Hamlet

Hamlet este personajul principal, eponim, din piesa care poarta acelasi
nume. Este unul din cele mai complexe si controversate caractere pe care lumea lui
Shakespeare ni le infatiseaza. De asemenea, varietatea gandurilor, actiunilor si
deciziilor pe care personajul le manifesta pe parcursul desfasurarii actiunii sunt un
exercitiu si o provocare pentru actorii care aleg sa interpreteze acest rol.
Hamlet este mostenitorul de drept al tronului Danemarcei. Dupa ce tatal sau
a murit, Hamlet afla cauzele acestei morti subite si cauta, pe tot parcursul piesei, in
principal, razbunare, astfel incat actiunile pe care le desfasoara sunt determinate
numai de acest gand: inscenarea unei asa zise piese de teatru pentru Claudius,
demascarea mamei sale etc. Spre atingerea scopului sau, Hamlet urmeaza un traseu
greu de deprins dand dovada de multa tarie de caracter, forta dar si incapatanare,
toate acestea luand nastere din momentul intalnirii cu fantoma tatalui sau. Fiind o
fire tanara, frageda la baza, atat moartea tatalui sau cat si intalnirea cu fantoma sa
sunt doua evenimente foarte puternice emotional si psihologic pentru Hamlet si
pentru varsta sa. Parerea mea este ca nu s-a impacat niciodata cu aceste doua
intamplari, ele ramanand in adancul lui singurele lucruri care-l misca. Am spus asta
pentru a pregati raspunsul la intrebarea ce bantuie de la aparitia acestui personaj
incoace: Hamlet nebun sau un actor desavarsit-? Din punctul meu de vedere,
raspunsul se afla undeva la mijloc. In ceea ce priveste nebunia, nu cred ca e cazul
sa argumentez prea mult. Exista 4 puncte care-l innebunesc pe Hamlet. Doua au
fost pomenite mai sus. Un al 3-lea motiv ar fi incestul dintre mama sa si unchiul
sau, fapt care-l face sa-si piarda mintile:Sa mai traiesti in acra sudoare/A unui pat
incestuos/ Iubindu-te si giugiulindu-te in dezmat/ Ca pe o cocina scarnava; si, un
ultim motiv ar fi mai degraba datorat conjuncturii si nu neaparat provenit din
adancul personajului, si anume: Fortinbras ameninta Danemarca, aceasta presiune
fiind demna de luat in calcul. Dar oare vorbim la Hamlet si despre o bine definita
capacitate de disimulare? Un prefacut? Cred ca e mult spus. As indrazni mai
departe cu curaj sa afirm ca ceea ce face el este diplomatie: contine pe dinauntru un
scop puternic care-l determina sa-l indeplineasca indiferent de mijloacele pe care le
folosete. Chiar si asa, acesta alege sa faca totul cu cap, cu scaparile sale
temperamentale de rigoare. Sa luam, de pilda, scena Hamlet-Gertrude. De la
intrarea sa, Hamlet incearca sa afiseze o relaxare totala, o asumare si o intelegere
fata de ce a facut(in raport cu spectacolul jucat) si nicidecum o dezicere de cele
infaptuite in fata mamei sale. Insa, cand Gertrude incearca sa rezolve revolta fiului

sau intr-o maniera poate nu corecta, dar diplomata (Atunci te dau in seama cui
stiu eu) Hamlet intelege ca nu are rost ca, fata de mama sa sa-si ascunda gandurile
ba mai mult: constientizeaza ca un adevar spus la timpul sau poate schimba soarta
mamei sale, o caracteristica definitorie pentru el, si condamna ambitia pe care
omul o intelege gresit (,,Deprinderea Dihanie care inghite orice simtiri, acest/
Drac al naravirii un inger este totusi/ Cand el da obisnuintei faptelor frumoase/
Vesmant si strai ales pe care omul/ Il pune usor. ) Astfel, ajunge sa-i recunoasca
mamei sale scopul pentru care stau de vorba: ,,La noapte sa te infrani () Caci
prin deprinderi poti schimba aproape pecetea firii. Si pe diavol sa-l hatui, sau sa-l
izgonesti, ca-n farmec. Daca pana acum am vorbit de un Hamlet cerebral, calculat
in discutia cu mama sa, iata ca exista un moment in care el nu-si mai asculta
mintea, ci doar vrerea, dorinta care-l tine in priza toata piesa, dar care-i este si
sfarsit: razbunarea. Fara a cunoaste identitatea persoanei ,sexul celui aflat dupa
perdea, il omoara. Cred ca fara discernamant. Cred ca aici motivul a fost o iluzie
pentru el, dar el a crezut aceasta iluzie, si anume ca: in spatele perdelei este chiar
Claudius, personajul pe care Hamlet il dispretuieste ata. Ba mai mult, il uraste. De
aceea a actionat inainte de a verifica parametrii situatiei. Cum aceasta scena este
una plina de modificari la Hamlet, iata ca Shakespeare pune paie pe foc si apare
din nou fantoma tatalui sau care, de data aceasta, nu-l mai innebuneste ci, din
contra: il tempereaza; il aduce din nou in sfera logicii, a ratiunii. Astfel, in finalul
acestei scene Hamlet alege sa o ierte pe mama sa pentru faptele sale
crunte(,,Aproape tot la fel de crud, maicuta,\ Cat sa ucizi un rege si sa-l iei de sot
pe frate), sa-i dea prilejul sa se caiasca intr-adevar.(,,Cand vei dori o
binecuvantare eu insumi voi cere binecuvantarea ta). Asumarea crimei impotriva
lui Polonius este momentul cand Hamlet devine, intr-adevar, barbat in toata regula,
chiar daca ce a facut stie ca o sa-l innebuneasca toata viata(,,Cat despre acest
domn/Cainta simt, dar cerul vrut-a astfel/() Il duc de aici si sama vas a dau de
moartea ce i-am dat.). Era unul dintre cei mai buni servitori si, totodata, tatal
Ofeliei, muza sa. Asistam, apoi, la momente declansate de aceasta data de Hamlet
barbatul, caci Hamlet pustiul, printul, nu mai exista.
Inca o problema controversata si aici dati-mi voie sa recunosc ca, desi a
trecut ceva timp de cand am jucat acest personaj la clasa, nici acum n-am gasit
raspunsul la aceasta intrebare: Ce crede Hamlet cu adevarat despre Ofelia? Cei doi
au o relatie cel putin dubioasa. Isi doreste sa intemeieze ceva cu dansa, sau acesta
ar fi doar un gand, o idee care, in cele din urma, fuge, ii scapa? Din nou, alta

problema: Ofelia i-a scapat lui Hamlet, sau el a abandonat ideea mai sus
mentionata? In sfarsit, dupa toate aceste intrebari, incercand sa gasesc un raspuns,
afirm ca: Hamlet o iubea pe Ofelia. A iubit-o si nebuna. A iubit-o si moarta, poate.
Insa, altceva a inclinat balanta in partea cealalta, si anume: Hamlet s-a tinut de
scopul sau, caci, si aici este, poate, o metafora subliniata de Shakespeare, nici
iubirea nici simtul patern al lui Gertrude nu se pot masura cu un sentiment atat de
istovitor, otravitor cum e razbunarea. Practic, asta l-a distrus pe el. Dar, in acelasi
timp, consider ca a luat deciziile corecte. A incercat sa-si razbune tatal, insa din
aceasta dorinta, el, chiar si Hamlet barbatul de care vorbeam mai devreme n-a mai
evoluat in directia lui Hamlet fiul, ci a tatalui. Treptat, acesta cauta sa se transforme
in tatal sau, inconstient, bineinteles.
In concluzie as vrea sa spun ca, daca as vrea sa mai aprofundez ,,un pic
Shakespeare, tot la Hamlet m-as intoarce. Trecerile de la o stare la alta, schimbarile
bruste de ganduri, de comportanent sunt minunate pentru un actor care stie sa si le
serveasca siesi si publicului; dar si pentru un public care stie sa le incaseze.
Stefan Mihai
Anul II Grupa C
Prof. Coord.: Florin Zamfirescu