sunt nule, membrul
drept corespunzator din (4.6) devine pur si simplu zero.

106

Capitolul 4

Sistemul de ecuatii cu derivate partiale prezentat mai sus poate

fi redus n asa fel ncat sa nu mai contina decat trei necunoscute.
Intr-adevar, daca nlocuim expresiile (4.2) ale deformatiilor n legea
lui Hooke (4.4), obtinem relatii directe ntre tensiuni si componentele campului vectorilor deplasare. Inlocuind mai departe aceste
relatii n ecuatiile de echilibru (4.3), ajungem la un sistem de trei
ecuatii cu derivate partiale de ordinul al doilea avand ca necunoscute numai deplasarile u, v si w ale particulelor. Conditiile la
limita (4.5) pot fi pastrate asa cum sunt, ntrucat implica tocmai
necunoscutele ramase (componente ale campului vectorilor deplasare). In schimb, asupra conditiilor (4.6) va trebui sa operam o
transformare similara celei la care a fost supus sistemul de ecuatii,
pentru a le exprima numai n termenii deplasarilor.
S-ar parea ca problema s-a simplificat mult. In loc sa fim obligati
la a determina cincisprezece functii necunoscute definite pe domeniul , am ramas cu numai trei si anume, componentele campului
vectorilor deplasare. Evident, odata ce vom fi obtinut functiile u,
v si w, vom putea sa le nlocuim n relatiile (4.2) pentru a calcula deformatiile x , y , z , xy , yz si zx . Mai departe, nlocuind
deformatiile n legea lui Hooke (4.4), putem calcula tensiunile x ,
y , z , xy , yz si zx . Aceasta ordine defineste ierarhia necunoscutelor unei probleme de elasticitate. Pe prima pozitie n ierarhie
sunt deplasarile (ca necunoscute primare). Pe nivelul urmator se
afla deformatiile, iar pe ultima pozitie sunt tensiunile (deformatiile
si tensiunile sunt incluse n categoria asa-numitelor necunoscute
derivate).
Chiar si n forma sa redusa, sistemul de ecuatii care descrie
deformarea corpurilor elastice poate fi rezolvat exact numai pentru cateva cazuri relativ simple (mult mai simple decat majoritatea problemelor ntalnite n practica inginereasca). Principalele
motive care mpiedica obtinerea unei solutii analitice a problemelor de elasticitate sunt complexitatea formei domeniului spatial ,
respectiv complexitatea conditiilor la limita de tipul deplasarilor
si/sau ncarcarilor superficiale.

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

107

In situatiile n care nu pot determina o solutie exacta, inginerii

apeleaza de regula la un procedeu de rezolvare aproximativa a problemei cu care se confrunta. Vom vedea n continuare cum poate
fi utilizata metoda elementelor finite pentru obtinerea unei solutii
numerice a problemelor de elasticitate.

4.2

Construirea modelului cu elemente

finite al problemelor de elasticitate
liniar
a utiliz
and teorema de minim
a energiei potentiale

Am aratat n capitolul 2 ca MEF cauta solutia aproximativa

a unei probleme sub forma unei functii care se apropie cat mai
bine de solutia exacta pe ntregul domeniu de analiza. In acest
scop, este folosit un criteriu de minimizare globala a erorii construit
ca o marime de tip integral. Am mentionat n respectivul capitol
ca, n cazul deformarii unui corp elastic, criteriul poate fi obtinut
pornind de la teorema de minim a energiei potentiale. Am aratat
chiar maniera practica n care se construieste un model cu elemente
finite bazat pe aceasta teorema, folosind ca exemplu o problema
foarte simpla (deformarea unei corzi perfect flexibile sub actiunea
propriei greutati).
Nu vom relua aici enuntul teoremei de minim a energiei
potentiale elastice (el poate fi gasit n 2.3). Vom reaminti doar faptul ca aceasta marime este diferenta dintre energia de deformatie
def si lucrul mecanic al ncarcarilor exterioare Wext (vezi relatia
(2.19)). In cazul general al unui corp liniar elastic, energia de deformatie are expresia [4, 5, 8, 9, 10]
def =

1
(x x + y y + z z +
2
+xy xy + yz yz + zx zx ) d.

(4.7)

108

Capitolul 4

In ceea ce priveste lucrul mecanic al ncarcarilor exterioare, el poate

fi scris ca o suma a lucrurilor mecanice efectuate de diferitele categorii de forte care actioneaza asupra corpului:
Wext = Wb + Ws + Wp .

(4.8)

Marimile din relatia de mai sus au urmatoarea semnificatie: Wb

este lucrul mecanic al fortelor volumice, Ws este lucrul mecanic al
fortelor de suprafata, iar Wp este lucrul mecanic al fortelor punctuale (sau concentrate). Primele doua categorii de ncarcari le-am
ntalnit deja n 4.1. In schimb, fortele punctuale nu au fost incluse
n sistemul de ecuatii care descrie deformarea corpurilor elastice.
Vom vedea ceva mai jos de unde provine incapacitatea modelului
diferential de a manevra astfel de ncarcari. Insa nainte de aceasta
ne vom ocupa de expresiile lui Wb si Ws .
Cu ajutorul componentelor bx , by si bz ale densitatii spatiale a
ncarcarilor volumice, l putem scrie pe Wb sub forma
Wb =

(bx u + by v + bz w) d.

(4.9)

In mod asemanator, pentru Ws putem scrie relatia

Ws =

(sx u + sy v + sz w) d,

(4.10)

n care sx , sy si sz sunt componentele densitatii superficiale a

ncarcarilor care actioneaza pe portiunea s a frontierei corpului.
Sa vedem acum de ce lipsesc fortele punctuale din sistemul
de ecuatii prezentat n 4.1. Motivul absentei lor rezida n faptul
ca operatorii diferentiali nu pot surprinde efectul unor ncarcari a
caror zona de aplicare se reduce la un punct (n realitate, fortele
actioneaza ntotdeauna pe suprafete sau volume finite, nsa uneori
acestea sunt atat de restranse ncat pot fi considerate punctiforme).
Includerea unor forte concentrate n sistemul de ecuatii cu derivate partiale conduce la aparitia unor singularitati care distrug proprietatile de continuitate si derivabilitate ale functiilor din model

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

109

(propriu-zis, sistemul de ecuatii ar deveni neviabil, fiindca este incorect sa aplicam un operator de derivare unei functii care nu este
diferentiabila n toate punctele domeniului ).
Ne putem ntreba atunci pe buna dreptate: daca ncarcarile
punctuale nu pot fi manevrate prin sistemul de ecuatii cu derivate partiale, cum de pot aparea totusi ntr-un model cu elemente
finite? Obtinem raspunsul la aceasta ntrebare daca sesizam o caracteristica esentiala a modelelor construite pornind de la teorema de
minim a energiei potentiale elastice. Relatiile (4.7), (4.9) si (4.10),
precum si aspectele discutate n capitolul 2 ne arata ca energia
potentiala elastica este o marime de tip integral. In consecinta,
modelul cu elemente finite asociat va fi unul global, n sensul ca
opereaza la nivelul unui domeniu si nu n maniera localizata, asa
cum se ntampla cu modelul diferential. Singularitatile introduse de
fortele punctuale vor fi atenuate prin efectul de mediere al integralelor. Concluzionam ca modelul cu elemente finite este mai tolerant
decat cel diferential si, din acest punct de vedere, mai flexibil. De
fapt, putem afirma ca este chiar mai general, fiindca accepta o gama
mai larga de ncarcari exterioare.
In cele ce urmeaza vom presupune ca asupra corpului actioneaza
un sistem de np forte punctuale. Vom nota aceste forte cu Pk (k =
1, 2, . . . , np ). Lucrul mecanic efectuat de ele va avea atunci expresia
np

Wp =

(Px,k uk + Py,k vk + Pz,k wk ) ,

(4.11)

k=1

n care Px,k , Py,k si Pz,k sunt componentele fortei Pk (k =

1, 2, . . . , np ), iar uk , vk si wk sunt deplasarile punctului ei de aplicatie
n lungul axelor de coordonate.
Relatiile (2.19) si (4.8) ne permit sa rescriem energia potentiala
elastica sub urmatoarea forma generala:
= def Wb Ws Wp .

(4.12)

Termenii din membrul drept al lui (4.12) sunt definiti de (4.7), (4.9),
(4.10) si (4.11).

110

Capitolul 4

Acestea fiind spuse, suntem pregatiti sa trecem la construirea

modelului cu elemente finite al problemelor de elasticitate.
Presupunem ca domeniul a fost discretizat n nelem elemente
finite spatiale de un tip oarecare. Notam cu nnod numarul total
al nodurilor din retea. Admitem ca discretizarea s-a facut n asa
fel ncat n punctul de aplicare al fiecarei forte concentrate Pk
(k = 1, 2, . . . , np ) exista un nod. Vom vedea ca respectarea acestei
conditii are drept consecinta simplificarea expresiei lucrului mecanic Wp .
O etapa esentiala n aplicarea MEF pentru rezolvarea numerica
a unei probleme este construirea aproximantelor elementale ale necunoscutelor. In cazul problemelor de elasticitate, marimile care
trebuie aproximate sunt:
componentele u, v si w ale campului vectorilor deplasare;
deformatiile x , y , z , xy , yz si zx ;
tensiunile x , y , z , xy , yz si zx .
Incepem prin a ne ocupa de necunoscutele primare u, v si w.
Ele fiind componentele unei marimi de tip vectorial, le vom aproxima prin relatii de tipul (3.47). Putem scrie respectivele ecuatii sub
urmatoarea forma matriceala expandata (vezi discutia din 3.4):

n care

d(e) = N (e) {d} ,

e = 1, 2, . . . , nelem ,

d(e) = u(e) , v(e) , w (e)

(4.13)
(4.14)

este un vector-coloana ce grupeaza aproximantele marimilor u, v si

w la nivelul unui element oarecare (e),
{d} = [u1 , v1 , w1 , u2 , v2 , w2 , . . . , unnod , vnnod , wnnod ]T

(4.15)

este un vector-coloana n care

sunt
stocate n ordine valorile no

(e)
dale ale lui u, v si w, iar N
este o matrice cu trei linii si un

111

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

numar de coloane egal cu triplul numarului total de noduri. N (e)

contine, n anumite pozitii, functiile de forma asociate nodurilor
elementului (e), peste tot n rest avand zerouri. Pozitiile n care se
afla coeficientii nenuli rezulta din matricea de conexiuni a retelei.
Avand construite aproximantele u(e) , v(e) si w
(e) ale componentelor campului vectorilor deplasare, le putem introduce n relatiile
(4.2). Obtinem astfel aproximari elementale ale deformatiilor x , y ,
z , xy , yz si zx :
(e)
x =
(e)
y

u(e)
,
x

v(e)
,
=
y

(e)
z =

w (e)
,
z

(e)
xy

u(e) v(e)
+
,
=
y
x

(e)
yz

v(e) w (e)
=
+
,
z
y

(e)
zx
=

(4.16)

w (e) u(e)
+

x
z

Daca tinem cont de (4.14), putem rescrie ecuatiile (4.16) sub

urmatoarea forma matriceala:


n care

(e) = [g] d(e) ,

e = 1, 2, . . . , nelem ,

(e)
(e)
(e)
(e) = (e)
(e)
(e)
xy
, yz
, zx
x ,
y ,
z ,

(4.17)

(4.18)

este un vector-coloana ce grupeaza aproximantele elementale ale

deformatiilor, iar

112

Capitolul 4

[g] =

(4.19)

este asa-numita matrice a gradientilor. Liniile ei contin operatori de

derivare
care actioneaza asupra componentelor vectorului-coloana

d(e) . (4.13) si (4.17) permit explicitarea aproximantelor elementale ale deformatiilor ca dependente de deplasarile nodale:


unde

(e) = B (e) {d} ,

e = 1, 2, . . . , nelem ,

B (e) = [g] N (e)

(4.20)

(4.21)

este o matrice cu sase linii si un numar de coloane egal cu triplul

numarului total de noduri. Ea contine, n anumite pozitii, derivate
spatiale ale functiilor de forma ale elementului (e), peste tot n rest
avand zerouri. Pozitiile n care se afla coeficientii nenuli rezulta din
matricea de conexiuni a retelei.
In sfarsit, avand determinate aproximantele deformatiilor, le
putem introduce n legea lui Hooke (4.4). Obtinem astfel aproximari
elementale ale tensiunilor x , y , z , xy , yz si zx :

x(e) =

y(e) =

z(e) =

E (e)
(e)
(e)
(e)
(e)
(e)
1

,
x
y
z
[1 + (e) ] [1 2 (e) ]


E (e)
(e)
1 (e) (e)
(e)
(e)
,
y +
z +
x
(e)
(e)
[1 + ] [1 2 ]


E (e)
(e)
(e)
(e)
(e)
(e)
1

,
z
x
y
[1 + (e) ] [1 2 (e) ]

113

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

(e)
xy
=

E (e)
(e)
xy
,
(e)
2 [1 + ]

(e)
yz
=

E (e)
(e) ,
2 [1 + (e) ] yz

(e)
zx
=

E (e)
(e) .
2 [1 + (e) ] zx

(4.22)

In relatiile de mai sus, E (e) si (e) sunt modulul lui Young, respectiv coeficientul lui Poisson corespunzatoare elementului (e). Aceste
marimi nu trebuie sa fie neaparat identice pentru toate elementele
retelei. MEF ne permite asadar sa modelam cu usurinta comportarea elastica a unor corpuri neomogene.
Daca tinem cont de (4.18), putem rescrie ecuatiile (4.22) sub
urmatoarea forma matriceala:


n care

(e) = C (e)

(e) ,

e = 1, 2, . . . , nelem ,

(e)
(e)
(e)

(e) =
x(e) ,
y(e) ,
z(e) , xy
, yz
, zx

(4.23)

(4.24)

este un vector-coloana ce grupeaza aproximantele elementale ale

tensiunilor, iar

(e)

E (e)
=
1 + (e)

1 (e)
12 (e)

(e)
12 (e)

(e)
12 (e)

0 0 0

(e)
12 (e)

1 (e)
12 (e)

(e)
12 (e)

0 0 0

(e)
12 (e)

(e)
12 (e)

1 (e)
12 (e)

0 0 0

1
2

0 0

1
2

0 0

1
2

(4.25)

este asa-numita matrice constitutiva elastic

a a elementului (e).
Dispunem acum de aproximantele elementale ale tuturor necunoscutelor problemei. Putem merge mai departe, nlocuindu-le
n expresia (4.12) a energiei potentiale elastice. Vom obtine astfel
o aproximare a lui care depinde numai de deplasarile nodale:

114

Capitolul 4

(u1 , v1 , w1 , u2 , v2 , w2 , . . . , un , vn , wn ) .

nod
nod
nod

(4.26)

vom lua separat fiecare

Pentru a vedea care este expresia lui ,
termen din membrul drept al lui (4.12) si i vom construi aproximarea de tip element finit.
Incepem cu energia de deformatie def data de relatia (4.7).
Aplicand proprietatea de aditivitate a integralei n raport cu domeniul, obtinem urmatoarea aproximare a lui def :
def =

nelem

(e) ,

def

(4.27)

e=1

n care
(e) =

def

(e)

1 (e) (e)

+
y(e) (e)
z(e) (e)
y +
z +
2 x x
(e) (e)
+
xy
xy

(e) (e)
yz
yz

(e) (e)
zx
zx

(4.28)
d

este contributia unui element oarecare (e). Am notat cu (e) domeniul spatial ocupat de elementul (e).
Cu ajutorul lui (4.18) si (4.24), putem rescrie (4.28) sub forma
matriceala:
1  (e) T  (e)
(e) =

d.
(4.29)
def
(e) 2
Inlocuind n (4.29) aproximantele (4.23) si (4.20), obtinem urmatoarea expresie a energiei de deformatie pentru elementul (e):
(e) = {d}T

def

(e)

1 (e) T (e) (e)

B
C
B
d {d} .
2

(4.30)

Fiindca deplasarile nodale sunt marimi asociate unei multimi discrete de puncte (nodurile retelei), vectorul-coloana {d} poate fi plasat n afara expresiei de integrare.
Revenind cu (4.30) n (4.27), gasim aproximarea de tip element
finit a energiei de deformatie def :
def = {d}T

nelem
e=1

(e)

1 (e) T (e) (e)

B
C
B
d {d} .
2

(4.31)

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

115

Lucrul mecanic al fortelor volumice definit de relatia (4.9)

fiind tot o marime de tip integral, poate fi aproximat n maniera
asemanatoare:
nelem
(e) ,

W
(4.32)
Wb =
b

e=1

unde
(e) =
W
b

(e)

b(e) u(e) + b(e) v(e) + b(e) w (e) d

z
x
y

(4.33)

este contributia unui element oarecare (e). In (4.33) am notat cu

b(e) , b(e) si b(e) aproximantele componentelor fortei volumice asox
y
z
ciate elementului (e). Daca aceasta forta este constanta n domeniul
(e) si b(e) sunt chiar componentele ei. Se poate
(e) , marimile b(e)
x , by
z
ntampla nsa ca forta volumica sa se modifice de la un punct la
(e) si b(e) se construiesc ca aproxialtul. In astfel de situatii, b(e)
x , by
z
mante de tip element finit, folosind valorile fortei volumice n noduri
(vezi [9, 10] pentru detalii suplimentare).
Cu ajutorul lui (4.14), putem rescrie (4.33) sub forma matriceala:

(e) T b(e) d,
(e) =
d
(4.34)
W
b
(e)

unde

b(e) = b(e) , b(e) , b(e)

x
y
z

(4.35)

este un vector-coloana ce grupeaza aproximantele elementale ale

componentelor fortei volumice. Inlocuind (4.13) n (4.34), obtinem
urmatoarea expresie a lucrului mecanic al fortelor volumice asociate
elementului (e):
(e) = {d}T
W
b

(e)

N (e)

b(e) d.

(4.36)

Revenind cu (4.36) n (4.32), gasim aproximarea de tip element

finit a lui Wb :
b = {d}T
W

nelem
e=1

(e)

N (e)

b(e) d .

(4.37)

116

Capitolul 4

Lucrul mecanic al fortelor de suprafata definit de (4.10) poate

fi aproximat astfel:
s =
W

nelem

s(e) ,
W

(4.38)

e=1

unde
(e) =
W
s

(e)
s

s(e)
(e) + s(e)
(e) + s(e)
(e) d
x u
y v
z w

(4.39)

este contributia unui element oarecare (e). Am notat cu (e)

s
portiunea din s care revine elementului (e). Evident, daca acesta
nu are nici o regiune comuna cu s , suprafata (e)
ime
s este o mult
(e)
(e) (e)
(e)

vida, iar Ws se anuleaza. Marimile sx , sy si sz sunt aproximante

ale componentelor fortei de suprafata care actioneaza asupra elementului (e). Observatiile pe care le-am facut n legatura cu b(e)
x ,
b(e) si b(e) raman valabile si pentru s(e) , s(e) si s(e) .
y
z
x
y
z
Cu ajutorul lui (4.14), putem rescrie (4.39) sub forma matriceala:


(e) T s(e) d,
s(e) =
d
(4.40)
W
(e)
s

unde

s(e) = s(e)
(e)
(e)
x , s
y , s
z

(4.41)

este un vector-coloana ce grupeaza aproximantele elementale ale

componentelor fortei de suprafata. Inlocuind (4.13) n (4.40),
obtinem urmatoarea expresie a lucrului mecanic al fortelor de
suprafata asociate elementului (e):
s(e) = {d}T
W

(e)
s

N (e)

T 

s(e) d.

(4.42)

Revenind cu (4.42) n (4.38), gasim aproximarea de tip element

finit a lui Ws :
s = {d}T
W

nelem
e=1

(e)
s

N (e)

T 

s(e) d .

(4.43)

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

117

Ultimul termen din membrul drept al lui (4.12) este lucrul mecanic al fortelor punctuale definit de (4.11). Observam ca el nu mai
este o marime de tip integral, ci o suma discreta. Pentru a-l introduce n modelul cu elemente finite, ne vom folosi de faptul ca
n punctul de aplicatie al fiecarei forte concentrate se afla un nod.
Vom construi atunci un vector-coloana {P }, n care vom asocia
cate trei pozitii succesive fiecarui nod al retelei. Daca n respectivul nod actioneaza o forta punctuala, cele trei pozitii vor gazdui
chiar componentele fortei. Daca nodul nu are asociata nici o asemenea forta, pozitiile corespunzatoare vor contine zerouri. Asadar,
vectorul-coloana {P } are structura
{P } = [Px,1 , Py,1 , Pz,1 , Px,2 , Py,2 , Pz,2 , . . . ,
Px,nnod , Py,nnod , Pz,nnod ]T .

(4.44)

Cu ajutorul lui si al vectorului-coloana {d} definit de (4.15), lucrul

mecanic al fortelor punctuale poate fi exprimat sub forma matriceala:
p = {d}T {P } .
W
(4.45)
Am determinat astfel aproximarile tuturor termenilor care intervin n expresia energiei potentiale elastice. Propriu-zis, prin
nlocuirea lor n (4.12), putem scrie
=
def W
b W
s W
p

(4.46)

sau, ntr-o formulare explicita,

= {d}T

nelem

{d}T
{d}T

e=1

(e)

1 (e) T (e) (e)

B
C
B
d {d}
2

nelem
e=1

(e)

nelem
e=1

(e)
s

T 

N (e)
N (e)

b(e) d

s(e) d {d}T {P } .

(4.47)

118

Capitolul 4

nu mai contine ca para(4.47) ne arata clar faptul ca marimea

metri nedeterminati decat deplasarile nodale grupate n vectorulcoloana {d}.
Noi stim nsa ca solutia sistemului de ecuatii cu derivate partiale
prezentat n 4.1 realizeaza minimul lui . Vom cauta atunci o
aproximare a acestei solutii impunand conditia ca deplasarile nodale
definita de (4.47).
sa minimizeze marimea
In acest scop, vom folosi teorema lui Lagrange, care ne da
(interpretata ca
urmatoarea conditie necesara de extrem pentru
o functie de mai multe variabile):

= 0,
u1

= 0,
v1

= 0,
w1

= 0,
u2

= 0,
v2

= 0,
w2

(4.48)

...

= 0,
unnod

= 0,
vnnod

= 0.
wnnod

De fapt, (4.48) este un sistem de ecuatii avand ca necunoscute

deplasarile nodale. Prin rezolvarea lui numerica putem determina

componentele vectorului-coloana {d} care minimizeaza marimea .

Realizarea acestui deziderat face necesara deducerea unei forme explicite a sistemului (4.48).
Pentru a pastra concizia relatiilor matematice, vom folosi un
operator matriceal de derivare definit n felul urmator:

=
,
,
,
,
,
, ...,
{d}
u1 v1 w1 u2 v2 w2

,
,
unnod vnnod wnnod

(4.49)

Dupa cum se observa, coeficientii sai sunt derivate partiale n raport

cu deplasarile nodale. Ei actioneaza asupra marimii scalare careia

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

119

i se aplica respectivul operator. De exemplu, (4.49) ne permite sa

rescriem sistemul de ecuatii (4.48) sub urmatoarea forma concisa:

= {0} ,
{d}

(4.50)

n care {0} este un vector-coloana nul cu un numar de componente

egal cu triplul numarului total de noduri din retea.
Operatorul matriceal de derivare / {d} are proprietati asemanatoare cu ale derivatei partiale clasice. Din (4.46) rezulta atunci

def
b
s
p

W
W
W
=

{d}
{d}
{d} {d} {d}

(4.51)

Va trebui deci sa explicitam fiecare termen din membrul drept al

lui (4.51) aplicand operatorul de derivare / {d} asupra relatiilor
(4.31), (4.37), (4.43) si (4.45).
Folosind formulele de derivare matriceala deduse n anexa A,
putem scrie imediat urmatoarele ecuatii pentru evaluarea marimilor
mentionate mai sus:
def

=
{d}

nelem
e=1

(e)

B (e)

nelem
b
W
=
{d}
e=1

nelem
s
W
=
{d}
e=1

(e)

N (e)

(e)
s

C (e) B (e) d {d} ,

N (e)

b(e) d,

T 

(4.52)

s(e) d,

(4.53)
(4.54)

p
W
= {P } .
{d}

(4.55)

[K] {d} = {F } ,

(4.56)

(4.51) - (4.55) permit rescrierea sistemului (4.50) sub forma

unde

120

Capitolul 4

[K] =

nelem

K (e) ,

(4.57)

e=1

{F } = {P } +

K (e) =

F (e) =

(e)

N (e)

(e)

B (e)

nelem 

F (e) ,

(4.58)

e=1

b(e) d +

C (e) B (e) d,

(e)

N (e)

T 

s(e) d.

(4.59)
(4.60)

(4.56) se numeste sistem de ecuatii global (sau sistem de ecuatii

nodale). Numele sau se justifica prin faptul ca descrie raspunsul
ntregii retele de elemente finite. Matricile si vectorii-coloana
din structura lui (4.56) au de asemenea denumiri consacrate:
[K]
matricea globala de rigiditate;
{F }
vectorul global al fortelor ;
{d}
vectorul gradelor de libertate nodale;

(e)
K
matricea de rigiditate a elementului (e);

(e)
F
vectorul fortelor asociate elementului (e).
Teminologia de mai sus si are explicatia n analogia dintre sistemul (4.56) si formula care descrie comportarea mecanica a unui
resort liniar. Din perspectiva acestei analogii, matricea [K] joaca
rolul constantei elastice a resortului (cunoscuta si sub numele de
rigiditate), vectorul-coloana {F } este echivalentul fortei exterioare
care solicita resortul, iar {d} reprezinta elongatia.
Este important sa subliniem unele proprietati deosebit de avantajoase ale sistemului de ecuatii global.
In primul rand, sa remarcam maniera repetitiva n care pot
fi construite matricea globala de rigiditate si vectorul global al
fortelor. Intr-adevar, din (4.57) se constata ca matricea [K] rezulta prin nsumarea unor contributii elementale. La fel, (4.58) ne
arata ca vectorul-coloana {F } poate fi asamblat la randul sau din
termeni asociati elementelor individuale. Face exceptie vectorulcoloana {P }, care trebuie construit printr-o procedura de asamblare la nivel de noduri si apoi adunat la {F } (totusi, aceasta este
la fel de repetitiva ca si asamblarea la nivel de elemente).

Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate

121

O alta caracteristica pozitiva a sistemului de ecuatii (4.56) este

legat
a de procedura
folosita pentru evaluarea contributiilor elemen


(e)
(e)
si F
. Relatiile (4.59) si (4.60) ne arata ca acestea
tale K
sunt integrale definite pe domeniile ocupate de elementele individuale sau pe frontierele lor. In capitolul 3 am vazut ca orice element
poate fi construit pornind de la un parinte de forma foarte simpla.

Devine atunci posibil transferul operatiei de integrare din spatiul

real n spatiul coordonatelor normalizate ale parintelui (n care

forma domeniului de integrare este regulata si, lucrul cel mai important, ntotdeauna aceeasi). Programele MEF folosesc fara exceptie
aceasta tehnica, fiindca ea le permite sa trateze n maniera unitara
elementele retelei, indiferent de forma lor reala. Pentru calculul integralelor din relatiile (4.59) si (4.60) sunt utilizate procedee numerice
(formule de cuadratura de tip Gauss, Newton-Cotes, Simpson etc.
[3, 4, 5, 8, 9, 10]).
In sfarsit, sa mai observam faptul ca matricea globala de rigiditate este simetrica (vezi relatiile (4.57) si (4.59)). Am evidentiat
aceasta proprietate a sistemului de ecuatii global si n exemplul tratat n capitolul 1. Acum ne dam seama ca ea este o caracteristica
generala a modelelor cu elemente finite pentru probleme de elasticitate. Am mentionat cu prilejul rezolvarii numerice a problemeiexemplu din capitolul 1 ca matricea globala de rigiditate mai este si
de tip banda (n sensul ca are toti coeficientii nenuli grupati ntr-o
fasie situata de o parte si de alta a diagonalei). Programele MEF
vor putea atunci sa stocheze n memorie doar partea utila a lui
[K] (n general, este pastrata semibanda superioara). Prin aceasta,
ele economisesc resursele calculatorului si castiga n viteza, fiindca
evita efectuarea operatiilor n care intervin coeficienti nuli ai matricii globale de rigiditate.
O problema foarte importanta pe care trebuie sa o discutam
este aceea a introducerii conditiilor la limita de tip deplasare n
modelul cu elemente finite. Intr-adevar, daca analizam etapele parcurse pana acum n vederea construirii sistemului de ecuatii global, constatam ca restrictiile de miscare (4.5) nu se reflecta nicaieri

122

Capitolul 4

n demersul nostru. Din aceasta cauza, modelul cu elemente finite

obtinut sufera de o nedeterminare matematica. Propriu-zis, matricea [K] este singulara, deci sistemul (4.56) are o infinitate de solutii.
Aceasta situatie evidentiaza o realitate fizica: prin neimpunerea nici
unei restrictii de miscare, reteaua de elemente finite poate fi deplasata ca un rigid n orice pozitie a spatiului (cu alte cuvinte, putem
obtine o infinitate de solutii valide ale lui (4.56) prin simpla adunare a componentelor unui vector de translatie arbitrar la o solutie
particulara).
In metoda elementelor finite, procedura de impunere a conditiilor la limita de tip deplasare opereaza asupra nodurilor care
se afla pe portiunea s a frontierei. Cade n sarcina analistului specificarea restrictiilor de miscare pentru respectivele noduri.
Totusi, trebuie sa remarcam faptul ca aproximantele (4.13) ale componentelor campului vectorilor deplasare extind efectul restrictiilor
nodale asupra unor ntregi portiuni de pe frontiera. Constatam astfel ca, desi opereaza la nivelul nodurilor, strategia adoptata de MEF
reflecta caracterul de suprafata al conditiilor (4.5).
Exemplele din capitolele 1 si 2 ne-au permis sa prezentam maniera practica n care se introduc restrictiile de miscare ntr-un
model cu elemente finite. In esenta, procedura se reduce la a suprima din sistemul (4.56) ecuatiile asociate deplasarilor nodale
restrictionate. Rezulta astfel un sistem redus care nu mai sufera
de nici o nedeterminare matematica. Pentru rezolvarea lui numerica, programele MEF folosesc de regula variante ale algoritmului
de eliminare Gauss [3, 4, 5, 8, 9, 10]).
Solutia lui (4.56) este reprezentata de vectorul-coloana {d} care
Cu ajutorul lui si al formulelor de aprominimizeaza cantitatea .
ximare (4.13), (4.20), respectiv (4.23), se pot obtine n continuare
valorile necunoscutelor problemei n orice punct al domeniului de
analiza. Intr-o prima etapa, se nlocuie
ste {d} n (4.13). Rezulta

(e)
astfel aproximantele elementale d
ale componentelor campului
vectorilor deplasare. De asemenea,prin nlocuirea lui {d} n (4.20)
se obtin aproximantele elementale (e) ale deformatiilor. In etapa

123

Probleme bidimensionale de elasticitate



finala, se introduc vectorii-coloana (e) n (4.23). Rezulta astfel


(e) ale tensiunilor. In general, prograaproximantele elementale
mele MEF comerciale stocheaza rezultatele numerice ale analizei n
fisiere pe disc, dar le reprezinta si sub forma unor diagrame (care
pot fi vizualizate pe ecran sau tiparite la imprimanta). Folosirea
unei interfete grafice simplifica mult interpretarea datelor de iesire.
Discutia de mai sus a urmarit evidentierea principalelor caracteristici ale procesului de rezolvare numerica a problemelor de elasticitate prin metoda elementelor finite. Din dorinta de a pastra
generalitatea expunerii, am considerat cazul deformarii corpurilor
tridimensionale. In practica, inginerii mecanici ntalnesc totusi destul de des probleme de elasticitate mai particulare, a caror tratare
spatiala se dovedeste greoaie sau ineficienta. In paragraful urmator
vom descrie trei tipuri de asemenea probleme care se pot reduce la
modele cu elemente finite bidimensionale.

4.3

Probleme bidimensionale de
elasticitate

Se ntampla frecvent sa ntalnim probleme de elasticitate ale

caror necunoscute depind de numai doua coordonate spatiale. De
exemplu, sunt situatii n care vectorii deplasare, deformatiile si tensiunile din corp depind numai de coordonatele x si y, dar nu depind
de z. Domeniul de analiza asociat unor astfel de probleme va avea
numai doua dimensiuni. Drept consecinta, si modelul cu elemente
finite va trebui sa utilizeze elemente triunghiulare sau patrulatere
(de felul celor prezentate n capitolul 3).
Este foarte important ca analistii sa identifice corect problemele
practice pe care le pot asimila unor cazuri bidimensionale. Din acest
punct de vedere, lucrurile nu sunt ntotdeauna foarte clare. Ambiguitatea si are originea n principal n faptul ca multe probleme cu
care se confrunta inginerii nu pot fi considerate ca riguros bidimensionale. In astfel de situatii, analistii cu oarecare experienta cauta

124

Capitolul 4

sa evalueze erorile pe care le-ar introduce utilizarea unui model bidimensional. Ei vor adopta un astfel de model numai daca abaterile
estimate se ncadreaza ntr-un interval acceptabil. Pentru a fi capabili sa aprecieze n mod realist aceste erori, analistii trebuie sa
posede suficiente informatii despre problemele bidimensionale standard din teoria elasticitatii.
Iata de ce am considerat oportuna includerea unui paragraf consacrat prezentarii caracteristicilor esentiale ale urmatoarelor tipuri
de probleme bidimensionale ce apar mai frecvent n aplicatii:
probleme de stare plana de tensiuni;
probleme de stare plana de deformatii;
probleme cu simetrie axiala.
Spatiul limitat nu ne permite sa descriem n toate detaliile modelele
cu elemente finite asociate. Vom discuta numai particularitatile care
individualizeaza respectivele probleme bidimensionale si, mai ales,
vom indica unele cazuri practice pe care le putem asimila lor.

4.3.1

Probleme de stare plan

a de tensiuni

Consideram un corp subtire de tip placa plana (fig. 4.2) supus

unor ncarcari orientate paralel cu fetele sale. Presupunem ca respectivele ncarcari sunt repartizate uniform pe grosime.
Vom numi plan median locul geometric al punctelor situate la
egala distanta de fetele placii. Pentru descrierea matematica a deformarii elastice a unui corp de felul celui din figura 4.2 folosim un
sistem de coordonate carteziene ortogonale ale carui axe x si y se
afla n planul median.
Particularitatile geometrice si mecanice mentionate mai sus, ne
conduc la concluzia ca starea de tensiuni si deformatii este aceeasi
n toate punctele amplasate de-a lungul unei normale la planul median. Cu alte cuvinte, punctele aflate n planul median sunt reprezentative din acest punct de vedere pentru toate particulele aflate

125

Probleme bidimensionale de elasticitate

Plan median

Figura 4.2: Placa plana subtire aflata n stare plana de tensiuni

pe normalele corespondente. Deformarea elastica a placii poate fi
deci modelata n maniera bidimensionala, folosind numai sectiunea
mediana.
Sub aspect matematic, observatiile de mai sus sunt echivalente
cu faptul ca deformatiile si tensiunile nu depind de coordonata z
(ele sunt functii numai de x si y). In plus, caracteristicile sistemului de forte exterioare au drept consecinta anularea unora dintre
deformatii si tensiuni n toate punctele placii:
yz = 0,
z = 0,

zx = 0,

yz = 0,

zx = 0.

(4.61)
(4.62)

Relatiile (4.61) - (4.62) definesc asa-numita stare plana de tensiuni.

Modelul cu elemente finite al problemelor de stare plana de
tensiuni este mai simplu decat cel prezentat n 4.2. Aceasta datorita faptului ca numarul necunoscutelor este mult mai mic (o serie
ntreaga de deformatii si tensiuni fiind nule, calculul lor nu-si mai
are sensul).

De exemplu, vectorul-coloana
(e) are acum urmatoarea
structura:

126

Capitolul 4


(e)

(e) =
x(e) ,
y(e) , xy

(4.63)

Observam ca n el nu mai sunt stocate

decat tensiunile nenule (vezi

(e)
se prezinta sub o forma
relatiile (4.62)). Vectorul-coloana
corespunzator redusa:


(e)
(e) = (e)
(e)
xy
x ,
y ,

(4.64)

Sa remarcam faptul ca n structura lui nu intra deformatia (e)

z ,
desi ea este n general diferita de zero (vezi relatiile (4.61)). Acest
lucru se explica prin faptul ca ngrosarea sau subtierea placii nu
are efect energetic, ca urmare a anularii tensiunii

z(e) . In concluzie,

introducerea lui (e)
n vectorul-coloana (e) ar fi un balast penz
tru modelul cu elemente finite. Oricum, dupa evaluarea tensiunilor
nenule, deformatia (e)
a cu urmatoarea relatie
z poate fi determinat
(obtinuta prin inversarea legii lui Hooke generale):

(e) (e)
(e)

.
(4.65)
y
E (e) x
Matricea constitutiva elastica asociata problemelor de stare
plana de tensiuni are structura

(e)
z =

(e)

E (e)
=
1 + (e)

1
1 (e)

(e)
1 (e)

(e)
1 (e)

1
1 (e)

1
2

(4.66)

Sistemul de ecuatii global care se obtine prin aplicarea MEF

are tot o forma de tipul (4.56). Trebuie sa retinem nsa faptul ca
n vectorul-coloana {d} nu mai sunt stocate decat deplasarile u si
v ale nodurilor:
{d} = [u1 , v1 , u2 , v2 , . . . , unnod , vnnod ]T .

(4.67)

Pentru a ntelege de ce nu este necesara utilizarea deplasarilor nodale pe directia axei z, este suficient sa ne reamintim ca discretizarea se realizeaza exclusiv n planul median al placii (folosind elemente finite triunghiulare sau patrulatere), iar particulele situate

Probleme bidimensionale de elasticitate

127

n aceasta sectiune au deplasari w nule. In plus, pentru calculul

(e)
deformatiilor (e)
(e)
si xy
avem nevoie numai de aproximantele
x ,
y
deplasarilor u si v (vezi relatiile (4.16)).
Integralele de volum sau de suprafata care intra n structura
matricii globale de rigiditate si a vectorului global al fortelor (vezi
(4.57) - (4.60)) se reduc acum la integrale de arie, respectiv de
contur nmultite cu grosimea h a placii (fig. 4.2).
Problema starii plane de tensiuni, asa cum este ea formulata n
teoria elasticitatii, se dovedeste restrictiva. Se ntampla destul de
rar ca o aplicatie practica sa aiba toate caracteristicile geometrice
si mecanice mentionate la nceputul acestui paragraf.
De exemplu, sunt situatii n care grosimea placii nu este perfect
uniforma. Din aceasta cauza, chiar daca toate celelalte conditii ale
problemei sunt respectate, relatiile (4.61) - (4.62) nu mai sunt riguros valabile. Cade n sarcina analistului sa evalueze importanta
variatiilor de grosime si gradul n care ele perturba starea plana de
tensiuni. In functie de nivelul estimat al erorilor si de obiectivele
sale, utilizatorul poate adopta un model bidimensional aproximativ
sau un model tridimensional mai riguros. De fapt, majoritatea programelor MEF comerciale admit construirea unor modele de stare
plana de tensiuni n care grosimea elementelor nu este uniforma.
O alta situatie delicata este aceea n care fortele care solicita
placa nu sunt riguros paralele cu planul ei median. Din nou, analistul trebuie sa evalueze cu atentie importanta tensiunilor normale
induse de componentele neplanare ale ncarcarilor (n principal prin
raportare la tensiunile x , y si xy ). Un model bidimensional se dovedeste acceptabil numai daca perturbatiile constatate sunt mici.
In sfarsit, multi utilizatori de programe MEF si pun ntrebarea:
cand putem considera ca o placa este cu adevarat subtire? Altfel
spus, exista vreo limita dincolo de care o placa trebuie modelata
ca un corp tridimensional? Majoritatea analistilor experimentati
admit ca ipotezele starii plane de tensiuni sunt bine aproximate atat
timp cat raportul dintre grosimea placii si cea mai mica dimensiune
planara a acesteia este inferior lui 1/10. La valori mai mari ale

128

Capitolul 4

respectivului raport, starea de tensiuni si deformatii din corpul real

se ndeparteaza din ce n ce mai mult de conditiile (4.61) - (4.62),
astfel ncat devine necesara adoptarea unui model mai precis (de
exemplu, pot fi utilizate elemente finite de tip placa groasa [11] sau
chiar elemente finite tridimensionale).

4.3.2

Probleme de stare plan

a de deformatii

Un corp se afla n stare plana de deformatii daca toate particulele sale au deplasari paralele cu un acelasi plan numit planul
problemei si, n plus, deplasarile particulelor situate de-a lungul
unei normale oarecare la acest plan sunt egale. Pentru a descrie
deformarea elastica a unui asemenea corp, vom folosi un sistem
de coordonate carteziene ortogonale ale carui axe x si y se afla n
planul problemei.
Starea plana de deformatii este imposibil de obtinut n practica. Se poate ntampla cel mult sa ntalnim situatii care se apropie
suficient de bine de conditiile enumerate mai sus. Un astfel de exemplu, este cel al unui corp cilindric foarte lung, cu sectiune transversala oarecare, supus unor ncarcari uniform distribuite de-a lungul
generatoarei si orientate perpendicular fata de aceasta (fig. 4.3). La
o distanta suficient de mare de capetele cilindrului, se poate considera ca ipotezele starii plane de deformatii sunt bine aproximate.
In general, sunt asimilate unor stari plane de deformatii problemele n care sunt implicate corpuri de lungime mare si sectiune
transversala practic constanta, supuse actiunii unor ncarcari uniform distribuite n lungul generatoarei si orientate perpendicular pe
aceasta (de exemplu, barajele solicitate de presiunea apei din lacul
de acumulare, rolele cilindrice ale laminoarelor etc.).
Datorita faptului ca deplasarile particulelor situate pe aceeasi
normala la planul coordonatelor x, y sunt identice si perpendiculare
pe axa z, lungimea corpului nu influenteaza solutia problemei. De
fapt, se constata ca sectiunile transversale ale corpului sunt perfect
echivalente din punct de vedere al starii de tensiuni si deformatii.

129

Probleme bidimensionale de elasticitate

Planul problemei
Figura 4.3: Cilindru lung aflat n stare plana de deformatii

130

Capitolul 4

Din aceasta cauza, programele MEF ignora pur si simplu lungimea corpurilor aflate n stare plana de deformatii. Utilizatorul trebuie asadar sa discretizeze doar o sectiune transversala, folosind
elemente finite bidimensionale.
Ca urmare a particularitatilor mentionate mai sus, componentele u si v ale campului vectorilor deplasare nu depind de coordonata z, iar componenta w este identic nula pentru toate particulele
corpului:
u = u(x, y), v = v(x, y), w = 0.
(4.68)
Din (4.68) si (4.2) constatam imediat ca o parte dintre deformatii
sunt nule:
z = 0, yz = 0, zx = 0.
(4.69)
Mai departe, din (4.69) si legea lui Hooke (4.4) rezulta ca si doua
tensiuni tangentiale sunt egale cu zero:
yz = 0,

zx = 0.

(4.70)

Conditiile (4.68) - (4.70) caracterizeaza sub aspect matematic

starea plana de deformatii.
Datorita anularii unora dintre necunoscute, modelul cu elemente
finite asociat problemelor de stare plana de deformat
ii este
mai sim

(e)
plu decat cel prezentat n 4.2. Vectorii-coloana

si (e) sunt
formal identici cu cei corespunzatori starii plane de tensiuni (vezi
(4.63) - (4.64)). Este important sa retinem nsa ca asemanarea este
pur matematica. De fapt, se observa imediat ca vectorul-coloana


(e) nu include tensiunea

z(e) , desi ea este n general diferita de
zero (vezi (4.70)). Acest lucru se explica prin faptul ca ea nu are
efect energetic, ca urmare a anularii deformatiei corespunz
atoare

(e)
(e)
(e) ar
z (vezi (4.69)). Introducerea lui
z n vectorul-coloana
fi astfel un balast pentru modelul cu elemente finite. Oricum, dupa
evaluarea deformatiilor nenule, tensiunea
z(e) poate fi determinata
cu urmatoarea relatie (obtinuta direct din legea lui Hooke (4.4)):

z(e) =

E (e) (e)
(e)
(e)

.
y
[1 + (e) ] [1 2 (e) ] x

(4.71)

131

Probleme bidimensionale de elasticitate

Matricea constitutiva elastica asociata problemelor de stare

plana de deformatii este o forma redusa a lui (4.25):

C (e) =

E (e)
1 + (e)

1 (e)
12 (e)

(e)
12 (e)

(e)
12 (e)

1 (e)
12 (e)

1
2

(4.72)

Sistemul de ecuatii global care se obtine prin aplicarea MEF

este tot de tipul (4.56). La fel ca n cazul starii plane de tensiuni,
vectorul-coloana {d} contine numai deplasarile u si v ale nodurilor (vezi (4.67)). Deplasarea w fiind oricum nula, includerea ei n
modelul cu elemente finite ar fi redundanta.
Integralele de volum sau de suprafata care intra n structura
matricii globale de rigiditate si a vectorului global al fortelor (vezi
(4.57) - (4.60)) se reduc acum la integrale de arie, respectiv de
contur nmultite cu o grosime fictiva egala cu unu.

4.3.3

Probleme cu simetrie axial

a

Problemele din aceasta categorie sunt caracterizate de faptul ca

atat geometria corpului, cat si rezemarile sale (conditiile la limita de
tip deplasare), respectiv ncarcarile exterioare au simetrie cilindrica
(fig. 4.4). In consecinta, starea de tensiuni si deformatii rezultata
are si ea simetrie axiala. O astfel de simetrie exista numai daca
fiecare particula a corpului ramane n acelasi plan axial pe toata
durata procesului de deformare elastica.
In aceste conditii, este mai convenabila nlocuirea sistemului de
coordonate carteziene cu un sistem cilindric (r, , z) a carui axa z
coincide cu axa de simetrie a corpului (fig. 4.4). Fiindca sectiunile
axiale sunt perfect echivalente din punct de vedere al starii de tensiuni si deformatii, toate necunoscutele problemei trebuie sa fie independente de coordonata unghiulara (ele vor fi deci functii numai
de r si z).

132

Capitolul 4

z
directie
axiala
s

directie
circumferentiala

y
r
x

directie radiala

Particulele aflate initial pe

axa de simetrie a corpului
trebuie sa aiba deplasari
radiale nule

Figura 4.4: Problema cu simetrie axiala si tratarea ei bidimensionala

ntr-un sistem de coordonate cilindric

133

Probleme bidimensionale de elasticitate

Problemele din aceasta categorie vor putea fi atunci tratate n

maniera bidimensionala prin considerarea unei sectiuni axiale oarecare pozitionate ntr-un plan de coordonate (r, z). Utilizatorul MEF
va discretiza o astfel de sectiune cu ajutorul unor elemente triunghiulare sau patrulatere de tipul celor prezentate n capitolul 3.
Notam cu ur , v si wz componentele radiala, circumferentiala,
respectiv axiala ale campului vectorilor deplasare (le-am prevazut
cu indici pentru a preciza explicit faptul ca sunt exprimate ntr-un
sistem de coordonate cilindric si nu ntr-unul cartezian). Fiindca
particulele corpului raman n acelasi plan axial, este necesar ca v
sa fie o cantitate identic nula. In ceea ce priveste componentele ur si
wz , ele trebuie sa fie independente de coordonata . Aceste conditii
se exprima n limbaj matematic sub forma
ur = ur (r, z),

v = 0,

wz = wz (r, z).

(4.73)

In cazul problemelor cu simetrie axiala vor fi nenule numai urmatoarele deformatii:

r deformatia liniara n directie radiala;
deformatia liniara n directie circumferentiala;
z deformatia liniara n directie axiala;
zr deformatia unghiulara n plan axial.
Aceste marimi sunt definite prin relatiile [5, 9, 10]
r =

ur
,
r

ur
,
r

z =

wz
,
z

zr =

wz ur
+
(4.74)
r
z

In mod corespunzator, vor fi nenule numai urmatoarele tensiuni:

r tensiunea normala n directie radiala;
tensiunea normala n directie circumferentiala;

134

Capitolul 4

z tensiunea normala n directie axiala;

zr tensiunea tangentiala n plan axial.
Ele sunt legate de deformatii prin legea lui Hooke [5, 9, 10]:
r =

E
E(1 )
r +
( + z ) ,
(1 + )(1 2)
(1 + )(1 2)

E(1 )
E
+
(z + r ) ,
(1 + )(1 2)
(1 + )(1 2)

E(1 )
E
z =
z +
(r + ) ,
(1 + )(1 2)
(1 + )(1 2)
zr =

(4.75)

E
zr .
2(1 + )

Datorita numarului de necunoscute mai mic, modelul cu elemente finite asociat problemelor cu simetrie axiala este mai
simplu

(e)
decat cel prezentat n 4.2. De exemplu, vectorul-coloana
are
acum structura


(e)

(e)
(e) = (e)
, (e)
zr
r ,
z ,

(4.76)

(e) se prezinta si el sub o forma corespunzator

Vectorul-coloana
redusa:

T
(e)
(e)

(e) =
r(e) ,
,
z(e) , zr
.
(4.77)
Matricea constitutiva elastica asociata problemelor cu simetrie
axiala are atunci structura (vezi (4.75))

(e)

E (e)
=
1 + (e)

1 (e)
12 (e)

(e)
12 (e)

(e)
12 (e)

(e)
12 (e)

1 (e)
12 (e)

(e)
12 (e)

(e)

(e)

1 (e)

12 (e)

12 (e)

12 (e)

1
2

(4.78)

Rezolvarea unei probleme de elasticitate

135

Sistemul de ecuatii care se obtine prin aplicarea MEF are tot o

forma de tipul (4.56). Trebuie sa retinem nsa faptul ca n vectorulcoloana {d} nu mai sunt stocate decat deplasarile ur si wz ale
nodurilor:
{d} = [ur,1 , wz,1 , ur,2 , wz,2 , . . . , ur,nnod , wz,nnod ]T .

(4.79)

Fiindca deplasarea v este identic nula (vezi (4.73)), includerea ei

n modelul cu elemente finite devine inutila.
Sa retinem asadar ca problemele cu simetrie axiala pot fi rezolvate eficient discretizand o sectiune axiala oarecare a corpului
studiat. Totusi, utilizatorul programului MEF trebuie sa aiba n
vedere simetria axiala a domeniului de analiza atunci cand impune
conditiile la limita de tip deplasare. Luand ca exemplu corpul reprezentat n figura 4.4, constatam ca particulele aflate initial pe axa z
trebuie sa ramana pe aceasta pe toata durata deformarii (deci ele
vor avea deplasarea ur nula).
In practica, inginerii mecanici ntalnesc foarte des probleme
cu simetrie axiala. Aproape n orice echipament exista piese de
revolutie supuse unor constrangeri de miscare si ncarcari simetric
repartizate n jurul unei axe. Un exemplu n acest sens l reprezinta
cilindrii hidraulici solicitati de presiunea lichidului de lucru.

4.4

Exemplu de utilizare a metodei elementelor finite la rezolvarea unei

probleme de elasticitate

Consideram cazul unei placi dreptunghiulare de grosime constanta, ncastrata pe una din laturi si supusa actiunii unei forte
punctuale P = 5000 N (fig. 4.5). Placa este confectionata dintr-un
aliaj pe baza de aluminiu avand urmatoarele constante elastice:
E = 0,72 1011 Nm2 , = 0,33 1/3. In ceea ce urmeaza vom
folosi metoda elementelor finite pentru a determina tensiunile si
deformatiile induse de forta P .

136

Capitolul 4

Gros. h

2
P = 5000 N
E = 0,72 1011 Nm2
= 0,33 1/3
=1m
h = 0,1 m
Figura 4.5: Placa dreptunghiulara ncastrata pe una din laturi si
supusa unei ncarcari punctuale
Prin caracteristicile sale (geometria si dimensiunile corpului, natura si repartitia ncarcarilor, modul de rezemare etc.), problema
enuntata anterior este asimilabila unei stari plane de tensiuni (vezi
4.3.1). Putem deci adopta un model n a carui structura intervin
marimi dependente de numai doua coordonate. Acestea din urma
corespund axelor x si y din planul median al placii. In figura 4.6 este
reprezentata grafic discretizarea domeniului de analiza. Se observa
faptul ca amplasarea axelor x si y a fost aleasa de asa maniera ncat
exprimarea coordonatelor nodale sa fie cat mai convenabila. Datorita faptului ca urmarim elaborarea unui model pur ilustrativ si
nicidecum obtinerea unei solutii numerice foarte precise, am folosit
o retea formata din numai doua elemente triunghiulare de ordinul

137

Rezolvarea unei probleme de elasticitate

y
P
2

4
(2)

(1)
1

Figura 4.6: Modelul cu elemente finite al placii dreptunghiulare

(stare plana de tensiuni)
Tabelul 4.1: Matricea de conexiuni a retelei din figura 4.6
Element
(e)
(1)
(2)

Nod
1
1
2

Nod
2
3
3

Nod
3
2
4

Tabelul 4.2: Coordonatele nodurilor din figura 4.6

Nod
k
1
2
3
4

xk
[m]
0
0
2 = 2
2 = 2

yk
[m]
0
=1
0
=1

138

Capitolul 4

ntai (vezi 3.1.2 si 3.2.1). Va rezulta astfel un sistem de ecuatii cu

un gabarit suficient de redus pentru a fi rezolvabil manual. Tabelele
4.1 - 4.2 definesc matricea de conexiuni a retelei din figura 4.6 si
coordonatele celor patru noduri asociate.
Sistemul de ecuatii care descrie raspunsul elastic al modelului
rezulta prin particularizarea expresiei generale (4.56). In structura
acestui sistem, vectorul-coloana {d} stocheaza cate doua componente de tip deplasare (uk , vk ) pentru fiecare nod k = 1, . . . , 4 (vezi
3.4.2, mai ales exemplul (3.57)):
{d} = [u1 , v1 , u2 , v2 , u3 , v3 , u4 , v4 ]T .

(4.80)

Fiindca setul de ncarcari exterioare este limitat la o forta concentrata P (fig. 4.5 - 4.6), vectorul-coloana {F } are forma (vezi
(4.58) si (4.60))
{F } = {P } = [0, 0, 0, 0, 0, 0, 0, P = 5000 N]T .

(4.81)

Remarcam faptul ca {F } poseda o singura componenta nenula (corespunzatoare fortei ce actioneaza pe verticala n jos asupra nodului
4 fig. 4.6).
Matricea globala de rigiditate [K] nsumeaza contributia fiecaruia din cele doua elemente ale retelei (vezi (4.57) si (4.59)):
[K] =

K (e) ,

(4.82)

e=1

K (e) = h

S (e)

B (e)

C (e) B (e) dx dy,

e = 1, 2.

(4.83)

In (4.83), notatia S (e) simbolizeaza subdomeniul plan asociat elementului (e), e = 1, 2, iar h reprezinta grosimea placii (fig. 4.5).

Observam ca formula (4.83) impune evaluarea matricilor B (e) ,

e = 1, 2. Acestea din urma se obtin aplicand operatorul
[g]

(e)

vezi (4.19) asupra matricilor corespunzatoare N . In cazul

starii plane de tensiuni, [g] degenereaza la o forma considerabil mai
restransa:

139

Rezolvarea unei probleme de elasticitate

[g] =

(4.84)

(4.84) retine exclusiv derivatele / x si / y pentru ca toate necunoscutele problemei depind numai
de coordonatele (x, y).

(e)
a fost precizata n 3.4.2 (vezi
Structura matricilor de tip N
mai ales exemplul (3.58)). Pentru cele doua elemente triunghiulare
din figura 4.6, respectivele matrici se exprima n felul urmator (vezi
si tabelul 4.1):

(1)

28
(2)

(1)
N1
22

28

= [0]22 ,

(1)
N2
22

(2)
N2
22

(1)
N3
22

(2)
N3
22

, [0]22 ,

(2)
N4
22

(4.85)

unde (vezi exemplele (3.59))

(e)
Nk
22

(e)

Nk

Nk

(4.86)

(e)

(e)

sunt submatrici diagonale care grupeaza functii de forma Nk

definite n maniera (3.19) - (3.20).
Din (4.21)
si (4.84) - (4.86) rezulta urmatoarele expresii ale ma
tricilor B (e) , e = 1, 2:

B (1)

(2)

38

38

(1)

B1

(1)

32

= [0]32 ,

, B2

unde

(e)

Bk

32

(2)
B2
32

(1)

, B3

(2)
B3
32

(e)

Nk
y

(4.87)

0
(e)

(2)
B4
32

(e)

Nk
x

32

, [0]32 ,

Nk
y

(e)

Nk
x

(4.88)

140

Capitolul 4

In cazul elementelor triunghiulare de ordinul ntai, functiile de

(e)
forma Nk sunt dependente liniare de x si y (vezi (3.19) - (3.20)).
(e)
(e)
Drept consecint
a, atat derivatele Nk / x si Nk / y, cat si

matricile B (e) sunt constante (vezi tabelele 4.3 - 4.4). In aceste

conditii, formula (4.83) devine

K (e) = h B (e)
(e)

= hA

C (e) B (e)

(e) T

(e)

S (e)

(e)

dx dy =
(4.89)

e = 1, 2.

Folosind (4.89) si (4.66) mpreuna cu parametrii dimensionali si

constantele elastice din figura 4.5, obtinem prin calcul direct matricile elementale K (e) , e = 1, 2 (tab. 4.5). Acestea din urma,
prin nlocuire n formula (4.82), furnizeaza matricea de rigiditate a
retelei:
[K] = 6,75 108

4
4

4 4

13 2 12 2

2 12

2
0

2 3

13

0 3

0 2

2 4

4 3

0 2

0 4

(4.90)

13 2 12

1 2 12

13

Explicitarile (4.90) si (4.81) definesc complet sistemul de ecuatii

(4.56). Dintre cele opt ecuatii ale acestuia, primele patru sunt redundante. Ele corespund nodurilor 1 si 2, ale caror deplasari sunt
obiectul restrictiilor (vezi figura 4.6)
u1 = 0,

v1 = 0,

u2 = 0,

v2 = 0.

(4.91)

141

Rezolvarea unei probleme de elasticitate

Tabelul 4.3: Gradientii functiilor de forma asociate elementelor din

figura 4.6 (vezi tabelele 4.1 - 4.2, precum si relatiile (3.19) - (3.20))
Element
(e)

Gradientii functiilor de forma asociate

(1)

N1
x

y3 y2
2A(1)

= 21 = -0,5 m1

x2 x3
2A(1)

= 1 = -1 m1

y1 y3
2A(1)

=0

x3 x1
2A(1)

= 1 m1

y2 y1
2A(1)

1
2

= 0,5 m1

x1 x2
2A(1)

=0

y3 y4
2A(2)

= 21 = -0,5 m1

x4 x3
2A(2)

=0

y4 y2
2A(2)

=0

x2 x4
2A(2)

= 1 = -1 m1

y2 y3
2A(2)

1
2

= 0,5 m1

x3 x2
2A(2)

= 1 m1

(1)

N1
y

(1)

(1)

N2
x

(1)

N2
y

(1)

N3
x

(1)

N3
y

(2)

N2
x

(2)

N2
y

(2)

(2)

N3
x

(2)

N3
y

(2)

N4
x

(2)

N4
y

142

Capitolul 4

Tabelul 4.4: Matricile B (e) asociate elementelor din figura 4.6 (vezi
relatiile (4.87) - (4.88) si tabelul 4.3)
Element
(e)

Matricea asociata
[B (e) ]

-0,5

0 0 0 0,5

(1)

-1 0 1

-1 -0,5 1 0

(2)

0 0 0
0 0 0

0 0,5 0 0

0 0 -0,5

0 0,5

0 0

0 -1

0 0

0 -0,5 -1

1 0,5

Suprimand ecuatiile asociate constrangerilor (4.91), obtinem urmatorul sistem de ecuatii redus (vezi (4.56), (4.90) si (4.80) - (4.81)):

6,75 108

7
0
4

0 4

13 2 12

2 12

u3
v3

u4

13

v4

0
0
0

. (4.92)

5000

Solutia acestuia poate fi determinata numeric, folosind metoda eliminarii Gauss [3, 4, 5, 8, 9, 10]. Rezulta astfel deplasarile nodurilor
nerestrictionate:
u3 = 1,023 106 m,

v3 = 5,875 106 m,

1,518 106 m,

v4 = 6,618 106 m.

u4 =

(4.93)

143

Rezolvarea unei probleme de elasticitate

Tabelul 4.5: Matricile K (e) asociate elementelor din figura 4.6

(vezi relatiile (4.89) si (4.66), tabelul 4.4, respectiv constantele elastice si parametrii dimensionali din figura 4.5)
Element
(e)

Matricea asociata
[K (e) ]

(1)

6,75 108

(2)

6,75 108

7
4 4 2 3 2 0 0
4
13 2 12 2 1 0 0
4 2
4
0
0
2 0 0
2 12
0
12
2
0 0 0
3 2
0
2
3
0 0 0
2 1
2
0
0
1 0 0
0
0
0
0
0
0 0 0
0
0
0
0
0
0 0 0

0
0
0
0
0
0
0
0

0
0
0
0
0
0
0
0
0
0
0
3
0
0
2
0
0
1
2
0
0
0
2
4
0
0
2
0
0
12
0 3 2 4 2
0 2 1 2 12

0
0
0
0
3 2
2 1
4 2
2 12
7
4
4
13

144

Capitolul 4

Tabelul 4.6: Starea de tensiuni si deformatii asociata elementelor

din figura 4.6 (vezi relatiile (4.63) - (4.65), (4.20), (4.23) si (4.66),
tabelul 4.4, respectiv constantele elastice din figura 4.5)
Element
(e)

Starea de tensiuni si deformatii asociata

6
(1)
x = 0,5115 10

(1)
y =
(1)

(1)
xy
= 2,9375 106

(1)
z =

0,2558 106

x(1) = 41431,5 Nm2

y(1) = 13810,5 Nm2

(1)
xy
= 79312,5 Nm2

(2)
x =

0,7590 106

6
(2)
y = 0,7430 10

(2)

(2)
xy
= 0,7680 106

6
(2)
z = 0,0800 10

x(2) =

41418,0 Nm2

y(2) = 39690,0 Nm2

(2)
xy
= 20736,0 Nm2

145

Rezolvarea unei probleme de elasticitate

In actuala etapa a calculelor, {d} este complet determinat.

Propriu-zis, nlocuind valorile (4.91) si (4.93) n (4.80), obtinem
{d} = 106 [0; 0; 0; 0; 1,023; 5,875; 1,518; 6,618]T . (4.94)

Vectorul-coloana {d} sub forma (4.94) si matricile B (e) , e = 1, 2,

deja calculate (vezi tabelul 4.4) urmeaza a fi introduse n relatia
(4.20). Rezulta astfel deformatiile elementale planare stocate n
vectori-coloana (e) , e = 1, 2, avand structura de tip (4.64). In
stadiul imediat urmator, legea lui Hooke (4.23) ne ajuta sa evaluam
si tensiunile elementale
planare. Acestea din urma sunt grupate n

(e)
vectori-coloana
, e = 1, 2, avand structura de tip (4.63). Imediat ce dispunem de tensiunile planare, suntem n masura sa calculam si deformatia pe grosime a celor doua elemente (vezi formula
(4.65)). Tabelul 4.6 centralizeaz
a rezultatele acestei suite de calcule.

Datorita faptului ca B (e) , e = 1, 2, sunt matrici constante

(vezi tabelul 4.4), aproximarea elementala a deformatiilor si tensiunilor va avea aceeasi particularitate. O asemenea caracteristica
este proprie tuturor elementelor care descriu campul deplasarilor
prin polinoame de gradul ntai. In general, ordinul de aproximare
al necunoscutelor derivate este mai mic decat cel atasat necunoscutelor primare. Aceasta regula se aplica si elementelor de ordin superior lui unu. Atunci cand polinomul care descrie deplasarile contine
termeni neliniari, aproximanta deformatiilor si a tensiunilor, chiar
diminuata ca ordin, ramane totusi variabila. Iata unul dintre motivele, pentru care elementele de tip patrulater si hexadric pot fi
considerate calitativ superioare elementelor liniare de tip triunghi,
respectiv tetraedru. Se impune nsa o mentiune. Constructia matematica a metodei elementelor finite nu garanteaza continuitatea la
traversarea frontierelor interelementale decat pentru functiile care
aproximeaza necunoscutele primare (deplasarile, n cazul nostru).
Altfel spus, distributia necunoscutelor derivate (deformatii si tensiuni, de exemplu) ar fi ramas discontinua si daca am fi utilizat
polinoame de grad superior. Acest neajuns este remediabil prin utilizarea unor algoritmi de netezire a solutiei numerice [9].

146

Capitolul 4

Rezultatele din tabelul 4.6, asa putine cum sunt, dau loc
unei observatii interesante si deosebit de utile sub aspect practic.
Remarcam diferenta semnificativa dintre starile de tensiuni si
deformatii asociate celor doua elemente. Acest lucru este un indiciu clar al obtinerii unei solutii imprecise. In general, atunci cand
distributia necunoscutelor derivate se distinge prin salturi majore
la traversarea unei frontiere interelementale, putem fi siguri ca, la
nivelul acelei regiuni, rezultatele numerice sunt afectate de erori serioase. La ora actuala, exista programe de analiza cu elemente finite
care pun la dispozitia utilizatorului tehnica discretiz
arii adaptive.
Un asemenea program porneste de la o solutie determinata pe o
retea mai grosolana, ale carei erori sunt estimate folosind criteriul
discrepantelor la traversarea frontierelor interelementale. Pe baza
acestei evaluari, se procedeaza la o rafinare locala a retelei. Rezultatele obtinute pe noul model vor servi la reevaluarea erorii numerice.
Procedura este parcursa iterativ pana la determinarea unei solutii
acceptabile din punct de vedere al preciziei.

4.5

Concluzii

In acest capitol am prezentat structura generala a modelului

cu elemente finite asociat problemelor de elasticitate liniara. Am
insistat asupra unor aspecte foarte importante pentru utilizatorii
programelor MEF, cum ar fi identificarea clara a necunoscutelor
si specificarea corecta a conditiilor la limita de diferite tipuri. De
asemenea, am analizat cateva cazuri particulare de probleme bidimensionale de elasticitate care sunt frecvent ntalnite n practica.
Spatiul limitat nu ne-a permis sa intram n prea multe detalii.
Totusi, informatiile prezentate precum si exemplul numeric sunt
suficiente pentru a furniza o imagine de ansamblu asupra modului
n care metoda elementelor finite poate servi la rezolvarea unei clase
de probleme care, prin natura lor, au cea mai mare importanta n
domeniul ingineriei mecanice.

Anexa A
Formule de derivare
matriceal
a
In cadrul discutiei din 4.2 (mai precis, atunci cand am stu am ntalnit problema
diat procedura de minimizare a marimii ),
derivarii unor produse matriceale de tipul {d}T {V }, respectiv
{d}T [M ] {d} n raport cu {d}. In expresiile anterioare, {d} si {V }
sunt vectori-coloana, iar [M ] este o matrice simetrica.
Ne propunem sa deducem formule matriceale pentru calculul
derivatelor mentionate mai sus.
Vom nota cu n dimensiunea vectorilor-coloana {d} si {V }, respectiv ordinul matricii [M ]. Facand legatura cu discutia din 4.2,
n este egal cu triplul numarului total de noduri din retea (totusi,
sa retinem faptul ca relatiile pe care le vom obtine mai jos au valabilitate generala, indiferent de valoarea lui n). In aceste conditii,
marimile de tip matriceal care apar n produsele ce trebuie derivate
au urmatoarea structura:
{d} = [d1 , d2 , . . . , dn ]T ,

(A.1)

{V } = [V1 , V2 , . . . , Vn ]T ,

(A.2)

147

148

Anexa A

[M ] =

M11 M12
M21 M22
..
..
.
.
Mn1 Mn2

. . . M1n
. . . M2n
..
...
.
. . . Mnn

(A.3)

Conditia de simetrie a matricii [M ] se scrie astfel:

Mij = Mji ,

()i, j = 1, 2, . . . , n.

(A.4)

Incepem prin a ne ocupa de produsul {d}T {V }. Acesta poate

fi explicitat algebric sub forma
{d}T {V } = d1 V1 + d2 V2 + . . . + dn Vn .

(A.5)

Din (A.5) rezulta printr-un calcul simplu

{d}T {V } = Vi ,
di

()i = 1, 2, . . . , n,

(A.6)

astfel ncat ajungem imediat la prima formula de derivare matriceala cautata:

{d}T {V } = {V } .
(A.7)
{d}
In mod asemanator, produsul matriceal {d}T [M ] {d} este explicitabil sub urmatoarea forma algebrica:
{d}T [M ] {d} = d1 (M11 d1 + M12 d2 + . . . + M1n dn ) +
+ d2 (M21 d1 + M22 d2 + . . . + M2n dn ) +
..
.
+ dn (Mn1 d1 + Mn2 d2 + . . . + Mnn dn ) .

(A.8)

Formule de derivare matriceala

149

Din (A.8) rezulta

{d}T [M ] {d} = (Mi1 d1 + Mi2 d2 + . . . + Min dn ) +

di
+ d1

(M11 d1 + M12 d2 + . . . + M1n dn ) +

di

+ d2

(M21 d1 + M22 d2 + . . . + M2n dn ) +

di

(A.9)

..
.
+ dn

(Mn1 d1 + Mn2 d2 + . . . + Mnn dn ) ,

di

()i = 1, 2, . . . , n,
sau, dupa derivarea tuturor termenilor din membrul drept al egalitatii de mai sus,

{d}T [M ] {d} = (Mi1 d1 + Mi2 d2 + . . . + Min dn ) +

di
+ (d1 M1i + d2 M2i + . . . + dn Mni ) ,

(A.10)

()i = 1, 2, . . . , n.
Daca tinem cont de proprietatea de simetrie (A.4), putem reorganiza relatia (A.10) sub forma

{d}T [M ] {d} = 2 (Mi1 d1 + Mi2 d2 + . . . + Min dn ) ,

di
(A.11)
()i = 1, 2, . . . , n.
Ajungem n felul acesta la a doua formula de derivare matriceala
cautata:

{d}T [M ] {d} = 2 [M ] {d} .

(A.12)
{d}

150

Anexa A

(A.7) si (A.12) ne-au servit n 4.2 la calculul termenilor din

membrul drept al egalitatii (4.51) vezi setul de relatii (4.52) (4.55).

Bibliografie
[1] Bia, C., Ille, V., Soare, M. Rezistenta materialelor si teoria
elasticit
atii. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica, 1983.
[2] Brebbia, C.A. The Boundary Element Method for Engineers.
Londra: Pentech Press, 1978.
ements de calcul numerique.
[3] Demidovitch, B.P., Maron, I.A. El
Moscova: Mir, 1979.
[4] Henwood, D., Bonet, J. Finite Elements. A Gentle Introduction. Londra: MacMillan, 1996.
[5] Hutton, D.V. Fundamentals of Finite Element Analysis. New
York: McGraw-Hill, 2004.
[6] Iacob, C., Homentcovschi, D., Marcov, N., Nicolau, A. Matematici clasice si moderne, vol. IV. Bucuresti: Editura Tehnica,
1983.
[7] Lazar, I. Metoda elementelor de frontiera n inginerie. ClujNapoca: Presa Universitara Clujeana, 1997.
[8] Pascariu, I. Elemente finite. Concepte si aplicatii. Bucuresti:
Editura Militara, 1985.
[9] Segerlind, L.J. Applied Finite Element Analysis. New York:
John Wiley, 1976.
151

152

Bibliografie

[10] Zienkiewicz, O.C., Taylor, R.L. The Finite Element Method,

vol. I. Londra: McGraw-Hill, 1989.
[11] Zienkiewicz, O.C., Taylor, R.L. The Finite Element Method,
vol. II. Londra: McGraw-Hill, 1991.