Tema si viziunea

OSP
Reprezentata pe scena in 1884, comedia O scrisoare pierduta
este a treia dintre cele patru scrise de Ion Luca Caragiale, o
comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii
contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electorala
petrecuta in anul 1883. De-a lungul acestei opera este evidentiata
o inclinatie dramatica spre construirea unor tipuri umane
dominate de trasaturi de caracter care le imprima o nota clasica.
Personajele lui Caragiale sunt, astfel, construite intr-o viziune
teleologica, urmarind scopul dramaturgului de a critica defectele
societatii, carentele indivizilor, prin exagerare si ridiculizare.
Forma articulata nehotarat a substantivului scrisoare are
semnificatii polivalente, trimitand la obiectul santajului, prin
intermediul caruia se leaga secvetenele dramatice, se amplifica
tensiunea.
Scrisoarea de amor imprima actiunii un traseu circular si o
constructie bazata pe tehnica acumularii, a bulgarelui de zapada.
Astfel, scoarea devine suprapersonajul comediei determinand
evolutia dramatrica a tuturor personajelor implicate la conflict.
Forma nedefinita a substantivului accentueaza banalitatea
evenimentului care ajunge insa sa incurce intraga viata privata si
politica a locuitorilor din capitala unui judet de munte.
La nivel compozitional piesa cuprinde 4 acte cu un numar variabil
de scene, organizate pe principiul logic si cronologic.
Sunt respectate cerintele comediei clasice in care conflictul
dramatic este intretinut prin lovituri de teatru si prin aparitia
miraculoasa, intempeativa a unor personaje cu rol de deus ex
machina.
Incadrarea spatio-temporala surprinde generalitate, ambiguitatea
si actualitatea formelor de coruptie si de imoralitate ce
caracterizeaza lumea lui Caragiale.

Personajele sunt construite intr-o viziune teleologica, urmarind

scopul autorului de a critica defectele societatii si carentele
indivizilor prin ridiculizare si exagerare. Astfel, G Ibraileanu il
considera pe Cargiale cel mai mare creator de tipologii umane
din literatura romana, facand concurenta starii civile. In acest
sens, Pompiliu Constantinescu identifica in opera dramatica mai
multe tipuri umane, precum: incornoratul (Zoe), don juanul
(Tipatescu), slugarnicul (Pristanda).
Construind un Weltanschaaung original si complex, Caragiale
reuseste sa abordeze mai multe tipuri de comic. Printre acestea
se numara comicul de nume si comicul de limbaj.
In consecinta cu cele mentionate anterior, autorul isi inscrie opera
in realismul critic, relevanta pentru aceasta afirmatie fiind
preocuparea pentru datele realitatii concrete care urmeaza sa fie
relatate intr-o maiera veridica.
Actiunea se precipiteaza ca intr-un boule de neige, dupa o
tehnica baroca a acumularii detaliului.
Prin situatiile ilustrate este tulburata linistea unui clasic triunghi
amoros si este perturbat mecanismul alegerilor politice.
Finalul comediei rezolva conflictul dramatic derizoriu iar
atmosfera este curat constitutionala.