TRAGEDE, tragedii, s. f. 1.

Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate n conflict violent, cu
deznodmnt nefericit. 2. Fig. ntmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrof. Din fr. tragdie, lat. tragoedia.

TRAGEDIA ELISABETAN

Cu cteva decenii naintea afirmrii teatrului clasic n Frana, n Anglia se produce o extraordinar nflorire a vieii teatrale. Pe la
mijlocul secolului al XVI-lea existau n Anglia, i mai ales n capital, mai multe trupe de teatru de amatori i profesioniste, ceea
ce presupune o producie dramatic pe msur.
1. Contextul
Tragedia elisabetan nu a aprut prin imitarea celei antice; sursele ei imediate se afl n teatrul religios (miracole i moraliti) i n
cel popular (farsele), care au modelat gustul pentru teatru al englezilor. De aceea, tematica i forma dramaturgiei Renaterii
engleze datoreaz relativ puin esteticii i tematicii teatrale antice. Istoria naional ( cronicile) i cea roman (Plutarh), legendele
medievale i crile populare sunt sursele de inspiraie. Dac tragedia clasic francez a avut, de la nceput, o form stabil (tipul de
vers, numrul de acte, structura aciunii), fixat de o autoritate (Academia), tragedia englez se dezvolt liber, fr modele i
restricii, de aceea desemnarea unui model teoretic al acesteia este mult mai dificil. Cel mult, pot fi identificate cteva trsturi
invariante, un "aer de familie" care apropie opere, totui, att de diferite, ca acelea ale lui Marlowe, Thomas Kyd, Shakespeare sau
Ben Johnson.
Circumstane istorice. mprejurrile istorice n care se afirm teatrul tragic sunt, n Anglia, oarecum asemntoare celor din
Frana secolului clasic. Aceeai lupt pentru instaurarea unui regim centralizat, sub conducerea unui monarh autoritar (Henric al
VIII-lea, Elisabeta I), dup o lung perioad de haos i lupte pentru putere ntre partidele aristocratice. Un echilibru fragil ntre
puterea regal i cea a Parlamentului asigur, pentru scurt timp, o epoc de prosperitate, n care nfloresc artele, susinute i
ncurajate de stat. Ca i la Paris, la Londra teatrul, respins de puritanismul religios, este protejat de Curte. Ctigat cu greu, acest
echilibru aparent ascunde tensiuni care stau s izbucneasc, mascheaz pericole interne i ameninri exterioare care trebuie
prentmpinate sau nfruntate (de pild, rzboiul cu Spania i distrugerea puterii ei maritime). Autoritatea regal este i ea continuu
ameninat de comploturi i intervenii din afar. Un sentiment melancolic al precaritii vieii omului, dublat de o extraordinar
exuberan i sete de via, domin mentalul colectiv, iar teatrul apare ca mijlocul cel mai potrivit de a nfia toate aceste tensiuni.
2. Spectacolul
Spaiul teatral. Teatrul englez s-a constituit n locuri improvizate, n curile hanurilor, spaii rectangulare nconjurate de cldiri.
Spectatorii stteau n curte i n galeriile laterale de la primul etaj pe trei laturi. Scena era amenajat pe cea de-a patra latur,
folosind ca spaiu de joc un podium, supranlat fa de pavajul curii, i galeria de deasupra. Teatrele care se vor construi dup
1550 vor pstra aceast form: o incint circular, nconjurat de galerii de lemn acoperite, unde luau loc nobilii i intelectualii,
nconjurnd un parter descoperit, destinat publicului popular, care era dispus n jurul scenei, ce nainta spre mijlocul slii, avnd
deasupra balcoane suprapuse. Cortina nu era cunoscut.
Limbajele teatrale
- Decorul, construit sau pictat, lipsea; existau doar unele accesorii mobile (paturi, jiluri, mese) sau fixe (arbori, nori, stele),
simbolizate convenional. Scena era luminat de fclii i tore, spectacolele avnd loc seara, n stagiune permanent, de-a lungul
ntregului an.
- Costumul. Nici teatrul englez nu folosea un costum special pentru spectacole. Actorii recurgeau la mbrcmintea obinuit,
eventual la toalete somptuoase, elegante, care adugau strlucire spectacolului.
Actorii. n teatrul englez, toate rolurile erau jucate de brbai, ca n Grecia. Pentru rolurile feminine se recurgea la travesti, ceea
ce pretindea din partea interpretului o adevrat art a disimulrii. La nceput, trupele erau formate din amatori sau semi-amatori
(erau celebre trupele de teatru ale marilor colegii). Mai trziu s-au constituit trupe profesioniste care, printr-un decret regal, erau
obligate s se pun sub protecia unui mare senior (de pild, Shakespeare a fost societar al trupei Lordului Strange, Conte de
Derby, intrnd, din 1603, sub protecia regelui Jacob I). Companiile teatrale nchiriau o sal de teatru dintre cele construite n jurul
Londrei. Trupa lui Shakespeare a jucat mult vreme la teatrul Globe.
Publicul. Dei protejat de Curte i de marea nobilime, teatrul se adresa, n egal msur, publicului educat, rafinat i competent,
format din aristocrai, marea burghezie i intelectualii de marc, dar i unui public popular, puin cultivat (meseriai, marinari, mici
burghezi, studeni), dar avnd gustul format i un sim teatral foarte dezvoltat. Era un public turbulent, zgomotos, pasionat, care
asigura, prin reaciile sale, succesul sau cderea pieselor. Autorii luau seama la exigenele ambelor grupe de public, ceea ce a dus la
crearea unui teatru n care arta rafinat i efectele grosiere, limbajul ales, chiar preios, i vorbirea popular, adesea cu note vulgare,
se mpletesc. Varietatea stilistic a tragediei elisabetane i are originea n aceast diversificare a publicului, cu ateptrile lui
specifice. Spre deosebire de tragedia francez i cea greac, care aveau o codificare omogen, tragedia elisabetan este un gen
"impur".
3. Caracterele generice.
Formal, tematic i stilistic tragedia englez nu poate fi delimitat de dram. Autorii nu se supun unui set de convenii comune, unor
norme de gen, i nici nu imit modele generice anterioare. Dac exist similariti ele se datoreaz influenelor reciproce dintre
dramaturgii contemporani, circulaiei motivelor, subiectelor i procedeelor stilistice care "prind" la public. Conveniile tragediei
engleze sunt induse de practic, nu deduse dintr-un proiect teoretic. Autorul elisabetan nu accept vreo autoritate, el nu imit un
model consacrat, ci d fru liber inventivitii, fanteziei i forei lui creatoare. S plac publicului i s aib succes era singura
regul recunoscut. Cum gusturile i cerinele spectatorilor sunt schimbtoare, n cele apte-opt decenii, ct a durat ascensiunea,
afirmarea i declinul teatrului tragic englez, forma expresiei a fost n permanent schimbare.
Dei sunt aproape contemporane, tragedia elisabetan are mai puine asemnri cu cea clasic francez, dect cu cea antic, pe care
autorii au cunoscut-o, dar s-au ferit s-o fetiizeze. De altfel, autorul care a influenat teatrul elisabetan a fost latinul Seneca i nu
marii tragici greci. Din teatrul lui, au preluat cruzimea excesiv, retorismul, dar i resemnarea i melancolia stoic.
Aciunea. Poeii englezi credeau c teatrul este aciune i aici se ntlnesc cu naintaii antici. Spre deosebire de statismul
teatrului francez, scena elisabetanilor era foarte animat: aici au loc lupte, crime, mutilri, dueluri, banchete, se danseaz, se cnt,
se fac tot felul de farse. Aciunea este miza principal a universului ficional al tragediei, dar nu o aciune unic i linear, ci una
care se dezvolt pe mai multe planuri i evolueaz sinuos. Adeseori, se mpletesc dou aciuni similare; de pild, n Regele Lear,
drama regelui este dublat de povestea similar a Ducelui de Gloucester, precum destinul lui Laerte repet drama lui Hamlet, fiind
obligat, ca i acesta, s rzbune moartea printelui su. i totui, aceste drame nu sunt lipsite de unitate, factorul unificator fiind
personajul central, n jurul cruia se polarizeaz ntreaga dram. Spre deosebire de tragedia clasicist, supus tiraniei regulii,
puritii i omogenitii stilistice, tragedia elisabetan amestec scene tragice cu scene comice sau groteti, ntr-un amalgam n
care romanticii descopereau chipul real al vieii. Shakespeare este mai verosimil i mai credibil dect Racine, susinea Stendhal (cf.
Stendhal, Racine i Shakespeare, 1822).
Conflictul tragic. Aciunea tragediei este determinat de o situaie conflictual, n care personajele intr de bunvoie, i nu
rnnate de destin sau de voina zeilor. Dac exist, totui, la Shakespeare n special, intervenia unei fore obscure, aceasta este, mai
degrab, ntmplarea oarb sau, dup opinia lui Jan Kott, un fel de legitate universal a istoriei, un mare mecanism care
antreneaz viaa indivizilor i a popoarelor. Suferinele i moartea eroilor se datoreaz unor ntmplri i coincidene potrivnice,
perfect verosimile. Romeo i Julieta sunt victimele unor asemenea neconcordane: scrisoarea clugrului Lorenzo nu-i parvine lui
Romeo la timp, Julieta se trezete prea trziu etc. ntmplarea este motorul aciunii, ceea ce o face s avanseze. Destinul eroului,
ns, este hotrt de conflictele lui interioare, el este victima demonilor si, ca Richard al IlI-lea, Macbeth, Othello, sau a orbirii
care l face s nu recunoasc rul exterior ntrupat de villains" (o categorie de personaje care ntrupeaz fora rului) de genul lui
Jago, ori Lady Macbeth. Eroul tragic alege i urmeaz cu obstinaie drumul spre prbuirea n suferin i moarte i tocmai aceasta
i confer mreie i noblee. n felul acesta, tragedia pune n scen o meditaie sceptic asupra condiiei umane, ritmul
evenimentelor este gradat, ntmplrile se succed din ce n ce mai repede, precipitndu-se spre finalul nprasnic (v. Hamlet, Regele
Lear, Romeo i Julieta). Spectacolul fr pauze ntre acte, cu schimbarea decorului din mers, accelereaz i mai mult aciunea.
Publicul triete din plin "senzaiile de rapiditate i strluminare, ambele nsoite de primejdie i nimicire" (cf. Caroline Spurgeon,
Shakespeare's Imagery and What it Tells Us, 1935, Cambridge: 1965: 312, apud Romeo i Julieta, Comentarii, n William
Shakespeare, Opere complete, vol.3, Editura Univers, 1984: 109), Shakespeare ntrerupe adesea acest galop al aciunii spre
catastrof cu interludii lirice, dialoguri burleti sau meditaii filozofice n forma unor mari monologuri. La englezi, tragedia s-a
dezvoltat n simbioz cu comedia i drama, din acelai filon poetic i avnd aceleai cadre spectaculare. Cele trei specii mprumut
ntre ele procedee, convenii, subiecte, teme, motive. Teatrul elisabetan se prezint ca un vast cmp intertextual, n care i gsesc
locul i din care se dezvolt, n devlmie, toate tipurile de oper dramatic. Nu exista nici o reinere n a prelua, prelucra,
mprumuta de la naintai ori de la contemporani materialul necesar unei noi piese. Procesul de creaie dramatic, dup cum reiese
din discursul metateatral din Hamlet, presupune prelucrarea unor scenarii mai vechi, rescrierea i adaptarea lor, aceasta nsemnnd
cel puin o transformare stilistic, dac nu i restructurarea intrigii, reinterpretarea conflictului n lumina unei alte intenionaliti.
De pild, acelai motiv poate fi dezvoltat n manier tragic sau ntr-o form comic.
Romeo i Julieta are substana conflictual a unei comedii, doar eecul stratagemei finale face ca totul s basculeze n tragic, ca i
cum autorul ar fi vrut s demonstreze c fericirea i este interzis fiinei umane, c exist o "lege" care transform fericirea promis
n nenorocire i pentru aceasta nu e nevoie dect de o ntmplare nensemnat.
Eroul tragic. Meditaia asupra condiiei umane pare a fi intenia ascuns a tragicului shakespearean, care se concentreaz asupra
destinului eroului, a crui singur opiune, ca n tragediile antice, pare a fi asumarea nefericirii cu demnitate, trirea suferinei pn
la capt, fcnd din prbuirea lui teribil piedestalul mreiei sale. Eroul tragic shakespearean este mre pentru c duce pn la
extrem tot ce ntreprinde cu o pasiune excesiv, este admirabil de lipsit de msur, mpingndu-i aciunile pn la limita
sublimului sau a abjeciei, a nebuniei sau a iubirii. El devine exemplar datorit exceselor sale, n timp ce eroul Clasicismului se
voia exemplar prin raionalitate, msur, reinere. Exist, n teatrul shakespearean, o contiin difuz a transcendenei, care se
confund uneori cu credina n predestinare. Adeseori, de la nceputul aciunii, o presimire neagr se strecoar n discurs:
ROMEO: [...] mintea mea / M-ndeamn s presimt c un dezastru/ Ce spnzur de stele deocamdat/ Dezlnuit porni-va cu
prilejul/ Nefast al balului de ast noapte (Romeo i Julieta, vol. cit, p. 25).
Ca i la Racine, n teatrul elisabetan iubirea este una dintre valorile n conflict. Iubirea fr limite, pasional, absolut, mai presus
de convenii i raiune. Este iubirea lui Romeo i a Julietei, a lui Othello, iubirea filial a Cordeliei, sentiment copleitor fr de
care eroul nu nseamn nimic, ea dnd sens vieii lui. Lear i Gloucester neleg aceasta abia dup ce au trecut prin infernul
suferinei. Uneori iubirea este o atracie paradoxal ce se nate din ur (v. Lady Anne din Richard III), sau care, contrariat, se
pervertete n gelozie i ur (Othello). Naturi pasionale, eroii tragediei engleze acioneaz instinctiv, spontan, mnai de porniri
vulcanice. Sentimentele lor: iubirea, ura, setea de putere, mnia, gelozia ating cote paroxistice. Fora lor confer eroului o statur
suprauman.
Spaiul i timpul. Dup cum nu respect o regul a unitii aciunii, autorii englezi nu sunt interesai s pstreze unitatea de loc i
de timp, iar absena decorului faciliteaz schimbarea de loc. De altfel, spaiul dramatic este, pe scena elisabetan, eminamente
fictiv, indicat prin semne metonimice (un copac inea locul pdurii, o u indica faptul c aciunea se petrece ntr-o ncpere, iar
prezena unui jil sugera spectatorului c scena se petrece ntr-un palat). Dar, cel mai frecvent, locul era numit sau descris verbal, n
discursul personajelor, lsnd fanteziei publicului posibilitatea s proiecteze pe scen imaginile pe care poezia i le evoc. Micarea
n spaiu i timp este extrem de liber n teatrul elisabetan. Nici o restricie logic, nici o exigen de verosimilitate nu mpiedic
schimbarea locului aciunii la distane mari, de la o scen la alta. Prin aceasta, teatrul englez suprim dou dintre conveniile forte
ale tragediei, formulate de Aristotel i respectate de clasicii francezi: unitatea aciunii i omogenitatea tonului, care ar garanta
eficiena reprezentrii tragicului. Teatrul shakespearean demonstreaz c ideea tragic poate fi exprimat i ntr-o alt convenie
discursiv dect cea consacrat de Aristotel. El schimb regula genului, de fapt rupe unitatea dintre nivelul tematico-simbolic i cel
discursiv-stilistic: pstreaz intenia tragic (i.e., tragicul), dar modific forma n care e exprimat. El amaneteaz, astfel, viitorul
tragediei ca gen, modelul pieselor sale fiind evocat, mai trziu, de toi cei care au decretat "moartea" tragediei (Lessing,
romanticii).
Bibliografie: Comloan, Doina, Borchin, Mirela, Dicionar de comunicare (lingvistic i literar), Timioara, Editura Excelsior
Art, 2002, pp. 78-83

Tragicul (fr. tragique, it. tragico funest, teribil, fatal", lat. tragicus, gr. tragikos referitor la tragedie") este categoria estetica ce
presupune un conflict ireductibil intre o personalitate umana puternica, care este purtatoarea unor valori morale fundamentale
(demnitate, curaj, onoare, responsabilitate, sentimente traite in mod absolut etc.) si forte contradictorii care o covarsesc
provocandu-i suferinta si ispasirea prin moarte. Tragicul constituie un concept esential nu numai pentru genul literar
dramatic, caruia i se subsumeaza prin specia tragediei, ci si ontologic pentru existenta umana, careia ii fixeaza reperele etice
care triumfa in mod simbolic, chiar daca eroii exemplari pier luptand in numele lor. Credinta intr-un ideal indestructibil,
formulat prin raportarea personajelor tragice la un sistem axiologic imuabil (de nezdruncinat), face ca valorile general-umane
sa se perpetueze, chiar si dupa disparitia protagonistilor; de aceea, spectacolul tragic este nu numai purificator (avand in
miezul lui simbolic teoria lui Aristotel asupra catharsisului") in privinta pasiunilor omenesti, ci si mobilizator al
capacitatilor eroice ale personalitatii de exceptie. Rezultatul conflictului tragic consta, asadar, in infrangerea si prabusirea
eroului, dimensiunea suferintei sale provocand spectatorilor (ori cititorilor) sentimente de compasiune, groaza, dar si de
admiratie pentru maretia principiilor aparate, pentru indrazneala luptei si perseverenta cu care isi duce pana la capat un ideal
caruia i-a dedicat existenta sa. Disociem intre: un tragic obiectiv, provocat de un destin ostil omului in cadrul caruia
infrangerea si sacrificiul vietii se datoreaza fie interventiei unor forte exterioare (incarnate de zeii razbunatori), fie
hybrisului" (orgoliului) personajelor (in teatrul antic grecesc, la Eschil, Sofocle si Euripide) ; un tragic subiectiv unde
suferintele sunt consecinta directa a erorilor protagonistului (Regele Lear sau Macbeth de W. Shakespeare), ori are loc o
confruntare dramatica intre mersul istoriei si o personalitate vizionara care incearca zadarnic sa-1 modifice, intre datorie si
pasiune (in clasicismul francez reprezentat de Pierre Corneille si Jean Racine), sau in care se desfasoara conflictul interior
dintre instinctele umane si aspiratia spiritului catre elevatie si puritate (in dramaturgia lui E.O. Neill, Tennessee Williams,
Mihail Sorbul, G.M. Zamfirescu, V. Eftimiu etC). Secolul al XX-lea propune o resurectie a tragicului prin revitalizarea
viziunii grecesti mitice, poetice si ritualice, in teatrul lui W.B. Yeats, Hugo von Hoffmannsthal, T.S. Eliot, Paul Claudel,
Federico Garcia Lorca.

DISPARIIA TRAGEDIEI

Ca i n Grecia secolului al V-lea .e.n., n Occidentul aflat la rscrucea dintre Renatere i Contrareform, tragedia apare
brusc i i epuizeaz n mai puin de un secol energia creatoare. In Anglia dup 1630, Iar n Frana dup 1680, nu se mai
creeaz dect imitaii de tragedii. Genul cunoate un fel de necrozare, care se manifest n imitaii palide i sterile, lipsite de
for. De pild, Voltaire ncearc s salveze forma tragediei clasice, dar sufletul ei a secat de mult. Ultimele tresriri, ca
acelea din teatrul lui Vittorio Alfieri, prelungesc lunga agonie a acestei forme literare, aureolat n contiina public de
prestigiul trecutului. Romanticii germani i francezi decreteaz desuetudinea Clasicismului, desuetudinea tragediei clasice,
dar recurg la modelul englez, reinnd mai ales iregularitatea stilistic, libertatea compoziiei, amestecul de tragic i comic,
renunarea la "uniti" (cf. Schlegel, Curs de literatur dramatic, Stendhal, Racine i Shakespeare, Hugo, Prefa la drama
Cromwell). De fapt, din secolul al XVIII-lea, cu Goethe i Schiller, cu Diderot i Lessing, se afirm o form dramatic
diferit, nu neaprat total nou, dac inem seama de inovaiile elisabetanilor sau ale teatrului baroc spaniol, care o anun:
drama. Ea va ocupa locul lsat de defuncta tragedie i va ngloba ceea ce a mai rmas: dramatismul conflictului, mreia
caracterelor etc. Ceea ce se pierde definitiv este suportul metafizic al conflictului tragic. Conflictele dramei (fie ea burghez,
romantic, realist, naturalist) nu implic dect individul i destinul su terestru, forele care i se opun sunt cunoscute i
explicabile, iar fiorul necunoscutului dispare. Impasul nu este absolut, eroul poate s-l depeasc i depinde de el s o fac.
Drama are o miz uman: lupta mpotriva unei condiionri sociale, psihologice sau morale, iar cauzele cderii eroului sunt
explicite i exterioare. Tragedia nu putea supravieui n contact cu lumea burghez, pragmatic, raionalist, lipsit de fior
metafizic. Georg Steiner crede c tragedia "moare" inevitabil o dat cu dispariia credinei religioase ntr-o for
transcendent, inexplicabil. n opinia lui, ultimul adevrat tragedian a fost Bertolt Brecht, pentru c a fost ultimul mare poet
animat de credin i de ndoial. Tragedia dispare ca gen literar din orizontul de ateptare al modernitii, dup o lung
perioad n care prestigiul supravieuise creaiei. Aceasta nu nseamn c din contiina modern a disprut sentimentul
tragicului. Ideea tragicului a aprut odat cu tragedia i i-a gsit n ea forma de expresie. Dispariia tragediei nu a nsemnat
i dispariia tragicului. Dimpotriv, contiina modern a adncit meditaia asupra acestei categorii, mutnd accentul de pe
dimensiunea ei estetic pe cea etic. Este semnificativ c, n secolul al XX-lea, dispar studiile despre tragedie ca gen literar,
dar prolifereaz cele care construiesc conceptul filozofic de tragic (cf. D.D. Roea: 1936; G. Liiceanu: 1979).










Hamlet
De William Shakespeare
Fisa rezumat
Garzile de onoare vad fantoma care seamana cu raposatul rege cand se aflau de straja si hotarasc sa ii spuna lui
Hamlet.Hamlet este foarte trist din cauza mortii tatalui sau dar este si mai indurerat de faptul ca mama sa s-a recasatorit chiar
cu fratele sotului mort, frate care a ajuns rege.
Hamlet afla de aparitia duhului tatalui sau de la garzile de onoare si doreste sa se duca si el in aceea seara la staja, in locul
unde a aparut duhul.Duhul i se arata fiului, marturisindu-i acestuia ca nu a murit muscat de sarpe, ci a fost otravit de propriul
frate, ce i-a furat sotia si regatul.Duhul doreste ca Hamlet sa-l razbune.Hamlet hotaraste sa nu vorbeasca nimanui despre cele
intamplate in afara de cele trei garzi, ce ii erau si prieteni si isi propune sa se prefaca nebun pentru a urzi linistit un plan de
razbunare.
Hamlet se poarta ca si cum ar fi inebunit in fata tuturor, chiar si in fata iubitei sale, Ofelia.Hamlet se hotareste sa puna in
scena o piesa de teatru in care sa se prezinte intreaga poveste a mortii tatalui sau.Acesta vrea sa ii vada expresia regelui,
presupusul ucigas.
Regele si regina cheama doi colegi de ai lui Hamlet crezand ca acestia vor afla cauza comportamentului lui Hamlet.Acesta isi
da seama de ce au venit cei doi.
Regina crede ca Hamlet a inebunit din cauza ca Ofelia l-a neglijat, iar Polonius, tatal Ofeliei aranjeaza o intalnire intre cei doi
pentru a afla daca Hamlet se comporta astfel din cauza fiicei sale.Hamlet se prefacu nebun si in fata Ofeliei purtandu-se
chiar urat cu ea.
Cand piesa este jucata Hamlet observa ca regele este nelinistit, iar acesta pleaca inainte ca piesa sa se termine.Acum Hamlet
este sigur ca regele i-a ucis tatal.
Regele regreta ca si-a ucis fratele si vrea sa il trimita pe Hamlet in Anglia.
Hamlet il ucide pe Polonius, ascuns in camera mamei sale, in timp ce el si mama sa se certau.Hamlet vorbeste urat cu mama
sa reprosandu-i faptul ca s-a casatorit cu fratele sotului sau. Hamlet ia corpul lui Polonius si il ingroapa.Regele il trimite pe
Hamlet intr-o barca spre Anglia.Laert afla de moartea tatalui sau, Polonius si vrea sa se razbune pe ucigas.Hamlet trimite o
scrisoare lui Horatiu prin care anunta ca a fost capturat de pirati rugandu-l sa vina dupa el.Regele planuieste cu Laert sa il
omoare pe Hamlet.Hamlet si cu Laert se vor duela, iar varful sagetii lui Laert va fi inmuiat in otrava pentru a fi siguri ca
Hamlet va muri, iar daca acest lucru nu se va intampla, regele va pregati o cupa otravita din care ii va da lui Hamlet sa
bea.Ofelia se sinucide, aruncandu-se in rau, nesuportand felul in care se purta Hamlet cu ea.Horatio si Hamlet se afla in
cimitir si se ascund deoarece venea un cortegiu, cortegiul Ofeliei.Duelul intre Laert si Hamlet are loc, insa lucrurile nu se
petrec asa cum au fost planificate. Laert il loveste cu spada otravita, cei doi schimba spada iar Hamlet il loveste la randul lui
pe Laert,dupa care Laert ii spune ca spada este otravita iar planul a fost pus in aplicare de catre rege, Hamlet il injungie pe
rege cu spada otravita.Regina moare otravita deoarece a baut din cupa otravita, destinata fiului ei.
Hamlet
De William Shakespeare
Fisa de citate din text
Si un strain e musafirul nostru.
Mai multe-s pe pamant si-n cer [] Decat inchipuie filozofia.
Da , domnule: sa fii cinstit, in lumea asta asa cum e ea, inseamna sa fii un om ales din zece mii.
implinirea e un har ceresc
Nebunia brodeste adeseori cate una pe care judecata si mintea sanatoasa nu le pot naste cu atata spor.
Plicticosi mai sunt batranii astia fara minte!
lumea s-a facut cinstita.
Danemarca e o inchisoare.
nu se afla lucru, fie bun, fie rau, pe care gandul sa nu-l faca sa fie asa
insasi substanta celor avantati nu este unmbra unui vis.
Visul insusi nu-i decat o umbra.
Ce minunata lucrare e omul
Omul nu ma desfata
era o vreme cand o piesa nu aducea castig autorului ei, daca poetul si autorul nu ajungeau sa-si traga palme.
insotitorii bunei primiri sunt politetea si ceremonia
se zice ca un om batran este a doua oara copil.
E vina noastra, cu dovezi din plin
Ca-n haina piosiei si a faptei
Cucernice il imbracam ades
Pe diavol insusi.
caci puterea frumusetii mai degraba preschimba cinstea din ceea ce este intr-o dezmatata, decat poate taria
cinstei aduce frumusetea dupa chipul si asemanarea ei: aceasta a fost odata un paradox, dar acum e dovedit de fapte
A fi sau a nu fi: iata intrebarea
virtutea nu se poate altoi atat de adanc in vechiul nostrum trunchi incat sa nu ramana nimic din placerea
pacatului
oamenii luminati stiu prea bine ce monstrii faceti din ei (voi femeile).
scopul teatrului, al carui rost, dintru-nceputuri si pana acum, a fost si este sa-i tina lumii oglinda in fata
Caci la femeie dragoste si frica
Sunt ori mari, ori sunt ca si nimica.
Si, ca un om pornind la doua trebi,
Ma cumpanesc unde sa-ncep, si uit
De amandoua.
Vorba isteata adoarme in urechea natangului.
Noi ingrasam toate celelalte vietuitoare ca sa ne ingrasam pe noi ca sa-i ingrasam pe viermi.Regele gras si
cersetorul slab nu sunt decat doua feluri de mancare-doua talere la o singura masa.
Un om poate pescui cu viermele care s-a-nfruptat din rege si poate manca pestele care a amncat viermele.
Ce-i omul
Cand afla-n somn si harana cel mai bun
Prilej de a-si petrece timpul?
Doar o vita.
Se spune ca bufnita a fost fata de brutar.Doamne stim ce suntem ,dar nu stim ce se poate intampla cu noi
Durerile cand vin, nu vin razlet
Ci-n carduri
am bagat de seama ca de trei ani incoace vremurile sunt atat de rafinate si piciorul taranului s-a apropiat atat de
mult de calcaiul curteanului, incat in curand o sa-l calce pe batatura.
A cunoaste pe cineva presupune sa te cunosti bine pe tine.
Ascultati cugetul atunci cand ceva nu-ti este pe plac.
Si in caderea unei vrabii lucreaza providenta.
Caci haina deseori pe om l-arata.
Tablitatrebuie sa scriu ca omul
Chiar cand zambeste, poate fi talhar.
In Danemarca, orice ticalos
E si-un nemernic fara de pereche.

Hamlet
De William Shakespeare
Fisa de personaje
Hamlet:
Iar eu napastuit cum sunt, ma duc
Precum vedeti, la rugaciune.
cat de ciudata si neroada
Mi-o fi purtatea uneori
Alb ca de var, genunchii-mpleticiti,
Si c-o privire jalnica
fiul meu cel mult schimbat.
prea nobilul fecior,
Al maiestatii-voastre e nebun.
Sunt nepriceput la stihuri
dar te iubesc nespus.
Hamlet e print, el nu-i din crugul tau.
Cazu-n tristete, din tristete-n post.
ne mahneste.
bunul meu stapan.
a luat-o razna
O fi asta scranteala, dar e cu socoteala.
Ce pline de talc ii sunt raspunsurile cateodata1
Maritul meu stapan
Inchis si intr-o coaja de nuca m-as putea socoti rege al nemarginirii
nu mai pot sa rationez
calic cum sunt
mi-am pierdut toata voiosia
Zau alteta, frumos ai recitat; cu accentul potrivit si cu masura desavarsita.
Ce ticalos, ce sclav nemernic sunt
Oare-s las?
Dar eu,
Un tamp si moales ticalos
Ce-l doare: chinul dragostei sau nu?
Si eu sunt destul de cinstit
Sunt foarte mandru, razbunator, ambitios; cu mai multe pacate gata la chemare decat am ganduri sa le imbrac,
inchipuire sa le dea forma sau vreme sa le infaptuiesc.Pentru ce sa se tarasca intre cer si pamant insi ca mine?
Ce minte-aleasa s-a surpat
mi-e cugetul bolnav
Iti inchizi insuti portile spre libertate
Astia ma prostyesc peste puterile mele de a rabda.
As fi in stare sange cald sa sorb,
Sa faptui grozavii de care ziua
S-ar ingrozi.
Vreau crud sa fiu, cu nu neomenos;
Acum s-o fac si mi-l trimit in cer.
Ca-n pozne prea de neiertat se-ntrece
De azi-nainte, sangeros
Sa-mi fie gandul, sau fara folos!
Nu-s naravos si iute, dar in mine,
E si ceva primejdios de care
E intelept s ate fersti.
Eu am iubit-o pe Ofelia
Vai, e nebun
Un fel de lupta se dadea in mine
Nici nu puteam sa dorm; ma chinuiam
Ca-n fiare, razvratitii
cat de grea mi-e inima
sufar de-o amarnica tristete.
nebunia-i dusmanul lui Hamlet.
Eu mor
Acum se frange-o inima aleasa
Print nobil, noapte buna.Odihneste
In cantecul cetelor de heruvimi!
Ofelia
Fiind cuminte ea si-ascultatoare.
preadaruitei in frumusete Ofelia.
Ea a cules al sfaturilor rod.
As vrea ca farmecul tau mult sa fie
Izvorul fericit al ratacirii
Lui Hamlet
Trag nadejde ca virtutea-ti
Il va aduce iar pe cale abuna
Spre cinstirea-a noastra-a amandurora.
Ofelia cea frumoasa!Fie-mi nimfa
Te-am iubit candva.
Du-te de aici la manastire
Iar eu, domnita cea mai neferice
Nu stiu decat una s-a smintit
Starneste mila, zau asa.
se plange
Ca lumea-i rea-asa a auzit;
Ofteaza, se loveste in piept cu pumnii.
Ofelia saraca, despartita
De sine si de cuget, far de care
Suntem doar zugraveli sau dobitoace
Durere, ganduri, dragoste, sau iad.
Pe taote le invesmanta-n frumusete.
azvarlita-n deznadejde.
S-a inecat
s-a inecat de voia ei.
Daca nu era boieroaica , nu o ingropau crestineste
Ingropati-o
Din carnea ei frumoasa si curata
Rasara toporasi!
sora mea va sta cu ingerii
Flori pentru-o floare!Bun ramas!Doream
Sa-i fii lui Hamlet soata; nu mormantul
As fi crezut sa-ti presar cu flori,
Ci patul nuntii.
Regina
ce voioasa arata mama, si tata este mort abia de doua ceasuri.
Cu sufletul coplesit de amaraciune
Regina, soata-a sotului tau frate
Si-cat n-as vrea sa fii!-esti mama mea
Sa mai traiesti in acra
Sudoare-a unui pat incestuos,
Iubind si giugiulindu-te-n desmat
Pe-o cocina scarnava
groaza-ti stapaneste mama.
De ce-a trecut caieste-te, ferste-te.
In doua, Hamlet inima mi-ai frant.
Oftatul si suspinetile-ti adanci
Au talc.
mama pangarita
Regina-i sufletul si viata mea.
femeie veninoasa
Regele
Pacatu-mi putred pan-la cer duhneste; L-apasa cel mai vechi, dintai blestem:Uciderea de frate!
Mana-mi blestemata-
De-ar sta pe ea cat palma cheag de sange
Nu-s ploi destule-n cerul bland s-o schimbe
In alba nea?
O cuget
Negru ca moartea!Suflet prins in lat
Ce mi te zbati sa scapi, si tot mai rau
Te prinzi!
Cine-i stie seama decat cerul?
Mi-e sufletul-n vrajbit si-nspaimantat.
Sunt tatal ce te iubeste, Hamlet.
Pe tata l-a ucis.
Horatio
omul cel mai drept
Din toti cu cati am stat de vorba
firea buna-i tot avutut tau
Laert
il socotesc un suflet mare.
Oricine ar vrea sa-l maimutareasca ar fi doar umbra lui.
Stiti cat de inzestrat este
dibacia lui in manuitul armelor[...] pereche nu are.
Pe langa stangacia mea, Laert,
Priceperea-ti va straluci ca-n bezna
O stea de foc.
Duhul
Te-alina, duh neogoit, te-alina!
tata drag ucis
Ce palid ne tinteste.
Asa mi-a luat, in somn un brat de frate
Si viata si coroana si regina.
M-am stins nespovedit, neimpartasit
Cu ordia de nedesavarsiri
Si de pacate-n parg;la judecata
Trimis cu catastiful ne-ncheiat.
Polonius
dumnealui nu-i plac decat cantecele piparate sau povestile cu mascarici altfel adoarme.
sa nu faca pe prostul decat la el acasa.
Biet tont pripit si nepoftit, drum bun!
Mai mare te-am crezut, primeste-ti soarta.
Cat despre acest domn
Cainta simt; dar cerul vrut-a astfel:
El mie si eu lui sa-i fiu pedeapsa.
Ei, Hamlet, unde e Polonius?
La cina.Unde-anume?
Undeva unde nu se mananca, ci este mancat.