Este prostituţia acceptată după

standardele moralei kantiene?

Eseu elaborat pentru cursul de Paradigmele filosofiei morale, Facultatea de Filosofie

- Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 2002

Pentru Immanuel Kant, prostituţia era primul şi cel mai concludent exemplu de
folosire a fiinţei umane numai ca mijloc, tratament având ca rezultat direct o decădere a
omului la un grad de egalitate cu al animalului.
Nu numai prostituţia, dar până şi satisfacţia sexuală mutuală este
condamnabilă în sistemul moralei kantiene din moment ce tratează persoana
numai ca lucru. „Dragostea faţă de sex ne este destinată de natură pentru
întreţinerea speciei” consideră Kant, şi tocmai de aceea singura relaţie
sexuală moral acceptabilă între un bărbat şi o femeie, este aceea împlinită
într-o căsătorie, monogamia fiind apărată tradiţionalist în scrierile sale
despre sex şi căsătorie. Căsătoria, consideră filosoful, este un contract între
două persoane în care acestea îşi acordă una alteia drepturi reciproce, iar
scopul ei este de a permite celor două persoane să-şi procure reciproc dreptul
de posesie al facultăţilor sexuale, placerea sexuală fiind permisă în cadrul
acestui parteneriat.
În genere, pentru Kant, apetitul sexual este cauza celei mai adânci
degradări, libidoul, considerând el, fiind capabil să facă din om o bestie. Mai
mult decât atât, în aprecierea sa, impulsul sexual este dorinţa de a poseda o
altă persoană, este răul ce dezonorează o persoană facând-o să privească pe
alta doar prin atributele sexuale ale celeilalte. Fiind de această părere, Kant
ajunge să se teamă de sexualitate, considerând-o prima disturbatoare a
raţiunii, un veritabil rău ce necesită impunerea unor condiţii restrictive.
 Prostituţia este mai mult decât o „dezonorare de sine prin voluptate”,
mai mult decât un act sexual: „întrebuinţarea pe care unul din sexe o dă
organelor sexuale ale celuilalt se numeşte desfătare, şi în vederea sa una din
părţi, se oferă celeilalte. În acest act omul se transformă pe sine într-un
obiect, ceea ce contrazice dreptul umanităţii în propria sa persoană”. „Viciul
care ia naştere se numeşte imoralitate, pe când virtutea referitoare la acest
impuls se numeşte castitate, [aceasta fiind] o datorie a omului faţă de sine
însuşi”. De aceea, prostituţia ca şi sexul din afara căsătoriei „s-ar opune
moralităţii în cel mai înalt grad, fiind o lezare a datoriei faţă de sine însuşi”.
De fapt, inacceptabilitatea prostituţiei este un rezultat imediat al
principiilor fundamentale ale sistemului moral kantian: „argumentul constă,
desigur, în faptul că omul îşi abandonează personalitatea (degradându-se),
servind drept mijloc pentru satisfacerea instinctelor animalice”. Prostituţia
nu este permisă nu numai datorită răului pe care îl produce societăţii, dar
mai ales pentru că tratează persoana ca obiect, pentru că actul în sine s-ar
comite în vederea „întreţinerii individului [şi nu] a întregii specii”, ori
conform moralei kantiene persoanele nu se găsesc la dispoziţia lor, căci dacă
ar fi aşa atunci statutul existenţei lor s-ar reduce la acela al unor simple
obiecte.
Formula a doua a Imperativului Categoric, „acţionează astfel ca să
foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia
totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc” are drept
consecinţe imediate, fără a necesita o aplicare intermediară, interdicţii pentru
crimă, viol, prostituţie şi toate formele de constrângere arbitrară. Scopul în
sine înseamnă scop pentru orice fiinţă raţională, indiferent dacă îl admite sau
nu. Omul este scop în sine în măsura în care posedă o voinţă, şi anume o
voinţă capabilă să se supună legii morale pe care sigură şi-o dictează.
Constrângerea asupra libertăţii şi a demnităţii noastre, se manifestă
prin accea că trebuie să le-o respectăm tuturor, pentru ca acestea să fie
decretate şi validate prin legi universale. Urmează că noi nu trebuie să ne
folosim niciodată de o altă persoană fără a ţine seama de autonomia şi de
valoarea sa.
Noi suntem agenţi şi nu obiecte, deci avem capacitatea de a ne folosi
de facultatea noastră raţională nu numai pentru a identifica cele mai bune
mijloace pentru satisfacerea scopurilor noastre, ci deasemeni şi pentru a
alege în mod raţional ce scopuri să avem şi unde să ne limităm, ajutaţi fiind
de imperativele emise, ca mijloace unice de conduită practică.
Deci conştiinţa este aptă în a ne revela că a trata o persoană ca pe un
mijloc înseamnă a nu ţine seama de interesele, preocupările, aspiraţiile, nici
chiar de existenţa sa decât în măsura în care satisface alte ţeluri sau scopuri,
de a nu o investi cu o nici o valoare. Ori prostituţia, în sensul folosului de
persoane în scopul „desfătării” se înadrează indubitabil acestor consecinţe.
Formula Omului ca scop în sine este categorică şi independentă,
cerându-ne să nu tratăm persoanele ca mijloace şi făcând abstracţie de
consecinţe. Umanitatea, consideră Kant, trebuie să se vadă individual pe sine
ca scop în sine şi trebuie să gândească astfel despre orice altă persoană. Căci
a trata pe cineva ca egal cu tine din punct de vedere moral înseamnă a-l trata
ca pe un agent moral responsabil ale cărui acte sunt explicabile în termenii
alegerilor sale. Respectul persoanei înseamnă respectul capacităţii sale de a-
şi determina propriile scopuri, de a fi propria ei legiuitoare.
Imperativul Categoric este o obligaţie strict „formală”, este o obligaţie
absolută şi necondiţionată care se împotriveşte acţiunilor imorale şi care
generează acţiuni morale. Şi dincolo de orice, este un principiu care aşează
orice acţiune intenţionată orientată către obţinerea fericirii sub o lege
premergătoare indiferentă pentru fericire. Căci fericirea ca şi toate formele
de împlinire umană, conform moralei kantiene, trebuie să fie într-o relaţie
adecvată cu moralitatea.
În raport cu poziţia Bisericii Ortodoxe Române, morala kantiană se
distanţează fundamental, sau mai exact, în sistemul kantian problema se
pune altfel. Aici nici cauza şi nici consecinţa, ca de fapt nici o analiză
personală motivată de factori exteriori nu este permisă în faţa unor probleme
morale, sau altfel amintind că „datoria se află anterior oricărei experienţe, în
ideea unei raţiuni care determină voinţa prin principii a priori”, etica sa
nefiind eudemonistă sau consecinţionistă ci una deontologică. Deci în
spiritul moralei sale nu vom lua în considerare „sărăcia” drept cauză a
fenomenului prostituţiei, ci pur şi simplu categorisind-o drept insultă la
adresa moralei însăşi ne vom conforma regulilor asumându-ne toate riscurile
de rigoare. Acţionarea din obligaţie, adică din datorie şi „din respect pentru
lege” este necondiţionată şi nu este un rezultat al unei analize externe
moralei, cum ar fi în acest caz „sărăcia”. De dragul argumentaţiei în sine,
nicidecum aceasta ar fi cauza pe care o atribuie Kant prostituţiei, ci mai
degrabă o „sărăcie a voinţei individului” poate că ar replica el, referindu-se
la incapacitatea de a rezista caracterului corupt al naturii umane şi de a
încălca astfel Legea. Continuând, de fapt în acest context se impune
necesitatea ca „maxima de a mă supune unei astfel de legi [să fie respectată]
chiar în dauna tuturor înclinaţiilor mele”. Respectul este chiar mijlocul cu
ajutorul căruia legea morală determină voinţa, este un mobil al acţiunilor
morale, reprezentarea legii morale păstrându-şi funcţia ei esenţială de
condiţie suverană a acţiunilor raţiunii pure practice.
 În priviinţa legiferării unor principii imorale, nici omul drept şi nici
acţiunea dreaptă nu sunt discutate în scrierile etice ale lui Kant, în plus de la
Imperativul Categoric la dreptate neexistând nici un acces nemijlocit, acesta
fiind indiferent faţă de problema dreptăţii.
Problema prostituţiei la Kant este analizată doar prin valenţele ei etice,
doar prin prisma rolului ei jucat în câmpul valorilor morale. Nu se pune
problema legiferării unor decizii etice în spaţiul fenomenal. Legea la Kant,
este cea morală, cea rezultată din raţiune şi aplicată în lumea practică sub
forma imperativelor categorice, o lege cu prioritate în faţa oricăror alte
forme normative externe, sau cum de la sine spune titul unui subcapitol al
Metafizicii Moravurilor: „Etica nu dă legi pentru acţiuni (de care se ocupă
Ius), ci numai pentru maximele acţiunilor”. În fapt, singurul legislator
universal al legii morale kantiene este chiar raţiunea, respectul pentru raţiune
şi pentru umanitatea însăşi. Prin prisma sistemului, în lumea practică,
instanţa care judecă încălcarea regulilor privind prostituţia este chiar
conştiinţa morală, iar valoarea agentului moral rezidă în abilitatea de a
rezista înclinaţiilor, „pedeapsa” rezultând intrinsec din chiar calitatea
respectului pentru Lege: „nici teama, nici înclinaţia, ci exclusiv respectul
pentru lege este acel mobil care poate da acţiunii o valoare morală”.
Se face o distincţie foarte riguroasă între legalitate şi moralitate.
Legalitatea înseamnă după el, simpla conformitate a acţiunilor voinţei cu
legea morală, pe când moralitatea înseamnă determinare a voinţei de către
legea morală, înseamnă a acţiona din respect pentru legea morală indiferent
de rezultatele pe care acţiunea le-ar avea asupra înclinaţiilor, pentru că „se
poate spune despre orice acţiune conformă legii care nu a fost totuşi făcută
decât de dragul legii, că e moral bună numai în ce priveşte litera, dar nu în ce
priveşte spiritul (intenţia) ei” şi de aceea „esenţialul oricăror valori morale a
acţiunilor este ca legea morală să determine nemijlocit voinţa”.
Voinţa trebuie să se supună principiului raţiunii, căci ea este „o
facultate de a alege numai ceea ce raţiunea, independent de înclinaţie
cunoaşte ca practic necesar adică bun” de aici rezultând că atunci când
norma morală nu este urmată, nu voinţa nu se supune, ci sensibilitatea.
În morala kantiană, libertatea, legea morală şi voinţa bună se presupun
reciproc, iar cea din urmă constituie chiar sursa moralităţii. Voinţa bună este
aceea care acţionează nu numai repudiind înclinaţiile, sentimentele,
pasiunile ci şi opunându-se oricăror dorinţe sensibile, mai mult, nu numai în
conformitate cu legea morală, ci exclusiv din respectul pentru datorie. Ceea
ce constituie şi caracterizează voinţa bună şi în definitiv conduita morală
bună, nu sunt nici scopurile pe care şi le propune, nici rezultatele la care duc
acţiunile ei, ci valoarea în sine, intrinsecă a acţiunilor ei împreună cu
maxima care-i serveşte ca mobil.
În concluzie, tot ceea ce se întâmplă în dauna raţiunii devine suspect,
deoarece ne decade la statutul de animale non raţionale, deci fără valori
morale. Prostituţia, conform standardelor moralei kantiene este indubitabil
un inamic al raţiunii şi implicit imorală.
Morala kantiană în forma ei actuală nu mai lasă loc de
interpretabilitate asupra deciziei acceptabilităţii prostituţiei. Cu toate acestea,
prin chiar fundamentele sale, oricând s-ar putea înfăptui o morală derivată a
ei lipsită de specificaţii clare care să conţină argumente favorabile tolerării
prostituţiei.

Bibliografie:

1. Baciu, Claudiu – Libertate şi moralitate la Kant, în M. Flonta, H.-K. Keul

(coord.) Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi 2000. pp. 127-143
2. Brandt, Reinhart – Dreptate şi dreptate penală la Kant, în M. Flonta, H.-K.
Keul (coord.) Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi 2000. pp. 217-242
3. Denham, A., Jackson, S.F. – Filosofia morală britanică contemporană, A.
Montefiore, V. Mureşan (ed), Alternative 1998. pp. 66-81
4. Kant, Immanuel – Critica raţiunii practice, trad., studiu introductiv, note şi
indici N. Bagdasar, Iri 1999. pp. 102-118
5. Kant, Immanuel – Înteimeierea metafizicii moravurilor, trad., studiu
introductiv, note şi indici N. Bagdasar, Iri 1999
6. Kant, Immanuel – Metafizica moravurilor, trad., studiu introductiv, note şi
indici R. Croitoru, Antaios 1999. pp. 67-70; 111-113; 213-219; 247-249
7. Madigan, Tim – The Discarded Lemon – on Immanuel Kant, prostitution
and respect for persons,
http://www.philosophynow.demon.co.uk/madigan.htm (2001)
8. Mureşan, Valentin – Ipostazele imperativului categoric la Kant, în M.
Flonta, H.-K. Keul (coord.) Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi
2000. pp. 149-157
9. Mureşan, Valentin – Kant şi „critica raţiunii practice”,
http://www.fil.unibuc.ro/morala/parad2001.html/kant1.pdf (2001)
 10. Paton, H. J. – The Moral Law, Hutchinson University Library 1962. pp. 27-
36
11. Scruton, Roger – Kant, trad. L. Staicu, Humanitas, Bucureşti 1998. pp. 93-
122
12. Wood, A. – Kant’s Ethical Thought, Cambridge University Press 1999. pp.
53-55

I. Kant, Metafizica moravurilor, p.247

Ibidem, p.112

Ibidem, p.247

Ibidem, p.248

Ibidem, p.248

Ibidem, p.238

Idem, Întemeierea metafizicii moravurilor, p.219

Ibidem, p.212

Idem, Metafizica moravurilor, p.217

Idem, Întemeierea metafizicii moravurilor, p.249

Idem, Critica raţiunii practice, p.102

Idem, Întemeierea metafizicii moravurilor, p.223