Sunteți pe pagina 1din 22

I

LITERATURA – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ


A UNEI
CULTURI. DOMENIUL LITERATURII

Relaţia dintre literatură, societate, cultură şi comunicare

Literatura şi societatea se intercondiţionează în privinţa schimbului


de modele şi surse de inspiraţie pe care şi le împrumută şi le impun una
celeilalte. Societatea oferă inventarul de teme, motive, simboluri transpuse
în operă, iar literatura, la rândul ei, transferă modelele simbolice asupra
indivizilor care participă la construcţia sistemelor sociale. Literatura
asigură coduri de comunicare meditatoare pentru relaţiile sociale,
instituindu-se ea însăşi ca o categorie socială.
Ca practică socială,literatura este inclusă în sistemul studiilor
culturale al căror scop este înţelegerea funcţionării mecanismelor
culturale, cu precădere în lumea modernă: cum funcţionează producţiile
culturale şi cum se construiesc şi se organizează identităţile culturale
individuale şi de grup, într-o lume a comunităţilor diverse şi eterogene, a
puterii de stat, a industriei mass-media şi a corporaţiilor multinaţionale
[Culler, 2003, 53].
Ca tip de practică culturală, literatura se bazează pe convenţii şi are
implicaţii sociale. Larga aplicabilitate a studiilor literare la alte tipuri de
discursuri este surprinsă de studiile culturale prin împrumutarea noţiunii de
text din sfera literaturii şi extinderea ei la alte zone şi producţii culturale
considerate drept texte a căror calitate şi nu cantitate direcţionează
interesul pentru interpretare.
Implicaţiile sociale ale literaturii, ea însăşi instituţie şi practică
socială,pot fi analizate din mai multe perspective. Pe de o parte, tradiţiile şi
convenţiile care au făcut posibilă apariţia unor procedee tradiţionale, a
genurilor şi a altor categorii au un substrat social. Pe de altă parte,
intercondiţionarea dintre literatură şi societate este ilustrată prin exemple şi
modele preluate din realitate, care servesc ca surse de inspiraţie, dar şi de

7
imitaţie şi prin mişcarea inversă, adusă de influenţa operelor literare asupra
socialului.
În funcţie de gradul de implicare a scriitorului în activităţile sociale
se structurează procentul de subiectivitate şi de obiectivitate din opera sa;
totodată, scriitorul se adresează unui public reprezentativ pentru anumite
segmente ale societăţii.
Considerente de ordin social se reclamă, de asemenea, din originea şi
apartenenţa socială a artistului, din ideologia socială, psihologică,
economică, religioasă care poate face subiectul operei sau care poate fi
surprinsă în contexte şi documente entraliterare. În funcţie de gradul de
integrare în procesul social, se observă o selecţie şi o departajare a
scriitorilor, astfel: Integrarea este foarte mare în literatura populară, dar
poate atinge o formă extremă a divergenţei, a <distanţei sociale>, în cazul
boemei, al <poetului blestemat> şi al geniului creator liber. În general, în
vremea din urmă şi în Occident, scriitorul pare că şi-a slăbit legăturile de
clasă. A apărut o intelectualitate, o clasă intermediară de profesionişti
relativ independentă [ Wellek, Warren, 1967, 137].
Independenţa relativă a scriitorului este restricţionată de
condiţionările economice, cărora nu li se poate sustrage, întrucât baza
economică influenţează procesul producţiei literare, al distribuţiei şi al
circuitului de valorificare pe piaţa de consum. Libertatea scriitorului este
una de natură spirituală, asigurată tocmai de barierele socio-economice,
care permit detaşarea intelectuală şi influenţează resursele creaţiei.
Apartenenţa artistului la ordinea socială îl impune ca prezenţă
cotidiană într-o realitate în care activitatea sa performatoare se subscrie,
adesea, unei funcţii exercitate cu profesionalism, funcţie în accord cu
preferinţele publicului. Astfel, se disting în evoluţia societăţii diverse
categorii de artişti, sub formă de cântăreţi, povestitori, trubaduri, a căror
funcţie este adaptată la cerinţele publicului şi la clasa socială pe care se
pliază subiectele creaţiilor.
Influenţa socio-economică asupra literaturii se exercită într-un mod
benefic prin sistemul patronajelor iniţiate de instituţii publice sau de
persoane particulare, în direcţia recompensării activităţilor de creaţie
valoroase, prin premieri, sponsorizări, acţiuni care facilitează circulaţia
produselor creaţiei, stimularea şi propagarea valorilor. Creaţia literară de
valoare este promovată şi mediatizată fie prin lansarea cărţilor pe piaţă, fie
prin intermediul instituţiilor reprezentative, ca: salonul literar, academia,
universitatea, fie prin mijlocirea dispozitivelor mass-media (ziare, jurnale,
reviste televiziune, radio etc.). Asemenea canale şi mijloace de transmitere
a informaţiei şi de promovare a valorilor decid succesul unei producţii şi
influenţează reputaţia artistului, astfel încât Curba succesului, a

8
supravieţuirii şi reafirmării unei cărţi sau a reputaţiei şi faimei unui
scriitor oglindeşte un fenomen care este în mare măsură social [Wellek,
Warren, 1967, 140].
Criteriile de gust în aprecierea operelor, precum şi modificările
criteriilor, în funcţie de evoluţia social-politică şi economică, sunt rezultatul
atât al stratificărilor sociale cât şi al indicilor de gen şi vârstă. Toţi aceşti
factori converg către impunerea anumitor standarde direcţionate înspre
moda care este, de asemenea, un fen într-o societate omen important în
literatura modernă deoarece într-o societate competitivă, în continuă
schimbare, criteriile claselor superioare, repede imitate, se cer în
permanenţă înlocuite. [Wellek, Warren, 1967, 141]
Ca inventar al operelor cu caracter de document social, literatura
oferă accesul la surprinderea fundalului pe care este proiectată creaţia şi la
reconstituirea epocilor, cu ilustrarea obiceiurilor, a tradiţiilor, a
mentalităţilor reunite, astfel, într-o arhivă a istoriei civilizaţiei. Scrierile
istorice, în special , abundă în tablouri veridice de zugrăvire a realităţilor
valabile pentru o epocă anumită, dar, majoritatea operelor surprind scene
sociale populate de felurite categorii de indivizi.( Romanul Roşu şi Negru
al lui Stendhal este subintitulat Cronica anului 1830, propunându-şi încă
din titlu să ofere o privire de ansamblu asupra începutului de secol XIX,
aducând în prim plan mica burghezie provincială şi tipul de intelectual
burghez dornic de ascensiune. Romanul Pe malurile Niemenului de Eliza
Orzeszkowa, operă de marcă a literaturii poloneze, se prezintă ca un roman
ţărănesc, care aduce în scenă mica nobilime de ţară in destrămare,
confruntată cu „şlahta” localnicilor păstrători ai valorilor morale şi ai
patriotismului exaltat, într-o panoramă a vieţii colective din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde
evocă modificarea mentalităţilor intelectuale postvictoriene şi îndreptarea
lor către estetismul sfarşitului de secol XIX, care provoacă drame
existenţiale prin opoziţia lumii lăuntrice cu lumea socială. Comedia umană
a lui Balzac prezintă individul contemporan lui în diverse ipostaze
ilustrative pentru viaţa privată pariziană, de provincie, militară, politică,
rurală.
Materialul literar selectat din mozaicul faptelor de viaţă este transpus
în teme, motive, idei, comportamente, tipuri umane care îşi regăsesc
originea în atitudinile şi fenomenele sociale. Asemenea atitudini se
integrează în ansamblul operei, contribuind, prin redarea adevărului social,
la realizarea valorii artistice.
Literatura este o formă de comunicare culturală mediată de utilizarea
suportului lingvistic oral sau scris. Materia care formează suportul
lingvistic al literaturii este cuvântul, semn şi simbol, deopotrivă element de

9
bază al limbii şi punct de referintă în elaborarea limbajului literar.
Vorbitorii unei limbi sunt cunoscătorii şi utilizatorii aceluiaşi sistem
general – valabil de semne lingvistice cu funcţie denotativă, care servesc la
reprezentarea şi la comunicarea obiectivă a lumii, a perspectivelor sociale,
individuale, a formulelor şi a modalităţilor de existenţă publică şi privată, a
conţinuturilor universului material în care se desfăşoară existenţa publică şi
cea privată.
Inventarul semnelor lingvistice cu funcţie de comunicare a mesajelor
obiective despre lume se înscrie universului principal de coduri care
deservesc necesităţile prioritare de înţelegere şi mediere a raporturilor
interumane, în cadrul comunităţilor vorbitoare ale aceleiaşi limbi sau/şi ca
suport de comunicare internaţională.
Acelaşi inventar de semne lingvistice denotative, care compun
nucleul principal al limbii, formează, totodată, baza fondatoare a limbajului
deviat de la norma obişnuită, care, prin exagerare, extrapolare,
ornamentare, stilizare şi rafinare dezvoltă sensuri conotative şi devin
literatură, ca artă a cuvântului.
În acest caz, centrul de interes se mută de pe funcţia denotativă a
limbii pe cea conotativă, accentul cade nu pe ce se comunică, ci pe cum se
comunică, nu pe suportul cantităţii, ci pe indicele calităţii, nu pe conţinut,
ci pe forma de reprezentare. Cuvântul nu este un dat material imediat,
reperat sub formă brută în natură, ci este un produs şi o producţie culturală,
rezultat al socializării şi al instituţionalizării raporturilor interumane.
Din reunirea considerentelor de ordin social, estetic,
psihologic, lingvistic expuse mai sus, se instituie necesitatea unei abordări
complementare a relaţiei dintre literatură ca formă de comunicare
lingvistică, şi realitaţile culturale pe care le exprimă.
Graţie interpretărilor generoase oferite de teoriile moderne ale
comunicării, orice fragment component al realităţii poate fi considerat drept
text care comunică mesaje despre lume şi poate fi analizat din perspectivă
semantică, sintactică şi pragmatică. Astfel, semnele codificate ce compun
un sistem de realitate (socială, politică, istorică, psihologică etc.) servesc ca
set de simboluri care poartă o încărcătură largă de semnificaţii culturale,
comunică apartenenţa la o ideologie de grup sau opţiuni personale, fiecare
semn are un sens, semnifică ceva pentru utilizatori, se combină cu alte
semne într-un ansamblu de semnificaţii largi.
Studiul literaturii nu poate fi separat şi realizat independent de
abordarea altor discipline care studiază creaţia artistică şi motivaţiile
acţiunilor care definesc comportamentul social al individului plasat în
centrul creaţiei artistice. De aceea, studiul literaturii este unul
interdisciplinar, cu incursiuni realizate pe teritoriul esteticii, al psihologiei,

10
al sociologiei, al politicii, al istoriei, al religiei, cu raportări la majoritatea
componentelor realităţii, care construiesc cadrul de fiinţare umană.
Universul textual este clarificat prin abordare psihologică, prin incursiuni
psihanalitice, prin analiza sociologică, prin comentarii semantice, prin
corelaţii antropologice.
Relaţia de interdependenţă între cultură şi comunicare este activată în
cadrul experienţelor sociale cotidiene, care asigură buna funcţionare a
societăţii de consum, în fond o societate de comunicare. Fiecare spaţiu
social şi fiecare loc fixat în cadre instituţionale pentru desfăşurarea
strategiilor spaţiale constituie ansambluri culturale ce implică tehnici de
comunicare, menite să medieze cunoaşterea şi receptarea lor adecvată la
motivaţiile celui interesat. Spaţiul social este văzut ca set mobil de norme,
coduri, simboluri, atitudini şi comportamente ce compun identitatea
personală sau colectivă modelată de un anumit context cultural.
Literatura se supune unor interpretări multiple, oferite de studierea
relaţiei dintre comunicare şi cultură. Fiind un tip de manifestare culturală,
literatura este, implicit, un act de comunicare şi poate fi considerată ea
însăşi un spaţiu activat în anumite locuri proiectate pentru ea.
Relaţia dintre comunicare şi cultură, exemplificată de situaţia
literaturii, se explică prin estomparea graniţelor dintre disciplinele care
studiază practicile culturale şi domeniile de funcţionare a acestora. Graţie
relativismului cultural şi interpretărilor actuale mult mai permisive faţă de
actele de creaţie, au devenit posibile incursiuni profitabile operate de
discipline altădată tradiţionale în teritorii învecinate, cu care şi-au găsit o
serie de trăsături compatibile.
În societatea contemporană, cuplul de actualitate producţie –
consum îşi face simţită prezenţa în majoritatea evenimentelor şi
activităţilor care condiţionează circuitul de difuzare şi de valorificare a
produselor culturale pe piaţa de consum. Nici literatura nu se poate sustrage
interferenţei cu mecanismele industrializării, care asigură lansarea oricărui
produs tehnic pe piaţa de desfacere. Într-o societate de consum în care
competiţia este tot mai acerbă, o reclamă reuşită, strategiile de publicitate
menite să pună în lumină unghiul cel mai potrivit pentru ilustrarea
mesajului unei cărţi care să stimuleze apoi interogaţia şi, implicit,
achiziţionarea cărţii, promovarea prin diverse canale mediatice, pentru a
face cunoscute apariţiile recente, campaniile mediatice intense aduc în
discuţie relaţia literaturii cu domenii şi discipline nou înfiinţate, lipsite de
tradiţie, dar cu deosebită consistenţă în promovarea actului cultural.
Ca fenomen cultural, literatura este comunicată şi mediatizată, de
asemenea, prin canale cu audienţă masivă în rândul consumatorilor, de
această dată fără a fi cititori, ci telespectatori instalaţi confortabil in faţa

11
micului sau marelui ecran al cinematografelor sau al calculatorului.
Mijloace extrem de comode, aceste două instituţii culturale contemporane
oferă accesul la descifrarea mesajului literar. Ele implică un consum minim
de energie intelectuală, garantând succesul rapid şi comunicarea actului
cultural pentru consumatorii antrenaţi în fluxul efervescent al dinamicii
muncii cotidiene, privaţi de timpul personal, necesar delectării estetice şi
studiului intelectual solid. Literatura face parte, în acest caz, dintr-un
univers secundar, cel al conţinuturilor şi al formelor artistice, al valorilor
necomerciale. Astfel de valori sunt mai puţin semnificative pentru dirijorii
pieţei de consum decât bunurile cu valoare de schimb, dispuse la reciclare,
pliate pe necesităţile praxisului. Aportul tehnicii la difuzarea produselor şi
producţiilor cu valenţe artistice este unul parţial, redus şi nu oferă decât o
cantitate de informaţii sau de materie reprodusă şi distribuită în copii,
care poate fi utilă, dar nu poate suplini nicicum contactul direct cu opera,
singurul în măsură să justifice şi să permită, totodată, judecata de valoare,
astfel încât avem de-a face cu judecăţi de valoare imaginare realizate în
proporţii de masă şi într-un ritm trepidant [apud Gilson, în Ianoşi, 1972,
40]. Medierea tehnologică nu poate înlocui în totalitate resorturile psihice,
emoţionale, imaginative ale cititorului direct, care îşi oferă timp studierii,
interpretării textului, experimentării aptitudinilor de combinare a
semnificanţilor textuali în scopul imaginării şi deschiderii de noi orizonturi
de creaţie. Ecranizările cinematografice după scrieri celebre impun o
manieră de interpretare închisă într- un cadru limitat de perspective,
controlat de prezenţa indirectă, dar resimţită permanent a regizorului care
îşi proiectează propria viziune asupra desfăşurării asupra acţiunii. Tehnicile
de proiecţie permit posibilitatea de a vizualiza personajele din unghiuri
multiple, surprind dinamica mişcării şi mutării obiectivului de pe cadre
exterioare pe interioare domestice compuse admirabil în linii, forme şi
culori aidoma celor familiare. Totuşi ele nu pot compensa focalizarea
tuturor segmentelor de trăire interioară şi a simbolurilor descifrate prin
lectura personală, intimă, într-un spaţiu retras. O asemenea lectură, permite
complicitatea dintre cititor şi autor, dintre cititor şi personaj, dintre cititor şi
operă, dincolo de solidaritatea de grup implicată de vizionarea ecranizărilor
în săli de cinematograf, care presupune afilierea la o colectivitate cinefilă.
Pe de altă parte, ecranizările aduc cu ele înscrierea în tendinţele modei,
euforia consumului de producţii recente, noutăţile digerate pentru simplul
fapt că asigură baza de discuţie pentru comentarii mondene, imperativul
impus de societatea de consum de a fi la curent cu noutăţile zilei.
Asemenea fapte lărgesc gama de produse şi de producţii comerciale, dar, în
acelaşi timp, restrâng orizontul de aşteptări personale, motivate de opţiuni
de lectură într-un spaţiu şi într-un timp necondiţionate de factori exteriori.

12
Într-o societate de consum stimulată de motivaţii mercantile, în care
prioritate au activităţile producătoare de bunuri vandabile ca valori de
schimb, fenomenele culturale se supun, de asemenea, legilor modei,
stimulatoare ale mecanismului dublu consum – producţie: ...este la modă
cel sau cea care face, poartă, citeşte, apreciază, ascultă, spune ceea ce
este considerat de către liderii de opinie drept cel mai bun, cel mai
inovant, cel mai normal din ceea ce se poate face, purta, citi, aprecia,
asculta, zice... O ţesătură, o culoare, un motiv decorativ, o formă de haină,
dar şi un accent străin, o destinaţie de călătorie, un autor, un compozitor,
o politică, o idee, pe scurt, totul poate fi obiect al modei.[Waquet, Laporte,
2003, 5–6].
Sub incidenţa modei pot cădea producţiile cinematografice de
succes. Informaţia vizuală este prezentată prin medierea suportului dinamic
sau animat, care favorizează perspectiva plurivalentă asupra mişcării
înregistrată cu repeziciune de retina ghidată indirect şi discret de indicaţiile
regizorului. Opera litarară, ca suport static, prezintă informaţia grafică într-
un mediu închis de anumite condiţionări spaţiale şi temporale de lectură şi
de receptare, mult mai pretenţioase decât vizionarea producţiilor
cinematografice. Tendinţele modei pot favoriza succesul ecranizărilor după
scrieri celebre, în detrimentul operei. Filme binecunoscute, din producţiea
internaţională, ca : Pe aripile vântului, Anna Karenina, Doctor Jivago,
Roşu şi negru, Mizerabilii sau autohtonă, precum, Moara cu noroc,
Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni, Fraţii Jderi etc. , care s-au
bucurat de succes de public, pot fi asociate cu dorinţa publicului larg de a
consuma producţiile de divertisment propagate prin canalele mass – media
cele mai accesibile : televiziunea şi cinematografia. Căci, în acest caz,
devine îndoielnică lectura anterioară vizionării, cel puţin pentru un segment
important de (tele)spectatori, care, cu siguranţă, nu ar fi ştiut de existenţa
cărţilor cu acelaşi titlu ori s-ar fi dispensat de lectura mai anevoioasă şi mai
îndelungată a operelor. Sub influenţa campaniilor publicitare ori sub
impresia informaţiei transmise neoficial de simplii purtători ai mesajului de
ştiri, devenim cu toţii, în anumite momente, victime ale senzaţionalului
care ţine capul de afiş al canalelor mass – media, interesaţi fiind de
consumul superficial, lipsit de fundamente solide, necesare aprofundării
inforaţiei : Cultura de masă este cea difuzată prin mass – media [...] ea
opune, în planul valorilor, cultura clasică (ce poate fi transmisă
tradiţional) cu cea care produce şi difuzează produse oferite prin industria
divertismentului şi care sunt destinate să fie consumate ca orice alte
obiecte de consum [Caune, 2003, 57].
Ca fenomen cultural şi ca proces de comunicare, literatura justifică şi
exemplifică relaţia de complementaritate instituită între cultură şi

13
comunicare, pe baza elementelor comune: conţinut şi formă, semnificant şi
semnificat, cod şi performanţă, enunţat şi enunţare, limbă şi cuvânt,
conţinut şi relaţie, fond şi imagine. Sunt câteva cupluri de concepte care se
pot aplica atât culturii, cât şi comunicării [Caune, 2000, 18].
Nu se poate trasa o linie clară de demarcaţie între cele două teritorii.
Imposibilitatea delimitării nete este alimentată de principalul element
valabil atât pentru fenomenele culturale, cât şi pentru modalităţile de
comunicare, şi anume omul, care este centrul de iradiere a activitătilor
sociale, motivate psihologic şi impregnate cu sens. Plasat în centrul
intenţiilor de socializare a relaţiilor interpersonale, omul este cel care
conferă proceselor de comunicare statutul de fapt cultural şi, în sens invers,
atribuie manifestărilor culturale însemnele de expresie comunicaţională.
Totuşi, o privire mai atentă la detaliile care intră în construcţia
internă a conceptelor de comunicare şi cultură permite observarea mişcării
celor două nuclee în direcţia fuzionării zonelor comune, fără a produce
confundarea şi absorbţia lor totală. Fiecare din ele îşi rezervă un spaţiu
privat, dreptul la o proprietate particulară care o personalizează în raport cu
cealaltă. Astfel, cultura rămâne asociată câmpurilor literaturii şi esteticii,
iar comunicarea rămâne legată de suporturile tehnice care fac să
funcţioneze relaţiile construite. Cultura apare cel mai adesea ca un
supliment de suflet, un lux sau un privilegiu, în timp ce comunicarea este
descrisă ca o cerinţă, dependentă de suporturi şi indiferentă faţă de
conţinuturile sale [Caune, 2000, 21]. Altfel spus, cultura patronează
activităţile intelectuale de concepere, creaţie şi receptare a produselor şi
fenomenelor artistice, iar comunicarea mediază promovarea lor şi
funcţionarea circuitului de valorificare şi de valorizare, activat pentru toate
fenomenele culturale lansate spre interpretare participanţilor la construcţia
societăţii de consum.

Domeniul literaturii

Caracterul literar este valabil nu doar pentru discursurile şi practicile


literare, ci şi pentru domenii considerate iniţial extraliterare, dar care preiau
modelul naraţiunii, pentru a se constitui ca povestiri. Explicatiile istorice
oferă asemenea exemple, prin copierea modelului povestirii: Modelul
explicaţiilor istorice este astfel logica povestirii: felul în care o povestire
arată cum a decurs o intâmplare, punând în relaţie situaţia iniţială,

14
desfăşurarea acţiunii şi a deznodământului într-un mod inteligibil […]
modelul înţelegerii istorice este naraţiunea literară [Culler, 2003, 27].
Analiza faptelor care definesc literatura include consideraţii despre
obiectul disciplinei, scopul activităţilor literare, trăsăturile distinctive
pentru operele recunoscute ca literareşimărcile care le diferenţiază de
producţiile nonliterare, locul literaturii în ansamblul practicilor
socialeşiculturale.
O privire retrospectivă asupra evoluţiei istorice a termenului de
„literatură“ surprinde accepţiunile variate acordate conceptului de-a lungul
modificărilor operate de gândirea critică. Până la începutul secolului al
XIX- lea, literatura însuma totalitatea scrierilor care tratau un anumit
subiect, având mai mult o reprezentare cantitativă, decât una calitativă.
Lucrările studiate în prezent ca opere literare erau incluse într-un sistem de
scrieri exemplare axat pe analiza tehnicilor retorice, a gramaticii, şi a
argumentaţiei.
Accepţiunea modernă de scriere imaginativă a fost atribuită literaturii
de către teoreticienii romantismului german de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi are ca sursă recunoscută eseul Despre literatura în relaţiile ei cu
instituţiile sociale, al Doamnei de Staël.
Contextul în care este plasat un enunţ îi clarifică acestuia funcţia şi
ne furnizează informaţiile despre statutul său posibil literar sau nonliterar.
Indicii de recunoaştere a literarităţii sunt: lipsa de semnificaţie practică a
enunţului, devierea limbajului de la direcţia lui obişnuită de comunicare,
prezenţa constantelor configurative definitorii pentru opera literară, a
elementelor de versificaţie etc. Expresivitatea, plasticitatea, organizarea
ritmică sunt constante ale literarităţii, concept definit de către Roman
Jakobson ca funcţie reprezentativă a literaturii. Literaritatea, obiectul de
studiu al ştiinţei literaturii, este trăsătura discursurilor diferite de cele
ştiinţifice, religioase etc , performată de funcţia poetică focalizată pe forma
mesajului transmis. Există două convenţii care motivează literaritatea,
respectiv expresivitatea şi ficţionalitatea. Expresivitatea surprinde
abaterea limbajului comunicativ de la direcţia sa tranzitivă şi orientarea
acestuia spre sfera conotativă. Ficţionalitatea include imitarea lumii reale şi
inventarea lumilor posibile, prin atitudinea de fictivizare sau blocarea
referinţei le real în folosul unui uz atributiv al expresiei lingvistice, o
situaţie în care cuvintele sunt responsabile nu faţă de ceea ce este real, ci
faţă de ceea ce a fost presupus ca fiind real printr-un set de reguli
constitutive [Cornea, 1998, 53].
Izolarea unei situaţii de contextul ei practic, însoţită de o
problematizare care să provoace imaginaţia, de interesul pentru legătura
dintre conţinutul şi forma comunicării acelei situaţii sunt semne care

15
direcţionează traseul literaturii: […] atunci când limba este scoasă din
context şi toate scopurile ei practice sunt indepărtate, poate fi interpretată
ca literatură (deşi trebuie să aibă nişte calităţi prin care să poată răspunde
la o asemenea interpretare [Culler, 2003, 33].
Calităţile care conferă unei comunicări caracter literar cad sub
incidenţa convenţiilor literare. În sistemul convenţiilor literare, se distinge,
principiul ultra- protejat de cooperare, potrivit căruia relevanţa enunţului
depinde de gradul de cooperare între participanţii la procesul de
comunicare. Astfel, relevanţa naraţiunilor constă nu în informaţia
transmisă ci în capacitatea de a fi povestite. Asemenea capacitate este
dobandită de cititori în urma unei activităţi de selecţie a textelor prin care
au fost tipărite, criticate şi republicate astfel încât cititorii le abordează cu
încrederea că şi aţtii le-au găsit bine construite şi importante [Culler,
2003, 34].
Literatura este construită de cinci trăsături: literatura ca limbaj
evidenţiat, literatura ca integrare a limbajului, literatura ca ficţiune,
literatura ca obiect estetic, literatura ca model intertextual sau
autoreflexiv [Culler, 2003, 34].
Prima trăsatură se referă la literaritatea care derivă din modalitaţile
speciale de organizare a limbajului, decupat din sfera comunicării
obişnuite.
A doua trăsatură integrează elementele componente ale textului şi
structurile nivelurilor lingvistice în relaţii complexe de armonie sau
contrast, care problematizează sensurile: […] în literatură suntem dispuşi
să căutăm şi să exploatăm relatiile dintre formă şi conţinut sau tematică şi
gramatică şi în încercarea de a înţelege cum fiecare element contribuie la
efectul produs de întreg să descoperim coerenţă, armonie, tensiune sau
discordanţă [Culler, 2003, 39].
Literatura ca ficţiune surprinde relaţia stabilită între textul literar şi
lume, relaţie instituită prin proiectarea unei lumi imaginare constituită din
vorbitor, personaje, evenimente, public implicit şi alţi parametri ai
ficţionalităţii, precum adverbele de loc şi de timp sau pronumele.
Cele trei caracteristici ale literaturii menţionate anterior îi conferă
operei literare valoare de obiect estetic, iar limbajului îi atribuie funcţie
estetică. Accepţiunea de obiect estetic este relaţionată cu principiul
«subiectului liberal» [Culler, 2003, 47], aflat in această situaţie prin
dobândirea libertăţii individuale, necondiţionată de interese sociale şi
economice, izolată de aspectele practice şi utilitare: Acest obiect estetic,
rupt de scopuri practice şi care induce anumite tipuri de reflecţie ne ajuta
să devenim subiecţi liberali prin exercitarea liberă şi dezinteresată a unei
facultăţi imaginative care combină ştiinţa şi judecata intr-o ecuaţie

16
corectă [Culler, 2003, 48]. Calitatea de obiect estetic constă în lipsa de
finalitate practică şi în izolarea de contexte ale comunicării funcţionale,
plasând opera literară pe un teren al contemplării şi al plăcerii estetice. Într-
o asemenea atmosferă, cititorul este îndreptat către contemplarea relaţiei
dintre formă şi conţinut, menită să reconcilieze materialul cu spiritualul.
Intertextualitatea şi reflexivitatea sunt modalităţi de ilustrarea a unor
aspecte din sfera uzului limbii. Existenţa oricărui text se întemeiază pe
prezenţa anterioară a altor texte pe care le preia ca model, ca sursă de
inspiraţie sau ca ţintă de prelucrare parodică, de transformare şi modelare
pentru a oferi noi orizonturi alternative. Tradiţia face posibilă apariţia
formelor noi, de fapt reconsiderări în manieră revoluţionară a vechilor
inventarieri din arhiva literaturii, căci nu există decât un inventar finit de
simboluri, motive, structuri lingvistice, iar originalitatea provine din
combinarea lor ingenioasă. A citi un text ca literatură inseamnă a-l
considera un eveniment lingvistic care capătă sens în relaţie cu alte
adiscursuri: de exemplu, ca pe o poezie care jonglează cu posibiliăţile
create de poezii anterioare sau ca pe un roman care expune şi critică
retorica politică a timpului său. Sonetul shakespearian « My mistress’ eyes
are nothing like the sun » preia metaforele folosite de tradiţia poeziei de
dragoste şi le neagă[…] Sonetul capătă sens doar în relaţie cu tradiţia
care l-a făcut posibil [Culler, 2003, 43].
Reflexivitatea literaturii se referă la notarea unor observaţii despre
natura speciilor literare şi la felul în care textele reprezintă experienţa, chiar
în interiorul scrierilor. Atitudinile şi principiile care ghidează relaţiile din
viaţa reală a tânărului Julien Sorel, personajul lui Stendhal din romanul
Roşu şi negru sunt alimentate de preceptele existenţiale selectate din cele
trei cărţi de căpătâi pentru comportamentul său cotidian: Sila de slugi i –o
insuflase « Confesiunile » lui Rousseau, singura carte cu ajutorul căreia
imaginaţia lui îşi inchipuia lumea. Colecţia buletinelor Marii Armate şi
Memorialul de la Sfanta Elena îi completau coranul. Pentru aceste trei
cărţi s-ar fi lăsat ucis. În alta decât în ele n-ar fi crezut niciodată
[Stendhal, 1970, 26].
Teoreticienii R.Wellek şi A.Warren disting, la rândul lor, mai multe
accepţiuni acordate termenului de „literatură”. Domeniul literaturii
reprezintă totalitatea tipăriturilor, incluzând aici scrierile referitoare la
profesia medicală în secolul al XIV-lea sau mişcarea planetară la
începutul Evului Mediu sau vrăjitoria în vechea şi în noua Anglie [Wellek,
Warren, 1967, 43]. Adoptarea acestei accepţiuni conectează literatura la
sfera largă a istoriei civilizaţiei, activitate care implică criterii extraliterare
şi negarea prezenţei unui domeniu aparţinând strict literaturii.

17
O altă definiţie dată de cei doi teoreticieni literaturii este aceea de
domeniu al cărţilor mari, remarcabile prin forma sau expresia lor
literară [Wellek, Warren, 1967, 44]. Definiţia vizează operele literare cu
valoare estetică, la care se adaugă calitatea lor intelectuală remarcabilă.
În sfera literaturii sunt integrate şi operele cu caracter filosofic,
istoric, religios, politic şi chiar ştiinţific, prezentate succint şi cu referiri la
domenii complementare activităţii iniţiale, care desăvârşesc profilul unui
autor prolific.
Literatura de imaginaţie este caracterizarea cea mai potrivită făcută
de cei doi teoreticieni termenului de „literatură”.

Metaliteratura

La baza fenomenului de metaliteratură se află texte preexistente pe


care se construiesc alte texte. Metaliteratura este definită ca o formă de
reflecţie asupra literaturii, o literatură de gradul II. Metaliteratura este
pentru literatură ceea ce e metafizica (filosofia, ca expresie a gândirii şi a
speculaţiei teoretice) pentru fizică (lumea reală, concretă) [Crăciun, 1997,
52].
Metaliteratura se intemeiază pe tradiţia culturală şi literară, speculată
şi exploatată ca punct de reper pentru noi direcţii reproductive. Limbajul
metaliterar este un limbaj despre şi alimentat din literatură. Textul
metaliterar nu poate exista în afara unui discurs iniţial, originar, de la care
pleacă.
Între modalităţile metaliterare utilizate frecvent se disting:
1) Citatul este fragmentul care face parte dintr-o operă, desprins din ea şi
transferat in altă scriere, în scop explicativ sau ilustrativ;
2) Motto-ul este un fragment în versuri sau în proză, încadrat într-o operă
reprezentativă, decupat din opera de bază şi plasat în sens simbolic la
începutul unui capitol sau al unei opere, cu scopul de a prefaţa opera;
ex: Opreşte trecerea. Ştiu că
unde nu e moarte nu e nici iubire –
şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu
care ne măsori destrămarea (motto la volumul În marea trecere
de L Blaga);
3) Colajul este format din cuvinte, expresii sau fraze decupate dintr-un text
original şi plasate în alt text, fie reproduse, fie traduse. Colajul este

18
modalitatea metaliterară asociată la mişcări artistice care îşi află forma de
expesie în jurnalele Dada sau în textele suprarealiste, de exemplu;
4) Adaptarea reprezintă modelarea sau transpunerea unei opere în alte
registre stilistice, de exemplu piesele de teatru adaptate pentru televiziune;
5) Prelucrarea înseamnă reluarea selectivă şi revăzută a unui text, cu
operarea de adăugiri, modificări, eliminări etc;
6) Imitaţia înseamnă mimarea conţinutului şi a formei unui text, fără
diferenţe foarte mari şi sesizabile;
7) Parafraza înseamnă formularea dezvoltată, în manieră proprie, a
conţinutului unei opere;
8) Parodia este imitaţia satirică sau ironică a unui text de referinţă, cu
scopul de a-i vulgariza conţinutul, de exemplu, Smărăndiţa,roman modern,
parodie de Caragiale după Sultănica lui Delavrancea;
9) Pastişa este copierea contrafăcută a stilului unui autor sau al unei şcoli,
cu precizarea unei relaţii de genul: „în stilul lui…”, „în maniera lui…”; un
exemplu în literatura română îl oferă Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu.
Relaţiile întreţinute de un discurs literar cu alte discursuri
argumentează dependenţa operelor, plasate în raporturi de
intertextualitate. Formele de intertextualitate sunt:
a) internă = relaţia de interdependenţă a componentelor care alcătuiesc un
text;
b) propriu-zisă = relaţia de interdependenţă a textelor intre ele;
c) externă = raportarea textului la universalitate, la cadre şi registre
generale de formulare a ideilor, în afara literaturii.

Antiliteratura

Antiliteratura este echivalentă cu o criză în stabilitatea ideii de


literatură, concretizată prin mişcări contestatare precum cele iniţiate de
modernism, decadentism, kitsch, avangardă, postmodernism. Toate aceste
stiluri şi curente insistă pe gestul de eliminare a elementului uman şi de
menţinere a elementului pur artistic, gest echivalent cu trădarea
entuziasmului pentru artă. Numitorul comun al unor asemenea atitudini
antiliterare se bazează pe natura ambiguă a artei, trăsătură fundamentală a
artei moderne, începând cu romantismul. Această idee este dezvoltată de
Ortega Y Gasset în eseul dedicat artei noi, The Dehumanization of Art, în
care autorul subliniază resorturile mentalităţii antiliterare. Arta în sine este

19
o glumă, iar aprecierea ei vine din caracterul comic, de farsă, ca principală
virtute şi misiune a artei contemporane. Arta se ridiculizează pe sine, iar
limbajul serveşte ca instrument de denunţare. Negativitatea artei şi gestul
ei sinucigaş sunt tocmai parametrii care îi asigură valoarea.
Cultura modernistă se întemeiază pe conflictul dintre timp şi sine,
care deschide calea unor cugetări utopiste, indentificate încă în literatura
romantică. Moartea lui Dumnezeu, ca temă romantică, atrage accentuarea
incertitudinii şi a irationalităţii, cu efecte antiliterare ironia, umorul,
paradoxul poetic.
Conceptul de avngaradă este definit ca o versiune radicalizată şi
puternic utopizată a modernităţii [Călinescu, 1995, 88], care acordă o
importanţă deosebită elementului negativ, prezent în programele
avangardelor artistice. Negativitatea artei se reclamă dintr-o atitudine
nihilistă, concretizată in gesturi de autodistrugere. Dadaismul cultiva, în
acest sens, estetica sinucigaşă a antiartei pentru antiartă.
Trăsăturile avangardei sunt prelungiri ale modernităţii, iar
paralelismul dintre cele două concepte are ca bază comună aceeaşi
percepere a timpului, cu toate paradoxurile implicate. Deşi sunt alimentate
din aceeaşi sursă ideologică, cele două mişcări prezintă diferenţe, sesizate
de Matei Călinscu astfel: Avangarda este mai radicală decât modernitatea,
mai puţin flexibilă şi mai puţin tolerantă la nuanţe, ceea ce o face,
bineînţeles mai dogmatică – atât în sensul autoafirmării, cât şi in sensul
invers, al autodistrugerii. Avangarda îşi imprumută, practic, toate
elementele de la tradiţia modernă, dar în acelaşi timp, le dinamitează, le
exagerează şi le plasează în contextele cele mai neaşteptate, făcându-le
adesea, aproape de nerecunoscut [Călinescu, 1995, 89].
În secolul al XIX-lea, V. Hugo imagina avangarda ideologică sub
forma unei forţe capabilă să dinamiteze structurile sociale şubrede şi
corupte şi să le înlocuiască cu fundaţiile unei lumi mai bune.
Extremismul estetic şi spiritul experimental sunt principiile
avangardei artistice, sintetizate în spiritul nou al cubismului teoretizat de G.
Apollinaire şi propagate de lozinca anarhistă a lui Bakunin A distruge
înseamnă a crea. Avangarda nu este atât un stil, cât, mai ales, un antistil,
care se opune formulărilor deja construite. Avangarda parodiază
modernitatea, fiind expresia cea mai puternică a negativismului artistic.
Postmodernismul dezvoltă aceeaşi frenezie apocaliptică orientată spre
contracultură, mai ales după cel de-al doilea război mondial, extinzând şi
diversificând avangarda. Factorul mediator al trecerii de la modernism la
postmodernism este societatea de masă, în care diferenţele de clasă devin
mai vagi decât oricând în trecut; nucleele tradiţionale de autoritate cum
este familia, tind să-şi piardă forţa de a-i uni pe oameni; pasivitatea devine

20
atitudine socială generală, iar omul se transformă într-un consumator, el
însuşi produs de masă ca şi produsele, divertismentele şi valorile pe care
le absoarbe [Călinescu, 1995, 20].
Postmodernismul literar reprezintă unul din miturile centrale ale
contraculturii, care proslăveşte frenezia vitalistă şi hedonismul.
Postmodernismul este o faţă a modernităţii şi o subclasă a avangardei.
Spiritul postmodernist critic şi sceptic se manifestă pe plan literar prin
respingerea ornamentaţiei prezente in arta secolului al XIX-lea şi la
începutul secolului al XX-lea. Ornamentul este, în concepţia
postmodernistă, un element lipsit de utilitate, un gest de paradă ostentativă.
Codificarea postmodernistă utilizează ca mijloace poetice aluzia, citatul,
referinţa, transpunerea. Perspectivismul narativ este orietntat către o
direcţie ontologică şi existenţială, faţă de cea psihologică, valabilă în
modernism. Alte procedee postmoderniste sunt: dublarea şi multiplicarea
începuturilor şi a finalurilor (finaluri alternative); tematizarea parodică a
cititorului (devenit personaj); egalitatea dintre acţiune şi ficţiune, mit şi
realitate, minciună şi adevăr, ca tehnici de potenţare a impreciziei.
Decadenţa se alimentează, la rândul ei, din tradiţia mitico-religioasă
a fatalităţii declinului şi a caracterului distructiv al timpului. Originile
esteticii decadentiste sunt reperate în romantism, o dată cu promovarea
ideii de detaliu, ca principal element care încapsulează şi reflectă
imperfecţiunea naturii umane, totodată, indispensabil pentru unitatea
întregului. V. Hugo este unul dintre promotorii stilului decandentist,
descrierea, detaliul şi imaginaţia fiind, în concepţia lui, principii artistice
fundamentale. Tendinţa de a distruge graniţele convenţionale stabilite între
arte este un gest decadentist tipic, exprimat de Baudelaire în teoria
corespodenţelor. Legătura dintre decadenţă şi rafinament, stabilită de către
Delacroix este prezentă şi în poezia simbolistă a lui Verlaine, care asociază
rafinamentul cu artificialitatea, alimentată dintr-o imaginaţie negativ-
distructivă. O posibilă definiţie a decadenţei este aceea de conştientizare şi
acceptare a modernităţii. Decadentul autentic, nu doar că va încerca să-şi
armonizeze opera cu cele mai remarcabile trăsături ale civilizaţiei
moderne, dar va exprima şi un crez progresist. Cu alte cuvinte, decadentul
se află în avangardă [Călinescu, 1995, 152].
Nietzsche îşi formulează propria teorie, potrivit căreia, devine
decadent cel ce nu îşi mai doreşte nimic, dar se manifestă prin resentiment
faţă de lumea din jur, pe care o înşală imitând adevărul, mimează o viaţă
rafinată şi uzează de strategia mincinosului pentru a-şi fascina semenii cu
pretinsa lui existenţă fabuloasă. Decadenţa se prezintă ca o cultură a
negaţiei şi a subiectivităţii.

21
Fenomenul kitsch este un produs al modernităţii, care pretinde că
surprinde ideea de frumos în fiecare din copiile sale. Kitsch –ul este definit
de Adorno ca parodie a catharsis-ului, adică mimare a emoţiei estetice,
facilitată de accesul rapid la produsul artistic, cu un consum minim de efort
intelectual. Apariţia kitsch-ului este impulsionată de cererea de copii
neautentice şi de distribuţia comercială a frumosului. Falsitatea şi
nepotrivirea estetică sunt caracteristici ale kitsch-ului. Ironia este tehnica
cel mai des folosită de strategia kitsch-ului. Kitsch-ul se distinge în
literatură ca produs în scopuri propagandistice şi pentru distracţie: Linia de
demarcaţie între cele două categorii poate deveni extrem de fragilă:
propaganda poate mima distracţia <culturală> şi invers, distracţia poate
fi canalizată catre scopuri subtile de manipulare [Călinescu, 1995, 199].
Idealul ordonator al fenomenului kitsch este consumul. În virtutea
acestui parametru apar textele incluse în sfera subliteraturii, definită drept
condiţia abdicării totale de la regimul literaturii, inferioritate absolută,
lipsită de orice valoare estetică şi dominată de valoarea comercială
[Crăciun, 1997, 51].

Funcţiile literaturii

Societatea este un construct al conştiinţei individului, menit să


valorizeze şi să ierarhizeze relaţiile interumane prin gruparea lor în
ansambluri instituţionalizate în funcţie de domeniul de interese în care se
încadrează. Instituţiile care deservesc necesităţile de exeprimare a ordinii
sociale sunt fragmente decupate din realitatea mediului cotidian, ce
necesită sisteme de reprezentare şi comunicare a specificităţii lor. Astfel se
identifică limbajele specializate, ca stiluri funcţionale ale limbii, adaptate la
nevoile de exprimare particulară a instituţiiilor sociale.
Departajat in două categorii mari care intermediază exprimarea
realităţilor şi transmiterea informaţiei de cunoaştere a acestora, limbajul
stiinţific şi limbajul artistic se ramifică în subcategorii, adaptate la
disciplinele pe care le fac cunoscute: limbaj matematic, limbaj economic,
limbaj vestimentar, limbaj literar etc.
Literatura se constituie ea însăşi ca instituţie în cadrele căreia se
dezvoltă şi se performează diferite funcţii rezervate îndeplinirii în medii
particulare sau publice f‫ ׃‬uncţia de cunoaştere, funcţia didactică, funcţia
poetică, funcţia naţională.

22
Cultura se manifestă ca act de comunicare mediat de instituţia
literaturii în cadrul genurilor ei diversificate. Prin activarea codurilor
simbolice proprii, literatura comunică atât fenomenele culturale, cât şi
instituţiile societăţii în care se formează.
Literatura cu funcţie didactică oferă modele de învăţare,
înţelegere, receptare şi interpretare a fenomenelor şi producţiilor culturale
şi a mecanismelor sociale. Acest proces devine posibil datorită antrenării în
sistemul literaturii a altor discipline cu care colaborează profitabil în scopul
formării unei imagini cât mai complexe asupra perspectivelor realităţii:
antropologia, sociologia, psihologia, religia, etnologia, estetica etc.
Toate aceste discipline care studiază individul în multitudinea şi
complexitatea relaţiilor de comunicare a producţiilor sale materiale sau a
atitudinilor personale şi colective, fac obiectul de discuţie al operelor
literare ce facilitează cunoaşterea şi interpretarea realităţilor umane aflate în
centrul realităţilor sociale.
Expresia culturală motivată şi intenţională, concentrată pe
reprezentarea sensului social al existenţei umane îndreptăţeşte considerarea
literaturii ca mediu secundar de cunoaştere şi de experimentare a realităţii,
de problematizare simbolică a relaţiilor omului cu realitatea fizică şi cu cea
spirituală, prin raportare la mediul principal format de necesităţile
fiziologice prioritare.
Literatura intră într-un proces amplu de comunicare, în care sunt
activate coduri, strategii şi simboluri specifice, în momentul concentrării pe
principalul punct de interes al preocupărilor sale, şi anume, conştiinţa
individului. Raportat la identitatea şi la personalitatea proprie ori la cea
colectivă şi la prezenţa altor indivizi cu care vine în contact, omul îşi
stabileşte reguli sociale şi lansează modele de comportament preluate de
literatură şi ilustrate de opere ce subliniază complexitatea trăsăturilor
psihice.
În măsura în care se pliază pe formatul de caracter al receptorului şi
se potriveste profilului psihologic al acestuia, modelul de comportament
propus de operă este receptat pozitiv şi are o influenţă benefică asupra
cititorului, urmând traseul unor construcţii profitabile, ulterioare
lecturii.Aceasta este situaţia în care opera şi-a atins scopul de educare,
corectare, instruire sau de soluţionare a unor crize existenţiale
recunoscute de către cititorul apt să selecteze materialul necesar profilului
său personal, îndreptat spre reabilitarea emoţională.
Identificarea cu personaje supuse unor fluctuaţii afective
asemănătoare sau chiar similare celor experimentate de cititor poate
declanşa sentimentul de solidaritate umană şi de depăşire a situaţiilor de
criză.

23
În capitolul The Self and The Other din lucrarea The
Dehumanization of Art, Ortega Y Gasset punctează trei etape din evoluţia
psihicului uman conectat la lume şi la situaţii de criză: 1. eşuarea omului
printre lucruri corespunde etapei alteracion; 2. printr-un efort energetic,
omul se retrage în el însuşi pentru a formula idei despre lucruri şi despre
dominarea lor posibilă-vita contemplativa, theoretikos bios, theory; 3. omul
se încadrează în lume pentru a acţiona în ea conform unui plan prestabilit-
praxis [ Ortega Y Gasset, 1968, 187].
Începând cu al doilea moment, care poate fi asimilat opţiunii de
lectură, alegerii operei şi identificării cu personajul, se face trecerea spre
etapa receptării pozitive a modelului şi a influenţelor benefice exercitate de
acesta asupra cititorului. În acest caz, lectura se finalizează cu înţelegerea
scopului operei şi cu rezolvarea optimă a crizei, căci, Departe de a-şi
pierde propriul sine în această reîntoarcere la lume, omul îşi poartă,
dimpotrivă, sinele către celălalt, îl proiectează energic [Y Gasset, 1968,
184].
În momentul în care modelul de comportament nu este asimilat
corespunzător, el suferă o deviere cunoscută ca reversul patologic al
experienţei estetice [Jauss, 1983, 51] (de exemplu, personajele Don Quijote
şi doamna Bovary).
După modul de raportare la mediul social, relaţiile interpersonale
pot fi calificate în funcţie de atitudinea faţă de comunitate şi faţă de
societate. Apartenenţa la comunitate implică sentimentul de solidaritate;
relaţia cu societatea stârneşte reacţii şi interese individuale, în opoziţie cu
sistemul sau generează contacte slabe cu acesta (romanul Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război oferă exemple de solidaritate în actele
de război, dar tensiuni între individ şi societate).
Ca expresie a spiritului, literatura înmagazinează creaţiile
obiectivate ale acestuia şi acţionează în direcţia formării experienţei
personale, contribuind la consolidarea personalităţii cititorului.
Comportamentul personal individual este influenţat de ansamblul de norme
şi simboluri care intră în construcţia literaturii sub formă de cod cultural.
Codul cultural literar îşi dobândeşte valoarea în măsura aportului adus de
materialul tău informtaiv şi simbolic la dezvoltarea relatiilor individului cu
lumea şi cu sine însuşi, altfel spus, la cunoaşterea realităţilor obiective şi
subiective care compun cadrul existenţei umane: Arta construieşte o lume.
Arta, ca fapt social şi expresie personală în acelaşi timp, informează şi
orientează percepţiile, construieşte imaginarul, sublimează emoţiile,
stabileşte relaţii [Caune, 2000, 24]. Literatura intermediază relaţia dintre
individ şi lume.

24
Condiţiile de existenţă contemporană conturează şi influenţează
profilul artei, al culturii şi, implicit, al literaturii. Ca parte a unui sistem
cultural desacralizat, a unui circuit tradiţional destrămat şi orientat spre
interpretări noi, literatura cunoaşte efectele raportării existenţei la factorii
industrializării, ai urbanizării şi ai excelenţelor tehnologice, care o plasează
pe o porţiune de teren instabil şi flexibil din punct de vedere al mobilităţii
culturale. Integrat în circuitul societăţii industriale şi al economiei de piaţă,
individul contemporan tinde să îşi exercite rolul de consumator, inclusiv în
relaţia cu produsele şi cu fenomenele artistice. Operele literare sunt
achiziţionate în măsura în care corespund unor cerinţe imediate, impuse de
societatea de consum .
Opere literare identificate altădată intr-un ansamblu cultural
tradiţional, sunt astăzi tratate cu indiferenţă de circuitul contemporan al
culturii globalizate, necesare doar în structura profilului instituţional şcolar,
redus, din păcate, la conoaşterea minimală a unor scrieri care definesc
identitatea culturală naţională.
Ca disciplină inclusă în programa şcolară, literatura face obiectul
procesului de invăţământ organizat în cadre instituţionale cu destinaţie
precisă: grădiniţe, şcoli, licee, facultăţi. Şcoala, instituţie generică ce
reprezintă fenomenul educaţional, organizează relaţiile instituite între
elementele sale componente, în direcţia formării identităţii şi imaginii
proprii. Imaginea scolii ca instituţie reprezentativă pentru ansamblul
educaţional, contribuie la cunoaşterea culturii şi a societăţii, care nu pot fi
interpretate fără raportare la instituţiile lor recunoscute. Aceste elemente
sunt identificate după cum urmează: un sistem de valori în numele căruia
oamenii se organizează statutele); un ansamblu de indivizi organizaţi
după anumite criterii (personal); deprinderi tehnice şi obişnuinţe
(normele); instrumente şi tehnici necesare (mijloacele); activităţi (realitate
organizată); funcţii (rezultatul real al activităţilor organizate [Caune,
2060, 94] .
Prin raportarea literaturii la aceste elemente, recunoaştem statutul de
elev primit odată cu înscrierea în instituţia de învăţământ; deprinderea
acestuia cu normele de citire, lectură, interpretare, comentare de texte
cuprinse în manualele şcolare. Manualele şcolare alcătuiesc instrumentarul
pus la dispoziţie pentru activităţi de predare-învăţare, a căror funcţie constă
în cunoaşterea şi înţelegerea tematicilor dezbătute, în reperarea modelelor
decupate din tabloul social şi, în sens larg, în cunoaşterea şi înţelegerea
realităţilor prezente sau trecute, în dezvoltarea potenţialului imaginativ şi
de exprimare prin însuşirea metodelor şi a tehnicilor de interpretare în
formarea gustului estetic.

25
Literatura oferă suport informativ pentru cunoaşterea societăţii, este
o modalitate de expresie şi de propagandă ideologică, sursă de
delectare şi de semnificare a existenţei.
Roman Jakobson a identificat şase funcţii lingvistice, susţinute de
prezenţa a şase elemente constitutive pentru procesul de comunicare:
emiţătorul, receptorul, mesajul, contextul mesajului, codul comun şi
canalul de transmitere a informaţiei. Cele şase funcţii ale comunicării prin
limbaj, alimentate de existenţa acestor elemente pot fi adaptate şi la
comunicarea literară: funcţia expresivă, funcţia conativă, funcţia
referenţială, funcţia poetică, funcţia metalingvistică, funcţia fatică.
Funcţia expresivă subliniază rolul locutorului, accentuînd starea
afectivă şi atitudinea emoţională a producătorului de mesaj. Procesele
artistice care aduc în centrul atenţiei emotivitatea subiectului, dezvoltând în
felul acesta funcţia expresivă, sunt ilustrate, mai ales, de creaţiile literare
aparţinătoare genului liric, acolo unde personajul –autor vorbeşte la
persoana întâi, într-o exprimare directă, nedeghizată.
Funcţia conativă îşi focalizează atenţia pe destinatarul discursului
expresiv, impunând, aşadar, prezenţa acestuia şi efectele expunerii
mesajului asupra lui, ca în cazul pieselor de teatru şi al producţiilor literare
aparţinând genului dramatic, în care destinatarul-spectactor receptează şi
preia mesajul cu impact asupra sensibilităţii sale.
Funcţia referenţială (denotativă, cognitivă) ia în discuţie contextul
comunicării, iar în cazul literaturii se preocupă de circumstanţele producerii
şi transmiterii operei, cu sublinierea, deseori, a diferitelor realităţi
extraliterare, ca, de exemplu, plasarea operei într-un circuit economic de
valorificare şi seriere, elemente ce ţin de viaţa privată sau publică a
autorului etc.
Funcţia poetică accentuează experimentarea realizată de mesaj
asupra lui însuşi, exploatarea resurselor limbajului, care asigură sensul
metaforic, simbolic, figurat al potenţialului expresiv, mai ales în creaţiile
genului liric.
Funcţia metalingvistică se preocupă de rolul limbajului secund care
expune povestirea despre un limbaj principal, anterior. Este cazul formelor
expresive codate, de genul citatului, al parafrazei, care îndeplinesc funcţia
de explicitare a unui limbaj prim.
Funcţia fatică este o funcţie de socializare a indivizilor reuniţi de
interesele suscitate de acelaşi tip de comunicare, de exemplu, operele
literare acţionează ca pol comun de reunire a celor interesaţi de comentarea
şi dezbaterea lor în cercuri literare, cenacluri etc.
Ca obiect istoric şi ideologic, literatura dispune de un potenţial
funcţional deosebit. Înzestrată cu o încărcătură culturală bogată, literatura

26
acţionează ca agent de civilizare şi de instruire. Pe lângă manualele
destinate studierii în şcoli, literatura religioasă şi cărţile populare de
învăţături, au reprezentat, din cele mai vechi timpuri, suporturi pentru
formarea şi consolidarea spiritualităţii. Mitropoliţii vechilor provincii
româneşti au oferit exemple de asemenea acţiuni de propagare culturală
mijlocită de cărţile religioase: Varlaam, cu cele mai importante scrieri ale
sale (Carte românească de învţătură -1643 şi Răspunsul împotriva
catihismului calvinesc -1645), Dosoftei cu operele sale de interes literar
(Psaltirea …pre versuri tocmită -1673 şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor -
1686).
Alături de învăţăturile religioase, cărţile populare (Alexandria,
Varlaam şi Ioasaf etc.) conţin pilde moralizatoare surprinse în legende,
povestiri, basme, romane populare, texte astrologice etc.
Funcţia naţională este exercitată de operele literare prin conturarea şi
apoi cristalizarea sentimentului de apartenenţă la o comunitate distinctă
prin concentrarea unui set de pricipii valabile, precum limba comună,
coduri morale, convenţii sociale, context social politic particular. Din
reunirea acestor elemente se profilează specificitatea fiecărei comunităţi,
care devine un loc aparte, punctul convergent al standardelor de bun gust
şi de bună purtare şi, ceea ce este mai important, al scenariilor morale şi
condiţiilor sociale în care se rezolvă problemele etice şi se formează
personalităţile [Culler, 2003, 47] .
Pe fundalul epocilor străbătute de tensiuni sociale şi conflicte
politice, literatura preia rolul de purtător de cuvânt al maselor solidare,
activând funcţia naţională în discursuri- manifest adaptate la contextul
social- politic. Este binecunoscut patosul revoluţionar al îndemnurilor la
luptă vizionare, dimensiunea mitică atribuită istoriei de spiritul romantic
impetuos, idealist, însufleţit de personajele lui Byron sau ale lui Shelley.
Imortalizarea imaginilor de epocă, pe fundalul cărora se recunosc
personalităţi marcante ale istoriei, conduce scrierile în care transpare
funcţia naţională către galeria frescelor istorice, documentare, de
importanţă pentru reconstituirea trecutului. Mari scriitori şi-au concentrat
opera pe aspectul istoric, dedicându-se proiecţiei de evenimente şi
personaje însemnate pentru înţelegerea cursului istoriei naţionale sau
universale (Mihail Sadoveanu cu romanele istorice: Fraţii Jderi, Neamul
Şoimăreştilor, Nicoară Potcoavă, Şoimii, Vremuri de bejenie, Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi –Vodă, Nunta Domniţei Ruxanda).
Ca instrument ideologic, literatura poate impune un model social
ierarhic prestabilit şi consfinţit, în care diferenţele de clasă şi de statut
funcţionează sau poate crea fisuri în sistemul deja încetăţenit, prin
infiltrarea unor principii aparţinătoare de altă sferă, dezorientând şi

27
provocând exponenţii claselor sociale. De exemplu, posibilitatea căsătoriei
între servitoarea virtuoasă şi stăpânul ei este dezvoltată de Samuel
Richardson în romanul epistolar Pamela or Virtue Rewarded, în care
răsplata pentru virtutea slujnicei este respectul şi, în final, dragostea
lordului, Mr. B. În acest caz, literatura pune sub semnul întrebării modelul
ierarhic al societăţii, validând construcţii istorice potenţiale.
În aceeaşi tendinţă de chestionare, demascare a prejudecăţilor,
literatura reprezintă, într-un mod vehement şi provocator, îngusta arie de
opţiuni oferite femeilor din punct de vedere istoric şi, aducând aceste
aspecte la lumină, dă naştere posibilităţii de a le pune sub semnul întrebării:
Literatura este şi vehicul al ideologiei şi instrumentul distrugerii ei [Culler,
2003, 49]. De exemplu, romanul Tess of the d’Urbervilles demonstrează
sfidarea standardelor victoriene de către Thomas Hardy, întrucât acordă
unei tinere seduse statutul de eroină, subintitulându-şi romanul A Pure
Woman faithfully Presented.
Reunirea consideraţiilor despre funcţiile literaturii conduce la
concluzia că operele literare însumează un valoros capital cultural,
fructificat de cititorii care îl valorifică prin lansarea în interpretarea şi
descifrarea problemelor de sens.

28