Romanul CEL MAI IUBIT DINTRE PAMANTENI este ultimul roman al scriitorului

Marin Preda si a aparut in anul 1980 cu cateva saptamani inainte de moartea scriitorului.

Surse de inspiratie,teme:
Romanul Cel mai iubit dintre pamanteni are la baza dramele personalitatilor culturale din
acea vreme L. Blaga, Ion Caraion. In conditiile instalarii regimului comunist in Romania
Romanul lui Marin Preda este o opera de fictiune - traseul existential al lui Victor Petrini,
personajul protagonist, este tragic: dat afara din functia de asistent universitar al facultatii
de Filozofie, lui Victor Petrini ii este data o existenta tragica: coboara pe scarile ierarhiei
sociale, personajul ajunge lucrator intr-o echipa de deratizare, unde cunoaste mizeria
umana.

Structura romanului:
Alcatuit din zece parti dispuse in trei volume. „Cel mai iubit... " este un jurnal, o
confesiune lucida si amara, scrisa la persoana I de catre un om pe care sansa 1-a ocolit.
Tehnica este cea a retrospectivei, eroul (inchis pentru crima), povestindu-si intreaga
viata; exceptie fac doar vreo treizeci de pagini din ultimul volum, scrise de Ciceo,
avocatul lui Petrini. Volumul I incepe printr-o meditatie pe tema mortii („Moartea e un
fenomen simplu. in natura, numai oamenii il fac inspaimantator. Vorbesc de moartea
naturala, care adesea e o dulce ispita"); volumul al III-lea se incheie prin fraza
concluziva: „daca dragoste nu e, nimic nu el". in acest mod, Eros1 si Thanatos2 se
arcuiesc peste intreaga actiune.
Titlul romanului poate fi inteles abia la sfarsit si constituie o ironie amara: cel mai iubit
dintre pamanteni n-are parte de dragostea semenilor; mai mult decat atat, insasi Soarta
nu-1 iubeste, harazindu-i infrangeri si umilinte si facand din el un ucigas fara voie.
Subiectul romanului:
Romanul se constituie ca un jurnal, pe care detinutul Victor Petrini il scrie in timpul
ultimei sale condamnari si in care isi regandeste intreaga viata.
Prima parte a acestei retrospective cronologice evoca tineretea lui Victor Petrini,
petrecuta inaintea si in vremea celui de-al doilea razboi mondial, cand „timpul nu mai
avea rabdare" (ca si in „Morometii").
Crescut intr-un oras transilvanean, in casa unui muncitor de la fabrica de avioane, Victor
Petrini devine „ un adolescent dur si turbulent", ocolit de fete (carora le era frica de el) si
urat de colegi pentru gandirea sa transanta.
Incetul cu incetul, tanarul se transforma intr-un alt Mare Singuratic, intr-un instrainat
orgolios si revoltat impotriva lui Dumnezeu (ca Lucifer).
Poate nu neaparat din aceste pricini, dar, in orice caz, existenta lui Petrini s-ar putea
asemana cu destinul luciferic: „caderea" in Infern incepe in adolescenta si tot ceea ce va
urma (istoria absurda, detentia, iubirea convertita in ura, cele doua crime) constituie
„treptele" coborarii in „subterana". Expresia simbolica a „subteranei" o constituie
„munca" la ucis de sobolani in care va fi aruncat profesorul universitar Victor Petrini.
Deocamdata, persoana asupra careia isi revarsa liceanul necazurile instrainarii sale este
Mama. Cu aceasta, fiul poarta discutii contradictorii pe teme religioase, ba chiar, intr-o
seara, o loveste peste bratul care facea asupra lui semnul crucii.
Prima parte a volumului I ar putea fi privita si ca roman al formarii unui tanar.
Din aceasta formare face parte si initierea erotica (episodul legaturii cu Nineta Romulus),
sfarsita curand prin plecarea fetei. Dupa ce termina liceul, Victor Petrini se inscrie la
Facultatea de Litere si Filozofie din acelasi oras, devenind un student stralucit.
Acum traieste o noua iubire (pentru o frumoasa colega numita de el Caprioara), dar nunta
proiectata nu are loc: dorind sa scape de o sarcina („amintire" de la un medicinist),
Caprioara moare, se pare, in timpul interventiei.
Cautarea fetei de catre autoritati si ancheta la care este supus Petrini constituie un mic
roman senzational a carui enigma ramane pecetluita.
incepand cu partea a doua a cartii, viata personajului central curge dictata de aceeasi
Soarta, in interiorul careia notiunile de: fericire, iubire, prietenie, dreptate isi modifica
sensurile.
Pregatindu-se pentru o cariera in invatamantul superior, Petrini preda la o scoala unde-1
are drept coleg pe un anume Petrica Nicolau (ins anxios si autor al unui volum de versuri)
care ii devine prieten.
Invitat intr-o zi la masa, Victor ramane impresionat de frumusetea iradianta a Matildei
(sotia noului sau amic), de care se indragosteste.
La randul ei, femeia raspunde cu caldura acestei iubiri, vi-zitandu-1 pe Victor Petrini si
trimitandu-i scrisori, cu atat mai mult, cu cat sotul ei (dominat de un tata autoritar)
devenise si mai dificil.
Dupa doi ani, divortul dintre sotii Nicolau pronuntandu-se, Petrini se casatoreste cu
Matilda si se muta in somptuoasa ei casa.
Abia acum incepe iadul pentru proaspatul sot, caci iubirea stihiala a femeii oscileaza intre
patima si ura, cunoscand chiar momente de violenta, cand dragostea coboara „in
subterana".
Intelectuala si ea (era arhitecta), dar avand o cultura diferita de cea filozofica, Matilda nu
poate crea o comunicare spirituala cu sotul ei (care devenise asistent universitar si scria o
lucrare despre o noua gnoza). in plus, femeia are destule momente in care isi arata
adancurile (urate) ale sufletului sau abisal, devenind parca un alt om.
Bunaoara, ducandu-si sotul in vizita la o ruda, Matilda il trateaza ca pe un necunoscut,
ranindu-i mandria in fata numeroasei ei familii; banuitoare fara temei, il actfza mereu pe
Victor de simpatii fata de alte femei, ba chiar, intr-o zi, sparge sertarele in care acesta isi
pastra manuscrisul viitoarei lui carti; nu de putine ori, ea incearca sa-si impuna
dominatia, ba chiar sa-1 invite sa plece.
Aceasta ar fi o parte din romanul de dragoste continut in cartea de fata. Imaginea care
sintetizeaza transformarea iubirii dintre cei doi soti este chipul Matildei, care capata
trasaturi masculinizate, ca intr-un mit intors al Androginului4: „imi arata un chip
devastat, cu ochii pe jumatate inchisi, acest chip care nu era frumos decat printr-un
misterios suflu interior, era parasit acum de armonia lui si mi se arata ochilor cu oribilele
trasaturi ale unui barbat".
in paralel cu existenta cuplului Petrini, sunt infatisate aspecte din viata politica si
universitara a anilor 1950. Acestea constituie o noua „treapta" a coborarii in Infern, cand
Istoria devine absurda, mutilandu-i pe cei care nu se incadreaza in „patul" ei procustian.
Astfel, noul decan al Facultatii de Filozofie (unde preda si Petrini) este un anume
Vaintrub, medic stomatolog devenit, peste noapte, profesor de marxism. Tot acum, un
mare filozof (probabil L. Blaga) este inlaturat si inlocuit cu un ins total nepregatit, iar
unele discipline sunt scoase din planul de invatamant; cel mai puternic om din facultate
este caloriferistul (devenit secretar de partid); din ordinul lui Stalin, incepe amenajarea
Canalului Dunare-Marea Neagra, pe santierele caruia este distrusa intelectualitatea
romaneasca; un coleg al lui Petrini (un anume Cubles) este arestat, in timpul
demonstratiei de 7 Noiembrie, din pricina ca strigase ca Ardealul este pamant romanesc.

Tabloul vietii universitare din acei ani este completat, in volumul al III-lea, prin
amintirile lui Suzy Culala (iubita lui Petrini). Aceasta evoca sedintele in care, in fata
amfiteatrelor pline de studenti, erau „infierati" tinerii care proveneau din familii instarite;
in urma unei asemenea „demascari", o fata se spanzurase.
Petrini resimte, in curand absurditatea timpului pe care-1 traia; chiar in seara botezului
fiicei sale, Silvia, acesta este arestat. Aici se incheie primul volum al romanului.
Volumul al II-lea prezinta, la inceput, interogatoriile absurde la care este supus Victor
(acuzat ca ar fi facut parte din miscarea „Sumanele negre", de esenta antimaghiara). Dupa
trei luni, cu toate ca nu recunoscuse ceea ce nici nu era adevarat, Petrini este condamnat
si ajunge in minele de plumb de la Baia Sprie.
Este o noua „treapta" a coborarii in Infern, concretizata in imaginea dantesca a galeriilor
intunecate, dar si in rautatea gardienilor analfabeti, dar stapaniti de mandria puterii. Unul
dintre acestia ravneste sa-1 ucida pe Victor Petrini, tinandu-1 nopti intregi descult si
numai in camasa, in ghereta din scanduri a carcerei, in luna februarie. Scena in care acest
gardian mimeaza zdrobirea tamplei detinutului este edificatoare pentru Istoria stupida
care agresa fiinta umana, distrugandu-i inteligenta.
Asa se face ca, intr-o zi, Victor Petrini il ucide pe gardianul primejdios, impingandu-1 in
abisul intunecat al minei si salvan-du-si astfel viata. Considerata drept un accident datorat
neatentiei, aceasta moarte trece neobservata.
Eliberat dupa trei ani si trei luni, personajul se intoarce in orasul sau, dar nu mai poate fi
vorba de a fi reintegrat in invatamant; el este obligat sa intre in echipa de deratizare a ora-
sului, uciderea sobolanilor fiind, poate, ultima „treapta" a coborarii in Infern.
Toate aceste aspecte (viata universitara, atitudinea autorita tilor, existenta puscariasilor
politici, trimiterea la „munca de jos" a intelectualilor) alcatuiesc romanul politic si social.
La putin timp dupa intoarcerea sotului sau, Matilda (deranjata de noua pozitie sociala a
acestuia) divorteaza si se casatoreste cu un anume Mircea - activist de partid de rang
superior.
Victor Petrini devine strungar, apoi contabil la o intreprindere (ORACA), incercand sa
ramana om intr-o lume ilogica: „intr-o lume absurda, de «rinoceri^» trebuie sa ramai om,
chiar cu riscul de a deveni tu insuti absurd ca nu esti rinocer." (Andreea Vladescu)
Volumul al II-lea se incheie cu paginile de mare vibratie evocand moartea Mamei, care se
desparte de viata indurerata si plina de amar.
Volumul al IlI-lea prezinta intoarcerea lui Victor Petrini la mitul iubirii.
Nascuta din nevoia de a umple golul lasat de moartea Mamei, aceasta dragoste se va
dovedi o iluzie: Suzy Culala (iubita lui Petrini) isi ascunde nu doar infatisarea (sub pletele
castanii ca un alt val al Mayei), ci si statutul social. Casatorita cu un inginer dipsoman,
Pencea, ea „uita" acest „amanunt", fapt care va avea urmari grave: in timp ce se aflau la
munte, Suzy si Victor sunt urmariti, pana in cabina telefericului, de catre Pencea (hotarat
sa-i ucida). Pentru a se apara, Petrini il impinge in prapastie pe dipsoman, savarsind a
doua crima.
Marturisindu-si fapta, Victor este inchis din nou, timpul detentiei fiind si cel in care isi
scrie jurnalul.
Finalul il evoca pe acest om batut de soarta in perioada urmatoare eliberarii; acum scapa
de iubirea-iluzie (prin plecarea din tara a lui Suzy) si se pregateste sa-si publice cartile.
La numai treizeci si cinci de ani, personajul intelege ca mitul fericirii prin iubire va dainui
etern.
Exista, in roman, minunate pagini inchinate Mamei, suflet „ bogat in absolut, dincolo de
timp si de spatiu "; tot asa, exista pagini pline de duiosie in care este exprimata iubirea
pentru micuta Silvia. impreuna, aceste fragmente alcatuiesc un roman al familiei.
Arta realizarii personajului principal
Personajul central al romanului este Victor Petrini - profesor universitar dintr-un oras
transilvanean si autorul jurnalului lucid si amar, care trebuia sa tina locul spovedaniei
dinaintea mortii.

Din paginile lui se incheaga imaginea unui personaj complex, sincer pana la duritate, care
cauta in scris o modalitate de izbavire.
Aflat intr-o situatie-limita a vietii (asteptand condamnarea la inchisoare pe viata), el isi
regandeste altfel intreaga existenta condusa de o Soarta nemiloasa si atotputernica, asa
cum se intampla in marile tragedii antice. Din acest punct de vedere, Victor Petrini este
un personaj tragic.
Prenumele primit la botez ar fi trebuit sa-i aduca un statut de invingator, dar acesta se lasa
asteptat pana la sfarsitul cartii; ca si titlul romanului, prenumele este o ironie, Petrini fiind
mereu un mare invins.
Ca si eroii lui Camil Petrescu, personajul este un intelectual de elita, iar numeroasele
citate si referinte la Platon, Socrate, Spinoza, Rousseau, Dostoievski ii atesta aceasta
calitate. Ganditor profund (asa cum reiese din discutiile purtate cu prietenul sau, Ion
Micu, dar, mai ales, din numeroasele pagini in care analizeaza viata si lumea), Victor
Petrini este un idealist; pentru el, sensul existentei consta in apararea valorilor ei sacre:
credinta in ideal, prietenia, devotamentul, iubirea.
Din pacate, viata ii ofera revelatii dureroase personajul traind complexul unei adevarate
„caderi" luciferice.
Cea dintai dintre acestea o constituie istoria aberanta al carei martor este; onest in gandire
si in relatiile cu ceilalti oameni, Petrini nu poate intelege schimbarile la care asista:
inlocuirea marelui filozof si a altor profesori renumiti, condamnarea lui pentru un cuvant
dintr-o scrisoare (trimisa de un fost amic) rautatea gratuita in numele unei dogme.
Cu toate ca incearca sa reziste cu stoicism loviturilor soartei, se simte un instrainat, din
pricina ca muncile pe care le face dupa prima detentie ii anuleaza calitatea de creator.
A doua mare revelatie a lui Petrini este legata de mitul fericirii prin iubire. in care se
refugiase, intr-un soi de bovarism (ca si Ilie Moromete).
Se vadeste insa ca amandoua femeile pe care le-a iubit poarta parca o damnare, un
blestem de care nu pot scapa.
Astfel, Matilda il fascineaza numai atunci cand este sotia altuia, reprezentand pentru el
Trecatoarea, Necunoscuta plina de mister. Ulterior isi da seama ca femeia era jucaria
unor forte obscure, a unor „demoni" care o invadau din adancurile ei sufletesti si
niciodata nu va fi altfel.
Suzy poarta si ea blestemul minciunii si este atragatoare numai pana la aflarea
adevarului; pe urma, devine parca o straina, iar plecarea ei reprezinta o binefacere.
Pana la sfarsit, Petrini ramane un alt Mare Singuratic, personaj fascinant si unic in
literatura romana.
Fragmente din romanul cel mai iubit dintre pamanteni:
„Da, avusese dreptate, fusesem necruţător: nu trebuia să iau hotărâri de unul singur. încât,
după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult
şi curând ne despărţirăm definitiv. Am spus ca înainte, dar nu se mai putea ca înainte,
fiindcă nu mai eram aceiaşi. Vraja, cum se zice, se spulberase, deşi noi încercarăm la
început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că
nu fusese, zădărnici acea reînviere şi mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera
aceea, care mă fermeca, şi nu pe sincera asta fără vocaţie; nu mai ştia să fie fascinantă.
Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate ameţi mult mai tare decât
falsul mister al minciunii, dar exerciţiul seducţiei ei nu se făcuse pe sinceritate şi era prea
târziu, adică era prea bătrână acum ca să se schimbe. Iar să continui eu ca înainte nu se
mai putea, nu mai aveam în faţa mea o ingenuă ca atunci când o cunoscusem, ea nu mai
putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea... întâlnirile
noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
Intr-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să obţină un paşaport, să plece în Italia,
unde au chemat-o nişte rude. Rudele, adică, au reuşit să obţină acel paşaport. "Te mai
întorci?", o întrebai. "Bineînţeles că mă întorc", protestă ea. Bineînţeles că minţea. Nu se
mai întoarse...
M-am recitit acest' lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria
concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli, fiind
încredinţat că astfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritual-mente, eliberarea
totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-1 arunc în foc. Şi
totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit
poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi In acelaşi fel. Mitul acesta al
fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi
nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atâta
timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de
nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând : ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...
(Din vol. Cel mai iubit dintre pământeni)

APRECIERI CRITICE

"Cvasiunanimitatea criticii a întâmpinat cu mari elogii romanul în trei volume (autorul îl

numeşte şi "trilogie") Cel mai iubit dintre pământeni (1980), văzând în el o culme a
creaţiei lui Marin Preda, o însumare a tuturor eforturilor de până acum ale artistului, "un
bildungsroman intelectual", un roman "total", "best-sel-ler-ul pe tema obsedantului
deceniu" etc, căutat cu febrilitate de un public din ce în ce mai mare, cumpărat la preţuri
de speculă din pricina neajungerii ediţiei, un roman-eveniment de epocă, în fine, putând
constitui unul dintre cele mai interesante obiecte de studiu pentru sociologii psihologiei
de masă, ca să nu spunem ai "psihozei". Căci trebuie să recunoaştem că la toate acestea a
contribuit mult şi moartea cu totul neaşteptată a scriitorului - în plină maturitate creatoare
- la nici două luni de la începutul difuzării cărţii.
într-un interviu realizat de M. Ungheanu (Luceafărul, nr. 17/1975), Marin Preda dădea
dreptate criticului din Vocaţie şi aspiraţie, mărturisindu-se din nou: "Teza dumneavoastră
cu privire la vocaţie şi aspiraţie se vede confirmată. Moromeţii este romanul vocaţiei, dar
ceea ce voiam eu să fac în continuare, pornind de la el, reprezintă aspiraţie". Ei bine,
trecând prin experienţa Marelui singuratic, a Risipitorilor, a Delirului, şi mai ales a
Intrusului, după toate aparenţele scriitorul şi-a atins din plin ţinta "aspiraţiei" prin Cel mai
iubit dintre pământeni. Aflat în închisoare, în aşteptarea procesului şi verdictului pentru
omucidere -făptuită însă în legitimă apărare - Victor Petrini, eroul principal, îşi povesteşte
viaţa, având ca fundal central deceniul al Vl-lea, căruia îi face la rându-i procesul,
scrutând totodată condiţia umană în general. Destituit din postul de asistent universitar, în
urma unor excese de zel şi a unor maşinaţii carieriste (dar rămas în continuare un
intelectual şi un filosof, scriind chiar unele eseuri ţinute în sertare), suspectat a fi
participat la acţiunile unor contrarevoluţionari, arestat şi condamnat la muncă silnică într-
o mină (unde fusese nevoit, spre a supravieţui iarăşi, să ucidă un torţionar înrăit, crimă
rămasă nedescoperită), eliberat după trei ani şi pus să practice meserii dintre cele mai
nepotrivite pentru ei, de la contabil la "Oraca" până la "deratizator" în echipa condusă de
fiorosul, grotescul Bacaloglu, Petrini este împins mereu în "situaţii limită", încercat la
punctele cele mai de jos ale decăderii condiţiei umane, făcut să reziste, să iasă învingător,
în plan spiritual, se înţelege, prin voinţă, tenacitate şi raţiune îndreptată împotriva a tot
ceea ce este "agresiv". Nu au dreptate deloc cei care reproşează scriitorului cum că per-
sonajul nu se comportă ca un "filosof, ca un "universitar" care cunoscuse la un moment
dat pe Lucian Blaga (evocat de altminteri în roman; întâmplările se petrec, în parte, la
Cluj). Mărturisim că noi înşine am fost stăpâniţi de acest sentiment, că Petrini nu se
comportă ca un "intelectual". Reluând' lectura, lectura integrală a operei lui Marin Preda,
plasând-o în epocă, ţinând seamă de temperamentul scriitorului şi, mai ales, de ţinta pe
care şi-a propus-o - de a prezenta soarta unui om din zilele noastre, a unui om mai întâi şi
numai în al doilea rând a unui intelectual, a unui om care vrea din răsputeri să
supravieţuiască - ne-am cenzurat părerile. 
Situaţiile în care e pus eroul sunt atât de tari, atât de împinse la-limită, încât el nu se poate
comporta altfel (mai ales că în el sălăşluieşte chiar Marin Preda!). Să evocăm doar câteva
din zguduitoarele pagini, parcă şi cu dorinţa de a trimite pe cititori din nou la ele: Stând la
închisoare, înainte de a fi trimis la mina de la Baia Sprie (cap.IV, vol.II), la un loc cu
nişte "foşti" miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici, generali
etc, Victor Petrini constată (nu constată raţionând deductiv, ci vede) cum un ins care pe
vremuri, la recepţii splendide, consuma icre negre, păstrugă, cegă ori cine ştie ce
delicatese stropite cu şampania cea mai scumpă, poate deveni foarte bine o epavă
hămesită de foame, cu pungi sub ochi, râvnind la un castron cu ceva murdar în el ori la un
mizerabil chiştoc de ţigară, de care, nu se ştie cum, făcea totuşi rost poetul bucureştean,
"un ins înalt ca o prăjină, semănând cu o barză" (băgat şi el la zdup pe opt ani, pentru că
plasase rău bancurile născocite de Ion Barbu şi de "covrigarii din Găeşti", nişte critici,
rămaşi totuşi liberali)."
( Ion Rotaru )

"Cel mai iubit dintre pământeni (1980) e romanul unor experienţe fundamentale de viaţă,
romanul unor trăiri esenţiale. Titlul ascunde, iarăşi ca şi Bietul Ioanide, o ironie. Eroul
principal, Victor Petrini, e un asistent la Facultatea de Filosofie, care a făptuit o crimă şi
în închisoare, în aşteptarea procesului şi a sentinţei, povesteşte circumstanţele care l-au
condus la neaşteptata faptă, un memoriu la persoana întâi. Desfăşurat pe fundalul
deceniului VI, memoriul scrutează condiţia umană. Petrini a scris un eseu despre ceea ce
el numeşte o nouă gnoză "care să redea integritatea conştiinţei umane în faţa universului",
pornind de la ideea că "omul este liber în sine şi pentru sine şi singur acest concept este
izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale". Alt eseu al său se intitulează Era ticăloşilor,
eroul fiind în plus de părerea că orice poate fi trăit, însă nu oricum. Romanul are zece
părţi repartizate în trei volume, din care primul şi o mare parte din cel de-al doilea se
referă la iniţierea erotică a lui Petrini în liceu, la Universitate şi apoi ca universitar, când
întâlneşte pe Matilda, soţia poetului neieşit încă de sub autoritatea paternă, Petrică
Nicolau. Petrini desface cuplul nereuşit al poetului cu arhitecta Matilda (inversare a
situaţiei din Bietul Ioanide), antrenându-se într-un adevărat coşmar matrimonial, fiindcă
Matilda (una din cele mai interesante figuri feminine din literatura română) e o femeie de
o incredibilă vitalitate, acaparantă, imprevizibilă, visceral violentă, agresivă, obstinată,
trecând brusc de la tandreţe la ură, expresie a unui suflet total iraţional, obscur şi absurd.
Fetiţa care se naşte din această uniune, Silvia, nu întăreşte legătura, ci mai curând îi
desparte pe cei doi, mai ales când Victor e învinuit de participare la isprăvile unei bande
contrarevoluţionare, arestat şi condamnat să lucreze trei ani într-o mină de plumb. Va
ucide acolo un torţionar, apoi, eliberat, degradare crescândă a condiţiei sale, se va angaja
într-o echipă infernal-hilariantă de deratizare, prilej pentru autor de a înfăţişa indivizi
abrutizaţi precum Bacaloglu sau Calistrat, ori păstrând şi sub crusta abjecţiei un rest de
umanitate, precum Vintilă. Matilda părăseşte pe Victor pentru un om al puterii, Mircea,
care admitea că universitarul nu avusese legături cu "sumanele negre", dar nu era sigur că
în caietele sale confiscate la percheziţie nu erau gânduri periculoase pentru ordinea
socială. Tot un fel de trădare e aceea a prietenului Ion Micu, critic al exceselor de tot
felul, dar partizan al ideii că mai întâi de toate trebuie să supravieţuieşti, în sfîrşit, Petrini
ajunge contabil la "Oraca" (iarăşi ironie) şi se îndrăgosteşte de o casieră, Suzy Culala,
fiica unui industriaş, exmatriculată din facultate din acest motiv. Suzy pare întruchiparea
idealului regăsit şi Petrini rezistă încercărilor Matildei, divorţată de Mircea, de a-1
readuce lângă Silvia, până când, invitat la schi, e întâmpinat pe pârtie de inginerul
Pencea, soţul nemărturisit al noii iubite pe care, atacaţi, e nevoit să-l arunce din cabina
telefericului, să declare apoi crima şi să fie din nou închis".
( Al. Piru )

"Operă epică de mare întindere, cu numeroase personaje surprinse în episoade dramatice,

zguduitoare sau ilariant-groteşti, cronică a unei întrgi perioade istorice, romanul Cel mai
iubit dintre pământeni e totodată o mărturisire făcută la persoana întâi, în împrejurări
decisive pentru existenţa unui om. El se simte împins în chip firesc să amestece
evenimentele politice contemporane şi figuri notabile ale vremii cu datele biografiei sale,
să istorisească întâmplări trăite nemijlocit, intimităţi conjugale şi fapte de o influenţă
covârşitoare asupra vieţii sociale, să-şi comenteze experienţa adunată pe toate planurile
existenţei".
( Ov.S. Crohmălniceanu ).