Sunteți pe pagina 1din 109

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE
Obiectul măsurătorilor topografice
Măsurarea şi reprezentarea pe plan a formei şi reliefului Pământului a constituit o
preocupare pentru om din cele mai vechi timpuri. Pe măsură ce cunoştintele omului s-au
amplificat, iar societatea a trecut pe trepte superioare de dezvoltare, măsurătorile terestre
au început să capete o importanţă sporită pentru tot mai numeroase domenii ale
activităţii umane.
O ramură a stiinţelor măsurătorilor terestre o constituie topografia.
Fără de şţiinţa măsurătorilor terestre, care cuprinde o totalitate de acţiuni cu
metode proprii disciplinelor componente (astronomie geodezică, cartografie,
fotogrammetrie, geodezie, gravimetrie, topografie etc.), executate în vederea determinării
şi reprezentării pe plan a formei şi dimensiunilor Pământului.
În acelaşi timp însă, topografia mai are o direcţie importantă de activitate:
transpunerea pe teren a lucrărilor inginereşti proiectate. Materializarea pe teren a
lucrărilor proiectate (proiectarea de drumuri, delimitarea de tarlale şi parcele, trasarea
construcţiilor şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare etc.) se realizează cu instrumente şi
metode topografice.
Prin urmare, topografia are de rezolvat două grupe mari de probleme:
 efectuarea de măsurători şi calcule pentru obţinerea bazei topografice a unui
teritoriui;
 transpunerea pe teren a proiectelor tehnice realizate pe baza planurilor si a
hărţilor.
Preocupările acestei stiinţe rezultă din însăşi etimologia denumirii sale, care
provine din alăturarea a două cuvinte grecesti: topos = loc şi graphein = descriere.
Topografia rezolvă problemele care-i revin din stiinţă măsurătorilor terestre în strînsă
legătură cu celelalte discipline componente cu care are numeroase instrumente şi metode
de lucru comune.
Geodezia se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi a metodelor
precise de derminare şi reprezentare cartografică sau numerică a suprafeţei lui pe porţiuni
bine definite.
În măsurătorile geodezice se ţine cont de curbura Pământului. Cuvintul geodezie
provine din greceşte: geo = pământ şi daiein = împart, ceea ce arată că la vechii greci,
geodezia însemnă împarţirea suprafeţelor terestre.
Fotogrametria reprezintă ştiinţa care se ocupă cu măsurarea exactă şi determinarea
poziţiei în timp şi spaţiu a obiectivelor fixe, mobile sau deformabile şi cu reprezentarea
lor grafică, fotografică sau numerică pe bază de fotografii speciale numite fotograme.

Importanţa lucrărilor topografice


Lucrările de topografie aplicată sunt necesare aproape în toate ramurile economiei
naţionale, astfel:
 în agricultură, pentru lucrări de organizare a teritoriului şi de ameliorare a unor
suprafeţe prin: amenajări de albii, desecări, irigări etc.;
 în industria hidroenergetică sunt necesare lucrări topografice pentru determinarea
amplasamentului barajelor şi hidrocentralelor, a suprafeţelor inundate de lacurile de
acumulare, a capacităţii lacurilor etc.;
 pentru căile de comunicaţie – drumuri, căi ferate – lucrările topografice intervin atât la
alegerea celor mai economice trasee, cât şi la amplasarea corespunzătoare a staţiilor şi
nodurilor de cale ferată precum şi a construcţiilor care deservesc materialul rulant;
 în industria extractivă – cărbuni, minereuri – pentru determinarea planurilor de
străpungere a rocilor (galerii, tuneluri), pentru determinarea poziţiei şi mărimii
stratului de zăcăminte, a amplasării construcţiilor şi instalaţiilor de suprafaţă etc.

1.3 Scurt istoric al măsurătorilor terestre


Din documente rezultă că popoarele antice, egiptenii, grecii, fenicienii, caldeenii,
chinezii, aveau cunostinţe şi practicau măsurătorile terestre, preocupăndu-se de
reprezentarea pe harta a unor suprafeţe mari ale Pământului.
Thales din Milet şi Pitagora, în secolul VI i.e.n., ajung la concluzia ca Pământul este
de forma, sferica, deoarece Pământul considerat de filozofii acelei vremi ca un element
de bază, al naturii, alături de apă şi foc, nu poate avea decât o forma perfectă, ori formă
geometrică cea mai perfecta este sfera.
Erastotene din Alexandria, este primul (276— 194 i.e.n) care scoate în evidenţa formă sferică
a Pamântului şi care, cu o precizie destul de mare fară de mijloacele de care dispunea, a
determinat lungimea meridianului terestru, folosind un arc de meridian. El a observat ca
la solstiţiul de vara, atunci când în localitatea Syene (astazi Assuan) soarele se
găseste proiectat în fundul puţurilor adânci, adică se află la zenit, în acelaşi timp, la
Alexandria face un unghi care este 1/50 din lungimea cercului.
Măsurînd distanţa dintre cele două localităţi, a găsit 5000 stadii (o stadie avea
aproximativ 185 m) şi a dedus:
5000 stadii x 50 = 250000 stadii.
Aceasta înseamnă 46 250 km, rezultat care nu este de desconsiderat, având în
vedere mijloacele simple de măsurare.
Heron din Alexandria (sec. II i.e.n.) tratează în lucrarea sa Heronis Alexandria
geometncorum et slereometricorum reliquae numeroase probleme de geo-metrie practica
(geodezie), printre care problema masurarii parcelelor si determinarii inaltimii punctelor.
Epoca feudală, dominată de puternica influenţă a bisericii, a însemnat un regres pentru
măsuratorile terestre. Insăşi concepţia cu privire la forma Pământului a fost renegată
(Giordano Bruno, Galileo Galilei) sub dominaţia inchiziţiei. Apar şi sunt acceptate teorii
care susţin forme şi dimensiuni ciudate şi arhaice: Pământul de forma unui dreptunghi sau
tipsii, unităţi de măsură variate şi arbitrare care nu contribuie cu nimic la cunoaşterea
formei şi reliefului Pământului.
Epoca modernă este marcată de o serie de realizări remarcabile, care fac ca executarea
măsurătorilor terestre şi marine să capete o noua înflorire.
CAPITOLUL II

ELEMENTE ŞI PRINCIPII DE BAZĂ ALE TOPOGRFAIEI

Ridicările topografice necesare întocmirii planurilor şi hărţilor, constau în măsurarea


raportului în care se găsesc punctele topografice ce definesc o suprafaţă, fie cu o reţea de
sprijin (problema planimetrică), fie cu un plan orizontal de referinţă (problema nivelitică).
2.1. Elementele topografice ale terenului
Concret – pe teren se măsoară elementele liniare (distanţe orizontale şi verticale) şi
unghiulare (unghiuri orizontale şi verticale), formate din punctele topografice şi elementele de
referinţă.
Clasificare:
a) natura elementelor topografice:
Considerăm două puncte topografice A şi B, de pe teren, materializate sub o formă
oarecare (ţăruşi de lemn sau metal, borne de beton, etc.).
Referitor la aceste puncte distingem următoarele elemente topografice:
 ALINIAMENTUL AB – ce reprezintă intersecţia suprafeţei topografice a terenului cu
un plan vertical ce trece prin punctele date.
În practică se geometrizează (aproximează) linia sinuoasă obţinută cu o dreaptă – ce
reprezintă direcţia materializată pe teren de punctele A şi B.
 DISTANŢA ÎNCLINATĂ LAB – reprezintă segmentul de linie delimitat de punctele A
şi B pe direcţia amintită mai sus;
 DISTANŢA ORIZONTALĂ DAB – reprezintă proiecţia distanţei înclinate pe un plan
orizontal, având ca valoare segmentul orizontal cuprins între verticalele punctelor
date;
 COTELE ZA şi ZB – ale punctelor A şi B – reprezintă valoarea segmentului vertical
cuprins între nivelul de referinţă şi punctul respectiv;
 DIFERENŢA DE NIVEL ΔZAB – între punctele date – reprezintă distanţa verticală
măsurată între planurile orizontale ce trec prin aceste puncte, ΔZAB = ZA – ZB
LAB

Zz
α
ZA A DAB B

Nivel de referinţă

Fig. 2.1. Elementele liniare măsurate în teren

b) Relaţii între elementele topografice:


Raportul în care se găsesc elementele de mai sus, rezultă din exprimarea funcţiilor
trigonometrice ale unghiului φ – numit unghi de pantă (fiind unghiul format de distanţele LAB
şi DAB)
sin φ = ΔZAB / LAB (1)
cos φ = DAB / LAB (2)
tg φ = ΔZAB / DAB (3)
L2AB = D2AB + ΔZ2AB (4)
Cu aceste formule se pot determina elementele necunoscute în funcţie de cele
cunoscute (măsurate).
A măsura elementele liniare enumerate mai sus, constă în a compara mărimea lor, cu
un etalon ales (unitatea de măsură).
2.1.1. Unităţi de măsură pentru distanţe
Majoritatea ţărilor folosesc ca unitate de măsură pentru distanţe metrul (m).
Determinat în 1799 de francezul DELAMBRE şi considerat iniţial ca fiind a
40.000.000 parte din lungimea meridianului terestru, după calcule mai recente a 40.000.000,
42 parte, este definit în prezent (din 1960) ca fiind egal cu 1.650.763,73 lungimi de undă ale
radiaţiei portocalii emisă de gazul KRYPTON 86.
Multiplii metrului sunt: 1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m, iar submultiplii
1mm = 10 dm = 100 cm = 1000 m.
2.1.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe
Derivată din sistemul metric, unitatea de măsură pentru suprafeţe este metrul pătrat
(m2) cu multiplii şi submultiplii:
1 km2 = 100 ha, 1 ha = 100 ari = 10.000 m2 ;
1 m2 = 100 dm2 = 10.000 cm2 = 1.000.000 mm2
În tabelele anexe din TOPOGRAFIE GENERALĂ – note de curs sunt prezentate şi
unităţile de măsură ale sistemului anglo-saxon.

2.2. ELEMENTELE TOPOGRAFICE UNGHIULARE


2.2.1. Unghiuri măsurate în topografie
În topografie se măsoară unghiuri orizontale şi verticale. În figura 3 unghiul α
este orizontal fiind unghiul format de proiecţiile orizontale a două linii de vizare.
Unghiurile verticale (φ) sunt formate de o
direcţie oarecare, cu proiecţia ei orizontală.
Unghiul vertical format de o dreaptă care
(VAB) (VAB)
A B constituie suportul unei distanţe înclinate,
ZA ZB între două puncte, cu proiecţia ei orizontală,
este numit unghi de pantă (figura 3,
φ φ H
ΔZCB A B C unghiurile φA şi φB ).
DCA α DCB
De obicei teodolitele (aparatele topografice
A0 B0
ce servesc la măsurarea unghiurilor)
înregistrează unghiul Z, denumit unghi zenital, unghiurile verticale rezultând din calcul.
Unghiul în geometrie şi topografie:
Noţiunea geometrică de unghi – ca figură formată din două semidrepte ce au aceeaşi
origine, este incompletă pentru uz topografic – fiind necesară şi cunoaşterea semnului şi
sensului de măsurare al unghiului.
Deci, unghiurile topografice sunt orientate , cunoscându-se prima latură a unghiului şi
sensul de măsurare. Prin măsurarea unui unghi, se înţelege, compararea sa cu un alt unghi,
ales ca unitate.
2.2.2. Unităţi de măsură pentru unghiuri
În topografie se folosesc de regulă ca unităţi de măsură gradele noi (centesimale).
Un grad centesimal (1g), reprezintă a o suta parte din unghiul drept (D) sau a 400 – a
parte din cercul întreg (C).
1g = D/100 = C/400 (5)
Submultiplii: 1g = 100c (minute centesimale);
1c = 100cc (secunde centesimale).
Majoritatea instrumentelor de măsură în topografie sunt divizate în grade centesimale.
Avantajul acestui sistem constă în simplitatea operaţiilor, divizarea gradelor fiind făcută în
sistem zecimal.
Ex: 123g32c17cc = 123g.3217
10 = D/90 = C/360 (6)
Submultiplii: 10 = 60’ (minute sexagesimale);
1’ = 60’’ (secunde sexagesimale).
Alte unităţi de măsură:
Gradele sexagesimale (1o): reprezintă a 90-a parte din unghiul drept (D) sau a 360-a
parte din cercul întreg (C).
Radianul (1 RAD) este unghiul la centru corespunzător arcului de cerc egal cu raza
cercului. Se ştie că un cerc are 2πRAD.
Pentru diverse calcule se impune trecerea de la un sistem de gradaţii la altul, acesta
făcându-se cu una dintre relaţiile de echivalenţă:
100g = 900 = π/2 RAD = 1D = C/4 (7)
αo /180 = αg/200 = a(RAD)/π (8)
1 RAD ≈ 63g66c20cc ≈ 57017’5’’ (9)
10 = 1g,111... 10 = 54’
1’ = 1c85cc,2 1c = 52’’,4 (10)
1’’ = 3cc,09 1cc = 0’’,34

Pentru transformarea în radiani, cu ajutorul formulei (4), se obţin pentru gradaţia


centesimală, coeficienţii:
ρg = 200g/π = 63,661977...
ρc = ( 200g x 100c ) / π = 6366,1977... (11)
ρcc = ( 200g x 100c x 100cc ) /π = 636619,17...
iar pentru gradaţia sexageismală:
ρ0 = 1800 /π = 57,295779...
ρ’ = (1800 x 60’) / π = 3437,7467...
ρ’ = (1800 x 60’ x 60’’) / π = 206264,80...
luându-se π = 3,14159265...
se mai poate spune: 1g = 0,015708 RAD (12)
10 = 0,017453 RAD
Noţiuni recapitulative de trigonometrie, cercul trigonometric
a) cercul trigonometric şi cercul topografic:
Calculele ce se fac în topografie, necesită o temeinică cunoaştere a funcţiilor
trigonometrice, a cercului trigonometric, care în topografie se transformă în cercul topografic.
Definim cercul topografic (eu cred ca e cerc trigonometric – MIHAI FEDELES ) -
cercul având centrul într-un punct notat cu 0, raza egală cu unitatea, având originea de
măsurare a arcelor în punctul A şi sensul de măsurare invers acelor de ceas.
În topografie cercul trigonometric este înlocuit cu cel topografic din următoarele
motive:
 direcţia de referinţă pe teren, deci şi în topografie, este direcţia Nordului topografic –
care coincide cu axa ordonatelor (din acest motiv această axă se notează aici, cu OX);
 sensul de măsurare al unghiurilor, în topografie, este sensul orar.
Ordinea cadranelor este dată, deci, de sensul de măsurare al unghiurilor. Deoarece una
dintre caracteristicile cercului trigonometric este aceea că se poate schimba originea şi sensul
de măsurare a arcelor, fără ca regulile şi formulele stabilite să se modifice, pe cadrane – în
cele două cercuri formulele şi semnele funcţiilor trigonometrice sunt identice. Deci: definirea
funcţiilor trigonometrice şi variaţia liniilor trigonometrice este echivalentă în cele două
cercuri.(tabelul 1.1.)
b) reducerea la primul cadran, determinarea valorilor funcţiilor trigonometrice:
Funcţiile trigonometrice ale unor unghiuri date θ, situate în cadranele II – IV, se pot
determina ca funcţii ale unor unghiuri corespunzătoare din primul cadran - α . Formulele de
trecere la primul cadran prezentate în tabelul 1.2 se formează astfel:
Tabelul 2.1
Semnul şi linia corespunzătoare funcţiilor trigonometrice, în cele patru cadrane
Funcţia Linia Semnul pe cadrane
trigonometrică I II III IV
sin MN + + - -
cos OM + - - +
tg AT + - + -
ctg BV + - + -

Tabelul 2.2
Valorile funcţiilor trigonometrice în cele patru cadrane
cadran I II III IV
θ = unghi dat θ* = α θ” = α+100g θ” = α+200g θIV= α+300g
α = unghi redus
sin θ + sinα + cosα -sinα - cosα
cos θ + cosα - sinα - cosα + sinα
tg θ + tgα - ctgα + tgα - ctgα
ctg θ + ctgα - tgα + ctgα - tgα
 având un unghi θ ce se găseşte într-unul din cele 4 cadrane şi cunoscând faptul că,
există tabele de valori naturale ale funcţiilor trigonometrice, doar pentru unghiuri
situate în primul cadran, devine necesară transformarea funcţiei unghiului θ în cea
corespunzătoare cadranului I.
În funcţie de cadranul în care se găseşte unghiul θ, acesta poate fi exprimat:
θI = α
θII = α + 100g (13)
θIII = α + 200g
θIV = α + 300g
corespunzător cadranelor I, II, III şi IV.
Din tabelul amintit, se extrage funcţia trigonometrică aflată la intersecţia liniei,
corespunzătoare funcţiei iniţiale (a unghiului θ) cu coloana corespunzătoare cadranului în care
se găseşte θ.
c)Orientări, legătura între coordonate şi orientări
Orientarea, este unghiul orizontal format de o direcţie oarecare din teren, sau de pe
plan (hartă) cu direcţia Nordului topografic, paralel cu axa Ox a sistemului de coordonate şi se
notează cu θ.
Menţionăm că orientarea este un unghi orientat – măsurat în sensul acelor de ceas,
pornind de la direcţia Nordului până se întâlneşte direcţia dată.
Coordonatele rectangulare ale unui punct A, reprezintă distanţele de la acest punct la
axele rectangulare ale sistemului ales şi se notează cu (XA, YA).
Aşa cum s-a amintit, axa coordonatelor în sistemele rectangulare topografice se
notează cu Ox, iar axa absciselor cu Oy.
În figura 2.3 (a,b,c,d) se reprezintă cele patru situaţii posibile, privind poziţia relativă a
punctelor în teren şi corespunzător.

N N N N
B
B
θAB
θAB ΔXAB

X
ΔXAB ΔYAB

ΔXAB A ΔYAB A
ΔXAB θAB
B θAB
A ΔYAB ΔYAB
Relaţiile dintre orientări şi coordonate, rezultă din exprimarea funcţiilor
trigonometrice ale unghiului θ, în funcţie de elementele cunoscute fiind posibilă calcularea
elementelor necunoscute.
Astfel avem:
sin θAB = ΔYAB / DAB (14)
cos θAB = ΔXAB/ DAB (15)
tg θAB = ΔYAB / ΔXAB = (YA - YB) / (XA - XB) => θAB (16)
ctg θAB = ΔXAB / ΔYAB (17)
Din relaţiile şi cunoscând orientarea direcţiei formată de două puncte A şi B, θAB ,
distanţa dintre punctele DAB şi coordonatele XA şi YA ale unuia din puncte se pot calcula
coordonatele relative ΔXAB şi ΔYAB ale celui de al doilea punct (B) în raport cu cel cunoscut
(A).
Deci:
ΔXAB = DAB · cosθAB (15’)
ΔYAB = DAB · sinθAB (14’)
cum:
ΔXAB = XB – XA (18)
ΔYAB = YB – YA (19)
va rezulta:
XB = XA + ΔXAB (18’)
YB = YA + ΔYAB (19’)
Din relaţiile (16) şi (17) se pot determina orientarea θAB în funcţie de coordonatele
cunoscute a două puncte.
Se observă revenind la figura 5 (a,b,c,d) că semnul coordonatelor relative ΔXAB şi
ΔYAB, indică poziţia orientării în cercul topografic.
Astfel:
În cadranul I + ΔX , + ΔY , θI = α
În cadranul II + ΔX , + ΔY , θII = α + 100g (20)
În cadranul III – ΔX , - ΔY , θIII = α + 200g
În cadranul IV - ΔX , + ΔY , θIV = α + 300g
α fiind unghiul redus la primul cadran.
Tabelul 2.3
Unităţi de măsură pentru lungimi
Lungimea şi
simbolul mm cm m dam hm km in ft yd mi Mm
acesteia
1 metru (m) 1000 100 1 0,1 0,01 0,001 39,3701 3,28084 1,09361 0,621x10-4 0,540x10-4
1 centimetru
10 1 0,01 0,001 0,0001 0,00001 0,393701 0,0328084 0,0109361 0,621x10-6 0,540x10-6
(cm)
1 milimetru
1 0,1 0,001 0,0001 0,00001 0,000001 0,0393701 0,0032808 0,0010936 0,621x10-7 0,540x10-7
(mm)
1 decametru
104 103 10 1 0,1 0,01 393,701 32,8084 10,9361 0,621x10-3 0,540x10-3
(dam)
1 hectometru
105 104 102 10 1 0,1 3937,01 328,084 109,361 0,621x10-2 0,540x10-2
(hm)
1 kilometru
106 105 103 102 10 1 39370,1 3280,84 1093,61 1,60934 1,852
(km)
1 inch (in) 25,4 2,54 0,0254 0,00254 0,000254 0,0000254 1 0,083333 0,027777 0,158x10-5 0,137x10-5

1 foot (ft) 308,4 30,84 0,3084 0,03084 0,003084 0,0003084 12 1 0,33333 0,192x10-4 0,167x10-4

1 yard (yd) 914,4 91,44 0,9144 0,09144 0,009144 0,0009144 3,6 3 1 0,568x10-4 0,494x10-4
1 milă terestră
1,6x106 161x103 1609,344 160,9344 16,09344 1,609344 63360 5280 1760 1 0,869
(mi)
1 mila marină
1,85x106 185x103 1853,184 18531,84 18,531844 1,853184 72960 6080 2025,4 1,151 1
(Mm)
foot – picior – lungime de 304,8 mm = 12 inches = 0,333 yd

Tabelul 2.4
Unităţi de măsură pentru suprafeţe
Aria
cm2 m2 a ha km2 in2 ft2 yd2 mi2 ac
şi simbolul acesteia
1 metru patrat (m2) 104 1 0,01 10-4 10-6 1550 10,764 1,196 0,386x10-6 -
1 centimetru patrat
1 10+4 10-6 10-8 10-10 0,155 1,076x10-3 119,6x10-6 38,6x10-12 -
(cm2)
1 ar (a) 106 102 1 10-2 10-4 155x103 1076 119,6 - -

a hectar (ha) 108 104 102 1 0,01 15,5x106 107,6x103 11959,9 - 2,47105
1 kilometru patrat
1010 106 104 100 1 1,55x109 10,76x106 11,96x106 0,386 -
(km2)
1 square patrat (in2) 6,4516 6,452x10-4 6,45x10-6 6,45x10-9 465x10-12 1 0,006944 0,000772 249x10-12 -

1 square feat (ft2) 929,03 0,0929 929x10-6 9,29x10-6 92,9x10-9 144 1 0,111 35,8x10-9 -

1 square yard (yd2) 8361,27 0,836127 8,36x10-3 83,6x10-6 83,6x10-8 1296 9 1 323x10-9 -

1 square mile (mi2) 25,9x109 2,59x106 25,9x103 259 2,59 4,01x109 27,9x106 3,10x106 1 640

1 acru (ac) - 4046,86 40,47 0,4047 - - 43760 4840 - 1


acru (ac) – unitate de măsură engleză = 0,4046862 ha
square (sq) – patrat
2.3. Scara topografică
Activitatea inginerească se sprijină în mare măsură pe planuri şi hărţi furnizate de
ştiinţa măsurătorilor terestre. Aceasta are ca obiect totalitatea operaţiilor de teren şi calculele
efectuate în vederea reprezentării pe planuri şi hărţi, într-o anumită proiecţie şi la o anumită
scară, a suprafeţei terestre.
Definiţie: Scara topografică sau scara de reducere este raportul constant între
valoarea numerică a lungimilor de pe plan şi corespondenţa acestora pe teren, exprimate în
acelaşi fel de unităţi de lungime.
Din definiţia scării rezultă că din figurile din plan, în care toate lungimile au fost
reduse pentru transpunere de acelaşi număr de ori, sunt asemenea cu corespondenţele lor din
teren, având unghiurile congruente şi lungimile laturilor proporţionale.
După modul de exprimare a raportului de reducere se disting două feluri de scări
topografice: scară topografică numerică şi scară grafică.

2.3.1 Scara topografică numerică


La scara topografică numerică raportul este exprimat fie sub forma unei fracţii
ordinare (1/N), fie sub formă de împărţire (1:N), în care numărătorul (deîmpărţitul) reprezintă
unitatea, iar numitorul (împărţitorul) arată de câte ori a fost micşorată distanţa măsurată pe
teren pentru a fi transpusă în plan.
De exemplu, scara 1/5000 sau 1:5000 înseamnă că un centimetru de pe plan (grafic)
reprezintă pe teren 5000 cm, respectiv 50 m, sau altfel spus, distanţa măsurată pe teren a fost
micşorată de 5000 de ori pentru a fi transpusă pe plan.
Cu cât numitorul (împărţitorul) scării este mai mare cu atât scara este mai mică şi
invers. Acest lucru rezultă comparând, de exemplu, scara 1:5000 cu scara 1:1000. Distanţele
măsurate pe teren, pentru a fi transpuse în plan la scara 1:5000, vor fi micşorate de 5000 de
ori, în timp ce aceleaşi distanţe pentru transpunerea în plan la scara 1:1000 vor fi micşorate
numai de 1000 ori.
1/100>1/500>1/1000>1/2000>1/5000>1/10000
La scările mari, valoarea raportului este mare (numitorul fiind mic), iar scările mici şi
valoarea raportului este mică (numitorul fiind mare).
Alegerea scării, mare sau mică, se face în funcţie de precizia cerută la întocmirea
planurilor, de numărul detaliilor, de mărimea suprafeţei terenului şi de formatul stabilit.
Scările numerice se exprimă matematic prin următoarea relaţie, cunoscută sub
denumirea de formula generală a scării:
1 d
= (2.1)
N D

în care:
N – arată de câte ori sunt micşorate distanţele orizontale măsurate pe teren pentru a fi
transpuse în plan;
D – distanţa orizontală măsurată în teren;
d – distanţa grafică (pe plan) corespunzătoare distanţei D de pe teren, micşorată de N ori.
Pornind de la relaţia care exprimă formula generală a scării topografice, se poate
calcula fiecare dintre cele trei elemente (d, D,N), când două din ele sunt cunoscute.
Cele mai utilizate scări sunt: 1:100; 1: 500; 1:1000; 1: 2000; 1: 5000; 1:10000. Se
stabilesc pentru N valorile 1; 2; 2,5; 5; 10, precum şi multiplii rezultaţi din înmulţirea
acestora cu 10n, n fiind un număr întreg şi pozitiv.

2.3.2. Scara grafică


Scara grafică exprimă raportul dintre mărimile liniare de pe plan şi corespondentele
lor din teren, printr-o construcţie grafică. Această construcţie permite determinarea, fără
calcul, a lungimilor grafice când se cunosc corespondenţele lor din teren, precum şi a
lungimilor naturale (din teren), când se cunosc corespondentele de pe plan. Calculul se face o
singură dată, la construcţia scării.
Determinarea lungimilor grafice, sau a celor naturale, se face cu o precizie mai redusă
decât în cazul utilizării scării numerice. După precizia asigurată, scările grafice sunt: simple,
cu talon şi transversale.
 Scara grafică simplă este formată dintr-o linie dreaptă, pe care se înscrie repetat mărimea
unui modul stabilit. Modulul, sau baza scării, exprimă valoarea din teren corespunzătoare
unui interval grafic calculat cu scara numerică.

Scara 1 : 1000; b = 2 cm

bază D = 86 m
0 20 40 60 80 100 120

număr întreg de baze


 Scara grafică cu talon este tot o scară grafică simplă (scara propriu-zisă),
prelungită însă în partea stângă a originii (a punctului zero) cu o lungime egală cu
baza (modulul) scării simple. Acest interval, din stânga originii, numit talon, de unde
şi denumirea scării, se împarte într-un anumit număr de diviziuni, diviziuni a căror lungime
minimă nu poate fi sub 0,001m m şi a căror valoare să corespundă subunităţilor modulului.

20

D = 86 m
Scara 1 : 1000; b = 2 cm

talon bază

număr întreg de baze

0 20
Fig. 2.4 Scara grafică cu talon 40

Precizia scării grafice (P) cu talon este mai mare decât precizia scării grafice simple şi
se obţine cu relaţia:
Md
P= (2.2)
Nt
unde: Md – modulul scării;
Nt – numărul diviziunilor de pe talon.

 Pentru mărirea preciziei de citire a distanţelor se utilizează scara grafică transversală,


numită şi compusă, sau cu reţea.
În construcţia scării grafice transversale se pleacă de la scara grafică cu talon,
procedându-se în felul următor (fig. 2.5):
• la dreapta care reprezintă scara grafică cu talon se trasează 10 drepte paralele,
echidistanţate la 3-5 mm;
• din extremităţile intervalelor (bazelor), de pe scara grafică cu talon, se ridică
perpendiculare care intersectează paralele trasate;
• pe ultima paralelă, intervalul corespunzător talonului scării se împarte în acelaşi număr
de diviziuni în care este împărţit talonul scării grafice cu talon;
• se unesc decalat cu o diviziune intervalele de pe prima şi ultima paralelă, obţinându-se
pe talon linii oblice ce constituie reţeaua, de unde şi denumirea scării grafice
transversale de scară cu reţea;
• notarea pe verticală, în dreptul fiecărei paralele duse la scara grafică cu talon, se
• face cu valoarea cumulată a preciziei scării, începând de la paralela superioară spre
cea inferioară.

Scara 1 : 1000; b = 2 cm
D = 86.60 m

20 0 20 40 60 80 100 120
0

talon bază
Fig. 2.5 Scara grafică transversală

Precizia scării grafice transversale, care reprezintă valoarea naturală corespunzătoare


celei mai mici diviziuni a talonului, este dată de relaţia:
Md
P= (3.3)
( NtxNp )
în care - Np este numărul paralelor la scara grafică cu talon.
Ridicările topografice pentru întocmirea planurilor topografice la scară mare (1:2000,
1:1000, 1:500, 1:200), necesare proiectării în detaliu a construcţiilor cuprind suprafeţe
aproximativ circulare, cu diametrul mai mic de 10...40 km, respectiv fâşii (benzi) de teren de
aceeaşi lăţime, variabilă în funcţie de precizia ridicării.

2.4. Erori în măsurătorile topografice


2.4.1. Definirea noţiunilor de bază
A. Măsurători şi rezultatele lor
Lucrările topografice de orice gen se bazează pe măsurători în urma cărora se obţin
valorile unor mărimi unghiulare sau liniare.
Astfel se disting:
 măsurători directe, când rezultatul se obţine prin aplicarea directă a instrumentului
peste elementul căutat (măsurarea distanţelor cu ruleta, a unghiurilor cu teodolitul
etc.);
 măsurători indirecte, când mărimea de determinat se obţine prin calcule în funcţie de
alte elemente măsurate (o suprafaţă, coordonatele relative etc.);
 măsurători condiţionate, când rezultatele trebuie să îndeplinească anumite condiţii
(suma unghiurilor dintr-un poligon, spre exemplu).
Sub raportul preciziei se deosebesc:
 măsurători de aceeaşi precizie, când sunt efectuate în aceleaşi condiţii (de mediu,
instrument etc.) şi se bucură deci de aceeaşi încredere sau pondere;
 măsurători de precizii diferite, diferenţiate ca importanţă sau ca pondere, în funcţie de
condiţiile (diferite) în care s-au obţinut.
Ca valori ale mărimilor de măsurat se disting:
 valoarea adevărată sau reală X0, o noţiune teoretică, de referinţă, inaccesibilă
practicii;
 valoarea individuală Mt, considerată dintr-un şir de măsurători efectuate asupra unei
mărimi;
 valoarea cea mai probabilă, ca cea mai bună valoare accesibilă practicii, respectiv
media aritmetică simplă M în cazul a n măsurători de aceeaşi precizie;

M 1 + M 2 + M 3 + .... + M n
M =
n
sau media aritmetică ponderată Mp când măsurătorile individuale M1, M2,..., Mn sunt de
ponderi diferite p1 p2,..., pn:
M 1 p1 + M 2 p 2 + M 3 p3 + .... + M n p n
Mp =
p1 + p 2 + p3 + ... + p n

Ulterior s-a demonstrat că relaţiile de mai sus satisfac condiţia matematică pentru a
obţine cel mai probabil rezultat.
B. Definirea şi clasificarea erorilor.
Dacă o mărime este măsurată de mai multe ori, în aceleaşi condiţii, valorile
individuale M1 M2,..., Mn diferă uşor între ele; deducem astfel că orice măsurătoare este
afectată de erori. Erorile, privite în ansamblu, sunt nepotriviri mici, acceptabile, ce se da-
torează aparatelor de măsurat (erori instrumentale), condiţiilor de lucru (erori de
mediu), operatorului (erori personale).
În principiu, eroarea e reprezintă, matematic, diferenţa de mărime şi semn dintre o
valoare obţinută prin măsurători (Mi, M, Mp) şi o valoare considerată ca justă (X0, M, Mp).
Prin urmare:
ei = M i − X o sau m = M − X o

unde: ei este eroarea individuală, iar m devine eroarea medie.


După valoarea luată ca referinţă distingem:
 erori reale raportate la valoarea reală:
εi = M i − X o

 erori aparente (reziduale) calculate faţă de o valoare medie:


vi =M i−M

Corecţia de aplicat, pentru eliminarea sau compensarea erorilor, este egală si de semn
contrar erorii constatate, deci:
C=-e
Ecartul ∆ij - reprezintă diferenţa dintre doua valori oarecare Mi şi Mj ale unui şir de
măsurători efectuate asupra aceleiaşi mărimi.
Ecartul maxim ∆max este dat de diferenţa dintre valoarea cea mai mare şi cea mai mică
din şirul de măsurători.
Toleranţa T constituie ecartul maxim admisibil în care valorile trebuie să se încadreze
pentru a fi acceptate.
C. Clasificarea erorilor se poate face după două criterii.
După mărimea lor, cînd se disting:
 erori mari, grosolane, inacceptabile, denumite greşeli, ce depăşesc toleranţele (e>T
sau ∆max >T) şi apar din neatenţia operatorului, necunoaşterea aparaturii, a metodei
de lucru etc.
 erori mici sau erori propriu-zise, respectiv nepotriviri mici, tolerabile (e<T sau ∆max
<T), strâns legate de măsurători, ce formează deci obiect de studiu.
După modul de propagare, definit de cauzele care le produc, rezultă:
 erori sistematice, provocate de cauze constante, având în fiecare caz acelaşi semn şi o
mărime definită, constantă sau variabilă după o anumită lege;
 erori întâmplătoare (accidentale, aleatoare) ce însoţesc în mod inevitabil orice
măsurătoare, fiind provocate de cauze numeroase, fiecare cu un efect slab.
Deşi nu sunt controlabile, având semne şi mărimi diferite, considerate în ansamblul
lor, se supun legilor probabilităţii. Erorile întâmplătoare nu pot fi eliminate, dar efectul lor
poate fi redus.
CAPITOLUL III
PLANIMETRIA

3.1. Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice

3.1.1. Marcarea punctelor.


Marcarea este operatia de fixare a punctelor topografice pe teren. Aceasta se face
difereniţiat după importanţa şi destinaţia punctelor şi poate fi provizorie sau permanentă.
Marcarea provizorie este de durată mai scurtă de 2 până la 4 ani şi se poate face cu:

- tăruşi de lemn, fig.3.30.a, de esenţa tare cu secţiune pătrată sau rotunjită; la


partea superioară se bate un cui care marchează punctul matematic (pentru extravilan);
- tăruşi metalici, fig.3.30.b ,pentru marcarea punctelor din intravilan
(diametrul = 1,5 -3 cm şi lungimea = 15 - 25 cm);

- tarns din lemn; b - taru§ (bulon) metalic. Fig. 3.30. Marcarea provizorie a
punctelor topografice.

Marcarea permanentă sau bornarea punctelor este o materializare de durata lungă.


Bornele se confecţionează din beton simplu sau armat, fig.3.31., şi au forma unui
trunchi de piramida cu secţiune pătrată. Modul de bornare depinde de solul în care se
aşează marca sau borna.
17cm

23 cm

a - boma din beton armat; b - plantarea bornei.


Fig. 3.2 Marcarea permanenta a punctelor topografice.
3.2. Lucrări topografice de jalonare
Jalonarea se realizează atunci când distanţele de măsurat în linie dreaptă dintre două
puncte sunt mai mari decât lungimea instrumentului de lucru, amplasând un anumit număr de
jaloane între extremităţile unui aliniament.
Aliniamentul este linia care rezultă din intersecţia unui plan vertical care trece prin
două puncte (A şi B) cu suprafaţa terenului (Fig. 8), cu amplasare de jaloane, punctele A şi B
fiind extremităţile aliniamentului.

Fig. 3.3 Aliniamente


a) cu pantă continuă; b) în plan orizontal; c) cu pante diferite

Distanţa orizontală dintre A şi B este proiecţia orizontală a aliniamentului, numindu-se


în topografie distanţa redusă la orizont (d). Pe teren se măsoară de obicei distanţa înclinată
(D). Unghiul format pe aliniamentul AB cu orizontala A − B ' poartă numele de unghi de pantă
al terenului sau unghi vertical. În funcţie de relieful terenului, aliniamentul poate să apară:
a) ca o linie înclinată cu o pantă continuă (Fig. 3.3. a)
b) ca o linie orizontală (Fig. 3.3. b), când distanţa d AB = DAB şi α = 0 g
c) ca o linie frântă cu porţiuni care au înclinări diferite (Fig. 3.3. c), deci unghiuri de

pantă diferite ( α1 , α 2 , α 3 ). În acest caz, d AB = d1 + d 2 + d3


Jalonarea se efectuează prin instalarea unor jaloane intermediare începând cu punctul
cel mai îndepărtat (B), spre operatorul (A) (Fig. 3.4).
Operatorul se aşează în spatele jalonului A, la o distanţă de 1 − 2 m şi privind spre
jalonul din B dirijează ajutorul care fixează în teren succesiv jaloanele din 1, 2, 3 ... Distanţa
între aceste jaloane trebuie să fie mai mică decât lungimea instrumentului cu care se va
efectua măsurarea lungimii aliniamentului.

Fig. 3.4. Jalonarea unui aliniament


Atunci când se fixează jaloane în continuarea aliniamentului, se execută operaţia de
prelungire a unui aliniament (Fig. 3.5). Prelungirea aliniamentului se poate efectua de către un
operator.
La operaţiile de jalonare, trebuie ca jaloanele să fie fixate vertical iar operatorul va
privi ambele părţi ale jaloanelor.

Fig. 3.5 Prelungirea unui aliniament


3.2.1. Intersecţia a două aliniamente
Operaţia se execută de către doi operatori ( O1 , O2 ) şi un ajutor care trebuie să se
materializeze pe teren prin instalarea unui jalon, intersecţia E dintre aliniamentele AB şi CD
(Fig. 3.6. a).
Operatorii O1 si O2 ţin sub observaţie câte unul din aliniamente, dirijând succesiv
ajutorul din E până ce acesta se găseşte atât pe aliniamentul AB cât şi pe aliniamentul CD în
punctul E.
Când cele două aliniamente se intersectează în prelungirea lor (A-B cu C-D), operaţia
se poate executa de către un singur operator (Fig. 3.6. b), acesta menţinându-se pe prelungirea
celor 2 puncte, determină punctul E.

Fig. 3.6. Intersecţia a două aliniamente


a) cu doi operatori şi un ajutor; b) cu un singur operator

3.2.2. Jalonarea unui aliniament când între punctele extreme nu este vizibilitate
Această operaţie o întâlnim atunci când executăm jalonarea peste un deal a cărui
înălţime este variabilă. În funcţie de înălţimea dealului lucrarea se poate realiza cu doi sau cu
trei operatori.
a) Cu doi operatori. Se întrebuinţează acest procedeu în cazul când diferenţa de nivel
între extremităţile aliniamentului şi vârful dealului nu este prea mare alegând poziţia
jaloanelor C şi D unde se află cei doi operatori (fig. 3.7.), astfel ca din C să se vadă D şi B, iar
din D să fie vizibilitate spre C şi A. Prin alinieri succesive, ca şi în cazul jalonării între două
puncte inaccesibile, dar cu vizibilitate între ele, se va ajunge în situaţia când fiecare operator
vede jalonul celuilalt operator pe aliniamentul pe care îl controlează, obţinându-se în final
aliniamentul definitiv A – Cn – Dn – B.
Fig. 3.7. Jalonarea unui aliniament peste un deal cu două persoane

3.2.3. Jalonarea unui aliniament peste o vale


În funcţie de lăţimea şi adâncimea văii la nivelul albiei minore, operaţia se poate
realiza cu una sau două echipe, alcătuite din doi operatori.
Atunci când dimensiunile văii sunt mici, jalonarea se efectuează cu o singură echipă;
operatorul situat în spatele jalonului A va privi tangent la jalonul situat pe celălalt mal, în
punctul B (fig. 3.8) şi dirijează ajutorul să aşeze un jalon în punctul 2 în aşa fel încât vârful
acestuia să atingă linia de viză AB. În etapa următoare se va realiza o prelungire a
aliniamentului A-2, fixând jaloane în punctele 3-4-6-5-1 până se ajunge în punctul B.

Fig. 3.8. Jalonarea unui aliniament peste o vale

Când dimensiunile văii sunt mari, operaţia de jalonare se execută cu doi operatori (situaţi
în punctele A şi B) şi două ajutoare, câte unul pentru fiecare versant al văii. Operatorul din
punctul A va fixa jalonul 1 pe malul opus iar cel din punctul B jalonul 2, prin linii de vizare
care să intersecteze cele două jaloane. Se va face apoi prelungirea aliniamentului A-2 şi B-1,
fixând jaloanele 3, 4 respectiv 5, 6.
Controlul jalonării constă în verificarea jaloanelor 3, 4, 5 şi 6 dacă sunt în linie dreaptă,
deci pe acelaşi aliniament.
CAPITOLUL IV

MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

4.1.Instrumente şi tehnici pentru măsurarea directă a distanţelor


În topografie, măsurarea distanţelor se poate face atât direct atunci când se vor aplica
instrumentele de măsurat pe teren, cât şi indirect sau stadimetric cu ajutorul aparatelor optice.
Măsurarea directă a distanţelor presupune parcurgerea distanţei respective pe
aliniament, constatând de câte ori se cuprinde în ea lungimea instrumentului utilizat la
măsurare.
Condiţiile de bază ale efectuării măsurătorilor pe cale directă sunt accesibilitatea şi
vizibilitatea, iar în funcţie de precizia dorită putem utiliza instrumente de precizie mică,
instrumente de precizie medie şi instrumente de precizie mare.

4.1.2. Instrumente simple, de mică precizie, pentru măsurarea directă a distanţelor


Dintre instrumentele de măsurat distanţe pe cale directă, utilizate la ridicările
aproximative fac parte: pasul omenesc, compasul, lanţul cu zale, ruleta de pânză etc. Aceste
instrumente dau erori destul de mari datorită faptului că fiind scurte măsoară toate denivelările
terenului şi dau de regulă o distanţă mai mare decât cea reală.
Pasul omenesc se utilizează în vederea aproximării distanţei dintre două puncte sau a
recunoaşterii unei suprafeţe interesate pentru ridicare, etalonându-se pasul omenesc în acest
sens. Etalonarea constă în parcurgerea de cel puţin cinci ori a unei distanţe cunoscute
(d =50...100 m) , după care se împarte lungimea distanţei la numărul mediu al paşilor obţinuţi
rezultând lungimea medie a unui pas cu relaţia:
d : n = 1 pas [4.1]
unde: n – nr. mediu al paşilor
De asemenea, numărarea paşilor se poate face cu un instrument special numit
pedometru, care se ataşează la piciorul operatorului şi este prevăzut cu un cadran mare şi două
mici. Pe cadranul mare vom înregistra numărul de paşi până la 100, pe unul din cadranele
mici sutele de paşi, iar pe celălalt miile.
Eroarea care se poate înregistra la măsurarea atentă cu pasul este de 1…2 m la 100 m
distanţă.
Compasul sau capra. Este un instrument simplu format din două picioare de lemn
uşor, unite la partea de sus printr-un mâner, având o deschidere de 2 m).
Poziţionarea deschiderii compasului se realizează prin intermediul unei traverse, iar
distanţa se măsoară din mers prin parcurgerea aliniamentului, făcând compasul să pivoteze
când pe un picior când pe altul prin răsucirea lui în afară cu 180°, prin intermediul unui mâner
de prindere.
Cu ajutorul compasului se poate obţine distanţa orizontală d 0 pe teren atunci când
traversa dintre picioare este divizată şi prezintă un reper la mijloc iar la baza mânerului atârnă

un fir cu plumb sau se pot măsura diferenţe de nivel ( ∆ Ζ ) parţiale, care însumate dau
diferenţa de nivel dintre capetele unui aliniament.
Ruleta de pânză. Este o bandă de pânză tare impregnată cu vopsea, întărită cu fire
metalice, divizată din cm în cm pe ambele feţe având lungimi de 5, 10, 20 sau 50 m . Ruleta
se înfăşoară pe un mosor în interiorul unui toc circular de piele sau metal.
4.1.3. Instrumente de precizie medie
Sunt instrumentele care asigură o precizie la măsurarea directă a distanţelor
topografice de ±3 cm la 100 m, iar dintre cele mai uzuale amintim: panglica de oţel, ruleta de
oţel şi mai puţin firul de invar – Ciurileanu.
 Panglica de oţel
Panglica de oţel este un instrument pentru măsurarea precisă a distanţelor, utilizată în
topografie atât în măsurătorile curente unde se cere o precizie mai mică, cât şi în măsurarea
bazelor de triangulaţie topografică locală, la care precizia este mai mare.
Panglica este o bandă de oţel lată de 15 – 200 mm, groasă de 0,5 mm şi cu lungime de
20 sau 50 m (fig. 4.1). Extremităţile panglicii sunt prevăzute cu inele care pot fi de diferite
forme.

Fig. 4.1 Tipuri de panglici de oţel

Fig. 3.2 Tipuri de panglici de oţel


Mânerul sub formă de inel pentru
introducerea, în timpul lucrului, a

0m
întinzătoarelor (fig. 4.2).
Panglica de oţel este divizată pe ambele
părţi în metri, jumătăţi de metri şi decimetri.
Metri sunt marcaţi prin plăcuţe de alamă nituite
Fig. 4.2 Inelul de la capătul panglicii
de panglică, jumătăţile de metri prin butoni
nituiţi, iar decimetri prin mici orificii practicate
în panglică (fig.4.3).
Fig. 3.3 Inelul de la capătul panglicii
Fracţiunile mai mici ca decimetru se
apreciază din ochi sau se măsoară cu o riglă
gradată. Numerotarea metrilor este făcută în
a) b) c)
ordine crescătoare, pe o faţă a panglicii într-un
3 6 sens, iar pe cealaltă faţă în sens invers.
Reperele extreme (0 şi 20 sau 50 m) sunt
gravate prin câte o linie la mijlocul inelelor de
întindere, iar la panglicile mai noi se găsesc
Fig. 4.3 Marcarea panglicii de oţel:
marcarea metrilor marcate pe nişte plăcuţe de alamă nituite pe
0,5 m
dm panglică la circa 20 cm de inelele de întindere.
Panglicile de oţel care au reperele marcate pe plăcuţe fixate de panglică se numesc
panglică cu repere independente şi sunt mai precise şi mai practice, întrucât întinzătoarele
care se introduc în inelele de întindere nu deranjează fişele în timpul măsurătorii.
Pentru depozitare şi transport panglica se înfăşoară pe un cadru metalic.
La măsurarea distanţelor cu panglica se folosesc unele accesorii cum sunt:
întinzătoarele, fişele, dinamometrul şi termometrul (fig.4.4).
Întinzătoarele (portpanglici) sunt bastoane de lemn din esenţă tare sau din ţeavă
metalică cu lungimea de aproximativ 1,20 m şi diametrul de 3 – 3,5 m. La capătul care se
înfige în pământ, întingătorul este prevăzut cu o armătură metalică ascuţită, iar deasupra
acesteia este străbătut de un cui metalic, numit ureche metalică, pe care se apasă cu piciorul.
Fişele sunt vergele metalice, groase de 4 – 6 mm şi lungi de 25 – 30 cm, ascuţite la in
capăt şi în formă de inel la celălalt capăt. Fişele se folosesc la marcarea provizorie pe teren a
unei lungimi de panglică.
Fiecare panglică este prevăzută cu o trusă de fişe compusă din 6 sau 11 fişe şi două
inele. Pe unul din inele se află cele 11 fişe, pe care le poartă la începerea măsurătorii
lucrătorul din faţă şi care lasă la fiecare panglică întinsă câte o fişă. Inelul gol este purtat de
lucrătorul din spate, care strânge pe el fişele lăsate în pământ de lucrătorul din faţă.
Fişele se înfig vertical în pământ în dreptul reperului 0,20 sau 50 al panglicei.
Dinamometrul se foloseşte numai în măsurătorile de mare precizie, în măsurătorile
topografice curente utilizarea lui nefiind necesară. El se foloseşte cu scopul de a întinde
panglica cu o tensiune egală cu tensiunea la care a fost etalonată (10 – 15 kg).
Termometrul serveşte la determinarea temperaturii în timpul măsurătorii în cazul
măsurătorilor de mare precizie. Panglica este etalonată la temperatura de +20 0C. La fiecare 5
0 ø = 3 –suferă
C în plus sau în minus panglica 3,5 cmo modificare de 3 mm.

Firul de plumb este format dintr-un fir de sfoară legat cu un capăt la o greutate
metalică ce poate avea diferite forme şi serveşte la verticalizarea jaloanelor sau a altor
1,20 m
semnale, la proiectarea reperelor panglicilor pe teren, precum şi la centrarea goniometrelor pe
punctul de staţie. 3
2

1 15 cm

baston întinzător:
1 – sabot metallic; 2 – bară transversală; 3 - panglică b) legătură de fişe 2

1
0 50m 50m 3

4
c) dinamometrul : în repaus
d) trusă completă (stânga)aşidistanţelor
de măsurare la întindere
: (dreapta)

1 – baston întinzător; 2 – fişă; 3 – dinamometru;


4 – ţăruş care marcheză punctul topographic de la care începe măsurătoarea
Fig. 4.4
4.2. Operații la măsurarea directă a distanțelor
Operaţia propriu-zisă de măsurare a distanţelor trebuie precedată de pregătirea
terenului care constă în curăţirea lui de vegetaţie, mărăcini, bălării, culturi), în pichetarea şi
jalonarea aliniamentului.
Echipa de măsurătoare este formată din operator şi doi lucrători şi are în dotare:
panglica de oţel, ţăruşi, jaloane, fişe, întinzătoare, dinamometre, termometru, eclimetru, fir cu
plumb şi toporaş. Pentru măsurarea propriu-zisă a distanţelor se face derularea panglicii în aşa
fel încât să nu facă bucle care ar duce la ruperea ei şi se introduc întinzătoarele în inelele
panglicii. Lucrătorul din urmă înfige întinzătorul în pământ, înapoia ţăruşului de la care se
pleacă pe aliniament. Când panglica este pusă pe aliniament lucrătorul dinaninte înfige
întinzătorul în pământ şi întinde panglica. Cu această ocazie lucrătorul din urmă potriveşte
reperul zero al panglicii pe punctul de pe ţăruş şi apoi anunţă pe lucrătorul dinainte să înfigă
vertical, în pământ, în dreptul reperului 20 sau 50 m de pe panglică, una din fişele de pe inelul
care-l poartă asupra lui. Lungimea panglicii fiind materializată pe teren, lucrătorii scot
întinzătoarele din pământ şi pornesc în continuare pe aliniament, primul târând panglica după
el cu grijă ca să nu atingă fişa. În momentul când ultimul lucrător ajunge în dreptul fişei
înfiptă în pământ, operaţia se repetă până la extremitatea cealaltă a aliniamentului, unde
distanţa de la ultima fişă la punctul de sosire, fiind mai mică decât o lungime de panglică, se
citeşte de către operator direct pe panglică în m şi cm. În măsura parcurgerii distanţei
lucrătorului din urmă culege fişele fixate pe aliniament de către lucrătorul din faţă şi le înşiră
pe inelul avut asupra lui şi care iniţial era gol.
Este recomandabil ca inelul cu fişe al lucrătorului dinainte să fie purtat de către
operator care să efectueze şi înfigerea fişelor în pământ.
Distanţa măsurată va fi dată de relaţia:

D=L*n+r [4.2]
în care;

D- lungimea aliniamentului în m;
L- lungimea panglicii de oţel, în m;
n- numărul fişelor înfipte pe aliniamentul măsurat;
r - distanţa citită pe panglică de la ultima foşă până la punctul de sosire, în m.
Distanţa se măsoară de două ori, dus şi întors şi se face media valorilor obţinute, dacă
ecartul maxim se încadrează în toleranţa dată de relaţie, rezultând:
D= (D1+D2)/2; D1=L*n+r1;
D2=L*n+r2.
Pe terenuri înclinate măsurarea distanţei se face după anumite reguli astfel, ca distanţa
ce se obţine să reprezinte proiecţia orizontală a distanţei înclinate, deoarece la întocmirea
planului se folosesc numai distanţele orizontale.
Pe un teren accidentat sau înclinat, distamţa poate fi măsurată orizontal în mod direct,
când măsurătoarea are aspectul unor trepte (fig 4.5).
Când măsurătoarea începe din puctul mai înalt, lucrătorul din urmă aşază panglica cu
reperul zero la pământ, în punctul de plecare, iar cel din faţă, aşezat pe aliniament, ridică
cealaltă extremitate a panglicii, până ce aceasta este orizontală. Întinzând bine panglica, cu
ajutorul unui fir cu plumb proiectează reperul de 20m pe sol şi înfige fişa în pământ în poziţie
verticală. În lipsa firului de plumb proiectarea pe sol a reperului panglicii se face prin lăsarea
fişei să cadă liber din dreptul acestui reper, fişă care se înfige în pământ. Măsurând succesiv
distanţa în modul descris, se va obţine distanţa orizontală.
Măsurarea distanţei, pe teren înclinat, în modul descris mai sus, este destul de greoaie
şi suspusă unui mare număr de erori. Din această cauză se măsoară distanţa înclinată şi se
reduce apoi la distanţa orizontală prin calcul. Reducerea distanţei înclinate la distanţa
orizontală se poate face în funcţie de unghiul de pantă, adică unghiul format de înclinarea
terenului faţă de orizontală sau în funcţie de diferenţa de nivel dintre cele două extremităţi ale
distanţei măsurate.
Când s-a măsurat unghiul de pantă (i):
Do=Di* cos i [4.5]
în care:
Do este distanţa redusă la orizontală, în m;
Di este distanţa măsurată pe pantă, în m;
i este unghiul de pantă.
În al doilea caz când s-a măsurat distanţa înclinată şi diferenţa de nivel:
2
D o = Di + ∆z 2

[4.6]
în care:
∆z este diferenţa de nivel dintre punctele extreme ale distanţei măsurate.
Dacă terenul prezintă pantă neuniformă, aliniamentul va fi împărţit în tronsoane
(porţiuni) cu pantă uniformă, prin marcarea punctelor de schimbare a pantei. Se măsoară apoi
unghiul de înclinare a fiecărui tronson şi lungimea lui. Reducerea distanţei înclinate la
distanţa orizontală se face pentru fiecare tronson în parte:
d1 = l1* cos i1;
d2 = l2* cos i2;
...................
dn = ln* cos in;
iar: Do =d1+ d2+ d3+... +dn.
Pe terenurile cu pantă uniformă determinarea distanţei orizontale o putem realiza în
două feluri:
1. Măsurând direct distanţa orizontală prin metoda cultelaţiei, când reperul suspendat al
panglicii se va proiecta pe teren cu ajutorul firului cu plumb (fig. 4.5), operaţie pe care o
realizăm cu panglica de 20 m.

Fig. 4.5. Măsurarea distanţelor prin metoda cultelaţiei

2. Prin măsurarea directă pe teren a distanţei înclinate (DE) cu panglica şi a unghiului de


pantă α , cu teodolitul sau cu eclimetrul vizând pe semnal (miră) la înălţimea instrumentului
centrat pe punctul matematic (fig. 4.6). După determinarea unghiului de pantă, distanţa

orizontală D0 necesară la reprezentarea pe planurile şi hărţile topografice va fi dată de relaţia:


D0 = L . cos α [4.7]

Fig. 4.6. Măsurarea directă a distanţei înclinate cu panglica de oţel


Pe terenurile cu pantă neuniformă, aceasta se va împărţi în tronsoane cu pantă
uniformă la care se măsoară lungimile de aceeaşi pantă: l1, l2, l3 (fig. 4.7).
În vederea reducerii la distanţa orizontală sau pentru aplicarea de corecţii la liniile
înclinate este nevoie de a măsura: fie unghiul de pantă al aliniamentului α fie diferenţa de
nivel ( ∆h).

Fig. 4.7. Reducerea la orizont a distanţelor înclinate cu mai multe pante

4.3 Ridicări topografice realizate cu panglica de oțel


Elementele fundamentale ale unei figuri geometrice sunt punctele topografice marcate pe
teren prin ţăruşi sau cuie, fie pe aliniamente, fie pe figuri construite.

Fig. 4.8 Ridicarea unei perpendiculare cu ruleta


a) metoda numerelor pitagoreice b) metoda triunghiului isoscel

4.31. Ridicarea unei perpendiculare realizate cu panglica de oțel


Este operaţia pe care o putem realiza cu panglica într-un punct oarecare de pe aliniament
sau la una din extremităţile aliniamentului aplicând metoda triunghiului dreptunghic sau
metoda triunghiului isoscel. (fig. 4.8)
Metoda triunghiului dreptunghic bazată pe numerele pitagorice 3, 4, 5 sau multiplii de
acestea, poate fi aplicată, atât de pe un punct oarecare al aliniamentului (fig.4.8, a) cât şi la
extremitatea acestuia.
Faţă de extremităţile punctelor C şi D distanţate la 3, 6, 9 … m unul de altul, cu ruleta şi un
instrument ascuţit (fişă), vom descrie două arce de cerc cu o lungime de 4, 8, 12 ... m din
punctul C şi respectiv 5, 10, 15 m din punctul D, care se intersectează în punctul P.
Aliniamentul CP va fi perpendicular pe AB.
Metoda triunghiului isoscel (fig.29,b) aplicată de obicei dintr-un punct oarecare al
aliniamentului, presupune a măsura două distanţe egale (CD = CE) pe aliniament, după care
cu aceeaşi deschidere a ruletei (ex.: DP=EP= 8m), vom trasa două arce de cerc care se
intersectează în punctul P. Aliniamentul CP va fi din nou perpendicular pe AB.
4.3.2. Coborârea unei perpendiculare realizate cu panglica de oțel
Din punctul P, cu panglica sau ruleta se va descrie un arc de cerc, care va intersecta
aliniamentul AB în punctele C şi D. Se va măsura distanţa CD obţinută, iar la jumătatea ei
vom obţine punctul P' care reprezintă piciorul perpendicularei PP' pe aliniamentul AB.
(fig.4.9)

Fig. 4.9. Coborârea unei perpendiculare

4.3.3.Trasarea unui aliniament paralel la cel dat (fig. 4.10)


Pe un aliniament AB se ia o lungime oarecare CD. În funcţie de distanţa care se doreşte a fi
între cele două aliniamente se va măsura în continuare aliniamentul CP, stabilind la jumătatea
lui punctul 0. Din punctul D se măsoară în continuare aliniamentul DO care se prelungeşte cu
OR (OD=OR). Aliniamentul nou obţinut RP va fi paralel cu AB.

Fig. 4.10. Trasarea unui aliniament paralel la cel dat


4.3.4.Determinarea lăţimii unui curs de apă, ravenă, râpă (fig. 4.11).
Din punctul A operatorul va căuta un semnal natural sau artificial pe malul opus,
astfel încât aliniamentul AB să fie aproximativ perpendicular pe cursul de apă. Pe
aliniamentul AB se ridică o perpendiculară de lungime orizontală AC, iar în punctul C se
ridică o altă perpendiculară CD astfel încât prin vizarea din D la B să obţinem un punct de
intersecţie E a acestei vize cu aliniamentul AC.

Fig. 4.11. Determinarea distanţei dintre 2 puncte aflate pe malurile unui râu
Pe teren se vor măsura distanţele orizontale AE; EC şi CD, dus-întors cu panglica de oţel
etalonată.
Din asemănarea triunghiurilor AEB şi CED rezultă:
AB CD AE
= ⇒ AB = ⋅ CD
AE CE CE

4.35. Ridicarea în plan a unei suprafeţe de teren accesibilă şi cu vizibilitate utilizând


panglica sau ruleta de oţel

După materializarea şi semnalizarea pe teren a punctelor caracteristice suprafeţei ABCDE


(fig. 4.12), vom măsura cu panglica sau ruleta toate laturile, precum şi diagonalele EB şi EC
care împart poligonul format în trei triunghiuri oarecare.

Fig. 4.12 suprafață de teren accesibilă âi cu vizibilitate în interior


Pentru transpunerea în plan toate lungimile măsurate se vor reduce în prealabil la scară
după care pe o dreaptă oarecare se transpune latura AB. Din punctele A şi B cu deschiderea în
compas AE şi BE se trasează două arce de cerc la intersecţia cărora se obţine punctul E. Se
continuă acest procedeu obţinând din punctele B şi E punctul C, iar ultimul punct D se obţine
din punctele C şi E.
Suprafaţa poligonului măsurat pe teren şi transpus pe plan se obţine ca sumă a suprafeţelor
celor trei triunghiuri, calculate fiecare în parte cu formula lui Heron.

S= p ( p − a) ( p − b) ( p − c) [4.7]
a+b+c
în care: p (semiperimetrul) = ;
2
a, b, c – laturile triunghiului

4.3.6. Ridicarea în plan a unei suprafeţe de teren inaccesibilă şi fără vizibilitate în interior
cu ruleta sau panglica de oţel
În cazul unor astfel de suprafeţe (pădure, plantaţie de pomi sau viţă, construcţie), se
măsoară dus-întors toate laturile care unesc punctele caracteristice ale suprafeţei şi laturile
unor mici triunghiuri isoscele de 5...10 m. (fig. 4.13). Triunghiurile isoscele vom fi construite
fie în interiorul fie în exteriorul suprafeţei, în funcţie de accesibilitate şi vizibilitatea oferite de
teren.

Fig. 4.3 Suprafaţă de teren inaccesibilă şi fără vizibilitate în interior

În vederea întocmirii planului topografic se vor reduce la scară toate laturile patrulaterului,
iar laturile triunghiurilor isoscele vor fi reduse fie la aceeaşi scară fie la una mai mare. Rolul
triunghiurilor isoscele este acela de a ne ajuta la trasarea suprafeţei pe plan prin intersecţii de
distanţe. Pe o dreaptă se va transpune la scară latura AB, iar pe prelungirea acesteia, latura

triunghiului isoscel Bb1. Cu deschiderea distanţierului Bb2 din punctul B şi b1b2 din b1 vom

construi două arce de cerc obţinând punctul b2 , care reprezintă direcţia laturii BC.
Pe această direcţie vom transpune la scară punctul C, după care repetând operaţiile şi
făcând închiderea grafică pe punctul iniţial se va obţine şi poziţia punctului D (vezi Fig. 44).
Calculul suprafeţei obţinute pe plan se va face prin metoda semigrafică împărţind suprafaţa
obţinută în două triunghiuri ale căror baze au fost măsurate pe teren, iar înălţimile se vor lua
grafic pe plan perpendicular pe baze. Verificarea calculului de suprafaţă se va face prin
determinarea triunghiurilor din patrulater după cealaltă diagonală.
4.3.7. Prelungirea unui aliniament dincolo de obstacol
Această operaţie o putem realiza prin două procedee:
1) Prin ridicări de perpendiculare
2) Prin segmente proporţionale
4.3.7.1. Procedeul perpendicularelor – constă în ridicarea de segmente perpendiculare
succesive până la depăşirea obstacolului de pe direcţia aliniamentului (Fig. 4.14).

Fig. 4.14. Procedeul perpendicularelor

4.3.7.2. Procedeul segmente proporţionale depăşirea obstacolului pe teren se realizează cu


ajutorul unui aliniament ajutător AY, prin ridicare şi coborâre de perpendiculare (fig. 4.15).

Fig. 4.15 Procedeul segmente proporţionale

În faza iniţială, după construirea aliniamentului AY sub un unghi convenabil faţă de


aliniamentul iniţial, care va permite trasarea aliniamentului pe lângă obstacol, se va coborî o
perpendiculară BB’. În continuare pe axa AY se vor alege convenabil punctele D’ şi E’,
pentru a putea ridica perpendiculare de pe ele dincolo de obstacol, având lungimi deduse din
relaţia de asemănare a triunghiurilor ADD’ şi AEE’ astfel:
AB ' BB ' AD ' BB '
= şi =
AD ' DD ' AE ' EE '
Punctele D şi E trasate pe teren vor reprezenta prelungirea aliniamentului AB dincolo de
obstacol.

CAPITOLUL V
MĂSURAREA UNGHIURILOR

5.1. Instrumente şi aparate pentru măsurarea unghiurilor


Este instrumentul care permite măsurarea direcţiilor la două sau mai multe puncte din
teren, precum şi înclinarea acestor direcţii. Determinările se raportează la un plan orizontal
care trece prin punctul în care se staţionează cu teodolitul, numit punct de staţie.
A. SCHEMA GENERALA A TEODOLITULUI CLASIC.
V Întregul aparat se compune din infrastructura şi
3 2 1 20 suprastructura. Infrastructura este cuprinsa între
Cv
O O ambaza teodolitului şi limb inclusiv, iar suprastructura
4 4 este compusa din restul partilor componente, toate

16
putându-se misca în jurul axei verticale V-V).
5 15
N N
V s Părţile componente, asa cum sunt prezentate în
17 17
figura 1. sunt:
6
18 7 1 - luneta teodolitului; 2 - cercul vertical; 3 - axa de
8 19
rotatie a lunetei; 4 - furcile lunetei; 5 - cercul alidad; 6
9
10 - cercul gradat orizontal (limbul); 7 - axul teodolitului;
11
12 8 - coloana tubulara a axului teodolitului; 9 - ambaza
21
14 13 teodolitului; 10 - suruburi de calare; 11 - placa de
tensiune a ambazei; 12 - placa ambazei; 13 - şurub de
prindere (surub pompa); 14 - dispozitiv de prindere a
V firului cu plumb; 15 - nivela torică a cercului
orizontal; 16 - nivela sferică a cercului orizontal; 17 -
Figura 5.1- Schema generala a
dispozitiv de citire a cercului orizontal; 18 - şurub de
teodolitului.
blocare a cercului alidad; 19 - şurub de blocare a
limbului; 20 - şurub de blocare a mişcării lunetei; 21 - ambaza trepiedului; VV - axa
principală a teodolitului (verticala); OO - axa secundară a lunetei; NN - directricea nivelei
torice; VsVs - axa nivelei sferice; Cv - centrul de vizare al teodolitului.
La vizarea unui obiect îndepărtat, teodolitul are posibilitate de mişcare în jurul axei
principale de rotatie, V-V şi posibilitate de mişcare a lunetei şi cercului vertical într-un plan
vertical în jurul axei orizontale secundare O-O.
AXELE TEODOLITULUI.
Din punct de vedere constructiv teodolitul are trei axe şi anume:
1. axa V-V, numită şi principală, care este axa de rotaţie a suprastructurii aparatului. În
timpul măsurătorilor, aceasta trebuie să fie verticală;
2. axa O-O, numită şi secundară, care este axa în jurul căreia se roteşte luneta împreună cu
cercul vertical;
3. axa r-O (reticul-obiectiv) numita şi de vizare, care este linia materializând directia spre
care se efectuează măsuratoarea.
Toate cele trei axe trebuie să se întâlnească în acelaşi punct, Cv, numit centrul de
vizare al teodolitului.
C. PARTI COMPONENTE ALE TEODOLITULUI.
Luneta topografică
Lunetele instrumentelor topografice sunt constituite ca un dispozitiv optic ce serveşte
la vizarea, la distanţă, a obiectelor numite şi semnale topografice, a căror imagine obţinută
prin lunetă este clara şi mărită, imposibil de obţinut cu ochiul liber. În afară de aceasta, luneta
poate servi şi la determinarea distanţelor (măsurare) pe cale optică, procedeul numindu-se
determinarea stadimetrică a distantelor.
Luneta cu focusare exterioara (figura 5.2) se compune din:
1- tub obiectiv; 2 - tub ocular; 3 - obiectiv; 4 - ocular; 5 - reticul; 6 - lentila divergentă de
focusare; 7 - surub de focusare; 8 - surub cremaliera; 9 - suruburi de rectificare a firelor
reticulare; 10 - locul de formare al imaginii în absenta lentilei de focusare; O1 - centrul optic
al obiectivului; O2 - centrul optic al ocularului; r - centrul reticulului; xx - axa geometrica a
lunetei; O1O2 - axa optică a lunetei; a - distanţa variabilă între lentila de focusare şi obiectivul
fix ; p' - distanţa variabilă între obiectiv şi imagine.
1 9
3 8
7 2
5

x r O x
2

a (variabil)
4
p' (constant) 6 10 9
O
1

Figura 5.2 - Luneta topografică

Pentru a nu se pierde timp cu cautarea obiectului ce se doreste a se viza, pe luneta se


amplaseaza un dispozitiv, tip cui - catare sau mai nou un colimator, care odată suprapus peste
obiectul vizat asigură existenta în câmpul vizual al lunetei a obiectului vizat.
Axele lunetei, care trebuie să coincidă între ele, sunt materializate de:
1. axa optică, determinată de centrele optice ale obiectivului şi ocularului şi nu este
materializată;
2. axa geometrică, sau de simetrie, este determinată de centrele celor două sau trei tuburi
concentrice şi de asemeni nu este materializată;
3. axa de vizare, determinată de centrul r al firelor reticulare şi centrul optic al obiectivului,
fiind singura axa materializată.
Reticulul lunetei este format dintr-o placa de sticlă pe care sunt gravate foarte fin
trăsături numite fire reticulare. În cazul în care se constată descentrarea centrului firelor
reticulare de la axa geometrica a lunetei, aceasta este prevazută cu şuruburi de rectificare în
plan orizontal, respectiv vertical, care prin acţionare permit readucerea centrului pe axa
geometrică. La lunetele moderne reticulul este fix şi se afla în planul focal anterior al
ocularului.
 Punerea la punct a lunetei se execută în două faze şi anume:
a). punerea la punct a imaginii firelor reticulare se realizează prin îndreptarea lunetei spre o
suprafaţă de culoare deschisă, iar prin rotirea ocularului se tinde la obţinerea unei imagini
clare a firelor. Operaţiunea se execută la începutul unei zile de măsurători şi ramâne valabilă
atât timp cât nu se schimba operatorul la aparat.
b). punerea la punct a imaginii obiectului vizat urmăreşte să realizeze o claritate maximă a
imaginii prin acţionarea şurubului de focusare. Acest lucru se realizează când planul imagine
se suprapune cu cel al firelor reticulare. Operaţiunea se numeşte focusare şi se execută la
fiecare vizare cu luneta, deoarece depinde de distanţa de la obiect la aparat.
Ordinea operaţiilor este strict obligatorie în succesiunea în care este prezentată mai
sus; inversarea ordinii conduce la alterarea claritaţii imaginii obiectului vizat când se
realizează claritatea firelor.
Punctarea obiectelor vizate este operaţiunea prin care se aduce centrul firelor reticulare
pe punctul matematic al obiectului vizat. Operatiunea se realizeaza în etape succesive:
1. se suprapune dispozitivul de vizare aproximativă (cui-catare sau colimator) peste
imaginea obiectului vizat. În acest moment în câmpul vizual al lunetei apare imaginea
neclară a obiectului. Se focusează imaginea cu ajutorul şurubului de focusare.
2. se deplasează luneta în plan vertical pâna ce firul reticular orizontal se suprapune peste
punctul vizat, acţionând din şurubul de fină mişcare în plan vertical.
3. se deplasează firul reticular vertical pâna ce se ajunge pe punctul vizat, prin acţionarea şurubului de fină
mişcare în plan orizontal.

 Nivelele teodolitului.
Sunt dispozitivele care servesc la orizontalizarea sau verticalizarea unor drepte,
precum şi la măsurarea unor unghiuri mici de pantă. Se disting următoarele tipuri de nivele:
 sferică, (figura 1.2) formată dintr-o fiolă de formă cilindrică, având la partea
superioară forma unei calote sferice. Interiorul este umplut cu eter sau alcool, lasându-se un
mic spaţiu ce formează o bulă de vapori saturaţi de lichid. Partea centrală a calotei reprezintă
punctul central al nivelei prin care trece axa verticală Vs -Vs a acesteia. Pe calota fiolei se
gravează cercuri concentrice cu diametrul mărit cu 2 mm. Întregul ansamblu se fixează într-o
montură protectoare din material plastic dur sau metal.
6 1
5 Vs
Pn M Pn 1 - Fiola de sticla
2 - Montura
2 3 - Suport
3
4 - Cercul alidad
5 5 - Suruburi de rectificare
M
3 6 - Cerc reper
M - Punctul central al fiolei
Vs PnPn - Plan director tangent
6 5 VsVs - Verticala cercului de
Sectiune transversala
4 curbura a nivelei
Vedere in plan
5

Figura. 5.3 - Nivela sferică.

 torică, (figura 5.3) formata dintr-o fiola în forma de tor (cilindru curbat dupa
un arc de cerc), umplută cu aceleaşi lichide ca şi nivela sferică. La partea superioară a fiolei
se gravează trăsături simetrice faţă de mijlocul ei, la interval de 2 mm una de cealaltă. Atunci
când centrul bulei coincide cu centrul fiolei, tangenta la centrul fiolei devine orizontală.
Tangenta poartă denumirea de directrice a nivelei.
a - sectiune verticala N M N
7 2 1
N N b - vedere in plan a
1 - montura metalica M'
a 3 m m
5 2 - fiola de sticla
4 3 - surub de rectificare R
4 - suportul nivelei R
6 7
5 - articulatie α
b 6 - reperele nivelei
7 - bula nivelei
NN - directricea nivelei C

Figura 5.4 - Nivela torică

Mărimea ce caracterizează o nivelă se numeste sensibilitate şi reprezintă unghiul la


centru de inclinare a fiolei pentru o deplasare a bulei de 2 mm. Cu cât unghiul este mai mic cu
atât sensibilitatea este mai mare şi invers. Acest lucru se obţine la nivelele cu raza de curbura
cât mai mare.
Un caz particular al acestui tip de nivelaâ este nivela cu coincideţă, (figura 1.4), la
care semiimaginile capetelor bulei nivelei sunt aduse, printr-un sistem de prisme, într-un
ocular sectionat în doua jumătăţi pe verticală. Când capetele sunt în prelungire, centrul bulei
coincide cu centrul nivelei. Procedeul prin coincidenţă este de pâna la 10 ori mai precis decat
cel cu repere gravate.
a,b - campul ocularului nivelei cu coincidenta

a b a - pozitia in necoincidenta a bulei nivelei

b - pozitia in coincidenta a bulei nivelei

Figura 5.5 - Nivela cu coincidenta


Dacă vom realiza o nivela compusă din două toruri dispuse cu curburile opuse una faţă
de cealaltă, deci ambele feţe vor fi convexe, realizam o nivela butoias, care atasata unui
dispozitiv ce-i va permite rotirea convenabilă, va putea să lucreze prin răsucire fie pe o faţă fie
pe cealaltă.

5.2. Metode de măsurare a unghiurilor.


Operaţiunile necesare măsurarii unghiurilor constau din următoarea succesiune:
 verificarea şi eventual rectificarea teodolitului;
 aşezarea în statie a teodolitului;
 vizarea punctului, făcută pentru determinări azimutale la baza semnalului, prin
suprapunerea peste acesta sau bisectare a firului reticular vertical, iar pentru
determinarea unghiului zenital prin suprapunerea firului reticular orizontal peste
semnal, fie la înălţimea (I) a instrumentului, fie la înălţimea (S) a semnalului. Anterior
însă este necesară vizarea aproximativă cu ajutorul colimatorului, punerea la punct a
imaginii firelor reticulare şi apoi a imaginii obiectului vizat (semnal geodezic).
 efectuarea determinărilor propriuzise.
Măsurarea unghiurilor
A A
0 (2 0 0 ) orizontale.
0 C '1
C 1 C 1 Funcţie de numărul
punctelor spre care se vor face
ω ω' ω"
determinările, metodele de
C 2 C 2
C '2

B B

Figura 5.6 - Metoda diferenței citirilor.


măsurare se referă la măsurarea unghiurilor izolate, daca este vorba de unghiul format de
doua puncte vizate, sau de unghiuri dispuse în tur de orizont daca este vorba de mai mult de 2
puncte vizate.
Metoda diferenţei citirilor sau simplă - se foloseşte la determinarea unghiului format
de direcţiile către două puncte, fără o precizie deosebită. Pentru aceasta (figura 5.6) se
procedează astfel: se eliberează mişcarea înregistratoare a cercului orizontal gradat, se vizează
punctul A în pozitia I a lunetei (cerc vertical stânga) şi se efectuează citirea c1; se deblochează
mişcările generale ale aparatului şi se vizează punctul B, cu luneta tot în pozitia I; se
efectuează citirea c2. Valoarea unghiului format de direcţiile către punctele A si B va fi data
de diferenţa citirilor :
ω = c2 − c1 [5.1]
Dacă operaţiunile descrise mai sus se completează cu vizarea în poziţia a doua a
lunetei, se va obţine o valoare mai precisă a valorii unghiului dintre cele două direcţii. Pentru
aceasta a doua fază se rotesc aparatul şi luneta cu câte 200g, cercul vertical fiind acum în
dreapta lunetei (pozitia a II-a), după care se vizează punctul B şi se efectueaza citirea c 2'; se

ω
vizează punctul A, prin rotirea aparatului în sens antiorar şi se efectuează citirea c1'. Unghiul
măsurat în pozitia I va fi:
ω ' = c2 − c1 [5.2]
iar în pozitia a II-a va fi :
' '
" =
c2 −
c1

[5.3]
Dacă diferenţa celor două determinări se încadrează în toleranţa admisă, atunci
valoarea cea mai probabilă a unghiului va fi media aritmetică a celor două determinări.

ω'+ω"
ω= [5.4]
2
Un caz particular al acestei metode este cel în care pe direcţia initială, în pozitia I se
aduce valoarea zero a cercului orizontal gradat. În acest caz, citirea initiala devenind 0,rezultă
ca citirea facută pe punctul B este chiar mărimea unghiului ce se doreşte a se măsura, în
poziţia I a lunetei. Prin aducerea aparatului în poziţia a II-a a lunetei, valoarea unghiului va fi
dată de diferenţa între c2' şi 200g. Cu cele două valori obţinute, dacă acestea se înscriu în
toleranţe, se calculează media ca fiind valoarea cea mai probabilă a unghiului ω.
Metoda repetitiei -
c1 c2
c1
c1 A c2 A c3 A
c2 c3 c4
B B B

Figura 5.7 - Metoda repetitiei.


se foloseşte la determinarea cu precizie sporită a unghiurilor izolate, atunci când pentru
măsurători este folosit un instrument repetitor (figura 5.7). Ne propunem să determinăm
unghiul sub care se văd din punctul de staţie punctele A si B prin trei repetiţii. Principial,
metoda foloseşte de fiecare dată drept origine a citirilor, valoarea direcţiei determinată în
măsurătoarea anterioară. Pentru determinarea unghiului între două direcţii concurente în
punctul de staţie, cu instrumentul în pozitia I a lunetei se vizează punctul A şi se efectuează
citirea c1; se vizează punctul B căruia i-ar corespunde citirea c2 care însa nu se efectuează; în
schimb după vizarea punctului B se blochează mişcarea înregistratoare, se deblochează
mişcarea generală în plan orizontal şi se vizează punctul A. Se deblochează mişcarea
înregistratoare şi se revizează punctul B; citirea corespunzătoare ar fi c3, care la fel ca şi c2 nu
se efectuează. După această secvenţa am efectuat două "repetiţii" pentru măsurarea unghiului
între direcţiile spre punctele A si B. În sfârsit, după vizarea punctului B se blochează mişcarea
înregistratoare, se deblochează mişcarea generală în plan orizontal, se vizează A, se
deblochează mişcarea înregistratoare şi cea generală în plan orizontal şi se vizează B. Numai
acum se poate face citirea la dispozitivul de citire a cercului orizontal. Valoarea cea mai
probabilă a unghiului măsurat prin cele trei repetiţii va fi obţinută cu relaţia :
c4 − c1
ω=
3
Metoda se aplică în cazul măsurării unghiurilor izolate, în ambele pozitii ale lunetei, în
situaţia în care se dispune de un aparat cu o precizie de citire mai mică decât precizia cerută
pentru determinarea unghiului.
200 A
Metoda seriilor (sau reiteratiilor) se
0 foloseşte de fiecare dată când se urmăreşte
C "1
D C '4 C '1
C4 C " '1 determinarea mărimii unghiurilor dintr-un
C1

C2
punct de staţie în care converg mai multe
C3 C '2
C '3
B
vize (figura 5.8). Din totalitatea vizelor, se
C alege ca direcţie de referinţă (iniţiala) viza cea
Figura 5.8 - Metoda seriilor. mai lungă, de la care se vizează toate celelalte
puncte,în ordine, în sens orar, încheindu-se turul de orizont tot pe viza iniţială. Pentru acest
tur de orizont, luneta aparatului este în poziţia I (cerc vertical stânga). Se aduce aparatul în
poziţia a doua, se vizează aceeaşi direcţie initială, după care vizarea se desfăşoara în sens
antiorar pâna la închiderea pe aceeaşi viza iniţială. Valorile măsurate se prelucrează,
procedându-se la calculul mediilor între cele două poziţii, a neînchiderii şi a corecţiei totale şi
unitare, prin aplicarea celei din urma la obţinerea valorilor compensate pentru direcţiile
măsurate. Pentru exemplificare se prezintă mai jos (tabelul 5.1) un exemplu de prelucrare.
Prin efectuarea diferenţei între direcţia initială (considerată valoare justa) către punctul
Pct st. Pct.vizat Pozitia I Pozitia II Medii Corectie Unghi comp. A si direcţia finală (considerată viza
A 1 10.1225 210.13 10.1263 0 10.1263
2 95.5675 295.565 95.5663 -0.0028 95.5635
afectată de erori) tot către punctul A,
3 153.225 353.225 153.225 -0.0056 153.2194 se obţine valoarea corecţiei totale:
4 301.183 101.183 301.183 -0.0084 301.1741
1 10.135 210.14 10.1375 -0.0112 10.1263 c = 10,1263g - 10,1375g = - 1c12cc
Tabelul 5.1 - Compensarea seriilor Acesta valoare se va repartiza
proporţional fiecărei vize, cu o cantitate cu adică :
c
cu = = −28 cc
n
Viza iniţială fiind neafectată de erori nu va primi nici o corecţie, viza către punctul B va primi
cu, viza către punctul C va primi 2.cu şi aşa mai departe pâna la viza de închidere care va primi
4.cu. Se observa că prin aplicarea coreţiei corespunzătoare la valoarea măsurată, viza finală
devine egală cu viza iniţiala.
Dacă se doreste o creştere a preciziei determinărilor se pot executa mai multe serii,
însa cu origini diferite ale direcţei initiale. Intervalul între serii se stabileşte cu relaţia:
400 g
I = [5.6]
m⋅ n
unde- I reprezinta intervalul între serii;
m - numarul dispozitivelor de citire (în general 2);
n - numarul de serii ce se executa.
Dacă observaţiile se fac numai într-o singură poziţie a lunetei, de obicei în sens orar,
metoda se numeşte a turului de orizont.
5.2.2. Măsurarea unghiurilor verticale.
Pentru măsurarea unghiurilor verticale se procedeaza în felul urmator:
 se instaleaza aparatul în punctul de statie, se centreaza şi se caleaza;
 se masoara înaltimea aparatului (notata cu i);
 se vizeaza semnalul din punctul B, fie la înaltimea aparatului fie la înaltimea s a
semnalului, prin aducerea firului reticular orizontal la unul din cele doua repere
mentionate mai sus; se citeste unghiul vertical la dispozitivul de citire.
Dupa pozitia originii diviziunilor cercului vertical, se pot determina, fie unghiuri
zenitale, când originea este îndreptata spre zenit (în sus, pe verticala) fie unghiuri de panta,
daca originea este pe directia orizontalei ce trece prin centrul de vizare al aparatului.
Măsurarea unghiurilor de pantă se face cu luneta în ambele poziții, calculându-se
media:
poziția I α1 = c1

poziția a II-a α 2 = 200 g − c1


de unde rezultă:

α= =
g
(
α 1 + α 2 c1 + 200 − c2 c − c2
= 1 + 100 g
) [5.9]
2 2 2

ca valoarea cea mai probabilă a determinărilor.


În cazul măsurării unghiurilor zenitale relaţiile de calcul devin:
pozitia I Z1= c1
pozitia a II-a Z2 = 400g - c2
de unde rezultă:

Z=
Z1 + Z2
=
c1 + 400 g − c2( c − c2
= 1
)
+ 200 g
2 2 2

Pentru calculul unghiului de panta prin măsurarea unghiului zenital se foloseşte relaţia:
α = 100g - Z
din care se poate constata ca unghiul de panta este o marime algebrica; acesta este pozitiv
pentru toate punctele situate deasupra liniei orizontului şi negativ pentru toate punctele situate
sub linia orizontului ce trece prin centrul de vizare al unui teodolit instalat într-un punct de
statie.
Pornind de la relatia [5.13], se poate scrie ca:
α1 = 100g - Z1 α2 = Z2 - 300g
iar controlul citirilor se face cu relația :
Z1 + Z2 = 400g

l i n ia d e v i z a re

s
Z i
α (+ )

B
i

α (+ )
A

Fig. 5.9. Măsurarea unghiurior verticale


CAPITOLUL 6
MĂSURAREA DISTANŢELOR PE CALE INDIRECTĂ

Distanţele pe cale indirectă se măsoară cu ajutorul aparatelor topografice care au gravate


pe plăcuţa reticulară fire stadimetrice, iar ca accesorii utilizăm diferitele tipuri de mire sau
prisme.
Măsurarea indirectă a distanţelor sau stadimetrică se poate realiza cu ajutorul tahimetrelor,
tahimetrelor-teodolite, aparatelor de nivel prevăzute cu fire stadimetrice, iar pentru asigurarea
preciziei necesare reţelelor de ridicare vom determina lungimi relativ mici (<600 m).
Tahimetrele teodolite au în general constanta stadimetrică egală cu 100, iar produsul dintre
aceasta şi intervalul H măsurat pe o miră verticală, atunci când luneta este orizontală (fig.
6.1), vor da distanţa orizontală D dintre aparat şi miră.

)
Fig. 6.1. Măsurarea stadimetrică a distanţelor

Măsurarea indirectă a distanţelor pe un teren plan


Pe terenurile orizontale sau cu o înclinare neglijabilă distanţa dintre două puncte se
determină satdimetric cu relaţia:
Do= K*N; în care:
Do este distanţa orizontală, în m;
K – coeficientul stadimetric, care la aparatele moderne este egal cu 100,
N – numărul generator, în m.
Numărul generator se obţine făcând diferenţa între citirea de sus (Cs) de pe miră şi
citirea de jos (Cj):
N= Cs-Cj
Atunci când luneta este înclinată cu un unghi "α " faţă de orizontală, iar mira
perpendiculară pe viză formează acelaşi unghi "α " cu poziţia verticală a acesteia (fig. 6.2), va
rezulta D=100L.cos α , iar distanţa orizontală D se va calcula cu relaţia
D=D'cos θ = 100Lcos2 θ =100 L sin2Z
unde: D – distanţa orizontală
D' – distanţa înclinată
α – unghiul de pantă

Fig. 6.2. Măsurarea indirectă a distanţelor pe teren înclinat


CAPITOLUL 7
DRUMUIRI PLANIMETRICE UTILIZATE LA RIDICAREA IN PLAN A
SUPRAFETELOR DE TEREN
Drumuirea reprezintă o succesiune de puncte de staţie legate între ele prin unghiuri şi
distanţe, amplasate în apropierea detaliilor ce urmează a fi ridicate.
Drumuirile au ca scop îndesirea punctelor reţelei de triangulaţie şi intersecţiei
numindu-se drumuiri principale, când se sprijină direct pe astfel de puncte sau drumuiri
secundare, când unul sau ambele puncte de capăt sunt puncte de capăt dintr-o altă drumuire.

7.1. PROIECTAREA REŢELELOR DE DRUMUIRI


Drumuirile vor fi proiectate pe planuri topografice întocmite la scările 1:10000, 1: 5000 şi
chiar mai mari pe care trebuie să fie amplasată în prealabil reţeaua de puncte de sprijin de
triangulaţie, intersecţii sau poligonometrie.
O drumuire bine întocmită trebuie să respecte o serie de condiţii la proiectare, după cum
urmează:
a. aliniamentele drumuirii să fie în apropierea detaliilor de ridicat în plan;
b. vârfurile de unghi vor fi amplasate în locuri ferite de distrugere şi cu posibilităţi de
vizibilitate între ele;
c. lungimea medie a unei laturi este de cca 100-150 m, evitându-se laturi mai scurte de 50 m
şi mai lungi de 200-250m;
d. drumuirile principale nu trebuie să depăşească o desfăşurare de 3000m în cazul planurilor
întocmite la scările 1:5000 - 1: 10000 şi respectiv 2000 m pentru planurile la scara 1:2000
şi mai mari;
e. laturile drumuirilor să fie aproximativ egale, iar traseul pe cât posibil să fie în linie
dreaptă.

7.2. OPERAŢII DE TEREN ALE DRUMUIRILOR


Principalele operaţii de teren ale drumuirilor sunt: recunoaşterea terenului; marcarea şi
semnalizarea vârfurilor de unghi; măsurarea lungimii laturilor; măsurarea unghiurilor de pantă
şi ale celor orizontale etc.
7.2.1. Recunoaşterea terenului
Cu ocazia recunoaşterii suprafeţei de teren pe care se va amplasa drumuirea, echipa de
recunoaştere efectuează:
a. confruntarea proiectului cu terenul pentru a definitiva proiectul de drumuire,
marcându-se punctele cu ţăruşi, vopsea, etc., efectuând şi un reperaj pentru găsirea
amplasamentului în vederea marcării definitive;
b. alegerea aliniamentelor în aşa fel încât să fie pe cât posibil de pantă uniformă, pentru
măsurarea în condiţii bune a distanţelor;
c. alegerea modului de marcare şi semnalizare a punctelor, precum şi notarea acestora în
carnetul de teren.
7.2.2 Marcarea şi semnalizarea vârfurilor de unghi la drumuiri
Marcarea punctelor de drumuire poate fi făcută fie prin ţăruşi de lemn de esenţă tare
(Fig. 7.1), fie prin ţăruşi de fier prin terenurile foarte consistente, având lungimea de 30...60
cm şi diametrul de 3-6 cm. Punctul matematic se va însemna pe capul ţăruşilor de lemn prin
cuie şi a celor de fier cu găuri.

Fig. 7.1 Ţăruş topografic


Pentru marcarea punctelor pe o durată mai mare de timp se folosesc în general borne
de beton armat (fig.7.2.), sau diverse tipuri de repere inoxidabile, punctul matematic
însemnându-se prin două crestături la încrucişarea lor sau printr-un bulon metalic.

Fig. 7.2. Bornă de beton armat


De asemenea, la punctele având atât durată cât şi importanţă mare se construiesc borne
speciale din beton marcate şi în subsol pe verticala punctului de marcare (fig. 7.3), având ca
scop regăsirea punctului în caz de deplasare sau dispariţie a bornei.

Fig. 7.3 Bornarea punctelor în sol şi subsol


În ce priveşte semnalizarea punctelor de drumuire este necesară pentru operaţiile
topografice curente cum ar fi: măsurări de unghiuri şi distanţe, trasarea construcţiilor de
diferite tipuri pe teren etc. Pentru distanţele dintre punctele de drumuire (aprox. 200-300 m),
semnalizare se face cu jaloane de lemn colorate, în roşu cu alb având un sabot metalic ascuţit
la vârf (Fig. 58). Verticalizarea jaloanelor se realizează din ochi, cu ajutorul firului cu plumb
sau cu ajutorul unei nivele sferice cu cornieră care se lipeşte de jalon.
Fig. 7.4 Jalon topografic
a) sprijinit cu trepied de fier; b) verticalizare cu cornieră
7.2.3 Măsurarea lungimii laturilor
Laturile de drumuire pot fi măsurate fie pe cale directă, fie pe cale indirectă, mai ales
pentru drumuirile secundare.
În vederea încadrării în precizia de măsurare necesară, distanţa dintre staţii trebuie
limitată. Instrucţiunile de lucru prevăd pentru extravilan următoarele limite:
d. 50 – 300 m, la măsurarea directă, pentru planuri la scările 1: 5000 – 1:10.000;
e. 50 – 200 m, la măsurarea directă, pentru planuri la scara 1 : 2000 şi mai mari;
f.  1 50 m, la măsurarea indirectă cu mira verticală;
g. 1 50 m, la măsurarea indirectă cu mira orizontală de 2 m;
7.2.4. Măsurarea unghiurilor drumuirii
Măsurarea unghiurilor orizontale şi zenitale din punctele de staţie ale drumuirilor se va
face în ambele poziţii ale lunetei cu menţiunea că cele zenitale vor fi determinate în ambele
sensuri.
La drumuirile principale în punctele de capăt se va executa turul de orizont care va
cuprinde 2-3 puncte cunoscute, precum şi prima şi respectiv ultima staţie de drumuire.
Măsurarea unghiurilor orizontale prin unul din procedeele prezentate în capitolele anterioare
se face înainte de a începe observaţiile pentru determinarea punctelor radiate.
Direcţia de origine în punctul de plecare va fi un punct cunoscut care se poate observa în
condiţii optime. De-a lungul drumuirii la 3-4 staţii se va realiza un tur de orizont în care se
vor include şi vize spre puncte de triangulaţie cunoscute pentru controlul orientărilor.
Drumuirile închise se vor evita pe cât este posibil, întrucât o eroare de măsurare mai mare
într-un punct de staţie poate roti întreg sistemul, chiar dacă închiderea pe punctul de plecare
este în limite admisibile. De aceea, odată cu măsurarea unghiurilor în punctele de staţie, se
vor viza şi puncte de triangulaţie în vederea localizării eventualelor greşeli.

7.3. CALCULE EFECTUATE LA DRUMUIREA PLANIMETRICĂ SPRIJINITĂ


După cum s-a mai arătat, drumuirile sprijinite sunt linii poligonale care se sprijină pe
puncte determinate anterior, iar rezultatul executării calculelor îl constituie aflarea
coordonatelor rectangulare ale punctelor de drumuire (Fig. 59).
Vom lua în continuare un exemplu practic, în care se prezintă calcule pentru drumuirea

sprijinit pe punctele de triangulaţie 170 şi 171, iar staţiile pentru această drumuire vor
fi 201 şi 202.

Fig. 7.5 Drumuire planimetrica sprijinită

7.31. Reducerea distanţelor la orizontală


În prima etapă de calcul se procedează la reducerea distanţelor la orizont, atât în cazul
distanţelor măsurate direct cu panglica de oţel (fig.7.6), cât şi a celor determinate indirect cu
teodolitul şi mira verticală, astfel:
d0 = L . cos
d0 = L . sin z
unde: d0 – distanţa redusă la orizont;
L – distanţa măsurată cu panglica pe teren;
α – unghi de pantă

z – unghi zenital
sau:
d 0 = K ⋅ N ⋅ cos 2 α

d 0 = K ⋅ N ⋅ sin 2 Z

Fig. 7.6. Reducerea la orizont a distanţelor înclinate

7.3.2 Compensarea orientărilor Compensarea orientărilor se face în trei etape:


 compensarea orientărilor în tur de orizont;
 acordul orientărilor;
 compensarea orientărilor pe drumuire.
Calculul şi compensarea erorii de închidere a drumuirii pe turul de orizont se
efectuează în staţiile unde se constată că între media citirilor de la pornire şi de la închiderea
turului de orizont există o diferenţă. Eroarea de închidere pe turul de orizont se calculează cu
relaţia:
ETo = M CP − M CI

unde: ET0 – eroarea de închidere pe turul de orizont


MC.P. – media citirilor în cele două poziţii ale lunetei pe direcţia de pornire;
MC.I. – media citirilor în cele două părţi ale lunetei la închiderea turului de
orizont.
Condiţia care se pune la închiderea pe turul de orizont este următoarea:
ETo ≤ T0 în care T0 = p n

unde: T0 – este toleranţa de închidere pe tur de orizont;


p – precizia teodolitului;
n – numărul vizelor în tur de orizont.
Dacă condiţia de mai sus este satisfăcută se va face compensarea erorii în progresie
aritmetică, astfel:
Se stabileşte corecţia pe turul de orizont
CTo = - ETo
Se stabileşte elementul de compensat
CTo
KTo = ,
n
unde n este numărul direcţiilor vizate în tur de orizont
Valoarea compensării pentru fiecare viză se realizează făcând produsul dintre
elementul de compensat şi numărul de ordine a vizei.
Exemplu: KTo = 30CC
=> Kθ3 = 30 ⋅ 3 = 90
cc cc
Nr. de ordine a vizei: 3
unde: K θ 3 – orientarea compensată a direcţiei de viză trei.
Acordul orientărilor
Este operaţia prin care facem să coincidă orientarea înapoi dintr-o staţie cu cea înainte
din staţia precedentă sau prin care facem să coincidă orientarea de plecare pe care o
introducem în aparat cu cea rezultată din calcul.
De exemplu în staţia 171, orientarea de plecare introdusă în aparat este de 68.18.00
acesta având o precizie de 1c, iar orientarea ( θ 171 – 172) rezultată din calcul este de 68,18.45,
trebuie aplicată corecţia de +45cc, atât la orientarea primei vize cât şi la toate celelalte
observaţii făcute pe teren.
Acordul orientărilor va pleca din staţia 171 mergând din aproape în aproape prin

staţiile 201, 202 şi finalizându-se în 170 (fig. 7.5).


Calculul şi compensarea erorii de închidere a drumuirii pe orientare
Corecţiile rezultate în urma acestor calcule, care vor fi aplicate în fiecare staţie se
determină având în vedere orientarea laturii de închidere, rezultată din calcul şi cea obţinută
pe teren din măsurare.
Eroarea de închidere a drumuirii pe orientare se determină cu relaţia:
Eθ = θC − θ m

unde: Eθ – este eroarea închiderii pe orientare;


θ c – valoarea orientării rezultate din calcul
θ m – valoarea orientării obţinută în urma măsurătorilor
Erorile de închidere vor trebui să se încadreze în toleranţele.
Eθ ≤ Tθ

unde: T θ – toleranţa admisă la închiderea pe orientare


Urmează calculul coordonatelor rectangulare relative provizorii, reduse la orizont şi
ale orientărilor compensate utilizând relaţiile:
∆x = do . cos θ
∆y = do . sin θ
unde: ∆x şi ∆y – coordonate rectangulare relative;
do – distanţa redusă la orizont;
θ – orientarea compensată
Datorită măsurării distanţelor, valorile obţinute ale coordonatelor relative în cele mai
multe cazuri conţin erori, iar pentru calculul erorii de închidere a drumuirii pe coordonate
relative va trebui să se compare suma proiecţiilor laturilor drumuirii cu diferenţa dintre
coordonatele absolute ale punctelor pe care se sprijină drumuirea sau să se satisfacă
următoarele ecuaţii:
∆X 171−170 = X 170 − X 171 = ∆X 171− 201 + ∆X 201−202 + ∆X 202−170

∆Y171−170 = Y170 − Y171 = ∆Y171− 201 + ∆Y201−202 + ∆Y202−170

∆X 171−170 = ∑ ∆X i

∆Y171−170 = ∑ ∆Yi

Ecuaţiile de mai sus nu se satisfac decât în mod întâmplător, apărând erori care vor da
ecuaţii de forma:
∆X 171−170 = ∑ ∆X i + e∆X de unde ± e∆X = ∆X 171−170 − ∑ ∆X i

∆Y171−170 = ∑ ∆Yi + e∆Y de unde ±e∆Y = ∆Y171−170 − ∑ ∆Yi

Dacă eroarea totală E = e 2 ∆X + e 2 ∆Y este mai mică sau cel mult egală cu toleranţa

3Dt
dată de formula T = ±0, 0045 Dt + , se va trece la calculul corecţiilor, care vor fi
5200
aplicate relativelor provizorii cu semn invers erorii.
Dt – lungimea totală a drumuirii desfăşurate (m)

∑ ∆X , ∑ ∆Y
i i – sume algebrice ale relativelor ∆X şi ∆Y calculate de-a lungul
drumuirii;
Pentru calculul corecţiilor parţiale, aplicate relativelor provizorii ∆’x şi ∆’y în
vederea determinării relativelor definitive ∆x şi ∆y, se vor calcula mai întâi corecţiile
unitare pentru 1 m de drumuire, astfel:
e∆X
CX =
∑∆' X
e∆Y
CY =
∑ ∆ 'Y
unde:

∑ ∆ ' X si ∑ ∆ ' Y – suma absolută a relativelor ( ∆’x şi ∆’y)

Corecţiile parţiale aplicate relativelor provizorii cu semn schimbat erorii vor fi


calculate în mod proporţional cu mărimea acestora cu relaţiile:
C.P.X 171− 201 = C x ⋅ ∆ ' X 171− 201 şi C.P.Y 171− 201 = CY ⋅ ∆ ' Y171− 201

C.P.X 201− 202 = C x ⋅ ∆ ' X 201−202 C.P.Y 201−202 = CY ⋅ ∆ ' Y201− 202

C.P.X 202−170 = C x ⋅ ∆ ' X 202−170 C.P.Y 202−170 = CY ⋅ ∆ ' Y202−170


Coordonatele rectangulare relative definitive, se vor calcula prin însumarea
algebrică a corecţiilor parţiale la relativele provizorii astfel:
∆X 171−201 = ∆ ' X 171−201 mC.P.X 171−201 şi ∆Y171− 201 = ∆ ' Y171− 201 mC.P.Y 171− 201

∆X 201− 202 = ∆ ' X 201− 202 mC.P.X 201−202 ∆Y201− 202 = ∆ ' Y201− 202 mC.P.Y 201− 202

∆X 202 −170 = ∆ ' X 202−170 mC.P.X 202−170 ∆Y202−170 = ∆ ' Y202−170 mC.P.Y 202−170
În ultima etapă de calcul se vor afla valorile coordonatelor absolute ale punctelor de

drumuire 201, 202, 170, plecând de la coordonatele absolute ale punctului de sprijin
iniţial, după cum urmează:
X 201 = X 171 ± ∆X 171− 201 şi Y201 = Y171 ± ∆Y171−201

X 202 = X 201 ± ∆X 201−202 Y202 = Y201 ± ∆Y201−202

X 203 = X 202 ± ∆X 202− 203 Y203 = Y202 ± ∆Y202−203

X 170 = X 203 ± ∆X 203−170 Y170 = Y203 ± ∆Y203−170


Verificarea calculelor constă în faptul că valorile coordonatelor punctului final de
sprijin ( 170) vor trebui să fie egale cu cele date în reţeaua de sprijin.

7.4. DRUMUIREA PLANIMETRICĂ ÎNCHISĂ


Este un caz particular al drumuirii sprijinite când punctele de capăt ale acesteia se suprapun
(fig. 7.7).
Atunci când punctul de sprijin este unul din reţeaua geodezică de stat având coordonatele
cunoscute, orientarea drumuirii se va face în funcţie de orientarea laturii reţelei de sprijin (ex.
latura 1-c), calculată din coordonatele punctelor 1 şi C.
Fig.7.7 Drumuirea planimetrică închisă
Calculul orientării laturilor de drumuire – se face plecând de la orientarea primei
laturi, astfel:
θ 1-2 = θ C-1 – 200g + θ 1
Obs. – unghiul βi se va măsura pe teren cu precizie în ambele poziţii ale lunetei.
'

Măsurătorile în teren pentru determinarea orientării la celelalte laturi de drumuire se


vor realiza ca şi la drumuirea sprijinită iar unghiurile θ 'i (i=1, 2, 3 ... n) se compensează pe
baza relaţiei cunoscute că suma unghiurilor exterioare într-un poligon închis este: 200g (n-2),
unde n reprezintă numărul laturilor poligonului închis.
La măsurarea unghiurilor apar erori inerente, fiind obligatorie calcularea unei corecţii

totale CT ca o sumă algebrică a unghiurilor βi , după cum urmează:

∑β i
'
= C.T . = 200 g ( n − 2 ) ⇒ C.T . = 200 g ( n − 2 ) − ∑ βi'

Corecţia totală va fi împărţită în N părţi egale care vor fi atribuite fiecărui unghi θ ’c
aplicând relaţia:
C.T
C.P.i =
N
unde: CPi – corecţie parţială atribuită unui unghi.
Cu ajutorul unghiurilor corectate βi se vor calcula orientările compensate θ i (vezi
Fig. 98) cu formulele:
θ1−2 = θC −1 − 200 g + β 0

θ 2−3 = θ1−2 − 200 g + β 2

θ3− 4 = θ 2−3 − 200 g + β 3

θ 4−5 = θ3−4 − 200 g + β 4


θ5−1 = θ 4−5 − 200 g + β 5

verificare θ1−2 = θ5−1 − 200 + β1


g

Calculul coordonatelor rectangulare relative şi absolute – se face la fel ca şi în cazul


drumuirii sprijinite iar corecţiile parţiale aplicate relativelor se obţin parcurgând următoarele
etape:
1. Stabilirea erorilor de închidere pe coordonatele relative cu formulele:
me∆X = ∑ ∆ ' X

me∆Y = ∑ ∆ ' Y

unde ∑ ∆ ' X si ∑ ∆ 'Y sunt însumări algebrice de relative provizorii


( e∆x ) + ( e∆y ) care va trebui să fie mai mică decât toleranţa
2 2
2. Calculul erorii totale E =

Dt
T = 0, 0045 Dt +
7500
3. Calculul corecţiilor unitare pentru relativele corespunzătoare unui metru liniar de
drumuire cu relaţiile:
e∆ ' X e∆ ' Y
Cu X = şi CuY =
∑∆' X ∑ ∆ 'Y
unde: ∑ ∆ ' X si ∑ ∆ ' Y - sunt însumări absolute ale relativelor provizorii:

4. Calculul corecţiilor parţiale, care vor fi aplicate cu semn schimbat erorii:


C px1− 2 = ∆ ' X 1− 2 ⋅ CuX C pY 1− 2 = ∆ ' Y1−2 ⋅ CuY

C px 2−3 = ∆ ' X 2−3 ⋅ CuX C pY 2 −3 = ∆ ' Y2 −3 ⋅ CuY

C px 3−4 = ∆ ' X 3−4 ⋅ CuX C pY 3− 4 = ∆ ' Y3− 4 ⋅ CuY

C px 4−5 = ∆ ' X 4 −5 ⋅ CuX C pY 4 −5 = ∆ ' Y4−5 ⋅ CuY

C px 5−1 = ∆ ' X 5−1 ⋅ CuX C pY 5−1 = ∆ ' Y5−1 ⋅ CuY


5. Stabilirea coordonatelor rectangulare relative definitive ( ’x şi ’y) însumând algebric
corecţiile parţiale (CPxi şi CPyi) la relativele provizorii astfel:
∆X 1−2 = ∆ ' X 1− 2 mC pX 1−2 ∆Y1− 2 = ∆ 'Y1−2 mC pY 1−2

∆X 2 −3 = ∆ ' X 2−3 mC pX 2 −3 ∆Y2−3 = ∆ 'Y2−3 mC pY 2−3

∆X 3− 4 = ∆ ' X 3−4 mC pX 3− 4 ∆Y3− 4 = ∆ 'Y3− 4 mC pY 3− 4


∆X 4 −5 = ∆ ' X 4 −5 mC pX 4−5 ∆Y4−5 = ∆ 'Y4−5 mC pY 4−5

∆X 5−1 = ∆ ' X 5−1 mC pX 5−1 ∆Y5−1 = ∆ 'Y5−1 mC pY 5−1


6. Calculul în ultima etapă a coordonatelor absolute pentru punctele de drumuire plecând
de la un punct de sprijin din reţeaua geodezică de stat de coordonatele cunoscute şi însumând
algebric din aproape în aproape relativele definitive, după cum urmează:
X 2 = ∆X 1 ± ∆X 1− 2 Y2 = ∆Y1 ± ∆Y1−2

X 3 = X 2 ± ∆X 2−3 Y3 = Y2 ± ∆Y2−3

X 4 = X 3 ± ∆X 3−4 Y4 = Y3 ± ∆Y3− 4

X 5 = X 4 ± ∆X 4−5 Y5 = Y4 ± ∆Y4−5

verificare X 1 = X 5 ± ∆X 5−1 verificare Y1 = Y5 ± ∆Y5−1

CAPITOLUL 8

CALCULUL SUPRAFEŢELOR

Din punct de vedere topo-cadastral, prin notiunea de suprafaţă, se defineşte aria


cuprinsă în limitele unui contur închis, proiectat pe un plan orizontal de referinţă, fără a se
ţine seama de relieful terenului.
Metodele si procedeele de calcul al suprafetelor, se stabilesc în funcţie de datele
iniţiale cunoscute, care la rândul lor depind de metodele de măsurători folosite şi de precizia
lor. În funcţie de natura datelor de măsurători provenite din teren, de precizia lucrării şi de
scopul urmărit, calculul suprafeţelor se efectuează prin metode numerice, mecanice şi grafice.

8.1.Calculul suprafețelor prin metode numerice.


În cazul metodelor numerice, de utilizează mijloace electronice de calcul a
suprafeţelor, iar datele initiale folosite sunt: unghiuri si distante, provenite din măsurători
topografice; coordonat rectangulare(x,y) obtinute din măsurători topografice clasice sau
moderne; măsurători fotogrammetrice analitice şi măsurători realizate prin digitizarea
contururilor pe planurile cadastrale. În funcţie de elementele cunoscute se aplică procedee
geometrice, trigonometrice şi analitice de calcul al suprafeţelor.

8.1.1. Calculul suprafețelor prin metode numerice - procedeul geometric.


Pentru calculul suprafețelor prin procedeul geometric se consideră conturul poligonal
1-2-3-4-5-6-7, de suprafața S, care se poate împărți, într-un număr de cinci triunghiuri ale
căror laturi d1,d2,d3,…,d11, se măsoară, în condițile terenurilor plane, cu panglica de otel de 50
m, direct reduse la orizont (fig. 8.1)
Ariile triunghiurilor, cu laturile măsurate pe teren cu panglica de otel de 50 m, se
determina cu relatia :
S= p( p −a ) ⋅ ( p −b) ⋅ ( p −c) , în care
a,b,c sunt laturile triunghiului
a +b +c
p - semiperimetrul triunghiului, care se obtine cu formula : p =
2

Fig. 8.1 Calculul suprafețelor prin metode numerice - procedeul geometric.


Deci, în cazul considerat, se calculează mai întai suprafetele partiale ale celor cinci
triunghiuri:S1,S2,S3,S4,S5 şi apoi suprafaţa totală: S= S1+S2+S3+S4+S5.
Dacă măsuratorile din teren se efectuează cu panglica de oţel şi echerul topografic ,
conturul poligonal 1-2-3-4-5-6-7, se imparte in patru triunghiuri de suprafata S1, S4, S5 si S7
si trei trapeze de suprafata S2, S3 si S6 (fig. 14).
Ariile triunghiurilor, se vor calcula atat cu relatia de mai sus, cat si cu relatia folosita

( B + b) ⋅ h
in cazul unui triunghi dreptunghic, S = . In urma insumarii suprafetelor partiale ale
2
triunghiurilor si trapezelor considerate, se obtine suprafata conturului poligonal:

S= S1+S2+S3+S4+S5+S6+S7.

8.1.2. Calculul suprafețelor prin metode numerice -procedeul trigonometric.


Se aplică în cazul ridicărilor tahimetrice, pe baza cărora, se determină punctele unui
contur poligonal, prin coordonate polare (β , d), folosindu-se metoda radierii, dintr-un punct
de statie al drumuirii tahimetrice. Deci, calculul ariei unui triunghi 1 2 3, se va determina in
functie de unghiurile orizontale (β ) si de distantele reduse la orizont (d), care pozitioneaza
punctele conturului suprafetei considerate (fig. 8.2).

Fig. 8.2 Calculul suprafețelor prin metode numerice -procedeul trigonometric.


Suprafața S a triunghiului 123 cu vârfurile determinate prin metoda radierii, se obține
ca o suma algebrică a suprafețelor triunghiurilor S1, S2 si S3, ce se formează, pe baza măsurării
a două laturi și a unghiului cuprins între ele.
Deci, se poate scrie: S = S3 – (S1 + S2), în care:
1 1 1
S1 = ⋅ d 1 ⋅ d 3 ⋅ sin β1 ; S 2 = ⋅ d 2 ⋅ d 3 ⋅ sin β 2 ; S3 = ⋅ d 1 ⋅ d 2 ⋅ sin β3
2 2 2
unde: d1,d2,d3 - dinstanțele reduse la orizont;
β1 , β2 , β3 - unghiurile orizontale cuprinse între laturile respective .

8.1.3. Calculul suprafețelor prin metode numerice - procedeul analitic.


Se aplică în cazul când se cunosc coordonatele rectangulare ale punctelor de pe
conturul poligonal, care limitează suprafaţa considerată.
Pentru stabilirea formulelor generale de calcul analitic a suprafetelor se considera
suprafata unui triunghi definit prin varfurile 1(X1,Y1); 2(X2,Y2) si 3(X3,Y3), care se
proiectează, mai întâi pe axa ordonatelor.( fig. 8.3).
Fig. 8.3 Calculul suprafețelor prin metode numerice - procedeul analitic

Prin proiecţia punctelor 1,2 si 3 pe axa ordonatelor, se formează trapezele 122’1’;


233’2’ si 133’1’, dintre laturile triunghiului si axa OY.
Aria triunghiului 1-2-3 este egală cu diferenţa dintre suma suprafeţelor celor două
trapeze formate de laturile exterioare şi suprafaţa trapezului determinat de latura interioară.
Deci, rezultă:
S = (S122’1’+S233’2’)-S133’1’;
în care, suprafeţele trapezelor considerate, se obţin cu ajutorul coordonatelor rectangulare
( X,Y) ale punctelor ce delimitează fiecare trapez, după cum urmează:
(B + b) ⋅ h (X 1 + X 2 ) ⋅ ( Y2 − Y1 )
S122 '1' = =
2 2

( X 2 + X 3 ) ⋅ ( Y3 − Y2 ) ( X 1 + X 3 ) ⋅ (Y3 − Y1 )
S 233 ' 2' = si S133 '1' =
2 2
În urma înlocuirii acestor relaţii, în formula iniţiala, se obţine:
2 ⋅ S = (X 1 + X 2 )( Y2 − Y1 ) + ( X 2 + X 3 )( Y3 − Y2 ) − (X 1 + X 3 )( Y3 − Y1 )

În urma înlocuirii acestor relaţii, în forma iniţială, se obţine:


2 ⋅ S = X 1 ⋅ Y2 − X 1 ⋅ Y1 + X 2 ⋅ Y2 − X 2 ⋅ Y1 + X 2 ⋅ Y3 − X 2 ⋅ Y2 +
+ X 3 ⋅ Y3 − X 3 ⋅ Y2 − X 1 ⋅ Y3 + X 1 ⋅ Y1 − X 3 ⋅ Y3 + X 3 ⋅ Y1

După reducerea termenilor asemenea și scoaterea in factor comun lui X 1,X2 si X3 , se


obţine:
2 ⋅ S = X 1 (Y2 − Y3 ) + X 2 (Y3 − Y1 ) + X 3 (Y1 − Y2 )

Dacă se ia în considerare sensul de executare a calculului şi notațiile din figura 8.3, se


poate scrie formula generală de calcul analitic al suprafeţelor, în cazul unui poligon cu n
laturi:
n
2 ⋅ S = ∑ X i (Y i +1 −Yi −1 )
i =1

Calculul propriu-zis al suprafeţei unui poligon oarecare constă din înmulţirea, în mod
succesiv şi în sensul miscării acelor unui ceasornic ( fig. 8.3) a abscisei fiecarui punct ( X 1) cu
diferenta dintre ordonata punctului urmator(Yi+1) si ordonata puctului precedent (Yi-1), iar
produsele obtinute se însumeaza algebric.
Se proiecteaza punctele 1,2,3 si pe axa absciselor, iar suprafata triunghiului 123, se va
obtine, in mod asemanator, pe baza relatiei:
S = (S 311 ''3'' +S 233 '' 2 '' ) −S 211 '' 2 ''

In urma înlocuirii coordonatelor rectangulare ( X,Y) ale punctelor de pe contur în


relația de mai sus și a efectuării calculelor, se va obține:
− 2 ⋅ S = Y1 (X 2 − X 3 ) + Y2 ( X 3 − X 1 ) + Y3 (X 1 − X 2 )

Prin generalizare, în cazul unui poligon cu n laturi, formula de calcul analitic a


suprafeței, se scrie sub forma:
n
− 2 ⋅ S = ∑ Yi (X i +1 −X i −1 )
i =1

Cu această formula se obține suprafața dublu negativă, care se împarte la doi și se


poziționează prin înmultirea cu (–1). Intre rezultatele obținute cu relația suprafeței pozitive
(2S) și relația suprafeței negative (2S) nu trebuie să existe nici o diferența.

8.2. Calculul suprafețelor prin metode mecanice.


Pentru calculul suprafetelor reprezentate pe harti si planuri cadastrale, prin calculul
suprafetelor reprezentate pe harti si planuri cadatrale, prin metoda mecanica, se folosesc
diferite tipuri de instrumente, ce poarta denumirea de planimetrie.
Descrierea planimetrului polar. Planimetrul polar este instrumentul cu cea mai mare utilizare
la calculul suprafetelor prin metoda mecanica. Din punct de vedre principal, planimetrulpolar
se compune din trei parti principale: bratul polar(1); bratul trasor (2) si dispozitivul de
inregistrare ( 3).

Fig. 17
 Bratul polar, cu o lungime constanta este prevazut la capatul liber cu o contragreutate
(4), in mijlocul careia se afla un ac (5) denumit pol, ce permite fixarea pe plaseta de lucru,
inainte de inceperea operatiei de planumetre. La celalalt capat al bratului polar se gaseste
o tija cu un cap sferic (6), prin intermediul careia se face articularea cu dispozitivul
integrator si, respectiv, cu bratul trasor.
 Bratul trasor este divizat in mm, iar lungimea bratului (L) coresponzatoare diferitelor
constante de scara se modifica cu ajutorul unui dispozitiv cu vernier (7), iar la
instrumentele mai noi se afla o lupa cu un reper de urmarire a conturului unei suprafete,
iar la celalalt capat, la distanta (L) se afla dispozitivul de inregistrare, cu rotatia
integratoare si cu rotita de sprijin (8). Pentru conducerea acului trasor sau a reperului de
urmarire de-a lungul perimetrului unei suprafete se foloseste o aripioare sau urechiusa.
 Dispozitivul de inregistrare, care poate sa culiseze de-a lungul bratului trasor (2) prin
intermediul unui surub de blocare si a unui surub de fina miscare, cu ajutorul carora, se
fixeaza lungimea bratului trasor, functie de scara hartii sau planului. In componenta
discului de inresistrare se disting, urmatoarele piese de baza: discul contor sau
inregistratorul de ture (9), rotita mobila (10), vernierul (11) si o rotita de sprijin.
 Discul contor sau inregistratorul de ture (9) este cuplat cu rotita mobila
inregistratoare (10), printr-un surub fara sfarsit (12). La o rotire completa a rotitei
mobile inregistratoare (10), discul contor (9) se roteste cu o diviziune care se citeste,
in dreptul unui indice. Discul contor este divizat in 10 parti egale, numerotate cu 0,1,2,
…,9.
 Rotita mobila (10) este divizata în 5100 parti egale, ce sunt nuerotate din 10 în 10
diviziuni: 1,10,20,…,100.
 Vernierul (11) este divizat în 10 parti egale, ceea ce permite citirea exactă a fracțiunii
de diviziune de pe rotița mobilă (10) o precizie de 1/10.

Fig. 8.5. Dispzitiv citire planimetrul polar


Citirea diviziunilor de pe dispozitivul de înregistrare (3) se face dupa cum urmeaza: miile, se
citesc pe discul contor (1000), sutele si zecile, pe rotita mobila (0710), iar unităţile
(0006) pe vernier ( fig 8.5).
Deci, citirea efectuata este C1 = 1716, din care, prima cifra, s-a citit, pe discul contor,
urmatoarele doua cifre pe rotita mobila in dreptul diviziunii zero a vernierului, iar a patra cifra
pe vernier si reprezinta fractiunea dintr-o diviziune a rotitei.
Reguli de planimetrie si modul de lucru cu planimetrul
Operațiunea de determinare a suprafețelor cu ajutorul planimetrului poartă denumirea de
planimetrare. La efectuarea operației de planimetrare trebuie să fie respectate o serie de reguli
tehnice, din care se menționaează:
 planul totpografic pe care se efectuează planimetrarea trebuie să fie perfect întins pe o
planșeta netedă și orizontală
 poziția polului planimetrului trebuie să asigure în punctul de plecare, de pe contur, un
unghi aproximativ drept între cele doua brate;
 în operația de urmărire a conturului unei suprafete, cele două brațe ale planimetrului,
să nu formeze unghiuri mai mici de 10g și mai mari de 170g;
 parcurgerea conturului suprafeței cu stilul sau cu o lupa cu un reper, se face numai în
sensul mișcării acelor unui ceasornic;
 în timpul planimetrarii, se urmăreste ca rotiţa mobilă să nu depăşească cadrul planului.
In funcție de mărimea suprafețelor, care urmează să fie determinate, planimetrarea lor
se poate face cu polul în exterior, în cazul suprafețelor cu diametrul de circa 30 cm pe plan
sau cu polul în interiorul suprafeței, în cazul suprafețelor cu diametrul de pana la 70-75 cm.
Din punct de vedere al modului de lucru, in ambele cazuri de planimetrare se execută
urmatoărele operații:
 se fixează lungimea brațului trasor (L) corespunzător scării de redactare a planului
topografic, care este data în fișa tehnica din cutia planimetrului.
 se stabileste punctul initial de începere a planimetrării, care se marchează cu
creionul pe conturul suprafeței considerate;
 se aduce stilul sau lupa cu reper în punctul de începere a planimetrării și se efectuează
citirea inițială;
 se planimetrează în sensul acelor de ceasornic, până când se ajunge din nou în punctul
de plecare, unde se efectuează citirea ;
 se repetă planimetrarea de 3-5 ori, iar diferențele obținute între două planimetrări
consecutive nu trebuie să depășească ecartul maxim de 5 unități de vernier.
Se verifică ecartul maxim, în limitele încadrării în toleranța de 5 unități de vernier și se
calculează numărul generator mediu, cu relația:
n1 + n2 + n3
n=
3
Mărimea suprafeţei planimetrice (S), se calculează cu ajutorul expresiei:
S = K ⋅ N , în care:
K = este constanta de scară;
n – numărul generator mediu.
În cazul planimetrelor, care nu dispun de fisa tehnica, se va determina constanta de scara (K),
prin planimetrarea unei suprafete cunoscute (S0) pentru lungimea maxima a bratului trasor si
pentru scara planului considerat. Pe baza raportului dintre suprafata cunoscuta si a numarului
generator mediu (n) obtinut pentru suprafata respectiva, se calculeaza: K = S0/n.
Precizia planimetrarii depinde de marimea și conformația suprafețelor, de scară planului și de
tipul planimetrului folosit, fiind cuprinsă între 1/200 si 1/400 din suprafața planimetrată.
8.3. Calculul suprafetelor prin metode grafice.
Metodele grafice de calcul a suprafețelor reprezentate pe planuri și hărți sunt mai expeditive și
asigură o precizie satisfăcătoare pentru anumite categorii de lucrări. Precizia acestor metode
depinde de o serie de factori: scara planului; precizia de întocmire a planuluil suportul
planului și modul de conservare a lui; mărimea și configurația suprafețelor etc.
Din punct de vedere practic, calculul ariilor prin metode grafice se efectuează atât în cazul
suprafețelor cu contururi liniare, cât și a celor cu contururi sinuoase.

8.3.1.Calculul suprafețelor delimitate de contururi rectilinii, prin procedeul descompunerii în


figuri geometrice.
Se aplică în cazul unui poligon cu un număr oarecare de laturi, prin care, se efectuează mai
întâi descompunerea lui în figuri geometric elementare: triunghiuri, trapeze, dreptunghiuri,
paralelograme, și apoi se măsoara direct pe plan cu ajutorul unei rigle, elementele necesare de
calcul a suprafețelor: baze, înălțimi, lungimi. La împărțirea unui poligon, în figuri geometrice
elementare, se are în vedere ca numărul acestor figuri să fie cât mai redus, iar în calcule să se
folosească elemente comune a două figuri și pe cât posibil bazele să fie aproximativ egale cu
înălțimile. Dintre procedeele folosite, se aplica in mod frecvent, descompunerea unui poligon
in triunghi.
Se consideră poligonul ABCDE, care se imparte mai intai, in trei triunghiuri de suprafata S 1,
S2 si S3, prin trasarea diagonalelor din punctul A, iar pentru control se efectuează și a doua
descompunere a poligonului considerat, în alte trei triunghiuri de suprafața S’1, S’2 si S’3, prin
trasarea diagonalelor din punctul B.
Fig. 8.6 Calculul grafic al suprafețelor

Se măsoară grafic bazele și înălțimile triunghiurilor, cu rigla gradată, după care, se transformă
în valori metrice corespunzătoare din teren, în funcție de scara planului și se calculează
suprafața poligonului ( S ), cu ajutorul relațiilor:
b1 + h 1 b1 + h 2 b1 + h 2
S I = S1 + S 2 + S 3 = + +
2 2 2

b ' 1 + h '1 b ' 1 + h ' 2 b '1 + h ' 2


S II = S 1 + S 2 + S 3 =
' ' '
+ +
2 2 2
Suprafața poligonului determinată în urma celor două împărțiri SI și SII ,trebuie să fie reltiv
egală, iar diferența de arie dintre cele două determinări, trebiue să se încadreze în toleranța
adminisibilă dată de formula:
1
S I − S II ≤ ⋅ S I.
400
Aria definitivă a poligonului considerat este dată de media arimtmetică a celor două
determinări:
S I + S II
S=
2
La calculul suprafețelor pe planuri la scara 1:500; 1:1000 si 1:200, elementele de calcul (baze,
înălțimi) măsurate pe plan în mm, nu se mai transformă în metri, în funcție de numitorul
scării, iar suprafețele se vor exprima în mm2. Pentru obținerea suprafeței corespunzătoare din
teren, se înmulțește suprafaţa grafică exprimată în mm2 cu pătratul numitorului scării şi se va
obţine:
S(m2) = S(mm2)*N2.
CAPITOLUL IX
DETAŞĂRI ŞI PARCELĂRI DE SUPRAFEŢE
In lucrările de cadastru, de organizare și de sistematizare a teritoriului se întâlnesc, în mod
frecvent, probleme de detașare și/sau de parcelare prin metode numerice și metode grafice.
9.1. Condiţiile şi metodele de detaşare şi parcelare
Prin detașarea unei suprafețe de mărime S1 dintr-o suprafață mai mare, de mărime cunoscută
S, se înţelege determinarea pe plan topo-cadastral a liniei de detaşare. Deci, prin această
operaţiune se detaşează numai o anumită parte din S1 dintr-o suprafața S, iar cealaltă parte
ramâne neafectată.
Prin parcelarea unei suprafete de mărime cunoscuta S se efectueaza impartirea unei tarlale sau
a unei parcele, in mai multe suprafete egale sau perpendiculare la una din laturile tarlalei sau
parcelei considerate.
Pentru rezolvarea problemelor de detaşare şi/sau de parcelare a terenurilor agricole, trebuie să
fie respectate, pe de o parte, normele tehnice, economice şi juridice în vigoare, iar pe de alta
parte, se impun o serie de condiţii de execuţie şi anume:
Condiţia de suprafaţă prin care se stabileşte mărimea suprafeţei s, care trebuie să fie detaşată
dintr-o suprafata cunoscuta S, sau a suprafetelor s1,s2,.. ,sn , cu conditia inchiderii lor pe
suprafata data S.
Conditia de detasare si/sau de parcelare , prin care se indica directia liniei de detasare si
punctul obligat pe unde trebuie sa treaca aceasta dreapta si respectiv, a liniilor de parcelare.
In lucrarile de detasare si/sau de parcelare se intalnesc, in mod frecvent, urmatoarele conditii
de executie a detasarilor:
 dreapta de detasare sa treaca printr-un punct dat, care poate fi situat pe conturul
suprafatei, in interiorul sau exteriorul acestuia
 dreapta de detasare sa fie paralela sau perpendiculara la o latura a conturului suprafetei
S sau la o directie oarecare;
 dreapta de detasare trebuie sa realizeze un raport de proportionalitate, ceea ce conduce
la detasari proportionale.
Rezolvarea propriu-zisă a detasarilor si parcelarilor se efectueaza prin metode numerice sau
grafice, in functie de documentatia cartografica existenta si de precizia impusa acestor lucrari.
Metodele numerice se aplică în cazul planurilor topo-cadastrale intocmite prin metode
numerice la scarile 1:2000; 1:5000 si 1:10000 si, in general, pentru toate suprafetele cu
varfurile poligoanelor de coordonate rectangulare cunoscute. Calculul numeric al detasarilor
si parcelarilor se rezolva prin procedeul analitic sau trigonometric.
Prin procedeul analitic se determina din punct de vedere principal, coordonatele rectangulare
plane (X,Y) ale unui punct pe segment, in functie de coordonatele cunoscute ale capetelor
unei laturi a poligonului considerat.
Prin procedeul trigonometric se determina mai intai coordonatele polare plane ( θ, d ) ale
punctului necunoscut, care constituie in acelasi timp si elementele de trasare pe teren a
planului parcelar si apoi coordonatele rectangulare (X,Y).
Metode grafice se aplică pe planurile redactate la scările 1:500, 1:1000 si 1:2000, intocmite
prin metode grafice, la care nu se cunosc coordonatele rectangulare ale punctelor de pe
conturul diferitelor tarlale sau parcele cadastrale. Elementele necesare de calcul a detasarilor
si/sau parcelarilor se determina grafic cu ajutorul scarii planului, iar rezolvarea practica se
face, de asemenea, prin diferite metode si procedee geometrice.
9.2. Detaşarea printr-un punct obligat
Detașarea unei suprafete s printr-o dreapta care trebuie sa treaca printr-un punct obligat, se
intalneste in cazul suprafetei S a unui triunghi, patrulater sau poligon.
9.2.1. Detașarea printr-un punct obligat într-un triunghi.
Se rezolva, mai intai, detasarea printr-un punct obligat intr-un triunghi, deoarece detasarea
printr-un punct obligat din diferite poligoane, se reduce, in final, la detasarea intr-un triunghi.
In acest sens, se mentionează ca, pentru diferite cazuri de generalizare, detașarea se poate
rezolva numai pentru triunghi. Pentru rezolvarea practică, se aplică metodă numerică sau
grafică, prin utilizarea procedeului analitic sau a procedeului trigonometric si, respectiv,
metoda grafica, prin folosirea diferitelor procedee grafice.
9.2.1.1.Procedeul analitic.
Se consideră un triunghi 123, prin coordonatele rectangulare plane (X,Y) ale vârfurilor
respective, de suprafața S și se cere să se detaseze o suprafață s cu conditia ca linia de detasare
sa treaca prin varful 2 al triunghiului.

Fig. 9.1 Detașarea unei suprafețe de teren printr-un punct obligat procedeul analitic
Deci, trebuie să se determine coordonatele rectangulare ale punctului P (Xp;Yp), ca punct pe
segmentul 13 , în așa fel încât suprafața triunghiului 12P să fie egală cu suprafața de detașare
s.
Determinarea coordonatelor punctului P se face cu ajutorul relațiilor:
X p = X1 + r (X 3 − X1 )
Yp = Y1 + r ( Y3 − Y1 )

Pentru calculul raportului r din relatiile de mai sus, se considera triunghiul 12P si 123, care au
aceeasi inaltime si bazele pe aceeasi linie, de unde rezultă:
1P S12 P s
= = = r ,in care:
13 S123 S

s - suprafața cunoscută, prin condiția de detașare


S- suprafata triunghiului 123, ce se calculeaza cu ajutorul formulelor de calcul analitic al
suprafatelor, de forma:
n n
2 ⋅ S = ∑ X i (Y i +1 −Yi −1 ) si − 2 ⋅ S = ∑ Yi (X i +1 −X i −1 )
i =1 i =1

unde: i = 13 .
Se verifica modul de determinare a coordonatelor punctului necunoscut P, prin una din
urmatoarele doua metode:
 se calculeaza din coordonate prin procedeul analitic suprafata triunghiului 12P, care
trebuie sa fie egala cu s;
 se calculeaza din coordonate suprafata triunghiului de eroare 1P3, care trebuie sa fie
aproximativ egala cu zero sau mai mica decat o toleranta T, ce se obtine cu ajutorul
relatiei:
13 ⋅ 0,005 ⋅ N
T= [m2], unde
2
13 - este latura triunghiului 123;
N - numitorul scării
Pentru aplicarea pe teren, a punctului de detasare P, in vederea obtinerii suprafetei s, se
calculeaza distanta d= 1P , cu relatia 1P = r 13 sau din coordonatele punctelor 1 si P.
9.2.1.2.Procedeul trigonometric.
Pentru determinarea prin procedeul trigonometric a pozitiei punctului P de pe segmentul 13

se calculeaza, mai intai, in functie de coordonatele rectangulare ale varfurilor triunghiului dat
orientarile laturilor 12 si 13 si distanta 12 .

Fig. 9.2 Detașarea unei suprafețe de teren printr-un punct obligat procedeul geometric

Orientarile laturilor 12 si 13 se obtin pe baza relatiilor:


Y2 − Y1 Y3 − Y1
θ12 = arctg si θ13 = arctg
X 2 − X1 X 3 − X1

iar diferența celor două orientari rezulta unghiul α = θ13 − θ12 , care se foloseste in calculele
ulterioare. Din punct de vedere practic, distanta D12, se poate calcula cu urmatoarele formule:
∆X 12 ∆Y12
D12 = = = ∆Y 212 + ∆Y122
cos θ12 cos θ12

In triunghiul 12P se duce inaltimea h pe baza 12 si se considera relatia de calcul a suprafetei

D12 ⋅ h
triunghiului respectiv: S12 P , de unde se determină:
2
2S12 P 2s
h= = in care,
D12 D12

S12P=s’ este suprafata de detasare.


Se observa ca, prin ducerea inaltimii h pe latura 13 , se formeaza triunghiul 1P‘P, unde se
poate deetrmina lungimea segmentului D1P =d, cu ajutorul relatiei:
h 2s
d=
sin α în care se înlocuieşte expresia h şi rezultă: d = D ⋅ sin α .
12
In funcţie de orientarea laturii 13 pe care se află punctul necunoscut P(XP,YP) şi de distanţa
dintre punctele 1 si P, se calculează coordonatele punctului P, ca punct radiat:
X P = X 1 + d ⋅ cos θ13 si YP = Y1 + d ⋅ cos θ13

verificarea modului de calcul a coordonatelor punctului P se poate face prin determinarea


suprafetei S12P din coordonatele, care trebuie sa fie egala cu suprafata de detasare s.
Aplicarea pe teren a detasarii se poate face prin metoda coordonatelor polare, din farful
cunoscut 1 al triunghiului 123, de unde se traseaza pozitia punctului P.
9.2.1.3. Procedeul grafic.
In cazul triunghiului 123, folosit anterior la rezolvarea analitica si trigonometrica a detasarii
unei suprafete s printr-un punct obligat, se aplica si procedeul grafic de calcul pentru situatiile
cand nu se cunosc coordonatele varfurilor.

Fig. 9.3. Detașarea unei suprafețe de teren printr-un punct obligat procedeul grafic

Pentru obtinerea elementelor de calcul ale detasarii prin procedeul grafic se vor efectua
urmatoarele operatiuni:
 se măsoară pe planul topo-cadastral intocmit la scara 1:N distanta grafica d12, care se

d 12 (mm )
transforma in distanta corespunzatoare din teren cu relatia: D12 = ⋅N;
1000
 se calculeaza inaltimea h a triunghiului de detasare 1-2-P, de suprafata S12P=s, cu

2s
formula: h = ;
D12

 valoarea numerica din teren a inaltimii h, obtinuta cu formula de mai sus, se reduce
mai intai la scara planului 1:N, apoi se aplica pe o perpendiculara ridicata pe latura
12 dintr-un punct oarecare;
 se traseaza din capatul inaltimii h de pe plan, o paralela la latura 12 a triunghiului
123 care va intersecta latura 13 , in punctul P, ce trebuie sa fie determinat prin
detasare;
 se uneste punctul determinat P, cu punctul cunoscut 2 si se obtine dreapta de detasare
2P si triunghiul 12P a carui suprafata s s-a cerut sa fie detasata din triunghiu 123.
Pentru trasarea pe teren, se masoara distanta grafica d1P, dupa care se transforma in metri
si se aplica pe aliniamentul laturii 13 .
9.3. Detaşarea paralela cu o directie data
Prin operatia de detaşare paralela, denumită şi parcelare paralela se intelege
detasarea unei suprafete s sau a unor parcele mai mici, de suprafata s1,s2,…,s3, dintr-o
suprafata mai mare S, in functie de configuratia terenului si de conditia de detasare paralela
se pune conditia de detasare sau de parcelare. In lucrarile de detasare paralela se pune conditia
ca dreapta de detasare sa fie paralela cu o latura a conturului suprafetei S.
9.3.1. Detasarea paralela cu o directie dată, intr-un triunghi de la varf spre baza.
Din triunghiul 123 cu coordonatele varfurilor cunoscute, se cere sa se detaseze o
suprafata s printr-o dreapta de detasare MN , paralela cu baza 13 a triunghiului dat, in care
rezolvarea propriu- zisa se efectueaza de la varful 2 spre baza.

Fig. 9.4. Detașarea paralelă la o direcție dată – procedeul analitic


Linia de detașare MN reprezinta latura din interiorul triunghiului dat, care limiteaza
suprafata de detasat s. deci, se pune problema determinarii coorodnatelor rectangulare plane
ale punctelor M si N ca puncte pe segmentul 12 si respectiv, pe segmentul 23 , ce se poate
rezolva prin procedeul analitic sau prin procedeul trigonometric.
9.3.1.1.Procedeul analitic.
Pentru calculul coordonatelor punctelor M si n, ca puncte pe segment se aplica urmatoarele
relatii:

X M = X 2 + r1 ⋅ (X 1 − X 2 ); X N = X 2 + r2 ⋅ (X 3 − X 2 )

YM = Y2 + r1 ⋅ (Y1 − Y2 ); YN = Y2 + r2 ⋅ (Y3 − Y2 )

Se observa, in baza conditiei de detasare MN // 13 , ca triunghiurile 2MN si 231 sunt


asemenea, deci se poate scrie:
2M 2N MN
= = , de unde rezultă: r1 = r2 = r .
21 23 13

Din aceeasi asemanare a triunghiurilor 2MN si 231 rezulta si urmatoarele rapoarte:


S 2 NM 2M 2 2 N 2 MN 2
= = = = r2
S 231 21 2
23 2
13 2

unde se vor introduce urmatoarele notatii:S2NM=s si S231=S, dupa care, relatia de mai sus se va
scrie sub urmatoarea forma:
s 2M 2 N MN
r= = = =
S 21 23 13
Valoarea raportului r = r1= r2, obtinuta in functie de marimea suprafetelor s si S, se inlocuieste
in relatiile de calcul ale coordonatelor rectangulare ale punctelor M si N, care devin:
X M = X 2 + r ⋅ ( X 1 − X 2 ); X N = X 2 + r ⋅ (X 3 − X 2 )

YM = Y2 + r ⋅ (Y1 − Y2 ); YN = Y2 + r ⋅ (Y3 − Y2 )

Pentru verificarea modului de calcul a detasarii se calculeaza din coordonate suprafata


triunghiului 2NM, care trebuie să fie egală cu suprafata de detasare s.
In cazul in care se cere sa se detaseaze mai multe parcele de suprafata s din triunghiul 123, ale
caror laturi sa fie paralele cu baza triunghiului 13 , se folosesc aceleasi formule de calcul
pentru raportul r, dar de fiecare data, se modifica valoarea suprafetei de detasare s si se va
obtine:
s1 s2 sn
r1 = ; r2 = ;...; rn = , în care , se consideră: s1=s, s2=2s, …,sn=ns.
S S S
În continuare, se determină, în mod asemanator, coorodnatele rectangulare (X,Y) ale
punctelor ce definesc de fiecare data, liniile de detasare M 1 N 1 ;M 2 N 2 ;...; M n N n ; , cu
relatiile de mai sus, in care se vor introduce valorile r1, r2,…,rn.
9.3.1.2. Procedeul trigonometric.
Se consideră aceleasi triunghiuri 123 prin coordonatele varfurilor sale, din care se cere
detasarea suprafetei s printr-o dreapta paralela la baza 13 , pe cale trigonometrica
In cazul procedeului trigonometric , se determină atat coordonatele rectangulare plane (X,Y)
ale punctelor M si N, care definesc dreapta de detasare, cat si elementele liniare de detasare si
respectiv, de aplicare pe teren: a 1,b1, c1 si h1 . Deci ,se vor introduce urmatoarele notatii
pentru laturi in triunghiul 123: 23 =a ;13 =b; si 12 =c in triunghiul 2NM.
2 N =a ; MN =b; 2M =c; si 22 ' =h .
Pe baza coorodnatelor rectangulare ale varfurilor triunghiurilor 123 se calculeaza orientarile si
lungimile laturilor 12 ; 13 si 32 , dupa care, cu ajutorul orientarilor , se determina
unghiurile α si β, din varfurile 1 si 3, cu relatiile:
α = θ13 − θ12 si β = θ32 − θ31 ;

Fig. Fig. 9.5. Detașarea paralelă la o direcție dată – procedeul analitic

Se observa ca, unghiul α din punctul 1 este egal cu unghiul 2MN din punctul M, iar unghiul
βdin punctul 3 este egal cu unghiul 2NM, din punctul N, deoarece directia de detasare MN
este paralela cu latura 13. Din triunghiul 2NM se obtine : M 2' = h 1 ⋅ ctg α si N 2' = h 1 ⋅ ctg β,
iar pe baza lor se exprima MN = b1 = h1 ⋅ (ctg α+ctg β) de unde rezulta:
b1
h=
ctg α + ctg β

Pentru determinarea inaltimii h1 a triunghiului 2NM se exprima suprafata respectiva cu relatia

b1 ⋅ h 1
s= sau 2s = b1.h1, in care se introduce relatia de mai sus a lui h1 si rezulta:
2
b1 b 21
2s = b1 ⋅ sau 2s = b1 ⋅ de unde se scrie:
ctg α + ctg β ctgα + ctgβ

b12 = 2s ⋅ (ctgα + tgβ) sau b1 = 2s(ctg α + ctg β)


In urma inlocuirii relatiei lui b, in relatia de mai sus a lui h, se obtine:
b1 2s(ctg α + ctg β)
h1 = =
ctg α + ctg β ctg α + ctg β

Se considera triunghiurile dreptunghice 22’N si 22’M. in care se determina:


h1 h
2N = a 1 = si 2M = c1 = 1
sin β sin α
Cu ajutorul distantelor c1 = 2M si a 1 = 2 N , precum si a orientarilor laturilor 21 si 23 , se
calculeaza coorodnatele punctelor M si N, care determina dreapta de detasare, pe abza
formulelor de la metoda radierii:
X M = X 2 + c1 ⋅ cos θ 21 ; X N = X 2 + a 1 ⋅ cos θ23

YM = Y2 + c1 ⋅ sin θ 21 ; YM = Y2 + a 1 ⋅ sin θ23

Pentru control, se calculeaza din coordonate, suprafata triunghiului M2N, care trebuie sa fie
egala cu suprafata de detasare s sau se determina, din coordonate orientarile laturilor 2M si
2N , care trebuie sa fie egala cu cele ale laturilor 21 si 23 .
In cazul detasarilor sau parcelarilor in serie, prin care suprafata triunghiului 123, se imparte in
mai multe parcele: s1,s2,…,sn, de la varful triunghiului catre baza, elementele de calcul
necesare detasarii, se generalizeaza sub forma:
bi h h
b i = 2s i ⋅ (ctg α + ctg β) ; h 1 = ; a 1 = i si c1 = i
ctg α + ctg β sin α sin α
unde i= 1, n ; iar suprafetele de detasare devin : s1=s; s2=2s ;…;sn = ns.
Coordoantele punctelor M1,M2,…,Mn si respectiv,N1,N2,…,Nn, ce definesc dreptele de
detasare, se vor determina cu ajutorul relatiilor stabile pentru punctele M(XM,YM) si
N(XN,YN), unde se vor introduce, in mod succesiv, valorile elementelor de detasare in serie:
bi; hi;ai; ci si si, unde i = 1, n .
CAPITOLUL X
RECTIFICAREA HOTARELOR

Rectificarea sau modificarea hotarelor reprezinta atat lucrari cu caracter tehnic si juridic,
cat si cu caracter economic, in situatiile cand terenurile agricole limitrofe nu sunt de aceeasi
calitate, iar schimbul se face la echivalenta.
Din punct de vedere topografic, rectificarea hotarelor se reduce la rezolvarea
diferitelor probleme de detasare pe cale analitica, trigonometrica si grafica, precum si la
folosirea unor calcule specifice lucrarilor de cadastru funciar.
10.1. Rectificarea unei linii frante de hotar cu o linie dreapta , care sa treaca printr-un punct al
vechiului hotar.
Se cunoaste linia franta de hotar dintre doua teritorii cadastrale, definita prin
coordonatele punctelor de frantura 123456 si se cererectificarea acestuia, cu o linie dreapta de
hotar, care trebuie sa treaca in mod obligatoriu prin punctul 1 al hotarului vechi, iar
marmilesuprafetelorcelor doua parcele limitrofe si respectiv, a suprafetelor celor doua teritorii
cadatsrale sa ramana neschimbate.

Fig. 10.1 Rectificarea unei linii frante de hotar cu o linie dreapta

Deci, conditia impusa rectificata de hotar se refera la conservarea suprafetelor limitrofe si


respectiv, a suprafetelor totale dintre cele doua teritorii, ceea ce implica o rezolvare exacta
prin utilizarea procedeelor de calcul trigonometrice sau analitice, care sub aspect tehnic si
economic se poate deetrmina la paritate sau la echivalenta.
Rectificarea liniei frante de hotar, cu o linie dreapta, la paritate. Pentru rectificarea
hotarului frant 123456, in conditiile schimbului de ternuri limitrofe la paritate, cu un hotar in
linie dreapta, se calculeaza suprafetele, din coordonatele punctelor de pe conturul celor doua
parcele de tern limitrofe.
SA= S1-2-3-4-5-6-7-8-9-10 si SB= S1-11-12-6-5-4-3-2.
Se considera, mai intai, ca noul hotar este linia dreapta 16 , ceea ce conduce la
calculul celor doua noi suprafete rezultate:
S’A= S1-6-7-8-9-10 si S’B= S1-11-12-6.
Se compara, suprafata initaiala SA cu suprafata corecta S’A, iar in cazul egalitatii celor doua
suprafete SA=S’A, problema este rezolvata.
Daca suprafata S’A este mai mica decat suprafata SA, linia noului hotar va intersecta latura 67

, intr-un punct P, iar problema se reduce la detasarea unei suprafete s dintr-un poligon si
respectiv, din triunghiul 167 pentru cazul in care dreapta de detasare trece printr-un al sau.
Deci, se calcuelaza suprafata ce trebuie sa fie detasata, ca diferenta dintre suprafata initiala S A
si suprafata corecta S’A cu relatia : s = SA-S’A.
In continuare, se determina coordonatele punctului P, ca punct pe segmentul 67 , prin
procedeul trigonometric:

X P = X 6 + d 6 P ⋅ cos θ67 , YP = Y6 + d 6 P ⋅ sin θ67 in care:

2s
d 6P = ; de unde d 61 ∆X 61
2
+ ∆Y612 ; α = θ61 − θ67 ; iar
d 61 sin α

Y1 − Y6 Y7 − Y6
θ61 = arctg si θ67 = arctg
X1 − X 6 X7 − X6

Daca suprafata S’A este mai mare decat suprafata SA se determina, in mod asemanator,
suprafata ce trebuie sa fie detasata cu relatia s=S’A-SA, care urmeaza sa se detaseze din
triunghiul 1126, printr-o dreapta IR , iar coordonatele punctului R se vor determina in mod
similar cu ajutorul relatiilor:

X R = X 6 + d 6 R ⋅ cos θ6 −12 , YR = Y6 + d 6 R ⋅ sin θ6−12


Pentru verificarea modului de determinare a liniei de hotar rectificare, la paritatea
suprafetelor limitrofe, se calculeaza din coordonatele, suprafetele celor doua noi parcele,
obtinute in urma rectificarii:S’A=S1-P-7-8-9-10 si S’B=S1-11-12-6-P, care trebuie sa fie egale cu
suprafetele initiale SA si SB.
10.2 Rectificarea unei linii frante de hotar cu o linie dreapta, paralela cu o directie
data.
Se dă linia franta de hotar dintre teritoriile cadastrale A si B, prin punctele de frantura
123456 de coordonate rectangulare cunoscute si se cere rectificarea acesteia, cu o linie
dreapta de hotar PR , care sa fie paralela cu o directie data, iar suprafetele celor doua teritorii
sa se mentina neschimbate.

Fig. 10.2 Rectificarea unei linii frante de hotar


Pentru rezolvarea problemei se determina, mai intai, coordonatele rectangulare a doua
puncte ajutatoare M si n, pe liniile de hotar 18 si 17 , pe baza relatiilor cunoscute. In
mod asemanator, se determina coordonatele punctelor O so Q pe liniile de hotar 19 si
610 in asa fel , incat sa se obtina: θMN = θ∞ . Deci, punctele M,1,0 si respectiv, punctele
N,6,Q sunt colineare, iar constructia determinata de punctele M,O,Q,N este un trapez.
Se determina prin procedee numerice de calcul coordonatele a doua puncte provizorii
P’ si R’, pe laturile M10 si N6Q, cu realizarea egalitatii dintre orientarea liniei provizorii
de hotar P ' R ' si a laturilor MN si OQ , adica:
θ P 'R ' = θMN = θOQ .

In functie de coorodnatele punctelor considerate, se vor calcula urmatoarele suprafete:


SA=SM-1-2-3-4-5-6-N ; S1= SM-P’-R’-N’
SB=So-Q-6-5-4-3-2-1 ; S2= So-Q -R’-P’
Daca,s e considera suprafetele SA si S1 din teritoriul A, se impune conditia: SA=S1, de
unde rezulta urmatoarele trei cazuri posibile si in acelasi timp practice de rezolvare:
cazul 1: S1-SA=0, de unde se observa, ca totalul suprafetelor cedate este egal cu totalul
suprafetelor primite, iar linia P' R ' reprezinta noul hotar dintre cele doua teritorii;
cazul 2: S1>SA, de unde se obtine s = S1-SA , ceea ce inseamna ca suprafata totala a
teritoriului cadastral A si implicit B nu s-a conservat. Deci, totalul suprafetelor primite de
teritoriul A este mai mare decat totalul suprafetelor cedate cu suprafata s = S1-SA .
Pentru determinarea pozitiei corecte a noii linii de hotar PR , care sa asigure
principiul conservarii suprafetelor totale din cele doua teritorii, se rezolva detasarea suprafetei
s ca o detasare paralela in trapezul P’R’NM de la baza mare spre bzaza mica, prin procedeul
trigonometric, cu ajutorul formulelor:

X P = X P ' + a 1 ⋅ cos θP 'M ' , YP = YP ' + a 1 ⋅ sin θP 'M '


X P = X R ' + c1 ⋅ cos θR ' N ' , YR = YR ' + c1 ⋅ cos θR 'N '

h1 h B − h1
in care: a 1 = ; c1 = 1 iar h 1 = .
sin β sin α ctg α + ctg β

Fig. 10.3 Rectificarea unei linii frante de hotar

Pentru calculul înăltimii h1 se determina baza mare, baza mica si unghiurile α, β cu relatiile:

B = P' R ' = ∆X 2P 'R ' +∆YP2'R ' ; b1 = B − 2s(ctg α + ctg β)

α = θR 'P ' − θR ' N ; si , β = θP 'M − θP 'R '

cazul 3: S1< SA sau ∆S < 0 , de unde rezulta ca cele doua suprafete totale nu s-
au conservat, iar totalul suprafetelor primite de catre teritoriul cadastral B este mai mic decat
totalul suprafetelor cedate, cu marimea ∆s . Din punct de vedere practic , pozitia planimetrica
corecta a noului hotar, definita de punctele P si R se detrmina, in cazul detasarii paralele in
trapezul P’OQR’ de la baza mica catre baza mare, prin procedeul trigonometric.
Verificarea rectificarii se poate face prin determinarea coloniaritatii punctelor M,p,O, prin
calculul suprafetelor SMPO=0 si respectiv, a punctelor N,R,Q, cu ajutorul suprafetelor SNRQ=0.
Pentru control, se calculeaza si cele doua suprafete limitrofe noului hotar, SMPRN care trebuie
sa fie egala cu SA si apoi suprafata SPOQR care trebuie sa fie egala cu SB.
Capitolul 11
NIVELMENTUL

Nivelmentul este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi a


metodelor pentru determinarea cotelor la punctele caracteristice unei suprafeţe de teren, a
diferenţelor de nivel dintre puncte, precum şi cu reprezentarea pe plan a reliefului terenului.
În nivelment, punctele caracteristice sunt în general cele de schimbare a pantei, care
alese în mod judicios, pot reda relieful terenului cu precizia cerută.
Realizarea reţelelor de nivelment pe întreg teritoriul ţării prezintă o deosebită
importanţă mai ales în ce privesc numeroasele activităţi inginereşti de proiectare, execuţie şi
exploatare a diferitelor construcţii precum şi în domeniul cercetărilor ştiinţifice, care au drept
scop urmărirea deplasărilor obiectivelor industriale şi civile, studiul mişcărilor verticale ale
scoarţei terestre, determinarea diferenţelor de nivel între mări şi oceane etc.

11.1 NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN NIVELMENT


Suprafaţa de nivel "zero" este nivelul mediu al mărilor şi oceanelor, faţă de care se
determină altitudinile (cotele) punctelor de pe suprafaţa pământului. Nivelul mediu se
determină cu ajutorul unuor aparate speciale cu înregistrare grafică (medimaremetre şi
medimaregrafe), situate pe malul mărilor şi oceanelor.
Suprafaţă de nivel – este suprafaţa normală în fiecare punct al ei la direcţia verticalei
corespunzătoare forţei gravitaţiei: prin fiecare punct de pe suprafaţa pământului se poate
considera că trece o suprafaţă de nivel.
Altitudine sau cotă absolută (Z, H) – este distanţa pe verticala punctului exprimată în m,
cuprinsă între suprafaţa de nivel "zero" şi suprafaţa de nivel ce trece prin punctul considerat.
Diferenţă de nivel ( ∆z şi ∆h ) – se mai numeşte cotă convenţională sau relativă, fiind o
înălţime raportată la o suprafaţă de nivel diferită de suprafaţa de nivel "zero", fiind problema
principală în măsurătorile nivelitice.

11.2 TIPURI DE NIVELMENT


În funcţie de relieful terenului, instrumentele folosite, metodele aplicate şi precizia cerută,
putem avea următoarele tipuri de nivelment: geometric, trigonometric, fizic şi mecanic.
Nivelmentul geometric este cel mai precis nivelment, fiind utilizat la alcătuirea reţelei de
sprijin altimetrice de stat precum şi în alcătuirea reţelelor de sprijin locale pentru construcţii.
Acest tip de nivelment se bazează pe principiul vizei orizontale a instrumentului, iar
diferenţa de nivel dintre două puncte vecine A şi B (Fig. 70), se obţine ca o diferenţă a
citirilor pe mirele ţinute vertical pe aceste puncte, după ce s-a realizat orizontalizarea axei de
vizare a aparatului de nivel.

Fig. 11.1. Principiul vizei orizontale a nivelmentului geometric


Nivelmentul trigonometric este mai puţin precis decât cel geometric fiind utilizat în special
pe terenuri cu relief accidentat, diferenţa de nivel obţinându-se cu o precizie de ordinul
centimetrilor până la decimetrii.
Principiul de determinare a diferenţei de nivel se bazează pe vizele înclinate şi
determinarea unghiurilor verticale α sau Z determinate cu teodolitul .

Fig. 11.2. Nivelmentul trigonometric


Nivelmentul fizic se referă în special la nivelmentul hidrostatic şi la nivelmentul
barometric.
Nivelementul hidrostatic – se bazează pe principiul vaselor comunicante. Există un
instrument numit "Nivel cu tub de cauciuc" compus din două fiole de sticlă gradate introduse
în monturi metalice prevăzute cu ferăstruici şi robinete, precum şi un tub de cauciuc lung de
10-50 m care leagă cele două tuburi A şi B între ele.
Nivelmentul barometric – se bazează la determinarea diferenţei de nivel dintre două puncte
pe diferenţa de presiune existentă între acestea şi stabilită cu ajutorul barometrului metalic –
aneroidul.
Se utilizează la recunoaşterile informative în munţi pentru studiile privind proiectarea
funicularelor, drumurilor forestiere etc, dând rezultate mai puţin precise decât nivelmentul
trigonometric.
Nivelmentul mecanic – se referă la determinarea automată a cotelor punctelor precum şi
desenarea mecanică a profilului unui traseu cu ajutorul unor dispozitive electromecanice
instalate pe bicicletă sau autovehicul

11.3 REŢELE DE SPRIJIN UTILIZATE ÎN NIVELMENT


În nivelment se utilizează două feluri de reţele de sprijin: de Stat şi locale.
Reţeaua nivelmentului de Stat – cuprinde reţelele de nivelment geometric de ordinele I-IV,
precum şi pe cele de nivelment trigonometric, geodezic realizate în zonele accidentate.
Cotele absolute ale acestei reţele sunt determinate în raport cu suprafaţa de nivel "zero"
stabilită într-un punct numit "zero fundamental".
I Reţeau nivelmentului geometric de Stat este formată din:
– nivelmentul geometric de ordinul I şi II, de înaltă precizie;
– nivelmentul geometric de ordinul III - de precizie;
– nivelmentul geometric de ordinul IV.
La reţelele nivelmentului geometric de ordinul I - III, care se dezvoltă în lungul căilor de
comunicaţie principale (drumuri, căi ferate, râuri, fluvii) suprafeţele de nivel nu sunt paralele
între ele.
Nivelmentul geometric de ordinul I se desfăşoară de-a lungul căilor de comunicaţie sub
forma unor mari drumuiri ce pornesc din reperul "zero fundamental".
Reţeaua nivelmentului geometric de ordinul II îndeseşte reţeaua de ordinul I iar reţelele de
ordinul III îndesesc reţelele de ordinul II.
În cazul reţelelor de nivelment de ordinul IV care l-e îndesesc pe cele de ordinul III,
suprafeţele de nivel pentru determinarea cotelor sunt considerate paralele.
Traseele nivelmentului geometric de ordinul V au o desfăşurare de cel mult 15 km iar
eroare admisă pe km este de ±30mm / km
Lungimea maximă a porteei este de 150 m şi pe fiecare traseu se vor planta repere de
nivelment la fiecare 3-5 km.
Reţeaua de nivelment trigonometric-geodezic
Se execută în regiunile accidentate şi foarte accidentate în toate punctele de triangulaţie
care nu pot fi cuprinse în nivelmentul geometric de ordinele I-IV. Eroarea admisă la
executarea acestui nivelment este de ±5 − 20cm / km
II. Reţelele de sprijin local – se desfăşoară pe suprafeţe mici, putându-se alcătui fie prin
nivelment geometric, fie prin nivelment trigonometric în zonele accidentate.
Precizia de realizare a reţelelor de sprijin local prin nivelment geometric este aceeaşi cu a
nivelmentului geometric de ordinele I-V.
La realizarea reţelei de nivelment trigonometric, aceasta se va executa odată cu drumuirea
planimetrică utilizând acelaşi teodolit. Lungimea niveleului va fi sub 400 m iar a desfăşurării
drumuirii < 5 km. Eroarea admisă de-a lungul traseului este de ±25cm / km .

METODE DE RIDICARE ÎN NIVELMENTUL GEOMETRIC

În funcţie natura ridicării şi de mărimea teritoriului ce trebuie ridicat altimetric, metodele


nivelmentului geometric pot fi:
• Radierea de nivelement geometric;
• Drumuirea simplă de nivelment geometric;
• Drumuirea de nivelment geometric combinată cu radieri de nivelment geometric;
• Metoda profilelor transversale;
• Metoda pătratelor;
În vederea controlului drumuirii se vor amplasa puncte de sprijin prin drumuiri cu punct
nodal şi prin reţele de nivelment geometric.

11.4. RADIEREA DE NIVELEMENT GEOMETRIC


În cazul acestei metode de nivelement geometric, punctele de detaliu aflate la distanţe mici
(< 300 m) se determină dintr-o singură staţie cu nivelmetrul prin nivelment geometric de
mijloc sau de capăt, cu ajutorul cotei planului de vizare.
Metoda radierii prin nivelment geometric de capăt
Etapa de teren. În această etapă se va aşeza nivelul deasupra punctului de staţie A,
măsurând înălţimea acestuia (I) cu mira sau ruleta, după calarea prealabilă a aparatului .
Se vizează mira aşezată succesiv în punctele ce trebuie ridicate nivelitic (2, 3, 4 etc.)
efectuând citirile C2, C3, C4 ... Cn
Fig. 11.3. Radierea prin nivelment geoemtric de capăt
Etapa de birou. Se vor calcula în această etapă cotele punctelor pornind de la cota
cunoscută a punctului A după care urmează controlul calculului. Cotelel punctelor se pot
calcula prin 3 metode: determinări faţă de punctul de cotă cunoscută; metoda cotelor de la
punct la punct şi metoda cotei planului de vizare.
1. Metoda de calcul a cotelor faţă de punctul de cotă cunoscută – presupune mai întâi
calculul diferenţelor de nivel dintre punctul de cotă cunoscută şi cele necunoscute, după care
se determină cotele absolute ale punctelor noi.
∆Z A− 2 = I − C2 ; ∆Z A−3 = I − C3 ; ∆Z A− 4 = I − C4 etc.

şi
Z 2 = Z A + ∆Z A− 2 ; Z 3 = Z A + ∆Z A−3 ; Z 4 = Z A + ∆Z A− 4 etc.

2. Metoda cotelor de la punct la punct. La aceaastă metodă calculul diferenţelor de nivel (


∆Z ) şi a cotelor Z se realizează din aproape în aproape astfel:
∆Z A− 2 = I − C2 ; ∆Z 2 −3 = C2 − C3 ; ∆Z 3− 4 = C3 − C4 etc;

şi
Z 2 = Z A + ∆Z A− 2 ; Z 3 = Z 2 + ∆Z 2−3 ; Z 4 = Z 3 + ∆Z 3−4 etc;

3. Metoda cotei planului de vizare (Z.p.v). Presupune în prealabil determinarea cotei


planului de vizare, după care se vor calcula în mod direct cotele absolute ale punctelor noi
după cum urmează:
Z . p.v = Z A + I

şi
Z 2 = Z . p.v - C2 ; Z 3 = Z . p.v - C3 ; Z 4 = Z . p.v - C4 etc;

Controlul calculelor faţă de punctul de cotă cunoscută se face cu formula:


n n

∑ Zi = n ⋅ Z A + ∑ ⋅ ∆Z A− j
i= A j =2
Din relaţie rezultă că punctele radiate au fost corect calculate dacă suma cotelor absolute
ale punctelor de la "A" la "n" este egală cu de "n" ori cota punctului cunoscut "A", la care se
adaugă suma algebrică a diferenţelor de nivel.
Formula de calcul la metoda cotelor de la punct la punct este de forma:
n
Z n = Z A + ∑ ⋅ ∆Z i − j
j =2

Din formulă putem deduce că efectuarea calculului prin această metodă s-a făcut corect,
atunci când cota absolută a ultimului punct este egală cu cota absolută a punctului cunoscut,
plus suma algebrică a diferenţelor de nivel.
Formula de control în cazul metodei "cotă plan vizare" va fi:
n n

∑ Zi = n ⋅ Z . p.v − ∑ Ci , C1 = I
n =1 i =1

După cum se observă din formulă, cotele punctelor vor fi bine calculate, dacă suma cotelor
punctelor de la 1 la n va fi egală cu de "n" ori cota planului de vizare din care se scade suma
citirilor pe miră.
• Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc
Etapa de teren: în vederea determinării cotelor la punctele radiate faţă de punctul de cotă
cunoscută A, vom proceda în felul următor: staţionăm cu aparatul de nivel aproximativ la
mijlocul distanţei dintre punctele extreme A-3.

Fig. 11.4. Radierea prin nivelment geometric de mijloc


După calarea nivelului, vom viza mira aşezată succesiv în punctele A, 1, 2, şi 3, efectuând
citirile la firul nivelor a, C1, C2 şi C3.
Controlul radierii se poate face fie staţionând cu aparatul de nivel într-un punct apropiat de
prima staţie ( 0,5 m), fie lăsând nivelul pe loc şi mărindu-i sau micşorându-i înălţimea.
Diferenţele de nivel obţinute din a doua staţie nu trebuie să difere de cele din prima staţie
cu mai mult de 2-3 mm.
Operaţii de calcul. Posibilităţile de calcul a cotelor sunt aceleaşi ca şi în cazul radierii prin
nivelment geometric de capăt, aplicând una din cele trei metode.
Metoda cotelor faţă de punctul de cotă cunoscută, calculând în prima etapă diferenţele de
nivel, iar în cea de-a doua cotele absolute astfel:
∆Z A−1 = C A − C1 ; ∆Z A− 2 = C A − C2 ; ∆Z A−3 = C A − C3 ;

şi
Z1 = Z A + ∆Z A−1 ; Z 2 = Z A + ∆Z A− 2 ; Z 3 = Z A + ∆Z A−3 ;

Metoda cotelor de la punct la punct, se calculează din aproape în aproape, mai întâi
diferenţele de nivel şi apoi cotele absolute după cum urmează:
∆Z A−1 = C A − C1 ; ∆Z1− 2 = C1 − C2 ; ∆Z 2 −3 = C2 − C3

şi
Z1 = Z A + ∆Z A−1 ; Z 2 = Z1 + ∆Z1− 2 ; Z 3 = Z 2 + ∆Z 2−3

La ultima metodă de calcul a cotelor cu ajutorul cotei planului de vizare, care este distanţa
verticală de la suprafaţa de nivel zero (NM. 0.00) la axa de vizare a lunetei, se vor determina
iar cotele punctelor radiate scăzând citirile efectuate pe mire din cota planului de vizare Z.p.v.
(cotă plan vizare).
Controlul calculului
Relaţiile de calcul pentru control la fel ca şi cele de la nivelmentul de capăt diferă în
funcţie de metoda de calcul utilizată:
La metoda cotelor faţă de punctul cu cotă cunoscută formula este:
n n

∑ Zi = n ⋅ Z A + ∑ ⋅ ∆Zi
i =1 i=2

La metoda cotelor de la punct la punct, formula de control are expresia:


n
Z N = Z A + ∑ ⋅ ∆Z i
i =2

Pentru calculul cotelor obţinute prin metoda cotei planului de vizare controlul se va efectua
cu formula:
n n

∑ Zi = n ⋅ Z . p.v − ∑ ⋅ Ci
i =1 i =1

unde: Z i – cote absolute ale punctelor de la 1 la n;


Z A – cota absolută a punctului cunoscut;

∆Z i – diferenţe de nivel;

Z n – cota absolută a ultimului punct calculat;


Z . p.v – cotă plan vizare;
Ci – citiri pe miră la firul nivelor.

Radierea prin nivelment geometric de mijloc este mai expeditivă în comparaţie cu cea
realizată prin nivelment geometric de capăt, deoarece, niveleul poate fi dublu faţă de porteea
nivelmentului de capăt şi nu se pierde timp cu măsurarea înălţimii aparatului.
La ambele metode de radiere, în mod frecvent şi economic calculul cotelor se face prin
metoda cotei planului de vizare, mai ales când numărul punctelor radiate este mare. Precizia
de determinare este mai mare la nivelmentul geometric de mijloc, faţă de nivelmentul
geometric de capăt, întrucât acesta din urmă este influenţat de erorile sistematice şi
accidentale.

11.4. DRUMUIREA DE NIVELMENT GEOMETRIC


Drumuirile de nivelment geometric sunt o inşiruire de nivelee (panouri) executate fie prin
nivelment geometric înainte, fie prin nivelment geometric de mijloc. La acest tip de nivelment
se va considera de fiecare dată cunoscută cota punctului de la niveleul precedent care fusese
anterior necunoscută.
Lungimea porteelor la acest tip de nivelment nu va depasi 150 m iar lungimea totala a
drumuirii este de maximum 15 km. Eroarea de inchidere la nivelmentul geometric (tehnic) nu
trebuie să depăşească toleranţa T = ±30mm L , unde L este lungimea drumuirii in km.
Drumuirile de nivelment se pot clasifica: după formă, după felul sprijinirii şi după modul
de control al măsurătorilor din teren.
• Dupa formă, drumuirile de nivelment geometric se pot prezenta sub forma de
trasee izolate şi sub forma de trasee legate intre ele prin puncte nodale care constitue
aşa-zisele reţele de nivelment.
• După modul de sprijinire al drumuirilor de nivelment avem:
– drumuiri de nivelment geometric izolate care pot fi sprijinite la capete pe repere
de cote cunoscute închise pe punctul de plecare şi drumuiri de nivelment în vânt
(suspendate), sprijinite nummai la un capăt, având lungime mică şi se folosesc
doar în cazuri speciale.
– reţele de nivelment geometric care pot fi libere sau legate sprijinite în primul caz
pe cel mult un punct de cota cunoscută, iar în al doilea caz pe cel mult două repere
de nivelment având cota cunoscută.
După importanţa ridicării şi precizia aparatului utilizat sau controlul masurătorilor în teren,
putem avea fie o drumuire de nivelment simplă fie una dublă.

Fig. 78. Traseu plan a unor drumuiri izolate de nivelment geometric


a) drumuire sprijinită b) drumuire închisă. A (ZA), B (ZB) - repere de nivelment; L
- lungimea drumuirii în km; n - numărul rotaţiilor

Fig. 11.5. Reţele de nivelment geometric


a) libere b) legate. M, N, P - repere de nivelement ce trebuie determinate
11.4.1. Drumuirea de nivelment geometric simpla
La acest tip de drumuire diferentele de nivel dintre puncte se vor determina pe baza
citirilor efectuate la firul nivelor după controlul prealabil al acestora şi pichetarea axului la
distanţe aproximativ egale în funcţie de lungimea niveleului.

Fig. 11.5. Drumuirea de nivelment geometric simplă

Operaţii pe teren. Traseul A-B s-a descompus în patru nivelee (A-1, 1-2, 2-3 si 3-B),

staţionând cu aparatul de nivel în staţiile S1 , S 2 , S3 si S 4 situate la mijlocul niveleelor.


Prin realizarea unui nivelment geometric de la mijloc, în fiecare niveleu se vor obţine câte
două citiri pe mira la punctele intermediare şi câte o singură citire la punctele extreme
vizându-se mirele ţinute vertical.
Operaţii de calcul. Se calculează pentru fiecare niveleu diferenţa de nivel cu relaţiile:
∆Z1 = a1 − b1

∆Z 2 = a2 − b2

∆Z 3 = a3 − b3

∆Z 5 = a5 − b5

Pentru control vom efectua citiri şi la cele două fire stadimetrice de pe placuţa reticulară,
iar media lor va trebui sa fie citirea efectuată la firul nivelor în limita a 1...3 mm.
O altă posibilitate de control a diferenţelor de nivel este data de relaţia:

∑ ∆Z = ∑ a − ∑ b
unde: ∑ a – suma citirilor in urma;
∑ b – suma citirilor inainte.
Diferenţele de nivel calculate la fel ca si citirile efectuate pe mire sunt afectate de erori
(Tabelul 9), iar cotele punctelor 1, 2, 3 si B de asemenea sunt calculate eronat cu relaţiile:
Z1P = Z AP + ∆Z1

Z 2P = Z1P + ∆Z 2

Z 3P = Z 2P + ∆Z 2

Z BP = Z 3P + ∆Z 3

Compensarea drumuirii sprijinite de nivelment geometric se face calculând eroarea de


neînchidere a drumuirii cu relaţia:
e∆Z = ∑ ∆ ' Z − ∆Z AB = ∑ ∆ ' Z − ( Z B − Z A ) = ( ∑ a − ∑ b ) − ( Z B − Z A )

sau dacă realizăm o compensare pe cote:


e∆Z = Z BP − Z BR
P
unde: Z B – este cota provizorie a punctului B (fără compensare)

Z BR – este cota de referinţă a punctului B

Toleranţa admisă la închiderea drumuirii de nivelment este dată de formula:


T = ekm Dkm
în care: ekm – este eroarea pe km dată de instrumentele de nivelment
Dkm – lungimea traseului de drumuire în km
Dacă e∆Z < T vom calcula în prima etapă corecţia unitară Cu
−e∆Z
Cu =
D [ m]

Corecţiile parţiale aplicate fiecărui niveleu se calculează cu relaţia:


C. p.i = Cu ⋅ di

unde: d – lungimea niveleului (m)


i – numărul de ordine al niveleului (1,2,3,....)
În continuare se calculează diferenţele de nivel compesate astfel:
∆Z1C = ∆Z1P + C.P.1

∆Z 2C = ∆Z 2P + C.P.2

∆Z 3C = ∆Z 3P + C.P.3

∆Z 4C = ∆Z 4P + C.P.4
În ultima etapă de calcul se obţin cotele definitive ale punctelor:
Z1D = Z A + ∆Z1C

Z 2D = Z1D + ∆Z 2C

Z 2D = Z 2D + ∆Z 3C

Z BD = Z 3D + ∆Z 4C = Z B de cota cunoscuta (verificare)

• Compensarea unei drumuiri închise de nivelment geometric


Atunci când drumuirea se închide pe punctul de plecare A (Fig. 81), aceasta va trebui să
îndeplinească următoarea condiţie geometrică:

∑ ∆Z = ∑ a − ∑ b = 0

Fig. 11.6. Drumuirea nivelitică închisă


Dacă drumuirea nu se închide pe punctul de plecare va rezulta o eroare de neinchidere

e∆Z = ∑ ∆ 'Z = ∑ a − ∑ b , iar corecţia va fi atribuită cu semn schimbat erorii

C − e∆Z = −∑ ∆ ' Z

În vederea calculului diferenţelor de nivel definitive vom determina mai întâi o

−∆Z
corecţie unitară care reprezintă corecţia atribuită unui metru liniar de drumuire ( Cu = ) şi
∑d
care înmulţită cu suma celor două portee existente la fiecare staţie, va da corecţia parţială
pentru niveleul respectiv
.
Capitolul 12
NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC

Principiul nivelmentului trigonometric, constă în calcularea diferenţei de nivel dintre


două puncte, în funcţie de distanţa orizontală dintre ele şi de unghiul vertical al aliniamentului
respectiv.
Diferenţa de nivel dintre puncte se determina trigonometric în funcţie de unghiul de
înclinare al vizei şi distanţa dintre punctele considerate (Fig. 84), cu relaţiile:
∆Z AB = DAB ⋅ tgα

sau
∆Z AB = DAB ⋅ ctgZ

Fig. 12.1. Principiul nivelmentului trigonometric


Distanţa dintre puncte poate fi măsurată direct, se poate determina indirect pe cale
stadimetrică sau se poate obţine prin calcul din coordonate.
În funcţie de distanţa dintre puncte putem avea:
 Nivelment trigonometric la distanţe mici;
 Nivelment trigonometric la distanţe mari (>400 m).

12.1. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC LA DISTANŢE MICI


Nivelmentul trigonometric la distanţe mici este specific topografiei, aplicându-se la
distanţe mici (<400 m), neluând în considerare influenţa sfericităţii Pământului şi a refracţiei
atmosferice.
La acest nivelment distanţele se pot măsura fie pe cale directă, fie pe cale stadimetrică,
iar unghiul de înclinare a vizei se determină cu teodolitul.
În vederea determinării diferenţei de nivel dintre punctele A si B (Fig. 85), se va
măsura înălţimea i a aparatului, deasupra punctului de staţie, vizând mira aşezată în punctul
nou B cu firul nivelor proiectat la înălţimea aparatului.

Fig. 12.2. Nivelment trigonometric la distanţe mici

Diferenţa de nivel dintre punctele A şi B se va determina cu formula:


∆Z AB = d ⋅ tgα sau ∆Z AB = d ⋅ ctgZ

Cunoscând diferenţa de nivel dintre cele două puncte şi cota punctului A putem calcula
cota punctului B.
Z B = Z A + ∆Z AB

În funcţie de poziţia unghiului vertical faţă de orizontală, diferenţa de nivel va fi pozitivă


sau negativă.

12.3. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC LA DISTANŢE MARI


Acest tip de nivelment utlizat în geodezie, la distanţe mai mari de 400 m, se utilizează la
determinarea cotelor reperelor de nivelment din regiunile muntoase sau de pe terenurile foarte
accidentate, prin vizare cu teodolitul la semnale îndepărtate a căror înălţime S este cunoscută
(Fig. 86).
Fig. 12.3. Vizarea semnalelor topografice
După instalarea aparatului în punctul de staţie A de cotă cunoscută şi vizarea la semnalul
situat pe punctul B de cota necunoscută vom măsura înălţimea aparatului i şi citim la
eclimetru unghiul vertical ϕ

Fig. 12.4. Nivelment trigonometric la distanţe mari


Privind figura 155 putem determina cu uşurinţă diferenţa de nivel dintre cele două puncte,
astfel:
∆Z AB + S = Dv + i

unde: Dv – diferenţa pe verticală de la înălţimea aparatului i la înălţimea


semnalului S
Dv = D ⋅ tgϕ

în care: D – distanţa orizontală calculată din coordonate.


Înlocuind relaţia (2) în relaţia (1) vom scrie forma finală de calcul a diferenţei de nivel:
∆Z AB = D ⋅ tgϕ + i − S

În cazul acestui nivelment vom ţine seama de influenţa sfericităţii Pământului şi a refracţiei
atmosferice (vezi cap. 13.3.4.) iar corecţia obţinută în acest sens va fi însumată la calculul
diferenţei de nivel, astfel:
1− k 2
∆Z AB = D ⋅ tgϕ + i − S + ⋅D
2R
În continuare, cunoscând cota punctului A şi diferenţa de nivel dintre cele două puncte
∆Z A− B , vom calcula cota punctului B cu formula:

Z B = Z A + ∆Z A− B
Metodele de ridicare topografică utilizate la nivelmentul geometric şi la cel trigonometric
sunt: radierea, drumuirea, drumuirea combinată cu radierea şi drumuirea cu punct nodal.
CAPITOLUL 13
REPREZENTAREA RELIEFULUI PE PLAN

Relieful terenului poate fi reprezentat pe planurile şi hărţile topografice prin următoarele


metode: metoda planului cotat;
 metoda curbelor de nivel;
 metoda profilelor;
 metoda planurilor în relief;
 metoda haşurilor;
 metoda tentelor.
Dintre aceste metode, în lucrările inginereşti cel mai mult se utilizează metoda curbelor de
nivel şi metoda profilelor.

13.1. Metoda planului cotat

Metoda planurilor cotate constă în a prezenta pe plan prin puncte cotate. În acest scop,
se raportează, pe planul de situaţie al terenului, punctele ridicate planimetric şi nivelitic, şi se
scrie, lângă fiecare punct, cota respectivă. Un astfel de plan, pe care s-au raportat punctele şi
s-au scris cotele corespunzătoare, poartă numele de plan cotat. Pe planul cotat, relieful
terenului nu se poate citi un mod sugestiv, deoarece formele de relief nu apar în ansamblu, ci
numai din aproape în aproape, făcând diferenţele între cote şi observând, astfel, unde terenul
urcă sau coboară. Un alt neajuns îl constituie faptul că încarcă planul cu scrierea cotelor. De
aceea, planurile cotate se folosesc, în special, pentru reprezentarea reliefului prin curbe de
nivel, iar lucrările de îmbunătăţiri funciare, pentru întocmirea proiectelor de nivelarea
terenului în plan orizontal sau în plan înclinat.
Fig. 13.1. Plan cotat

13.2. METODA CURBELOR DE NIVEL


Metoda curbelor de nivel este metoda cea mai folosită la reprezentarea reliefului terenului
pe planuri şi hărţi, exprimând în mod sugestiv suprafaţa terenului şi facilitând determinarea
diverselor elemente ale reliefului (altitudini, pantă, volum de trasamente etc.).
Curbele de nivel sau izohipsele sunt linii sinuoase aflate la acelaşi nivel faţă de un plan de
referinţă.

Fig. 13.2 Proiecţia curbelor de nivel

Echidistanţa naturală (E) – este distanţa pe verticală între suprafetele de nivel A, B şi C


utilizată pentru reprezentarea unitară a diferitelor forme de relief.
Echidistanţa grafică (e) – este distanţa pe plan care uneşte două curbe de nivel succesive
sub acelaşi unghi (panta). Echidistanţa grafică reprezintă echidistanţa naturală redusă la scara
planului.
1 E
e = E⋅ =
N N

Pe plan o depărtare mare între curbele de nivel ne indică o pantă mică, iar apropierea
curbelor de nivel ne indică creşter În figura 13.2 se vede că intersecţiile planelor A, B şi C cu
suprafaţa terenului sunt reprezentate prin curbe închise aa, bb şi cc, care se află la înălţimile
terenului aa’, bb’ şi cc’ faţă de planul de comparaţie H, ca şi planele de secţionare consecutive
se numeşte echidistanţa numerică a curbelor de nivel. Echidistanţa numerică a curbelor de
nivel se ia în funcţie de accidentaţia terenului, de scara planului şi de scopul lucrării. Pe
planurile sau hărţile la scară mare, curbele de nivel au echidistanţe mici (1, 2, 3m), iar pe cele
la scară mică, echidistanţa curbelor de nivel este mai mare (25, 50, 100, 200m). Pe planurile
topografice pentru irigaţii şi pentru nivelarea terenului, curbele de nivel se trasează cu
echidistanţa de 20 sau 25 cm.
Curbele ne nivel pot fi trasate pe plan prin interpolare în funcţie de cotele punctelor
caracteristice şi prin filare direct pe teren.

Interpolarea curbelor de nivel


Interpolarea curbelor de nivel este operaţia de determinare pe plan sau pe hartă a
curbelor de nivel faţă de puncte cu cote cunsocute sau faţă de curbe de nivel existente.
Pentru realizarea planului reliefului terenului reprezentat prin curbe de nivel se
parcurg următoarele operaţii (faze):
 întocmirea planului cotat la o scară de reducere convenabilă;
 alegerea echidistanţei naturale (E), în m;
 determinarea poziţiei planimetrice a punctelor de cotă rotundă;
 trasarea pe plan a curbelor de nivel.

Întocmirea planului cotat


Conform schiţei terenului şi în baza scării de transpunere stabilite (1:500) se transpune
caroiajul suprafeţei respective alcătuit din pătrate cu latura de 10m, stabilindu-se astfel în plan
poziţia planimetrică a punctelor caracteristice nivelitice (colţurile pătratelor). În dreptul
fiecărui punct se înscrie sub formă de fracţie poziţia nivelitică a acestora. La numărător se va
trece numărul de ordine al punctului, iar la numitor cota punctului respectiv.
0 ac
De exemplu: 350 ,18 ; 50 ,38 etc.
Notă: Pentru a nu încărca planul cu prea multe cifre numai în dreptul punctului 0 s-a
trecut valoarea reală a cotei (350,18). Pentru cotele celorlalte puncte s-au neglijat sutele,
urmărind ca de ele să se ţină cont la numerotarea curbelor de nivel.

Alegerea echidistanţei naturale


În exemplul prezentat suprafaţa de teren este uşor accidentată şi s-a transpus la o scară
mare, considerat din care s-a ales echidistanţa naturală E=1m.

Determinarea poziţiei planimetrice a punctelor de cotă rotundă (interpolarea


curbelor de nivel)
Poziţia planimetrică a punctelor de cotă rotundă se poate determina prin procedeele:
numeric, grafic şi mecanic. În acest scop este necesar a se stabili în primul rând dacă între
două câte două puncte consecutive de pe planul cotat va trece sau nu vreo curbă de nivel
pentru echidistanţa naturală stabilită. De exemplu între punctul 0 şi 1 (fig. 8.6), va trece curba
de nivel cu valoarea 350,00. Sau între punctul 0 şi a 0 nu va trece nici o curbă pentru
echidistanţa de 1m.

 Procedeul numeric
Pentru a stabili poziţia planimetrică a punctului de cotă rotundă R(ZR=350,00), situat
între punctele 0 (Z0=350,18) şi 1(Z1=349,72) se va aplica relaţia:
Z −R
d= 1 *D ,
Z1 − 0
ce rezultă din asemănarea triugnhiurilor (fig. 8.7), în care:
d - distanţa orizontală dintre punctele 1 şi R;
Z1-R = ZR-Z1 = 350,00 + 349,72 = 0,28m
Z1- o = Z0-Z1 = 350,18 + 349,72 = 0,46m
D - latura pătratului măsurată pe teren, m(10m)
0,28
d = * 10 ,00 = 6,09 m
0,46

Distanţa d (6,09m) calculată, se ia grafic la scara planului şi se transpune pe planul


cotat de la punctul 1 spre punctul 0, determinându-se, astfel, poziţia planimetrică a punctului
de cotă rotundă cu valoarea 350,00 (fig 8.12).
Asemenea interpolări se fac pe toate laturile pătratelor caroiajului stabilindu-se astfel
poziţia planimetrică a punctelor de cotă rotundă acolo unde acestea există.

 Procedeul grafic
Determinarea poziţiei planimetrice a punctelor de cotă rotundă utilizând procedeul
grafic se face cu ajutorul unei construcţii grafice, ce se poate întocmi pe planul cotat, mai
recomandabil separat spre a nu încărca planul.

De exemplu spre a determina poziţia planimetrică a punctului de cotă rotundă R


(349,00) situat între punctele 1(Z1=349,72) şi 2(Z2=348,80) s-a procedat în felul următor. Pe o
dreaptă trasată pe o coală separată (când nu se lucrează pe plan) se transpune cu un distanţier
lungimea segmentului 1-2 luată de pe planul cotat (fig 8.8). Pe această dreaptă în punctul cu
cota superioară 1, se ridică o perpendiculară pe care se transpune la scara 1:20 (sau o altă
scară convenabilă) diferenţa de nivel dintre cele două puncte (ΔZ1-2=0,92m), obţinându-se
punctul 1’, care s-a unit printr-o dreaptă cu punctul 2. pe aceeaşi perpendiculară 1,1’ şi la
aceeaşi scară (1:20) s-a transpus diferenţa de nivel dintre punctul 2 şi punctul de cotă rotundă
R(ΔZ2-R=0,20m). Din vârful acestui punct obţinut se trasează o paralelă la segmentul 1-2, care
întâlenşte dreapta 1’-2 în punctul R’. Din R’ se coboară o perpendiculară pe segmentul 0-1,
obţinându-se punctul R. În acest fel s-a stabilit poziţia planimetrică a punctului de cotă
rotundă 349,00. lungimea 2-R s-a luat în distanţier şi s-a transpus pe planul cotat de la punctul
2 spre punctul 1. în mod similar se procedează şi pentru celelalte puncte de cotă rotundă.

 Procedeul mecanic cu rigla şi echerul


Se va stabili poziţia punctului de cotă rotundă 350,00 situat între punctele 0 şi 1,
exemplu ce s-a prezentat în cadrul procedeului numeric, procedura fiind aceeaşi pentru toate
celelalte puncte de cotă rotundă unde acestea există.
În cadrul acestui procedeu se va utiliza un echer şi o riglă gradată, pe care se vor
stabili valorile celor două cote cunoscute Z0 şi Z1, stabilindu-se ca valoarea unui centimetru de
pe riglă să corespundă echidistanaţei alese de 1m.
Pentru a stabili valorile cotelor celor două puncte, pe riglă, se neglijează sutele şi
zecile cotelor, luându-se în considerare numai metrii şi subunităţile acestuia. Metrii cotelor
vor corespunde centimetrilor de pe rilă, iar subunităţile corespund milimetrilor şi zecimilor de
milimetri. Astfel pentru punctul 1 de cotă Z1=349,72, aceasta s-a considerat de 9,72m, iar pe
rigla gradată s-a stabilit la 9,72 cm. Pentru puunctul 0 de cotă Z 0=350,18, s-a considerat
10,18m, iar pe rigla gradată s-a stabilit 10,18cm.
Se aşază rigla gradată pe planul cotat în aşa fel încât gradaţia de 9,72cm stabilită să fie
exact în punctul de cotă inferioară – punctul 1. în dreptul valorii cotei punctului 0 stabilită pe
riglă la 10,18 cm se aşează un echer cu vârful unghiului drept.
în această poziţie cuplul riglă gradată-echer se va roti în jurul punctului 1 până când
cateta echerului perpendiculară pe rigla gradată ajunge tangentă la punctul 0 de pe planul
cotat. din această poziţie echerul se deplasează, prin mişcare de translaţie, de-a lungul riglei
până când vârful unghiului drept ajunge în dreptul gradaţiei 10cm a acesteia, gradaţie ce
corespunde valorii cotei rotunde ZR=350,00(fig8.11).
În locul de intersecţie dintre cateta echerului perpendiculară pe riglă şi latura caroului
(dreapta 0-1) se trasează o linie stabilindu-se astfel poziţia planimetrică a punctului de cotă
rotundă 350,00.
Trasarea curbelor de nivel
Se realizează prin unirea tuturor punctelor de aceeaşi cotă rotundă stabilite prin unul
din procedeele prezentate anterior. Curbele de nivel se trasează prin linii sinuoase de culoare
roşie, înscriindu-se valoarea acestora atât la intraea cât şi la ieşirea lor din plan (fig 8.12).
13.3. Reprezentarea formelor de relief speciale prin curbe de nivel
Formele de relief se clasifică în forme de relief generale (şes, del şi munte) şi forme de
relief speciale. Formele de relief speciale sunt următoarele: mamelonul, depresiunea, botul de
deal, valea, pintenul, şaua şi bazinul hidrografic.

Depresiunea. Depresiunea, căldarea sau găvanul este o formă de teren negativă, care
se reprezintă prin curbe de nivel închise, cotate descrescând de la exterior către interior
.Partea cea mai de jos a depresiunii se numeşte fundul depresiunii sau căldării.

Botul de deal. Este o formă de relief pozitivă, alcătuită din doi versanţi, care se
reprezintă prin curbe de nivel deschise, sub formă de V, şi cotate progresiv de la exterior către
interior

(fig 18.8).

Valea. Este o formă de relief negativă, care se reprezintă, ca şi botul de deal, prin
curbe de nivel deschise şi alungite, în formă de V, însă cotate descrescând de la exterior către
interior linia de intersecţie a celor doi versanţi ai văii se numesc firul văii sau talveg. Se
deosebesc văi cu fir îngust şi văi cu fir lat. O vale îngustă cu versanţi abrupţi se numeşte
ravenă şi reprezintă cu semn convenţional

Pintenul. Este o formă de relief, care se compune dintr-un mamelon şi un bot de deal
(fig 18.11).

Şaua. Şaua ete alcătuită din două mameloane între care se află o vale şi se reprezintă
prin curbe de nivel specifice formelor componente

Fig 18.11

Bazinul hidrografic. Este o formă de relief complexă, care se compune din mai multe
văi şi reprezintă suprafaţa terenului de pe care se colectează apele în vaela centrală .
La un bazin hidrografic se deosebesc următoarele linii caracteristice: linia de separaţie
a apelor, care delimitează perimetrul bazinului hidrografic, talvegul central sau colector şi
talvegurile văilor care converg către talvegul colector.
12.3. METODA PROFILELOR
Metoda profilelor se utilizează în special pentru reprezentarea reliefului la proiectarea unor
lucrări speciale amplasate pe suprafeţe de teren având o formă îngustă şi alungită cum ar fi :
drumuri, căi ferate, canale, diguri, cursuri de apă etc.
Profilele rezultă din proiectarea pe un plan vertical a liniei de intersecţie dintre suprafaţa
terenului cu acesta. După direcţia planului de intersecţie faţă de axa traseului, putem avea
două tipuri de profile:
 profile logitudinale, realizate de-a lungul axei traseului (Fig. 90);
 profile transversale, realizate fie pe direcţii perpendiculare cu axa traseului, fie
pe direcţia bisectoarei acolo unde traseul îşi schimbă direcţia.

Fig. 13.3. Întocmirea unui profil longitudinal


Profilul longitudinal se întocmeşte de obicei la două scări, una pentru lungimi şi alta pentru
înălţimi, iar raportul dintre ele poate fi 1:5...1:100 în funcţie de relief, scop etc.
Profilul transversal se întocmeşte în mod asemănător cu cel longitudinal, însă, în acest caz,
distanţele orizontale şi înălţimile vor fi transpuse la aceeaşi scară, întrucât raportul între
lungimi şi înălţimi este mult mai mic faţă de profilul longitudinal.

Fig.13.4. Întocmirea unui profil transversal

12.4. PANTA TERENULUI

Definiţie şi mod de exprimare. Matematic panta se poate defini, ca fiind tangenta


trigonometrică a unghiului făcut de un segment de dreaptă cu un plan orizontal şi se notează
cu p sau i .

Fig. 13.5 Principiul de determinare a pantei terenului

Din definiţia pantei, putem scrie următoarea relaţie de calcul, conform Fig. 91.
BB ' ∆Z A− B
p = i = tgα = =
AB ' d 0 A− B
Panta ternului se poate exprima în următoarele moduri:
 panta la unitate sau cu ajutorul tangentei unghiului de pantă:
∆Z 5m
i = tgα = = = 0, 025
d 0 200m

 panta exprimată în procente sau promile;


∆Z 5m
i% = ⋅100 = ⋅100 = 2,5%
d0 200m
∆Z 5m
i 0 00 = ⋅1000 = ⋅1000 = 25 0 00
d0 200m
(din relaţii se constată că la o distanţă orizontală de 100 şi respectiv 1000 m, terenul urcă sau
coboară cu 2,5 şi respectiv 25 m).
 panta exprimată prin unghiul vertical α , trecut ca valoare numerică (grade sau grade,
minute si secunde);
i = 8o50'
 panta exprimată sub formă de fracţie ordinară cu relaţiile:
1 1 1 1 1
i = tgα = = = = = = 1: 2
ctgα d0 m 4 2
∆Z 2
1 1 1 1 1
i = tgα = = = = = = 2:3
ctgα d0 m 3 1,5
∆Z 2
Din relații se poate deduce că la o distanţă orizontală de două unităţi şi respectiv trei
unităţi, terenul urcă sau coboară cu 1 respectiv 2 unităţi

Fig. 13.6. Exprimarea pantei la taluze


Ultimul mod de exprimare a pantei se întâlneşte de obicei la taluzele digurilor, canalelor,
barajelor, cailor de comunicaţie etc.
BIBLIOGRAFIE

1. BEJAN M., În lumea unităţilor de măsură, Ed. Academiei Române A.G.I.R, 2005
2. BUDIU V., MUREŞAN D., Îmbunătăţiri funciare, vol. II, Ed. Genesis, Cluj-Napoca,
1996
3. BOŞ N., Topografie, E.D.P., Bucureşti, 1993
4. DEACONESCU C., ANGHELINA D., BÂRSAN A., IONAŞEC A., VIERIU I.,
METEŞ Z., Topografie şi desen tehnic, E.D.P., Bucureşti, 1979
5. GRAMA, I., IONAŞEC A., RĂDULESCU M., IONESCU P., ŞTEF I., Topografie şi
desen tehnic, E.D.P., Bucureşti, 1969
6. IONESCU, P., RĂDULESCU, M., Topografie şi topografie inginerească, E.D.P.,
Bucureşti, 1975
7. LEU I., BUDIU V., MOCA V., RITT C., VALERIA CIOLAC, CIOTLAUS ANA,
NEGOESCU I., Topografie generală şi aplicată - Cadastru, Ed. Universul,
Bucureşti, 2003
8. METEŞ Z., ONEA T., MUREŞAN D., Curs de Topografie, Institutul Agronomic
Cluj-Napoca, 1975
9. RUSU, A.,: Topografie cu elemente de geodezie şi fotogrammetrie, E.D.P., Bucureşti,
1978
10. VIERIU I., IONESCU P., DEACONESCU C., BÂRSAN A., IONAŞEC A.,
ANGHELINA D., METEŞ Z., Topografie şi desen tehnic, E.D.P., Bucureşti, 1983.