Principalele etape de redactare a unui text journalistic:

1) Identificarea subiectului. Există subiecte care trebuie căutate şi subiecte ce par să

se ofere singure. Dar, un reporter bun caută subiecte dincolo de ceea ce este evident. Putem
afla asemenea subiecte interesante citind alte publicaţii, urmărind emisiuni la radio şi la
televiziune, dar şi la o cafea sau pe stradă. În unele redacţii, reporterilor li se indică/li se
sugerează, în cadrul unor şedinţe sau în particular, temele ce ar putea fi investigate, astfel
încât ei pot trece direct la etapa următoare.
2) Documentarea. Aflat la faţa locului, reporterul va încerca să adune cât mai multe
informaţii ce i-ar putea fi utile în redactarea articolului. De aceea, va consulta un număr cât
mai mare de surse, apelând la tehnici diverse: interviuri, observaţii personale. În această
etapă orice detaliu este semnificant: neştiind exact care va fi linia materialului, evoluţia lui,
nu poate fi neglijat nici un aspect al evenimentului.
3) Analizarea datelor şi întocmirea unui plan de atac. Revenit în redacţie, jurnalistul
face analiza datelor obţinute, determină cea mai potrivită abordare, în concordanţă cu
materialul adunat, şi purcede, apoi, la întocmirea unui plan care să valorifice punctele sale
esenţiale. Planul variază, ca formă şi complexitate, de la reporter la reporter. Importantă
este conceperea lui astfel încât să-i uşureze munca, să-i permită o viziune de ansamblu şi
desprinderea unor concluzii. În cadrul acestei etape, punctele de reper ale demersului
jurnalistic sunt organizarea detaliilor şi plasarea lor în cadrul informaţiei principale într-o
manieră revelatorie. Cele două tipuri de materiale de care jurnalistul dispune acum – cu
referinţă directă la eveniment şi de context, descoperite în arhive, biblioteci sau memoria
personală – vor fi supuse unui proces de selecţie, organizat în jurul a trei criterii:
actualitate, semnificaţie şi captarea interesului.
4) Redactarea pe ciornă presupune înlănţuirea datelor culese într-un tot unitar, care
să răspundă în primul rând imperativului clarităţii. Pentru aceasta se vor utiliza mijloace
simple ce facilitează lectura: un titlu sugestiv, un chapeau informativ sau incitativ bine
redactat etc. Secvenţele planului conceput anterior vor fi distribuite astfel înât compoziţia
finală să fie echilibrată (să surprindă, adică, originea, desfăşurarea evenimentelor,
deznodământul lor) şi să răspundă celor şase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de ce? şi
cum? Planul, care după documentarea suplimentară poate să nu mai corespundă
necesităţilor, trebuie ajustat, modificat. El nu reprezintă, în definitiv, decât o schiţă
permanent mobilă, şanjabilă.
5) Stilizarea. Demersul redacţional se va desfăşura acum din perspectivă stilistică. Or,
această operaţiune solicită redactorului detaşarea emoţională, crearea unei zone de minimă
obiectivitate. Altfel, erorile, inadecvările, stângăciile vor fi dificil de detectat. Rezultatele
analizei pot impune doar câteva ajustări sau, dimpotrivă, rescrierea întregului articol.
Jurnaliştii profesionişti care au avantajul experienţei redacţionale recomandă pentru această
etapă consultarea unei liste cu principiile unei scriituri de calitate, pe care o vom prezenta
în capitolul dedicat normelor şi principiilor de redactare a textului jurnalistic.
Pe de altă parte, I. Biberi radiografiază patru mari faze în redactarea unui text, cu
specificaţia că acestea sunt valabile pentru toate tipurile de texte:
1. Incubaţia – faza preparării actului de invenţie creatoare;
2. Actualizarea – conturează incubaţia şi materializează, oferă consistenţă, densitate
textului în pregătire;
3. Redactarea – în care intervine şi inventivitatea personală;
4. Munca de atelier – procesul de finisare, de stilizare.