A.

Despre argumentare

1. Ce este argumentarea?
Cele mai frecvente situatii pentru noi sunt acelea în care cineva - un prieten, o persoană matură,
un profesor, o reclamă, o carte - încearcă să ne convingă de adevărul, utilitatea, frumusetea unei
idei, a unui produs, a unei decizii. Toate aceste situatii implică argumentarea.
Lucrurile par simple atunci când ideea de sustinut se detaşează cu claritate , iar premisele de la
care argumentarea pleacă sunt evident adevarate şi clare pentru toţi cei care află despre respectiva
argumentare.
De exemplu dacă spunem:
“Voi lua mai multă vitamina C pentru că am făcut gripă.”,
Ideea pe care o susţinem este ca Voi lua mai multă vitamina C.
Premisele sau argumentele noastre sunt:
Am facut gripă, şi ,un argument nerostit dar presupus,
Vitamina C este un bun remediu pentru gripă, luată în cantităţi mai mari decât necesarul zilnic.
Dacă spunem însă
“Trebuie să vină iarna pentru că acum este toamnă”,
argumentarea nu va fi tot atât de simplă ca în cazul precedent.
Există, fireşte, o ordine în care anotimpurile se succed cunoscută de toata lumea.
Dacă suntem întrebaţi de ce vine iarna, nu vom putea folosi drept argument satisfacator această
ordine. Iarna nu vine pentru că acum este toamnă. Argumentarea va fi in aceasta situatie mai
complexa.
Ce este, aşadar, argumentarea?
Argumentarea este un demers prin care justificăm o afirmaţie pe care o facem , încercând
să convingem că avem dreptate.
Este procesul de justificare logică a unei propoziţii pe care vrem să o susţinem.
Argumentarea va implica :
• o dimensiune logică, formală sau informală, ce presupune corectitudine a procedurii şi
adevar al premiselor de la care pornim, dar şi
• o dimensiune psihologică, ce presupune că ceea ce spunem şi felul în care argumentăm
poate influenţa poziţia cuiva, dincolo de natura argumentelor.

2. Cum recunoaştem o argumentare ?

Într-un fel sau altul argumenterea apare mereu în actele de comunicare prin faptul că susţinem,
întărim sau probăm puncte de vedere.
Argumentand folosim limbajul fară să ne gândim, de cele mai multe ori, că atunci când vrem să
convingem pe cineva , noi construim o argumentare.
Spunem,de exemplu :
1.”Trebuie că a împlinit 18 ani pentru că ieri s-a prezentat la vot împreună cu părinţii.”
2.”Această pasăre nu poate fi rândunică deoarece nu are coada despicată.”
3.”Sigur ea nu va veni la întalnirea din seara asta. Nu vrea să fie prietena lui. Dacă ar fi vrut,
atunci nu ar fi lipsit.”
4.”Studenţii din anul I care optează pentru modulul pedagogic, devin faimoşi prin răspunsurile
excelente date în problemele referitoare la comunicarea argumentativă. Dacă vrei să devii
cunoscut, atunci trebuie să te străduieşti acum.”
În toate aceste cazuri ne dăm seama că este vorba despre o argumentare după prezenţa unor
cuvinte caracteristice numite şi indicatori ai argumentarii şi anume:
• pentru că, deoarece ,de aceea ,întrucât ,deci, aşadar, care despart o concluzie de
argumentele ei;
• nu poate sau nu trebuie, care indică şi ele prezenţa unei concluzii sau a unei recomandări cu
valoare de argument;
• dacă…atunci, care semnalează faptul că, fiind date anumite elemente se va produce o
concluzie.
Este posibil ca toate aceste cuvinte să mai îndeplinească şi alte funcţii în propoziţii. Prezenţa lor
poate indica o argumentare şi de aceea trebuie să verificam ce rol îndeplinesc.
Există şi situaţii în care într-un text nu găsim nici un fel de indicator.Va fi vorba despre o
argumentare în acel text?
Să luam un exemplu:
Cunoaşterea pericolului pe care fumatul iî reprezintă pentru sănaăate nu este suficientă pentru a
determina studenţii să nu mai fumeze. Mai mult de jumatate din numărul studenţilor din anul
întâi fumează chiar dacă se ştie acest fapt. Fiecare persoană ar trebui să ştie că fumatul
provoacă, pe termen lung, cancer pulmonar şi boli de inimă.
In acest pasaj este vorba de o argumentare. Ideea susţinută este:
nu este suficient să ştii că fumatul este dăunător sanatăţii pentru a te reţine de la a fuma.
Argumentul este unul de natură statistică:
mai mult de jumatate din numarul studenţilor din primul an cunosc riscurile fumatului.
Cuvantul “trebuie” nu are în text funcţie de indicator al argumentarii. Observam de asemenea,
faptul că propoziţia concluzie nu este plasată la sfârşit.
Si totuşi este vorba despre o argumentare.
Cum ar trbui să procedăm pentru a stabili dacă un text conţine sau nu o argumentare ?
Pentru a stabili dacă un text conţine sau nu o argumentare ar trebui să străbatem urmatorii paşi:
 Căutam cuvintele care ar putea indica prezenta argumentării şi verificăm dacă în text ele
au rol de indicatori sau au alte roluri.
 Stabilim care este în text propoziţia care exprimă ideea de bază şi ne întrebăm dacă restul
pasajului ne dă informaţii în plus pentru a ne convinge să admitem acea idee. Dacă textul nu are
informaţii în plus, atunci nu este vorba de o argumentare.
 Verificăm dacă vreuna dintre propoziţiile textului are rol de concluzie, indiferent unde
este ea plasată. Dacă stabilim că nici una nu are un asemenea rol, atunci nu avem o argumentare.
 Dacă am identificat concluzia şi argumentele este bine să schiţăm textul aranjându-l în
ordinea argumentării. Ordinea expunerii s-ar putea să nu fie şi ordinea argume
ntării şi de aceea reordonarea textului ne va ajuta să înţelegem mai bine ce idee este sustinută.

3.Care este structura argumentarii?

Într-o argumentare sunt prezente mai multe elemente:
• o idee de susţinut, care este concluzia unui demers;
• argumentele aduse pentru a o sustine, sau premisele în baza cărora concluzia este sustinută.
Pentru a simplifica prezentarea, vom considera că ordinea apariţiei elementelor unei argumentări
este dinspre premize spre concluzie, chiar dacă multe texte nu sunt construite în această manieră.
Am văzut deja că propoziţia concluzie poate ocupa diferite locuri în text. Şi premisele pot fi
explicite sau nu, ele pot fi, la rândul lor argumentate în acelaşi text, făcând mai dificilă munca de
înţelegere a lui.
În funcţie de modul în care aceste elemente apar, am putea vorbi de cel putin trei structuri
posibile ale unei argumentări şi anume :
1. O premisă (un argument ) şi o concluzie, de exemplu
“.Si-a luat umbrela pentru că afară plouă.”
2. Două sau mai multe premise şi o concluzie; de exemplu
“Toate persoanele care fac gimnastică zilnic pierd din greutate si de la o vreme Mihai face
zilnic gimnastică. Din această cauză el a slabit.”
3. Argumente care sustin o concluzie intermediară care devine apoi argument pentru concluzia
finală, de exemplu :
Comitetul de Ministri ai Consiliului Europei recomandă guvernelor statelor membre să ia
măsuri speciale privind violenţa în familie (Recomandarea Nr.R(85)4, din martie 1985).
Măsurile propuse sunt justificate prin prezenţa mai multor premise cum sunt:
a. familia este unitatea de bază a societăţilor democratice;
b. apărarea familiei implică protejarea tuturor membrilor ei impotriva oricarei forme de violenţă;
c.formele de violenţă în familie au o frecvenţă mare;
d. violenţa afectează în mod special copiii, pe de o parte, şi femeile pe de altă parte;
e.copiii au dreptul la protecţie specială din partea societăţii;
f. egalitatea între soţi este prevazută în Codul civil;
g. femeile sunt supuse unor inegalităţi de facto, chiar dacă legislaţia prevede drepturi egale;
h. multe date arată că sunt numeroase cazurile de maltratare a copiilor în familie;
i.există recomandări anterioare referitoare la protecţia minorilor in familie.
Aceste premise pot fi grupate astfel încât să poată întemeia ideea că femeile şi copiii sunt cel mai
adesea victimele violenţei în famile. Ele ar fi concluzii intermediare care devin premize pentru
concluzia finala. Le-am putea grupa astfel:
• d,e,h,i duc la concluzia ca minorii au nevoie de protecţie suplimentară;
• d,f,g duc la concluzia ca femeile au nevoie de protecţie suplimentară;
• a,b,c si concluziile intermediare referitoare la copii si femei, duc spre concluzia că este
necesară formularea unor noi recomandari referitoare la violenţa în famlie.
Structurile argumentative sunt, aşadar, mai simple, atunci când susţinem idei simple referitoare la
fapte asupra căora cădem repede de acord, şi mai complexe, cu momente intermediare de
argumentare a ideilor ce urmează să devină ele însele argumente.

Important pentru noi este să alegem de fiecare dată argumentarea potrivită. Să nu aducem multe
argumente şi justificări acolo unde nu este necesar. Vom plictisi pe cei care ne ascultă şi ne vom
irosi energia.
Dar nici să nu economisim argumente atunci când aprecierile şi ideile noastre reclamă argumente
care trebuie susţinute şi ele cu alte argumente.

Aplicaţie
Construiţi o argumentare similară celei prezentate în continuare pentru ideea că:
Discriminările de gen trebuie ignorate

Model
A.Ideea de susţinut:
Consumul unor droguri uşoare ar trebui legalizat.
B.Argumente
1. Nu are sens să trimiţi oameni la închisoare.
Si traversatul pe culoarea roşie a semaforului ar fi în aceeaşi situaţie. Nu se legalizează traversare
pe culoarea roşie.

2. Mulţi medici le folosesc în tratarea bolilor de ochi.

Aceasta nu înseamnă că trebuie legalizat consumul.

3. Dacă se va legaliza consumul vor înceta infracţiunile care urmăresc câştigul.

Dar nu este sigur ca vor înceta infracţiunile legate de consum. Vor înceta, probabil, infracţiunile
legate de câştigul ”mic”.

4. Guvernul ar putea pune taxe pe vânzarea lor şi banii i-ar putea folosi în scopuri bune.
Aceste argumente ar justifica orice infracţiune de acelaşi tip. Argumentarea este exterioară
problemei. Ce se întâmplă cu taxele obţinute din vânzarea tutunului?

5. Preşedintele a spus că trebuie legalizat.

De ce a afirmat aşa ceva nu ni se spune. Lipseşte argumentul.

6. Toată lumea este de acord că ar fi bine azi să se legalizeze consumul acestor substanţe.
Câtă încredere avem în toată lumea? N-ar putea greşi cu toţii?

7. Aceste substanţe nu sunt mai dăunătoare decât alcoolul şi tutunul. Ele nu fac chiar atât de
rău.
Pare un argument să fie scoase şi acestea în afara legii, nu să se legalizeze consumil de droguri..

8. Nu este adevărat că ele creează dependenţă.

Ar putea fi acceptat argumentul dar este insuficient. Lipsesc datele refertitoare la dependenţă.
Să presupunem că este un argument bun. Atunci lipseşte premisa:
Dependenţa este aspectul de bază în legătură cu care drogurile uşoare ar trebui legalizate. (fals)
Nu este un bun argument.

9. Drogurile uşoare nu fac rău.

10. Nimeni nu a dovedit că drogurile uşoare fac rău.
Sunt oare adevărate aceste propoziţii? (9). Nu este pentru că uneori chiar fac rău; (10) ar putea să
fie infirmată de cercetările care urmează. Am putea adăuga şi alte premise lipsă.
 Ceea ce nu face rău ar trebui legalizat.
 Ceea ce nu s-a dovedit a fi dăunător trebuie legalizat.
Dar, dacă găsim în curtea noastră nişte ciuperci absolut noi despre care nu se ştie dacă sunt sau nu
otrăvitoare, ar trebui să le vindem nestingheriţi? Cu siguranţă că nu.
Aceste premise sunt false.

11. Nu ar trebui interzis ceva ce majoritatea persoanelor fac.

Nu ştim dacă este adevărat că aşa stau lucrurile. Dacă presupunem că da, atunci un lucru pe care
toţi îl fac – discriminarea de gen de exemplu - ar trebui legalizat şi nu combătut.

12. Chiar dacă aceste droguri creează dependenţă, fac rău organismului şi ne conduc spre
droguri mai tari, a fuma marijuana de exemplu, nu încalcă drepturile altora şi nu le face lor rău.
Avem dreptul de a decide în legătură cu corpul nostru şi cu noi înşine.
Această argumentare a fost susţinută de multe persoane şi chiar a avut succes uneori.

Ceea ce este sigur este că nu putem argumenta într-un singur mod, sigur şi de necombătut nici
necesitatea legalizării şi nici menţinerea consumului de droguri uşoare în afara legii.

Idei de urmărit:
 Adevărul premiselor.
 Propoziţiile care sunt ambigui sa/şi vagi nu pot fi argumente bune.
 Validitatea demersului, respectarea modului de a lega concluzia de premise.Unele
demersuri nevalide (greşite) se încheie cu concluzii adevărate. Nu orice concluzie adevărată este
şi validă.
Exemplu:
A fi un bun cetăţean înseamnă a respecta mereu legea.
Toţi oamenii care trăiesc într-o societate democratică ar trebui să fie buni cetăţeni.
Toţi cetăţenii unei societăţi democratice se supun legilor.
Este un silogism nevalid dar cu o propoziţie adevărată drept concluzie.
B.Cum analizăm/construim o argumentare?

Argumentarea este un demers prin care justificam o afirmatie pe care o facem, încercând să
convingem că avem dreptate.
Este procesul de justificare logica a unei propozitii pe care vrem sa o sustinem.
Ea este construită cu ajutorul propoziţiilor. Acestea sunt moduri simple de a afirma sau nega ceva
(un termen) despre altceva (un alt termen).
Premisele unei argumentari sunt construite din diferite propozitii. Acestea pot fi de mai multe
feluri ca de exemplu:
 Propozitii cognitive, care transmit o informatie; ele sunt corect construite atunci cand
semnificatia transmisa este clara, fara echivoc. De exemplu spunem:
”Bunicul era una dintre persoanele carora le placea acel tren.”
Se înţelege foarte clar ceea ce vrem să spunem. Dacă afirmăm însă că :
“Andrei i-a facut cu mâna bunicului din tren.”
nu putem spune cu claritate cine era în tren, Andrei sau bunicul. Asemenea propoziţii sunt
ambigui, adică există cel putin doua moduri de a le intelege.
Unele propoziţii sunt vagi. Nu putem să înţelegem ceea ce afirmă sau neagă. De exemplu dacă
spunem:
“Studenţii de azi au mai mult spirit de observaţie decât cei din generaţia anterioară”
nu se înţelege exact ce vrem să spunem deoarece nu ştim cât spirit de observaţie aveau ce de
dinaite. Ambiguitatea poate fi eliminată dacă se precizează acest lucru.
Propoziţiile cognitive sunt adevarate sau false. Uneori nu putem stabili imediat care este
valoarea de adevăr a unei propoziţii. Aceasta nu înseamnă ca ea nu are valoare de adevăr.

 Propoziţii de valoare, care exprimă o apreciere. Şi ele au valoare de adevăr nefiind foarte
diferite de propoziţiile cognitive.Un exemplu de asemenea propoziţie ar fi :
”Laura Badea este o sportivă foarte bună.”
Aprecierile cuprinse în asemenea propoziţii pot fi pozitive sau negative. Ele exprimă de multe ori
puncte de vedere personale. Acestea sunt subiective atunci când se referă la descrieri ale unor
stări şi reacţii personale sau sunt obiective atunci când se referă la stări care nu depind de nimic
din ceea ce o personă gândeşte, crede sau simte. De exemplu dacă cineva spune :
“Această prăjitură este foarte dulce”,
în anumite condiţii este o afirmaţie subiectivă, este o impresie a acelei persoane. In alte condiţii
se poate ca prăjitura respectivă să fie realmente foarte dulce, fapt cunoscut şi constatabil în acelaşi
mod pentru oricine.

 Propoziţiile morale exprimă şi ele aprecieri. In cazul lor trebuie stabilit cât se poate de clar
ce anume se înţelege prin “bine” sau “rău” pentru a evita formularea unor propoziţii vagi. De
exemplu propoziţia
“Nu este bine să-ţi minţi părinţii.”,
este o propoziţie morală. Ea trebuie pusă într-un context pentru a inţelege despre ce este vorba.
Dacă ne referim la o situaţie în care am încălcat vreo prevedere a regulamentului universitar şi o
ascundem părinţilor, sensul lui “nu este bine” va fi unul. Dacă însă părinţii au anumite probleme
şi nu le mai spunem cu toate detaliie anumite lucruri (cel putin un timp), atunci “nu este bine să
minţi“ va însemna altceva. Ideea nu este că suntem îndreptăţiţi uneori să ne minţim părinţii ci că,
propoziţia dată este vagă, neînţelegându-se la ce anume ne referim: ce este o minciună, ce
înseamnă bine în acest caz.

 Propoziţiile interogative, de tipul

“Te duci la cursuri astăzi?”
nu au valoare de adevar. Pentru a putea figura drept premize într-o argumentare ele trebuie
transformate în propoziţii cognitive sau de valoare, în funcţie de situaţie. De exemplu:
”Alina a întrebat dacă Irina se duce la cursuri astăzi.”
 Propozitiile pragmatice, exprimă un ordin (Sterge tabla!), o normă (Trebuie sa fim
punctuali), o recomandare (Ar fi indicat sa nu mai vorbiti toti in acelasi timp.) sau o rugaminte
(Da-mi te rog un telefon la ora pranzului).
Asemenea propozitii nu pot fi considerate nici adevarate nici false. Ele sunt realizabile, într-o
măsură mai mare sau mai mică. Şi în cazul lor trebuie să fie clarificate presupoziţiile care le stau
la bază, şi contextele în care functionează. Dacă ordinul “Sterge tabla!” este dat de o persoană
fără autoritate unui coleg sau colegă cu o problemă de sănătate sau care nu este de servici în acea
zi, ordinul nu va fi realizabil.

Propoziţiile care intră într-o argumentare trebuie să aibă valoare de adevăr, să nu fie vagi,
ambigui sau subiective.

Presupunând că avem un text sau că trebuie să construim un argument, am putea proceda în felul
următor:
A.Când avem un text, căutăm concluzia textului şi verificăm în ce măsură fiecare parte a
concluziei este asigurată cu argumente.

B.Când trebuie să argumentăm o idee am putea parcurge următorii paşi:

 stabilim înţelesul fiecărei părţi a concluziei şi
 o despărţim în părţile ei componente
 formulăm un argument cât mai adecvat pentru fiecare dintre aceste părţi.

Să luăm un exemplu. Presupunem că ar trebui să argumentăm ideea că

Toţi oamenii sunt înzestraţi de Creator cu dreptul inalienabil la viaţă, libertate şi căutarea
fericirii.

Întâi am putea împărţi concluzia în două părţi:

Toţi oamenii sunt înzestraţi de Creator cu dreptul inalienabil la viaţă, libertate şi căutarea
fericirii.
Ni se spune în această concluzie că omul are nişte caracteristici care îl îndreptăţesc să aibă dreptul
la viaţă, libertate şi căutarea fricirii şi că acele proprietăţi au fost date tuturor de către Creator. A
asocia argumente bune pentru fiecare dintre aceste părţi nu este prea simplu. De exemplu am
putea să ne întrebăm care sunt acele proprietăţi cu care au fost înzestraţi toţi oamenii.
Premisa 1: O persoană are dreptul inalienabil la viaţă, libertate şi căutarea fericirii atunci când
are capacitatea de a-şi fixa scopuri pe care le poate atinge treptat. Rezultă că
Premisa 2 Toţi oamenii au fost înzestraţi de Creator cu capacitatea de a-şi fixa scopuri şi cu
posibilitatea de a le atinge treptat.
Dacă ne concentrăm atenţia pe stabilirea proprietăţilor pe care le-a dat Creatorul atunci, oricare ar
fi ele, înseamnă că drepturile numite decurg pentru toţi.
În realitate am avea nevoie de premise suplimentare pentru a acoperi termenii inalienabil, viaţă,
libertate, căutarea fericirii. Atunci concluzia noastră ne îndrumă către următoarele întrebări ( la
care dacă răspundem construim argumentele necesare concluziei):
 Ce proprietăţi trebuie să aibă cineva pentru a avea drepturi?
 Le au oare toţi oamenii de la Creator?
 Ce anume face un drept inalienabil?
 Este viaţa un asemenea drept?
 Este libertatea un asemenea drept?
 Are căutarea fericirii aceste caracteristici?

Să încercăm cîte un răspuns pentru fiecare, construind astfel premisele concluziei noastre:
Premisa 1: Cineva are drepturi dacă are capacitatea de a-şi propune scopuri şi de a străbate paşii
necesari pentru atingerea lor.
Premisa 2: Toţi oamenii au de la Creator capacitatea de a-şi propune scopuri şi de a străbate paşii
necesari pentru atingerea lor.
Rezultă de aici că: Toţi oamenii sunt înzestraţi cu drepturi de către Creator.

Premisa 3: Un drept este inalienabil dacă prin anularea lui persoana respectivă pierde capacitatea
de a-şi propune scopuri şi de a străbate paşii necesari pentru atingerea lor.
Premisa 4: Fără viaţă o persoană nu mai are capacitatea de a-şi propune scopuri şi de a străbate
paşii necesari pentru atingerea lor.
Premisa 5: Fără libertate o persoană nu mai are capacitatea de a-şi propune scopuri şi de a
străbate paşii necesari pentru atingerea lor.
Premisa 6: Căutarea fericirii presupune stabilirea unor paşi către atingerea scopurilor propuse.
Rezultă de aici că : Viaţa, libertatea şi căutarea fericirii sunt drepturi inalienabile.

Dacă am fi împărţit concluzia în două părţi ar fi trebuit să continuăm dividerea ei pentru că nu era
suficient argumentată concluzia.
Dacă am spart concluzia în şase părţi, răspunsurile la întrebările asociate lor ne conduc la
acoperirea integrală a răspunsului.

OBSERVAŢIE: Nu există o formulă generală pentru a face această împărţire. Atunci când
stabilim cele câteva părţi sau conceptele cheie pe care vrem să le explicăm, deschidem calea unor
discuţii care ar putea fi controversate. De exemplu, în cazul nostru, afirmaţia legată de înzestrarea
omului de către Creator ar putea deschide o dispută: este sau nu este omul o creaţie a lui
Dumnezeu?; este sau nu este omul o creaţie a altcuiva?; este el o creaţie? Noi am ocolit această
direcţie, care rămâne însă deschisă.

APLICAŢIE
Citiţi cu atenţie următorul text:

B. Spinoza: Viaţa potrivită raţiunii

Numai în măsura în care oamenii trăiesc conduşi de raţiune se potrivesc totdeauna în mod necesar
cu natura lor

Demonstraţie: în măsura în care oamenii sunt zbuciumaţi de afecte care sunt pasiuni, ei pot fi
diferiţi prin natură şi potrivnici unii altora. Dar se poate spune că oamenii sunt activi numai în
măsura în care trăiesc conduşi de raţiune; şi astfel, tot ce rezultă din natura omenească, întrucât
este definită prin raţiune, trebuie să fie cunoscut numai prin natura umană ca prin cauza sa cea
mai apropiată. Însă, fiindcă fiecare pofteşte potrivit cu legile naturii sale ceea ce socoteşte că este
bun şi năzuieşte să înlăture ceea ce consideră că este rău şi fiindcă, apoi, ceea ce noi socotim,
după porunca raţiunii, că este bun sau rău, este cu necesitate bun sau rău, oamenii numai în
măsura în care trăiesc conduşi de raţiune fac cu necesitate ceea ce este bun pentru natura
omenească şi, prin urmare, pentru orice om, adică ceea ce se potriveşte cu natura oricărui om.
Deci oamenii se potrivesc de asemenea cu necesitate totdeauna între ei, în măsura în care
trăiesc conduşi de raţiune.

Nu există nici un lucru particular în natură care să fie mai folositor omului decât omul care
trăieşte condus de raţiune. Căci omului îi este de cel mai mare folos ceea ce se potriveşte cel mai
mult cu natura sa, adică (cum se înţelege de la sine) omul. Dar omul lucrează în mod absolut după
legile naturii sale când trăieşte condus de raţiune şi numai în această măsură se potriveşte
totdeauna cu necesitate cu natura altui om. Deci printre lucrurile particulare nu există nimic mai
folositor decât omul. Q.e.d.
Când fiecare om caută ceea ce îi este folositor, atunci oamenii îşi sunt de cel mai mare folos
unii altora. Căci, cu cât mai mult caută fiecare ceea ce îi este folositor şi năzuieşte să se menţină,
cu atât mai mult este înzestrat cu virtute sau, ceea ce este acelaşi lucru, cu atât mai mare este
puterea cu care este înzestrat să lucreze după legile naturii sale, adică să trăiască condus de
raţiune. Dar oamenii se potrivesc atunci cel mai mult prin natură când trăiesc conduşi de raţiune.
Deci atunci oamenii îşi vor fi de cel mai mare folos unii altora când fiecare îşi va căuta cât
mai mult ceea ce îi este de folos.

B. Spinoza susţine ideea că :

Numai în măsura în care oamenii trăiesc conduşi de raţiune se potrivesc totdeauna în mod
necesar cunatura lor.
Reformulaţi argumentul lui Spinoza ghidându-vă după elementele de argumentare care
urmează, construite în baza spuselor autorului.

Oamenii sunt definiţi prin raţiune.

Oamenii sunt activi numai când sunt conduşi de raţiune .
Când acţionează conduşi de raţiune oamenii acţionează conform naturii lor.

Oamenii sunt definiţi prin raţiune.

Ceea ce raţiunea spune că este bun sau rău, aşa este.
Oamenii doresc să înlăture răul prin natura lor.
Când acţionează din raţiune, oamenii fac cu necesitate ceea ce este bun.

Oamenii definiţi prin raţiune fac cu necesitate ceea ce este bun.

Unii oameni nu fac ceea ce este bun.
Ei nu acţionează prin raţiune.

Oamenii acţionează prin raţiune sau prin afecte.

Unii oameni nu acţionează prin raţiune.
Ei se opun celor care acţionează prin raţiune.

Oamenii care acţionează conform raţiunii fac cu necesitate binele.

Unii oameni nu acţionează prin raţiune.
Ei nu fac cu necesitate binele.

Oamenii care trăiesc conduşi de raţiune se aseamănă totdeauna între ei. Lucrurile particulare sunt
oamenii care trăiesc prin raţiune şi oamenii care trăiesc conduşi de afecte.
Nu există nici un lucru particular în natură care să fie mai folositor omului decât omul care
trăieşte condus de raţiune.