Sunteți pe pagina 1din 105

GRAFICĂ ASISTATĂ DE

CALCULATOR - I
Concepte generale ale graficii pe calculator
Reprezentarea grafica a informatiei in sistemele de calculatoare
– totalitatea modelelor si tehnicilor de introducere, extragere si conversie a informatiei,
spre, sau de la echipamentele periferice de tehnica de calcul, astfel construite incat,
pentru operatorul uman, informatia sa aiba caracter grafic.
Utilizatorul realizeaza modelul geometric prin introducerea in sistemul grafic a trei
categorii de comenzi:
– comenzi care identifica sau genereaza elemente primitive (sfere, cuburi etc.);
- comenzi prin care se realizeaza transformari geometrice asupra primitivelor
(scalare, rotatie, translatie etc.);
- comenzi care combina primitivele prin operatii logice (reuniune, intersectie,
diferenta).
Principalele functii ale unui sistem grafic sunt urmatoarele:
- de memorare;
- de prelucrare a informatiei;
- de citire / scriere a informatiei.
Obtinerea unei imagini pe dispozitivul de iesire al sistemului grafic presupune doua tipuri
de procese:
- procesul de formare a imaginii (in care sunt procesate comenzile utilizatorului);
- procesul de afisare a imaginii (prin care se realizeaza vizualizarea informatiei
grafice).
Memorarea imaginilor se poate face in doua moduri care le departajeaza in:
- imagini de tip vectorial, pentru care formatul de memorare este de tip vectorial
(spre exemplu, un segment de dreapta este memorat prin coordonatele punctelor
de capat);
- imagini de tip bitmap, pentru care formatul de memorare este la nivel de bit
(definirea imaginii se realizeaza prin definirea starii fiecarui punct, stare care este
data de culoarea sa).

Principiile graficii vectoriale


Grafica vectoriala se bazeaza pe faptul ca orice forma geometrica poate fi reprezentata cu
ajutorul unor date numerice care se refera la coordonatele unor puncte definitorii si cu
ajutorul unor relatii geometrice. Spre exemplu, în cazul unei linii, calculatorul are nevoie
de coordonate punctului de referinta, de directia de trasare si de lungime, adica de un
numar mai mic de date fata de cele care ar fi necesare în cazul în care s-ar folosi
coordonatele fiecaruia din punctele componente ale liniei respective. Astfel un desen
grafic vectorial este format din obiecte cu proprietati diferite, asezate într-un anumit mod
pe suprafata de lucru.
Formele geometrice reprezentate vectorial sunt entitati de sine statatoare numite obiecte.
Primitivele geometrice sunt acele obiecte care sunt definite cu un numar foarte mic de
puncte si cu relatii geometrice simple: linia, dreptunghiul, elipsa, poligoane regulate.
Conturul unui obiect este reprezentarea vizuala a formei obiectului respectiv realizata
prin intermediul unei curbe închise sau a unei curbe deschise.
Suprafata unui obiect este aria marginita de un contur închis. Pixelii aflati în interiorul
unui contur închis pot fi colorati .

Proprietatile generale ale unui obiect sunt: pozitia si dimensiunea sa. Cu ajutorul pozitiei
se stabileste locul ocupat de catre un obiect pe o anumita suprafata generata de un centru
de referinta si de un sistem de axe de coordonate ortogonale. În general pentru definirea
pozitiei unui obiect se foloseste centrul geometric al acestuia respectiv centrul
dreptunghiului circumscris obiectului respectiv .
Dimensiunea obiectului se raporteaza la o anumita unitate de masura si stabileste raportul
de marime între obiectul respectiv si alte obiecte sau între obiectul respectiv si spatiul de
lucru. Dimensiunea obiectului este definita cu ajutorul latimii si înaltimii.
Pozitia si dimensiunea sunt proprietati relative deoarece ele definesc obiectul raportându-
l la alte obiecte sau la suprafata de lucru.

Alte tipuri de proprietati


Proprietatile de contur – definesc aspectul vizual al curbei care formeaza conturul
obiectului. Cele mai utilizate sunt: forma conturului, grosimea conturului, tipul liniei
utilizate (linie continua, linie punctata), culoarea liniei de contur.
Proprietatile de suprafata - definesc aspectul vizual al suprafetei obiectului respectiv.
Dintre proprietatile mai importante pot fi mentionate: culoarea, textura, gradul de
transparenta.

Proprietatile de contur si cele de suprafata sunt proprietati absolute pentru ca ele definesc
obiectul independent de celelalte obiecte.
Obiectele pot fi reprezentate pe straturi diferite în asa fel încât ele sa nu interactioneze
unele cu celelalte si sa nu-si schimbe proprietatile prin suprapunere.
Modelarea formelor
Modelare = ansamblu de operatii prin care modificam forma unui obiect in scopul
obtinerii unui anumit efect vizual.
Exemplu
Se pleaca de la o primitiva grafica, spre exemplu dreptunghi. Daca vrem sa marim
obiectul pastrandu-i in acelasi timp forma, calculatorul va modifica automat pozitia altor
puncte, astfel incat sa se pastreze paralelismul laturilor.

initial initial

final

Se poate modifica liber pozitia unui punct, celelalte ramanand nemodificate, rezultand un
poligon neregulat.

initial initial
final

Se poate adauga un nou punct definitoriu pe una din laturi si se poate modifica pozitia
acestuia rezultand un obiect cu cinci laturi. Prin adaugarea de puncte suplimentare se pot
obtine figuri geometrice complexe.

initial initial
In cazul curbelor Bezier sunt necesare coordonatele a patru puncte definitorii:
- doua in capetele curbei;
- doua in exterior, care formeaza impreuna cu punctele din capetele curbei,
tangente in punctele respective
Prin modificarea coordonatelor tangentelor se pot obtine diferite forme grafice.
Curbele Bezier sunt utilizate de majoritatea programelor de grafica pentru constructia
formelor geometrice complexe.

II

I
1

Principiile graficii raster


Grafica raster este o grafica de procesare prin care grupuri de pixeli dintr-o matrice
initiala isi schimba succesiv culoarea pana cand imaginea devine ceea ce a dorit
uilizatorul.
Daca intr-o imagine raster este desenata o linie, pixelii corespunzatori vor fi modificati,
capatand noi valori RGB, valorile vechi se pierd si nu mai pot reda imaginea anterioara.
In momentul in care utilizatorul deplaseaza cursorul peste o matrice de pixeli, cei atinsi
isi schimba culoarea, rezultand un efect similar celui unui creion pe hartie. Daca
specificam numarul de pixeli din jurul varfului cursorului care isi schimba culoarea, se
pot obtine urme mai subtiri sau mai groase.

In grafica vectoriala elementul principal este forma, in timp ce in grafica raster culoarea
este baza oricarei reprezentari.
Conturul nu mai este o curba, ci rezultatul vizual al diferentei de culoare intre pixelii
invecinati, fiind de fapt linia imaginara ce formeaza granita intre doua zone diferit
colorate dintr-o imagine.
Nu mai exista entitati de tip obiect ci doar pixeli.
In grafica raster selectia reprezinta multimea de pixeli apartinand unei zone marcate din
imagine.
Reprezentarea unei forme necesita specificarea explicita a culorilor pixelilor ce o
definesc.

Pentru trasarea formelor regulate se utilizeaza metode de selectie cu ajutorul carora se


poate delimita o zona de forma dorita, care poate fi apoi umpluta automat cu o anumita
culoare.

1. Dupa indepartarea selectiei cu ajutorul careia a fost construita o anumita forma,


forma respectiva devine parte integranta a imaginii si nu mai poate fi tratata
independent.
2. Orice reprezentare se face pe baza modificarii culorilor pixelilor din imagine.
Stergerea sau deplasarea formei nu va putea duce la refacerea culorilor initiale.
Tehnici de lucru în programele de grafică
vectorială

AutoCAD-ul
Interfata cu utilizatorul

1.Meniul principal (este de tipul pull-down)


2. Bara cu pictograme pentru comenzi imediate
3. Bara de afisare a proprietatilor obiectelor
4. Zona desenului
5. Zona de comenzi
6. Bara de stare
7. Pictograma sistemului de coordonate
UCS – User Coordinate Systems
WCS – World Coordinate System

Coordonatele punctelor pot fi specificate în modurile:


1. Coordonate absolute - coordonatele sunt distante măsurate de la
origine (0,0).
2. Coordonate relative - coordonatele se măsoară faţă de ultimul punct
introdus.
3. Coordonate polare plane - se introduce distanţa faţă de punctul anterior
şi unghiul măsurat în sens trigonometric.
4. Coordonate cilindrice - determină punctul din spaţiul 3D care se află la
distanţa d faţă de punctul anterior, pe direcţia unghiulară θ din planul XY
şi respectiv la altitudinea z în plan vertical.
5. Coordonate sferice - stabilesc punctul din spaţiul 3D care se află la
distanţa d faţă de cel anterior, pe direcţia unghiulară θ din planul XY şi pe
direcţia unghiulară φ în plan vertical.

Exemplu: Command: LINE


Specify first point: 50,75 (coordonate carteziene absolute) Specify next
point: @100,0 (coordonate carteziene relative)
Specify next point: @100<30 (coordonate polare; 100 este distanţa,
30 este unghiul în grade).
Configurarea mediului de lucru

Constă în setarea unor variabile de sistem care se referă la unităţile de


desenare, limitele desenului, mărimea pasului cursorului etc.
Comenzile care configurează mediul de lucru sunt următoarele:
1. Comanda LIMITS - stabileşte limitele desenului;
2. Comanda UNITS - stabileşte unităţile de lucru;
3. Comanda SNAP - stabileşte mărimea pasului de deplasare a
cursorului pe ecran;
4. Comanda GRID - determină afişarea pe ecran a unei reţele de puncte
ajutătoare;
5. Comanda ORTHO - trece în (sau revine din) modul de lucru
caracterizat prin deplasarea cursorului doar orizontal şi vertical;
6. Comanda OSNAP - stabileşte modul de selectare a punctelor în
funcţie de entităţile pe care va fi poziţionat cursorul;
7. OTRACK - permite filtrarea dinamic-interactivă a coordonatelor unor
puncte de pe desen.
Informaţii despre starea desenului sau a unor elemente din desen se
găsesc în T ools-> Inquiry -> Status (Area, Distance etc).
1. Controlul reprezentării unităţilor de măsură (comanda UNITS
sau Format -> Units). Se pot stabili:
Length: tipul şi precizia afişării lungimilor;
Angle: tipul (grade, radiani, minute, secunde), precizia şi sensul afişării
unghiului (sensul acelor de ceasornic sau nu).
2. Limitele desenului (comanda LIMITS sau Format -> Drawing Limits).
Se pot stabili colţurile stânga-jos şi dreapta-sus ale suprafeţei rectangulare
ale proiectului.

3. Cuantificarea coordonatelor (comanda SNAP sau Tools -> Drafting


Settings -> Fişa Snap and Grid).
Se selectează Snap On dacă dorim să impunem cursorului să nu poată
puncta decât sărind pe multiplii valorilor specificate, spre exemplu un
pas de 1 mm, dacă ştim că nici o dimensiune a obiectelor reprezentate
nu se exprimă cu zecimale.
4. Afişarea de repere cuantificate (comanda GRID sau Tools -> Drafting
Settings). Se selectează opţiunea Grid On dacă dorim să avem pe
ecran o reţea regulată de puncte cu rol de repere grafice. Reţeaua se
întinde pe suprafaţa specificată prin comanda LIMITS.
Se poate renunţa la SNAP şi GRID prin apăsarea butoanelor aflate pe
bara de stare.
5. Stabilirea direcţiei de evoluţie a cursorului pe suprafaţa de lucru
(Tools -> Drafting Settings).
Prin opţiunea Polar Angle Setting se poate stabili unghiul de evoluţie a
cursorului pe suprafaţa de lucru, care implicit are valoarea 90 grade,
dar se pot alege şi alte valori cum ar fi 15, 30, 45 grade sau alte valori
stabilite de către utilizator.
6. Agăţarea unor puncte specifice obiectelor desenate anterior (comanda
OSNAP sau Tools -> Drafting Settings -> Fişa Object Snap).
Comanda respectivă permite ca în timpul creării de obiecte noi, când
trebuie furnizate coordonate definitorii să ne agăţăm de poziţii
semnificative geometric. Punctele pe care se permite prinderea sunt:
NEArest: punctul geometric semnificativ cel mai aproape de poziţia
curentă
ENDpoint: capăt de segment
MIDpoint: mijlocul segmentului vizat
CENter: centrul cercului sau al arcului de cerc PERpendicular: piciorul
perpendicularei pe obiectul vizat TANgent: punctul de tangenţă la obiectul
circular vizat
QUAdrant: puncte cuadrante de pe cerc (arc, elipsă) INSertion: punctul de
inserţie a unui bloc INTersection: intersecţia dintre două obiecte filare
APParent INTersection: intersecţia virtuală dintre două obiecte ce nu se
intersectează decât prin prelungirile lor
NODe: punctul de plasare
(inserţie) a unui obiect-punct, a unei definiţii de cotare sau a unui text
EXtension: determină
extinderea temporară a liniei
(arcului) pentru asistenţă
geometrică
PARallel: desenează un vector ajutător paralel cu obiectul desemnat.
Dacă dorim ca punctele de agăţare să ne fie prezentate dinamic, activăm
modul running OSNAP apăsând butonul din linia aflată la partea de jos a
ferestrei.

7. Filtrarea de coordonate.
Filtrarea de coordonate este mecanismul prin care putem prelua parţial
coordonate de la punctele geometrice existente în desen. Filtrarea
poate fi explicită sau dinamic-interactivă.
Dacă la promterul care aşteaptă precizarea unor coordonate scriem .X
sau .Y sau .Z sau .XY, programul ştie că vom prelua doar acele
coordonate de la punctul pe care îl vom preciza în continuare, urmând
ca apoi să ni se ceară celelalte coordonate.
Prin deplasarea cursorului de-a lungul direcţiilor X, Y sau Z, se poate
obţine urmărirea în timp real a coordonatelor parţiale, aspect semnalat
dinamic prin afişarea unei linii foarte subţiri paralele cu axa X, Y
sau Z şi trecând prin punctul sursă. Facilitatea se numeşte Object
Snap Traking.

Selectarea obiectelor

Cand este ceruta o selectie prin aparitia comenzii Select objects se poate
raspunde cu:
1- selectia succesiva a obiectelor
2 – window – obiectele se incadreaza cu mouse-ul intr-o fereastra

3 – crossing – obiecte in cadrul unei ferestre de traversare


4 – Wpolygon – obiecte in cadrul unui contur poligonal

5 – ALL – toate entitatile din desen

6 – Last – ultimul obiect desenat


7 – Previous – toate entitatile din setul de selectie anterior

8 – Remove – permite retragerea unor entitati deja selectate din selectie


9 – Add – reia includerea de obiecte in multimea deja selectata

Controlul afisarii

In AutoCAD sunt doua medii de lucru:

-spatiul model, care este folosit la crearea modelului sau a geometriei


proiectului; modelul poate fi 2D sau 3D, dar AutoCAD-ul creaza fiecare
componenta a modelului in trei dimensiuni completand proiectul in spatiul
model;
-spatiul hartie, care este folosit in special pentru plotarea modelului; in
spatiul hartie fiecare componenta este creata in
2D; este folosit pentru desenarea indicatorului, note tehnice, trasarea
chenarului si a celorlalte elemente grafice ale formatului; este un spatiu de
lucru complementar spatiului model, simplificand crearea unei mari
varietati de desene pe acelasi model.

Zona de afisare poate fi impartita in viewport-uri (View -> Viewports),


ferestre de vizualizare atat in spatiul model cat si in spatiu hartie,
usurandu-se astfel lucrul asupra unor portiuni diferite ale aceluiasi model.

Daca desenul ocupa un spatiu mai mare decat cel al ecranului, pe monitor
va fi afisata doar o parte din desen, la o scara care sa permita o precizie
acceptabila.

A3 (420, 297)

(210, 150)

Spatiul alocat

(0, 0) Spatiul afisat


Comanda ZOOM permite marirea sau micsorarea portiunii vizibile a
desenului. Optiunea All (View -> Zoom -> All) va face ca ecranul sa afiseze
intreg spatiul de lucru alocat.

Aspecte avansate de proiectare


Structurarea desenelor - Lucrul cu straturile

Obiectele grafice cuprinse intr-un document-desen se pot grupa pe staturi


(layer-e) rezultand o structurare care permite organizarea si gestionarea
mai buna a proiectului. Entitatile grafice pot fi distribuite pe straturi astfel
incat in cadrul unui grup/ strat sa existe doar acele obiecte inrudite
functional.

Avantajele gruparii obiectelor pe straturi sunt urmatoarele:

1. Se pot stabili proprietatile de culoare, tip linie, grosime linie aferente


unui strat, astfel incat obiectele reprezentate in cadrul stratului respectiv
sa preia automat proprietatile asociate;
2. Se poate consolida vizibilitatea pe straturi atunci cand este nevoie de o
lizibilitate mai buna asupra anumitor categorii de obiecte, existand
posibilitatea ca straturile nerelevante in etapa respectiva sa fie ascunse;

3. Se poate bloca accesul la editare pentru a nu modifica anumite zone din


desen;
4. Se poate ajusta modul de tiparire a stratului;

5. Se poate asocia o descriere (incepand cu AutoCAD 2005).

Programul ofera posibilitati de management al straturilor cum ar fi: creare,


redenumire, stergere, ordnare, grupare pe criterii ierarhice, filtrare pe
criterii proprii, copiere, importul si exportul de definitii. Implicit, obiectele
sunt asociate stratului 0 si doar definirea altor straturi permite construirea
obiectelor si in alte layer-e.

Un obiect nu poate sa apartina decat unui strat.

Cele mai frecvente manevre cu straturile se fac actionand asupra listei de


straturi din bara cu unelte Object properties aflata sub meniul principal in
partea stanga (implicit).
Stratul curent se stabileste selectandu-i denumirea din lista. Selectand un
obiect din desen, lista de straturi afiseaza automat stratul acelui obiect.

Majoritatea operatiunilor referitoare la straturi pot fi realizate si in fereastra


Layer Properties Manager, care poate fi dechisa din meniul Format,
submeniul Layer.
Pentru a determina vizibilitatea sau invizibilitatea unui strat se localizeaza
stratul in cadrul listei si se executa clic pe simbolul bec, consecinta fiind
aceea ca obiectele acelui strat dispar
(reapar) pe ecran.

Blocarea / deblocarea unui strat se realizeaza prin intermediul simbolului


lacat din dreptul stratului respectiv, actiune care permite vizibilitatea
obiectelor dar nu permite modificarea lor.

Hasurarea

Hasura poate fi aplicata unei zone din desen marginita complet de obiece,
fie un singur obiect inchis, fie mai multe obiecte inconjurand integral
zona vizata.

Termenul hasura in AutoCAD se refera la umplerea cu un model grafic a


unei zone marginite spre a o distinge simbolistic fata de celelalte entitati
reprezentate in desen. Umplerea se poate realiza cu simboluri liniare,
punctiforme, in diverse combinatii regulate sau cu o culoare uniforma.
Comanda pentru realizarea hasurilor se gaseste in meniul Draw,
sumeniul Hatch sau se poate introduce la prompter in linia de comenzi
BHATCH.
Fereastra de dialog aferenta acestei comenzi are urmatoarele categorii de
optiuni:

- hatch (quick) – pentru selectarea/ ajustarea/ definirea modelului de


hasura;

- advanced – pentru optiuni speciale cum ar fi tratarea insulelor


(subzone constituite din obiecte inchise in zona de delimitare a
hasurilor);

- gradient (incepand cu AutoCAD 2004) – permite umplerea cu un


gradient cromatic.

Cotarea in desen
Diferitele modalitati de cotare pot fi activate din meniul Dimension.
AutoCAD-ul ofera mijloacele necesare pentru crearea si manevrarea
cotelor, adaptarea elementelor cotei (linia de cota, liniile ajutatoare de
cota, capetele de sageti, textul, prefixurile textului).
Pot fi realizate cotari simple (liniare orizontale / verticale/ aliniate;
unghiulare; radiale; diametrale; tip indicator) sau complexe (cotari
multiple in prelungire sau etajate; cu diverse prefixe sau sufixe;
simboluri de tolerante geometrice).
Cotare supraetajata liniara cu baza comuna

Aspectul cotarilor depinde de proprietatile elementelor componente. Este


mai practic sa se stabileasca global aceste caracteristici, in loc sa fie
reglate la fiecare plasare a unui nou ansamblu de cotare. Pentru a realiza
aceast lucru AutoCAD-ul pune la dispozitie mecanismul stilurilor de
cotare (se poate alege/ defini cate un stil pentru fiecare particularizare a
seturilor de parametrii privind cotarea).
Format -> Dimension Style Dimension -> Style DIMSTYLE

Tiparirea / plotarea desenelor

Daca imprimarea se executa direct din spatiul model, va trebui sa fie


corelat gabaritul modelului cu dimensiunile paginii disponibile; daca
imprimarea se executa din spatiul hartie, tiparirea se initiaza simplu, ca
la orice aplicatie care ruleaza pe sistemul de operare Windows.
Actionand butonul Plot de pe bara de unelte standard se deschide
fereastra de dialog aferenta in care pot fi executate urmatoarele setari:
-in categoria Plot Device pot fi ajustati parametrii imprimantei curente, in
maniera clasica Windows;
-in categoria Plot Settings se stabileste formatul paginii de hartie (Paper
Size), aria de tiparire, orientarea desenului, factorul de scalare a
modelului etc. Specificarea scarii de reprezentare a desenului este
necesara deoarece foarte rar modelul care este reprezentat la scara 1:1 se
va potrivi cu unitatile sale de masura in dimensiunea paginii. Optiunea
Scale to Fit determina programul sa aleaga un factor de scara potrivit
pentru scalarea modelului pe absolut toata suprafata disponibila a
paginii.
In meniul File exista optiuni legate de tiparire:
•Plot Style managers – pentru gestionarea stilurilor de plotare;
•Plotter manager – fereastra dialog contine configuratiile plotter-elor
instalate si particularizate pentru AutoCAD.
Reprezentări grafice cu ajutorul calculatorului
Facilităţi precum precizia şi acurateţea în realizarea desenelor, scrierea uşoară a
textelor, cotarea exactă, posibilitatea de creare şi utilizare a unor biblioteci de
elemente sunt obţinute prin utilizarea calculatorului în reprezentările grafice.
Pentru proiectarea asistată de calculator se utilizează programe specializate care
oferă o serie de avantaje precum :
▪ realizarea de obiecte direct în trei dimensiuni, obiecte care pot fi modificate
în perspectivă sau în vederile standard, cu actualizarea automată a tuturor
secţiunilor şi vederilor ;
▪ convertirea automată a geometriei standard la una parametrică, procedeu
care oferă posibilitatea generării rapide a unor alternative la desen prin
schimbarea unei cote sau a unui alt parametru ;
▪ obţinerea de imagini realistice utilizând transparenţa, iluminarea indirectă,
reflexia, texturarea, cu posibilitatea de a realiza modele în timpul procesului
de proiectare ;
▪ posibilitatea detalierii prin folosirea bibliotecilor de simboluri (pentru
rugozităţi, sudură, toleranţe de formă, poziţie, orientare) ;
▪ posibilitatea de analiză statică şi dinamică cu element finit ;
▪ simularea mişcării mecanismelor, verificarea şi evaluarea traiectoriilor de
mişcare etc ;
▪ animaţia mecanismelor prin utilizarea tehnicii interpolării cadrelor ;
▪ posibilitatea generării de rapoarte filtrante, de adnotări cu text, de a realiza
măsurări geometrice diverse etc.
Programele de desenare sau de modelare tridimensională pot fi departajate în trei
categorii :
▪ programe de generaţia întâi care au ca rezultat modele neparametrizate
obţinute cu module generale nespecializate (AutoCAD) ;
▪ programe de generaţia a doua care permit obţinerea de modele
neparametrizate sau parţial parametrizate prin utilizarea unor module
specifice de lucru, cum ar fi modulele de generare şi simulare a proceselor,
de modelare, de analiză şi optimizare (Euclid Quantum) ;
▪ programe de generaţia a treia care conduc la obţinerea de modele complexe
parametrizate prin intermediul unor module specifice pentru domenii
învecinate, module care permit interconectarea cu maşinile unelte cu
comandă numerică sau interfaţarea cu alte programme integrate (CATIA,
MICROSTATION, SOLID EDGE, PROENGINEER, SOLID WORKS).
Conceptul de parametrizare bidirecţională a apărut în proiectarea asistată de
calculator o dată cu dezvoltarea programelor CATIA şi PROENGINEER, care pe
lângă modulul principa ; de modelare tridimensională conţin şi module complet
integrate de turnare, sudare, asamblare, injecţie de mase plastice, prelucrare prin
aşchiere, analiză cu element finit, electronică, management etc.

Reprezentările grafice din domeniul ingineresc au la bază desenul tehnic, fapt ce


impune o cunoaştere foarte bună a geometriei elementare şi a celei descriptive. În
funcţie de modul de abstractizare, în cadrul desenelor tehnice există numeroase
tipuri de reprezentări care pot fi ierarhizate în clase cu grade de generalizare
progresive. Astfel, o piesă poate fi definită prin ecuaţiile analitice ale suprafeţelor
din care este formată, poate fi reprezentată printr-un simbol normalizat sau printr-
un model în trei dimensiuni executat la scară. În tabelul 1 este prezentată scara de
reprezentare realizată de către Moles.
Tabelul 1.
Clasa Definire Exemple
0 Descriere în cuvinte sau în formule algebrice Ecuaţii, formule, texte.
1 Schemă de vectori în spaţii abstracte Grafice vectoriale în
electrotehnică
2 Schemă în spaţii complexe Scheme de statică grafică
3 Schemă de formulare Formule chimice
dezvoltate
4 Organigramă Organigrama unei
întreprinderi
5 Schemă de principiu electrică, electronică Plan de cablaj al unui
monitor
6 Vedere « sugestivă » Obiect tehnic într-un
manual de asamblare
sau de reparaţie
7 Schemă obţinută prin cuantificarea Hartă geografică,
elementelor şi simplificare secţiune anatomică,
secţiune într-un motor
8 Desen sau fotografie Afişe, cataloage,
prospecte
9 Fotografie sau proiecţie reală pe un plan Catalog ilustrat, afiş
10 Schemă 2D sau 3D micşorată sau mărită ; Hartă în 3D, glob
reprezentare în anamorfoză (imagine terestru
deformatã care pare normală când este privită
dintr-un anumit punct)
11 Model 2D sau 3D la scară Etalare artificială
12 Obiectul propriu-zis Obiect într-o expoziţie

Standarde, norme interne, convenţii


Reprezentările în desenul tehnic se fac pe baza unor norme bine precizate prin
standarde, norme interne şi convenţii. Ele permit interpretarea corectă şi unitară a
elementelor privind proiectarea, execuţia, controlul şi exploatarea oricărui produs
tehnic.
Interpretarea unitară pe plan naţional a unor norme şi prescripţii este asigurată de
standardele de stat. Acestea sunt clasificate pe baza unui sistem alfa numeric ce
cuprinde sectoare notate cu litere majuscule (A, B, C…), corespunzătoare la diferite
ramuri de producţie, grupe notate cu cifre de la 0 la 9 şi subgrupe notate cu a doua
cifră de la 0 la 9.
Spre exemplu, notarea D11 corespunde sectorului D, care este aferent maşinilor şi
utilajelor pentru construcţii, industria uşoară şi alimentară, agricultură şi
transport, grupei 1, aferentă maşinilor şi utilajelor pentru industria textilă,
subgrupei 1 pentru maşini şi utilaje pentru filaturi.
Normele internaţionale sunt impuse de către Organizaţia Internaţională de
Standardizare (ISO). Standardele elaborate în România înainte de 28 august 1992
au sigla STAS, iar cele elaborate după această dată au sigla SR. Standardele
româneşti care sunt identice cu cele internaţionale au sigla SR ISO, SR CEI iar cele
identice cu cele europene au sigla SR EN.
Spre exemplu, SR ISO 96-1 : 1995 este un standard românesc identic cu cel
internaţional şi se referă la maşini pentru industria textilă, inele şi cursoare pentru
maşinile de filat şi răsucit, inele « T » şi cursoarele corespunzătoare.
Standardele româneşti referitoare la desenul tehnic se află în sectorul U, grupa 1.
Clasificarea desenelor tehnice
Standardul SR ISO 10209-1: 96 stabileşte termenii referitori la desenul tehnic şi
tipurile de desene. În tabelul 2 sunt prezentate categoriile de desene utilizate în
diverse domenii.
Tabelul 2.
Criteriul de Clasificare Detaliere
clasificare
▪ desen - vizează reprezentarea obiectelor şi
industrial concepţiilor tehnice privind structura,
construcţia, funcţionarea şi realizarea
obiectelor din diverse domenii (construcţii
de maşini, construcţii navale, aerospaţiale,
electrotehnice etc.)
▪ desen de - se referă la reprezentarea construcţiilor de
construcţii clădiri, a lucrărilor de artă, a căilor de
comunicare, a construcţiilor
hidroenergetice etc.
▪ desen de - vizează concepţia funcţională şi estetică a
După
arhitectură construcţiilor, elementele decorative şi de
apartenenţa la
finisare
domeniu
▪ desen de - se referă la reprezentarea ansamblurilor
instalaţii sau elementelor de instalaţii pe unităţi
industriale etc.
▪ desen - vizează reprezentarea regiunilor geografice
cartografic sau a suprafeţelor de teren cu forme de
relief, elemente fizice naturale, construcţii,
amenajări existente
▪ desen de - se referă la reprezentarea concepţiilor de
sistematizare ansamblu în vederea amenajării teritoriale,
a centrelor populate, a unităţilor industriale
şi agricole etc.
▪ desen în - desen în care elementele şi dimensiunile
proiecţie obiectului rezultă din una sau mai multe
ortogonală reprezentări obţinute prin proiecţii
După modul perpendiculare pe planele de proiecţie
de ▪ desen în - desen care redă elementele şi dimensiunile
reprezentare perspectivă obiectului într-o singură reprezentare prin
imaginea spaţială a obiectului respectiv,
folosind proiecţia în perspectivă sau
axonometrică pe planul de proiecţie
▪ schiţă - desen realizat cu respectarea proporţiilor
dimensiunilor obiectului şi a formei, într-o
aproximare vizualăş conţine toate
După modul elementele care să permită definirea clară a
de întocmire formei şi dimensiunilor obiectului
▪ desen la scară - desen care păstrează un raport constant
între dimensiunile obiectului şi cele
reprezentate
După gradul ▪ desen de - desen care are reprezentate toate piesele
de detaliere a ansamblu componente ale unui ansamblu, poziţia,
reprezentării structura şi funcţionarea lor
▪ desen de - desn careare reprezentate toate detaliile
piesă sau de geometrice ale piesei sau elementului în
element vederea determinării complete
▪ desen de - desen care, pentru precizarea unor date
detaliu suplimentare, prezintă o parte dintr-un
desen într-un mod mai clar
▪ desen de - desen care serveşte ca bazâ pentru desenul
studiu definitiv
▪ desen de - desen care este folosit pentru executarea
execuţie obiectului reprezentat, conţinând toate
datele necesare în acest scop
▪ desen de - desen care specifică modul de asamblare
După montaj sau amplasare a părţilor componente
destinaţie ▪ desen de - desen care precizează locul de amplasare
amplasare
▪ desen de - desen care stabileşte modul de reparare -
reparaţie recondiţionare
▪ desen de - desen care serveşte la prezentarea şi
prospect sau identificarea obiectului reprezentat
de catalog
▪ desen de - desen care conţine toate datele necesare
operaţie execuţiei unei singure operaţii (turnare,
forjare, strunjire, frezare etc.)
▪ desen de - desen care conţine conturul obiectului şi
gabarit cotele maxime
▪ desen de - desenul realizat după un obiect existent
După
releveu
conţinut
▪ schema - desen simplificat care utilizează semne
convenţionale şi simboluri specifice
▪ epura - desenul ce conţine rezolvarea grafică a unor
probleme de natură geometrică
▪ graficul - desenul ce prezintă variaţia unor parametri
tehnici
▪ desene - documente tehnice de bază cu semnături
originale legale în original
După valoarea ▪ duplicate - desene identice cu originalul care, după
ca document legalizare, pot ţine locul originalelor
▪ copii - desene reproduse, prin diferite metode de
multiplicare, după original sau duplicat

Norme generale în desenul tehnic


Condiţii generale pentru desenele de execuţie
Desenul de execuţie este utilizat la realizarea produsului care face obiectul său, de
aceea el trebuie să fie elaborat la scară şi în conformitate cu standardele referitoare
la regulile de desen şi cu cele privitoare la condiţiile tehnice de calitate
corespunzătoare domeniului respectiv. Desenul de execuţie poate fi realizat pentru
o piesă, un ansamblu, un semifabricat etc.
Desenele de execuţie pentru piese şi desenele de ansamblu trebuie să fie prevăzute
cu indicator. În plus, desenele de ansamblu trebuie să aibă reprezentate tabele de
componenţă.
Numărul de cote pe desenul de execuţie trebuie să fie minim, dar suficient pentru
executarea şi verificarea piesei. Trebuie să fie prevăzute prescripţii de precizie
pentru toate cotele şi pentru toţi parametrii indicaţi pe desen, cu excepţia celor
informativi.
Condiţiile tehnice de calitate pentru piesa sau ansamblul respectiv, care nu sunt
înscrise în indicator sau în tabelul de componenţă, se vor înscrie sub formă de text
sau de tabele în câmpul liber al desenului.
Tabelele şi textele se amplasează paralel cu baza desenului, deasupra indicatorului
sau a tabelului de componenţă, sau sub reprezentarea din desen.

Recomandări pentru executarea desenelor tehnice


Un desen tehnic trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe cum ar fi : exactitatea
execuţiei, respectarea normelor de reprezentare, realizare într-un timp minim,
aspect estetic corespunzător. Pentru realizarea unui desen tehnic se recomandă
parcurgerea următoarelor etape:
1. Stabilirea formatului, a scării de reprezentare, a numărului minim de
proiecţii necesar, spaţiul necesar pentru cotare şi inscripţionare.
2. Poziţionarea relativă a proiecţiilor în format.
3. Trasarea axelor de simetrie şi a axelor de rotaţie.
4. Trasarea elementelor grafice (drepte, cercuri, arce de cerc) pe baza cotelor de
execuţie.
5. Realizarea construcţiilor grafice necesare pentru obţinerea conturului
complet al fiecărei proiecţii (racordări, teşituri, alte elemente de legătură
grafică).
6. Cotarea desenului.
7. Haşurarea suprafeţelor secţionate.
8. Înscrierea condiţiilor tehnologice, a notelor privind execuţia sau a unor
opţiuni speciale, completarea indicatorului şi a tabelului de componenţă.

Reguli pentru executarea desenelor


1. Reguli privind modul de întocmire al unui desen :
▪ o schiţă de prezentare iniţială poate fi executată cu mâna liberă ;
▪ pentru un desen de concepţie, formele geometrice se definesc cu precizie, la
scară ;
▪ un desen definitiv trebuie să fie clar ;
▪ desenele se execută pe un suport care să permită multiplicarea lor ulterioară.
2. Un ansamblu se reprezintă pe desen în poziţia sa normală de funcţionare.
3. Se recomandă reprezentarea unui număr minim de proiecţii.
4. Nu se realizează desene pentru piesele standardizate sau normalizate ; se
folosesc codurile acestora şi reprezentările minim necesare pe ansamblu.
5. Axele sistemelor de referinţă şi liniile de construcţie nu se figurează.
6. Se recomandă utilizarea normelor pentru reprezentări convenţionale simplificate.
7. Pentru reducerea numărului de proiecţii necesare în reprezentarea desenului se
utilizează vederile parţiale, secţiunile în trepte, secţiunile frânte, secţiunile locale
parţiale, reprezentări parţiale în cazul pieselor simetrice.
8. Reprezentarea muchiilor sau a contururilor cu linie întreruptă se limitează la
situaţiile când lipsa acestora afectează claritatea desenului.
9. Se recomandă utilizarea aceloraşi tipuri de parametrii grafici, spre exemplu,
aceeaşi lungime a segmentelor pentru liniile discontinue de acelaşi tip, aceeaşi
grosime a liniei cu o anumită destinaţie, acelaşi stil şi dimensiune a scrierii,
aceeaşi grosime a liniei de trasaj şi aceleaşi dimensiuni pentru semnele
convenţionale introduse pentru rugozităţi, toleranţe, simboluri etc.
Standarde generale de prezentare în grafica inginerească

Linii utilizate în desenul tehnic industrial


Liniile utilizate în desenul tehnic pot fi clasificate în funcţie de grosime şi de formă.
După grosime, liniile pot fi subţiri, mixte sau groase. În figura urmăoare s-a notat
grosimea liniei groase cu b, linia subţire având grosimea b/3.

În funcţie de forma pe care o au, liniile pot fi clasificate în mai multe tipuri
prezentate în tabelul următor :

Linia continuă groasă se utilizează la reprezentarea de contururi, muchii reale


vizibile, secţiuni intercalate, vârful filetului, chenarul formatului etc.
Linia continuă subţire se foloseşte la reprezentarea liniilor de cotă, liniilor
ajutătoare, muchiilor fictive, rupturilor, liniilor de indicaţie, haşurilor, liniei de fund
a filetului, contururilor secţiunilor suprapuse etc.
Linia continuă subţire ondulată se utilizează la reprezentarea rupturilor în orice tip
de material.
Linia continuă subţire în zig-zag se utilizează pentru reprezentarea rupturilor
executate cu aparate automate.
Linia întreruptă subţire se foloseşte la reprezentarea contururilor acoperite şi a
muchiilor acoperite.
Linia întreruptă groasă se foloseşte la reprezentarea contururilor şi a muchiilor
acoperite.
Linia punct subţire se utilizează la reprezentarea liniilor de axă, a suprafeţelor de
rostogolire a roţilor dinţate.
Linia punct mixtă se foloseşte la indicarea traseelor de secţionare.
Linia punct groasă se utilizează la reprezentarea liniilor şi suprafeţelor cu
prescripţii speciale.
Linia două puncte subţire se foloseşte la reprezentarea conturului pieselor
învecinate sau a poziţiilor extreme şi intermediare ale pieselor în mişcare.
Scrierea standardizată
Scrierea standardizată se realizează conform SR ISO 3098-95, cu fonturi înclinate
sau drepte. Scrierea înclinată se ealizează la un unghi de 750 spre dreapta, unghi
măsurat faţă de linia de bază a rândului. Înălţimea acestora, notată cu h, poate
avea valorile 2.5, 3.5, 5, 7, 10, 14, 20 sau una din aceste valori înmulţită cu 10.
Grosimea liniei de trasare poate avea valoarea h/10, caz în care scrierea este
numită de tip B (normală) sau valoarea h/14, scrierea fiind de tip A (îngustată).

Nr. Elemente caracteristice scrierii standardizate Valoare


crt.
1 Grosimea liniei de trasare 1u
2 Înălţimea literelor mari şi a cifrelor 10 u (tip B) sau 14 u (tip A)
3 Înălţimea literelor mici 7 u (tip B) sau 10 u (tip A)
4 Lăţimea unei litere (fără M, W) 6u
5 Distanţa dintre două litere alăturate ale unui 2u
cuvânt sau între două cifre ale unui număr
6 Distanţa între două cuvinte alăturate sau 6u
numere alăturate
7 Distanţa minimă între liniile de bază ale 14 u (tip B) sau 20 u (tip A)
rândurilor alăturate

Scări numerice
Raportul dintre dimensiunile liniare măsurate pe desen şi dimensiunile reale ale
obiectului reprezentat reprezintă scara desenului. Standardul care reglementează
scările de reprezentare în desenul tehnic este SR EN ISO 5455 : 97.
Dacă toate proiecţiile obiectului reprezentat în desen au fost realizate la aceeaşi
scară, în căsuţa corespunzătoare din indicator se înscrie scara sub forma
raportului dintre dimensiunile de pe desen şi dimensiunile reale, spre exemplu,
1 :2, 1 :1, 5 :1 ec. Dacă obiectul a fost reprezentat prin mai multe proiecţii la scări
diferite sau cu detalii, atunci în căsuţa corespunzătoare din indicator se trece scara
proiecţiilor principale şi în paranteză, cu caractere mai mici, celelalte scări, cum ar
1 : 10
fi, spre exemplu : .
(2 : 1)

Nr. Tipuri de scări Exemple


crt.
1 Scară de mărime naturală 1 :1
2 Scară de mărire 2 :1 ; 5 :1 ; 10 :1 sau
multiplii de 10
3 Scară de micşorare 1 :2 ; 1 :5 ; 1 :10 sau
multiplii de 10
4 Scară pentru cazuri speciale 1 :2,5
de folosire mai completă a
spaţiului de reprezentare
5 Scară de reprezentare a 1 :15
construcţiilor metalice
6 Scară pentru planuri de 1 :250 ; 1 :2500 ; 1 :25000
hărţi
Formate
Desenele tehnice se reprezintă pe planşe de desen care sunt standardizate prin SR
EN ISO 5457 : 2002. Formatul reprezintă suportul material pe care se realizează
desenul, a cărui mărime se alege din seriile prezentate în tabelele care urmează.

Dimensiunile formatului se aleg la valorile cele mai mici care asigură reprezentării
o claritate şi precizie corespunzătoare. Pe lângă dimensiunile formatului sunt
impuse şi o serie de elemente grafice care sunt prezentate centralizat în tabelul
următor.
Nr. Elemente grafice Detaliere
crt.
1 Indicator - detalierea va fi făcută în cele ce
urmează
2 Margini şi chenar Zona - este cuprinsă între marginile
neutră formatului finit şi chenarul care
delimitează câmpul desenului ;
- lăţimea minimă recomandată este de
20 mm pentru formatele A0 şi A1 şi
de 10 mm pentru formatele A2, A3 şi
A4 ;
- este necesară pentru menţinerea
suportului în timpul reproducerii.
Fâşia de - este situată pe latura planşei din
îndosariere stânga indicatorului, în sensul de
citire al acestuia;
- este necesară pentru executarea
perforaţiilor;
- are lăţimea minimă de 20 mm
incluzând şi zona neutră.
Chenarul - se execută cu linie continuă cu
grosimea minimă de 0,5 mm ;
- delimitează câmpul desenului.
3 Reperele de centrare - se execută la extremităţile celor două
axe de simetrie ale planşei finite ;
- se reprezintă cu linie continuă cu
grosimea minimă de 0,5 mm ;
- încep de la marginile formatului finit
şi depăşesc cu aproximativ 5 mm
chenarul care delimitează câmpul
desenului ;
- prezintă o toleranţă de 0,5 mm ;
- sunt necesare pentru a uşura
poziţionărea desenului la
multiplicare sau micrografiere.
4 Reperele de orientare - sunt formate din două săgeţi
amplasate pe chenar, una pe
dimensiunea mică şi cealaltă pe
dimensiunea mare ;
- coincid cu două din reperele de
centrare ;
- unul din reperele de orientare este
dirijat către desenator ;
- sunt necesare pentru precizarea
poziţiei planşei de desen .
5 Gradaţia metrică de referinţă - are lungimea minimă de 100 mm şi
este divizată în centimetri ;
- este amplasată în zona neutră ;
- este dispusă simetric faţă de un
reper de centrare fiind lipită de
chenar ;
- are lăţimea maximă de 5 mm ;
- se reprezintă cu linie continuă cu
grosimea minimă de 0,5 mm.
6 Sistemul de coordonate - este recomandat pentru toate
formatele având scopul de a localiza
mai rapid pe desen detaliile,
modificările, completările etc ;
- lungimea unei diviziuni se
recomandă să fie cuprinsă între 25 şi
75 mm ;
- numărul diviziunilor trebuie să fie
multiplu de 2 şi se adoptă în funcţie
de complexitatea desenului ;
- se reprezintă cu linii cu grosimea
minimă de 0,5 mm ;
- colţul opus al indicatorului se
consideră originea sistemului ;
- diviziunile se notează cu litere
majuscule pe una din axe şi cu cifre
arabe pe cealaltă, notarea repetându-
se şi pe laturile opuse ;
- pentru litere şi cifre se folosesc
caractere drepte, plasate în zona
neutră lângă chenar la o distanţă
minimă de 5 mm de marginile
planşei finite ;
- în cazul în care numărul diviziunilor
este mai mare decât numărul
literelor alfabetului, după ultima
literă din alfabet se continuă notarea
diviziunilor cu două litere majuscule
(AA, BB etc.).
7 Unghiul de decupare - se reprezintă în cele patru colţuri ale
formatului finit;
- este simbolizat printr-un triunghi
dreptunghiular isoscel cu laturile
unghiului drept de aproximativ 10
mm;
- poate fi reprezentat simplificat prin
linii scurte cu grosimea de 2 mm care
se intersectează în colţ;
- are scopul de a uşura operaţia de
decupare.
Indicatoare
Pentru a facilita schimbul de documentaţie şi pentru a asigura coerenţa acesteia,
pe desen este prevăzut un indicator format din mai multe dreptunghiuri alăturate
în care sunt înscrise informaţii specifice.
Datele referitoare la indicator sunt reglementate prin standardul SR ISO 7200 : 94.
Indicatorul se poziţionează în câmpul desenului în colţul inferior dreapta, ca în
figurile ce urmează.

Informaţiile specifice care sunt prezentate în cadrul indicatorului trebuie să fie


grupate în mai multe zone, care sunt prezentate succint în tabelul următor.

Nr. Tipuri de zone Descriere


crt.
1 Zona de identificare - are lungimea maximă de 170 mm,
în sensul de citire al acestuia;
- conţine următoarele informaţii de
bază: numărul de înregistrare (a),
denumirea desenului (b) şi numele
proprietarului desenului (c);
- informaţiile de bază pot fi dispuse
în cadrul indicatorului ca în
figurile:

2 Zona de Informaţii - sunt prevăzute pentru a evita


informaţii indicative erorile de interpretare a metodei de
suplimentare reprezentare folosită în cadrul
desenului şi sunt următoarele:
o simbolul care indică metoda de
proiectare;
o scara principală a desenului;
o unitatea de măsură pentru
dimensiunile liniare, dacă s-a
folosit o altă unitate decât
milimetrul.
Informaţii - se referă la metodele şi convenţiile
tehnice speciale pentru desenele de
execuţie:
o metoda de indicare a stării
suprafeţei;
o metoda de indicare a
toleranţelor geometrice;
o valorile toleranţelor generale
care se aplică dacă nu sunt
indicate toleranţe individuale;
o alte standarde din domeniu.
Informaţii de o formatul planşei de desen;
ordin o data primei ediţii a desenului;
administativ o indicele aferent unei revizuiri;
o alte informaţii de ordin
administrativ.

În figurile care urmează sunt prezentate două variante de indicatoare.

(1) Numărul desenului;


(2) Denumirea piesei desenate;
(3) Denumirea ansamblului din care face parte;
(4) Numele proprietarului legal al desenului;
(5) Câmpuri pentru înscrierea termenilor: Proiectat, Desenat, Verificat,
Controlat SR şi Aprobat;
(6) Numele persoanelor care au Proiectat, Desenat, Verificat, Controlat SR şi
Aprobat;
(7) Semnătura persoanelor care au Proiectat, Desenat, Verificat, Controlat SR şi
Aprobat;
(8) Simbolul sistemului de proiecţie A sau E;
(9) Data: anul/luna/ziua;
(10) Materialul din care se execută piesa;
(11) Masa netă în kilograme;
(12) Scara de reprezentare;
(13) Formatul (A4, A3 etc.);
(14) Unitatea dimensională dacă este diferită de milimetru;
(15) (16), (17) Condiţii tehnice de execuţie şi tratamente termice.
Reprezentarea obiectelor in
proiectii ortogonale
Dispunerea proiectiilor

Reprezentarea in proiectii ortogonale este cea mai


completa forma de redare a reperelor si subansamblelor in
tehnica. Acest mod de reprezentare asigura determinarea
precisa a formelor si dimensiunilor obiectelor.
Cea mai complexa fata a obiectului, care are cele mai
multe detalii de forma , este asezata spre observator,
devenind proiectie principala sau vedere din fata.
Considerand directiile de proiectie perpendiculare pe
aceasta se obtin sase proiectii principale.
Vederea din fata (dupa directia 1) –
proiectia in vedere pe planul vertical
din spate;
Vederea de sus (dupa directia 2) –
proiectia in vedere pe planul
orizontal inferior;
Vederea din stanga (dupa directia
3) – proiectia in vedere pe planul
lateral dreapta;
Vederea din dreapta (dupa directia
4) – proiectia in vedere pe planul
lateral stanga;
Vederea de jos (dupa directia 5) –
proiectia in vedere pe planul
orizontal superior;
Vederea din spate (dupa directia 6)
– proiectia in vedere pe planul
vertical din fata;

Metoda europeana (metoda E) Metoda americana (metoda A)


Observatii

Proiectia principala este


obligatorie in orice sistem de
proiectie
Proiectia principala poate fi
vedere sau sectiune
Proiectia principala se alege
astfel incat sa prezinte cat mai
complet obiectul reprezentat, cu
cele mai multe detalii de forma.
Muchiile ascunse sau acoperite
se reprezinta cu linie intrerupta,
de preferinta subtire.
In cazul suprapunerii mai multor tipuri de linii pe proiectiile ortogonale,
liniile continue groase au prioritate pe reprezentare.
Muchiile paralele ale obiectului sunt paralele si pe reprezentarea in
proiectii ortogonale.
Fetele obiectului care sunt paralele cu planele de proiectie isi
pastreaza forma si dimensiunile in proiectiile pe planele cu care sunt
paralele.

Fetele inclinate ale obiectului, in proiectiile ortogonale, isi pastreaza


doar caracteristicile de forma, nu si cele dimensionale.
Nu este obligatorie reprezentarea obiectelor in toate cele sase
proiectii, ci intr-un numar minim de proiectii, din care sa se poata
deduce exact forma si dimensiunile obiectelor.
In proiectia principala, piesele se reprezinta in pozitia de functionare
sau in pozitia principala de prelucrare sau de asamblare.
Reprezentarea pieselor in vedere
Vederea este reprezentarea in proiectie ortogonala a unui obiect nesectionat.
Aceasta contine:
-conturul aparent al obiectului reprezentat;
-conturul fiecarei forme geometrice simple care intra in componenta sa;
-muchiile si liniile de intersectie vizibile din directia de proiectie.
Pot fi:
-vederi obisnuite;
-vederi inclinate.
In cazul reprezentarii incomplete a obiectului, delimitat de o linie de ruptura,
aceasta se numeste vedere partiala.
Conturul aparent si toate muchiile vizibile se traseaza cu linii continue groase.
Muchiile acoperite se vor trasa cu linie intrerupta, iar muchiile fictive cu linii
continue subtiri.
Reprezentarea secţiunilor
Reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a obiectului după intersectarea acestuia cu o
suprafaţă fictivă de secţionare şi îndepărtarea imaginară a părţii obiectului aflată între observator
şi suprafaţa fictivă se numeşte reprezentare în secţiune.

Suprafeţele de secţionare se aleg astfel încât intersectarea lor cu obiectul ce va fi reprezentat să


se facă pe zonele care redau clar cele mai multe detalii de formă ale acestuia, iar numărul de
proiecţii să fie minim.
Secţiunile se pot clasifica după următoarele criterii:
A - după modul de reprezentare;
B1 - după poziţia suprafeţei de secţionare faţă de planul orizontal de proiecţie;
B2 - după poziţia suprafeţei de secţionare faţă de axa principală a obiectului;
C - după forma suprafeţei de secţionare;
D - după proporţia în care se face secţionarea obiectului;
E - după poziţia pe desen a secţiunilor propriu-zise faţă de proiecţia obiectului reprezentat.

1
În tabelul 1 este centralizată clasificarea secţiunilor după criteriile menţionate anterior.

Tabelul 1.
Nr.crt. Criteriul de Clasificare Detaliere
clasificare
A. După modul de - secţiune propriu- Se reprezintă numai figura rezultată prin
reprezentare zisă intersectarea obiectului cu suprafaţa de
secţionare.
- secţiune cu vedere Se reprezintă secţiunea propriu-zisă şi în
vedere, partea obiectului aflată în spatele
suprafeţei de secţionare.
B1. După poziţia - secţiune orizontală Suprafaţa de secţionare este paralelă cu planul
suprafeţei de orizontal de proiecţie.
secţionare faţă - secţiune verticală Suprafaţa de secţionare este perpendiculară pe
de planul planul orizontal de proiecţie.
orizontal de - secţiune particulară Suprafaţa de secţionare are o poziţie oarecare
proiecţie (înclinată) faţă de planul orizontal de proiecţie.
B2. După poziţia - secţiuni Suprafaţa de secţionare conţine sau este
suprafeţei de longitudinale paralelă cu axa principală a obiectului.
secţionare faţă Niturile, piuliţele, ştifturile, şuruburile,
de axa arborii, osiile, penele, bielele, mânerele, tijele,
principală a spiţele roţilor etc. se reprezintă nesecţionate şi
obiectului nu se haşurează.
- secţiuni transversale Suprafaţa de secţionare este perpendiculară pe
axa principală a obiectului.
C. După forma - secţiune plană Suprafaţa de secţionare este un plan.
suprafeţei de - secţiune frântă Suprafaţa de secţionare este formată din două
secţionare sau mai multe plane consecutiv concurente
sub un unghi diferit de 90.
Porţiunea obţinută prin secţionarea obiectului
cu partea înclinată a suprafeţei de secţionare
se reprezintă rabătută pe un plan paralel cu
planul de proiecţie. Pentru partea înclinată
cuprinsă între două plane paralele (orizontale,
verticale, laterale), porţiunea corespunzătoare
se reprezintă fără a se rabate.
Secţiunile se proiectează pe un plan de
proiecţie orizontal, vertical sau lateral după
cum suprafaţa de secţionare cuprinde plane
orizontale, verticale sau laterale.
- secţiune în trepte Suprafaţa de secţionare este formată din două
sau mai multe plane paralele.
Elementele secţionate se reprezintă într-un
singur plan, fără ca prin aceasta suprafaţa de
secţionare să fie desfăşurată.

2
- secţiune cilindrică Suprafaţa de secţionare este cilindrică iar
secţiunea este desfăşurată pe unul din planele
de proiecţie.
D. După proporţia - secţiune completă Obiectul este reprezentat în întregime în
în care se face secţiune, în proiecţia respectivă.
secţionarea - secţiune parţială Numai o parte a obiectului este reprezentată
obiectului în proiecţia respectivă în secţiune, fiind
separată printr-o linie de ruptură de restul
obiectului.
- jumătate vedere – Un obiect simetric este reprezentat jumătate
jumătate secţiune în vedere şi jumătate în secţiune, care este
separată de vedere prin axa de simetrie de-a
lungul căreia a fost făcută secţionarea.
În proiecţia pe planul orizontal vederea se
reprezintă deasupra axei obiectului.
În proiecţia pe planul vertical sau lateral,
vederea se reprezintă în stânga axei
obiectului.
E. După poziţia pe - secţiune obişnuită Secţiunea se reprezintă în afara conturului
desen a proiecţiei.
secţiunilor - secţiune suprapusă Secţiunea se reprezintă peste vederea propriu-
propriu-zise zisă cu linie continuă subţire.
faţă de proiecţia Se reprezintă în funcţie de poziţia traseului de
obiectului secţionare, în proiecţie din stânga şi de sus.
reprezentat Nu se reprezintă secţiunea în poziţie rotită.
- secţiune deplasată Secţiunea se reprezintă în afara conturului
proiecţiei, deplasată de-a lungul traseului de
secţionare sau în altă poziţie.
Se reprezintă în funcţie de poziţia traseului de
secţionare, în proiecţie din stânga şi de sus.
Nu se reprezintă secţiunea în poziţie rotită.
- secţiune intercalată Secţiunea se reprezintă în intervalul de
ruptură dintre cele două părţi ale aceleiaşi
vederi a obiectului.
Se reprezintă în funcţie de poziţia traseului de
secţionare, în proiecţie din stânga şi de sus.
Nu se reprezintă secţiunea în poziţie rotită.

3
A-A (b) – secţiune propriu-zisă; B-B (c) – secţiune cu vedere

A-A – secţiune plană, transversală;


C-C – secţiune plană, orizontală, longitudinală;
F-F – secţiune plană, verticală, longitudinală.

4
A-A – secţiune frântă

A-A - Secţiune în trepte

A-A - Secţiune cilindrică

5
Secţiune parţială

Jumătate vedere – jumătate secţiune

Secţiune suprapusă

Secţiune suprapusă

6
Secţiune suprapusă

Secţiuni deplasate

Secţiune intercalată

7
Reprezentarea rupturilor
În situaţiile în care se urmăreşte reducerea spaţiului ocupat de o reprezentare, fără să se piardă
claritatea şi precizia, sau atunci când se reprezintă vederi sau secţiuni parţiale este util să se
folosească rupturile care constau în îndepărtarea unei părţi din din obiect printr-o suprafaţă de
ruptură. Urma suprafeţei de ruptură pe planul de proiecţie este linia de ruptură care se reprezintă
cu linie continuă subţire de formă ondulată sau în zig-zag, dacă desenul este realizat automat.
Linia de ruptură nu poate coincide cu o muchie sau o linie de contur a obiectului şi nu poate fi
trasată în continuarea acestora.

Linia de ruptură poate fi reprezentată de axa obiectului atunci când ruptura se face de-a lungul
axei obiectului.

Reguli de reprezentare şi notare a traseului de secţionare


Traseul de secţionare se reprezintă cu linie punct mixtă având la capetele traseului şi în locurile
de schimbare a direcţiei, segmente de dreaptă reprezentate cu linie continuă groasă care nu
intersectează liniile de contur, reprezentând urma pe planul de proiecţie a suprafeţei de
secţionare.
Direcţiile de proiecţie se specifică pentru vederi particulare, indiferent de poziţia în care se
dispun pe desen, pentru secţiuni (cu excepţia secţiunilor suprapuse, intercalate, deplasate, şi
jumătate vedere - jumătate secţiune) şi pentru proiecţii ale aceluiaşi obiect reprezentate pe altă
planşă.
Traseul de secţionare poate fi reprezentat de axa de simetrie a obiectului, în cazul reprezentărilor
jumătate vedere - jumătate secţiune. În cazul secţiunilor suprapuse, traseul de secţionare nu se
reprezintă. Pentru secţiunile suprapuse simetrice, intercalate sau deplasate de-a lungul traseului
de secţionare, traseul este reprezentat de axa secţiunii.

În cazul vederilor, direcţia de proiecţie se reprezintă printr-o săgeată cu sensul spre suprafaţa ce
se proiectează, perpendiculară pe aceasta. În cazul secţiunilor, direcţia de proiecţie se reprezintă
prin câte o săgeată perpendiculară pe segmentul de capăt al traseului de secţionare, segment care
depăşeşte cu 2-3 mm vârful săgeţii. Direcţia de proiecţie şi proiecţia aferentă se notează cu
aceeaşi literă, care trebuie să fie diferită de literele celorlalte proiecţii de pe desen. Literele se
poziţionează paralel cu baza formatului, deasupra proiecţiei şi deasupra sau lângă linia săgeţii
care indică direcţia de proiecţie.

Atunci când rezultă secţiuni identice în urma unor secţionări prin mai multe trasee, secţiunea se
reprezintă o singură dată, iar traseele se notează cu aceeaşi literă.

8
Pentru reprezentarea contururilor se utilizează:
- linie continuă groasă, pentru conturul porţiunilor secţionate ale obiectului;
- linie continuă subţire, pentru conturul secţiunilor suprapuse;
- linie două puncte subţire, pentru conturul sau muchiile obiectului aflate în faţa suprafeţei
de secţionare; acestea se reprezintă numai dacă este necesar pentru înţelegerea formei
obiectului şi numai dacă reprezentarea lor nu duce la confuzii, în caz contrar este utilă
reprezentarea printr-o secţiune parţială.

În cazul secţiunilor cu vedere se reprezintă părţile vizibile ale obiectului aflate în spatele
suprafeţei de secţionare. Se pot elimina din reprezentare o parte din liniile de contur vizibile,
dacă precizia desenului nu este afectată iar claritatea acestuia este îmbunătăţită în acest mod.

Suprafeţele rezultate în urma secţionării se haşurează cu linii continue subţiri, paralele, înclinate
la 45o faţă de una din liniile de contur, faţă de una din liniile de axă ale obiectului sau faţă de
chenarul desenului, orientarea fiind spre dreapta sau spre stânga. Înclinaţia haşurilor poate fi
modificată la valoarea de 30o sau 60o dacă prin reprezentarea la 45o ar coincide cu linia de axă.

Haşurile se orientează în acelaşi sens pentru toate secţiunile care se referă la acelaşi obiect.
Distanţa între două haşuri se recomandă să fie de minim 1 mm, ea depinzând de mărimea
suprafeţei haşurate şi de obligativitatea diferenţierii secţiunilor elementelor componente ale unui
ansamblu care sunt alăturate.
În cazul secţiunii în trepte, pentru punerea în evidenţă a schimbării suprafeţei de secţionare,
haşurile pot fi decalate unele faţă de altele.
Haşurile se întrerup în dreptul unei cote.
Dacă lăţimea obiectelor pe desen nu depăşeşte 2 mm, secţiunea acestora se poate reprezenta
înnegrit complet cu o fantă de minim 1 mm.

9
Prin utilizarea diferitelor tipuri de haşuri pot fi puse în evidenţă materialele din care sunt
realizate obiectele reprezentate în desen. În tabelul 2 sunt prezentate diferite tipuri de haşuri şi
materialele corespunzătoare lor.

Tabelul 2.
Nr.crt. Material Haşura
1 Metale, aliaje

2 Materiale nemetalice

3 Lemn în secţiune transversală


4 Lemn în secţiune în lungul fibrei

5 Bobine, înfăşurări electrice

6 Sticlă şi alte materiale transparente

7 Zidărie de cărămidă refractară

8 Lichid

9 Beton

10 Pământ

10
Teoria cotarii
1. Cotarea
2. Elementele cotarii
3. Clasificarea cotelor
4. Metode de cotare
5. Simboluri folosite la cotare
6. Reguli generale pentru cotare
7. Cotarea arcelor, unghiurilor si coardelor
8. Cotarea elementelor echidistante
9. Cotarea elementelor repetitive
10. Cotarea tesirilor

1. Cotarea
Cotarea este operatia de inscriere pe desen a setului de dimensiuni care
asigura toate datele necesare intelegerii si executiei obiectului reprezentat,
in scopul fabricarii, controlului si utilizarii acestuia.
Principiile generale de cotare aplicabile desenelor tehnice din toate
domeniile (mecanic, electric, constructii, instalatii, arhitectura, etc.) sunt
reglementate de standardul SR ISO 129:1994.
2. Elementele cotarii
Cota este o valoare numerica exprimata in unitati de masura
corespunzatoare, reprezentata grafic pe desenele tehnice prin linii,
simboluri si note.
Elementele cotarii sunt:
-linia ajutatoare;
-linia de cota;
-linia de indicatie;
-extremitatea liniei de cota;
-punctul de origine;
-valoarea propriu-zisa a cotei.

Liniile ajutatoare sunt linii continue subtiri. Acestea se traseaza paralele


intre ele, si perpendiculare pe dimensiunea cotata. Daca spatiul nu permite,
liniile ajutatoare pot fi inclinate raportat la dimensiunea cotata, dar cu
pastrarea paralelismului lor.
Linia de cota se traseaza cu linie continua subtire si este paralela cu
dimensiunea cotata.
Linia de indicatie este o linie continua subtire, ce serveste la scrierea cotei
daca spatiul nu permite plasarea textului in pozitia sa de baza. Aceasta se
foloseste si pentru cotarea grosimii, sageata fiind inlocuita in acest caz cu
punt ingrosat.
Extremitatile liniei de cota uzual sunt sageti plasate simetric. Acestea pot
fi inlocuite cu bare oblice inclinate la 45°. Sageata se traseaza cu doua linii
scurte formand un unghi cuprins intre 15° si 90°. Aceasta poate fi deschisa
sau inchisa, umpluta sau neumpluta.
Originea se indica printr-un cerc mic, neumplut, cu diametrul de circa 3 mm.
Valoarea propriu-zisa a cotei este textul scris cu cifre arabe care
reprezinta valoarea dimensionala masurata. Acesteia i se pot atasa sufixe
sau prefixe, dependent de tipul cotei.
3. Clasificarea cotelor
A. Dupa criteriul functional:
Cote functionale (F);
Cote nefunctionale (NF);
Cote auxiliare (Aux).

Cota functionala este o cota


esentiala pentru functionarea
obiectului. Ea se poate referi la
dimensiunea unui element functional
(element care are un rol fundamental
in asigurarea calitatii functionale a
obiectului: arbore, lungime, filet etc.)

Cota nefunctionala este o cota neesentiala pentru functionarea obiectului,


dar indispensabila pentru determinarea formei lui.
Cota auxiliara este o cota ce se indica informativ in scopul de a prezenta
date utile si de a evita efectuarea de calcule. Ea rezulta din celelalte cote
indicate pe desen, se inscrie intre paranteze fara a fi indicate tolerante.

B. Dupa criteriul geometric si constructiv:


Cote de forma (F)
Cote de pozitie (P)
Cote de gabarit (G)

C. Dupa criteriul tehnologic:


Cote de trasare;
Cote de prelucrare;
Cote de control.
4. Metode de cotare
Cotarea fata de un element comun

Cotarea in serie
Cotare in
paralel

Cotare cu
cote
suprapuse

Cotare in coordonate

Cotare combinata
5. Simboluri folosite la cotare
Cateva dintre simbolurile inscrise la cotare frecvent utilizate si
semnificatia acestora:
I - diametrul
Ƒ - latura patratului
R - raza de racordare
SR - sfera de raza
SI - sfera de diametru

6. Reguli generale pentru cotare


Se inscriu pe desen toate informatiile care definesc clar si complet obiectul
cotat.
Fiecare element se coteaza pe desen o singura data, indiferent de numarul
proiectiilor in care este vizibil.
Cotele se inscriu pe proiectiile care redau cel mai clar elementul cotat.
Cotele se exprima intotdeauna in aceleasi unitati de masura (uzual milimetri)
fara a se indica simbolul unitatilor de masura.
Se recomanda o distanta de minimum 7 mm intre linia de cota si cea mai
apropiata linie de contur sau de cota.
Dimensiunea extremitatiIor trebuie sa fie proportionala cu dimensiunea
desenului, dar nu mai mare decat este necesar pentru citirea desenului.
Intr-un desen se folosese acelasi tip de sageata, iar daca spatiul este limitat,
sageata poate fi inlocuita cu bara oblica sau punct.
Indiferent de scara reprezentarii, pe desen se inscriu valorile reale ale
dimensiuinilor.
Cotele se inscriu astfel incat sa fie citite dinspre coltul dreapta-jos al
desenului.

a. Sageata deschisa, inchisa, inchisa innegrita;


b. Bara oblica, linie scurta trasata la 45 grade;
c. Originea indicata ca extremitae a liniei de cota;
d. Sageata innegrita cu unghiul la varf de 15 grade.

Textul cotei poate fi plasat deasupra liniei de cota, la o distanta de 1.5 - 2 mm sau
pe mijlocul liniei de cota prin intreruperea ei. Textul cotei trebuie sa fie citibil de la
baza sau/si din dreapta formatului.
Textele cotelor nu se suprapun peste liniile de axe sau intersectiile acestora.
Toate cotele unui desen trebuie sa aibe aceeasi inaltime a caracterelor.

Trebuie evitata pe cat posibil


incrucisarea liniilor de cota intre ele, cu
linii de indicatie sau cu linii ajutatoare,
motive pentru care liniile de cota se
dispun in afara conturului obiectului
reprezentat, in ordinea crescatoare a
cotelor, sau pe o alta proiectie. In
cazurile in care nu este posibil acest
lucru, liniile de cota nu se intrerup.
7. Cotarea arcelor, unghiurilor si coardelor

Valorile unghiurilor si arcelor de cerc pot fi orientate conform figurilor


urmatoare.

8. Cotarea elementelor echidistante


Cotarea elementelor echidistante dispuse liniar se poate realiza de
maniera redata in primele figuri, iar cele dispuse la intervale
unghiulare constante de maniera prezentata in figurile de mai jos.
9. Cotarea elementelor repetitive
Elementele repetitive dispuse liniar se coteaza de maniera redata in
figura a iar cele dispuse unghiular similar figurii b.

10. Cotarea tesirilor


Tesirile sunt portiuni tronconice prelucrate la extremitatile tronsoanelor
cilindrice sau prismatice, fie cu scop functional, fie in scop de protectie la
accidentare a operatorilor umani.
Cotarea tesirilor se poate realiza in variantele prezentate in figurile care
urmeaza.
Observatii
Simbolul I poate sa nu fie inscris in fata valorii diametrului daca elementul
cotat este vizibil ca cerc in proiectia pe care se coteaza.

Observatii
Simbolul I va preceda in mod obligatoriu valoarea unui diametru atunci cand
in proiectia pe care se inscrie cota, elementul cotat nu apare ca cerc.
Inscrierea prefixului I la cota aferenta unui cilindru sau a unui con
reprezentat longitudinal permite renuntarea la proiectia frontala a acestuia.
Observatii
In ambele figuri prezentate anterior este redat in proiectii plane acelasi
obiect: axul prezentat spatial in figura care urmeaza. Ambele reprezentari
sunt corecte, dar cea mai concisa reprezentare este cea redata in figura de
jos.

Observatii
Cotarea grosimii placilor (cu linie de indicatie si punct ingrosat) pe vederea
frontala a acestora permite renuntarea la cea de-a doua proiectie necesara
pentru inscrierea grosimii.
La inscrierea cotelor interioare ortogonale la axa piesei pe reprezentarile
in semisectiune, linia de cota va avea numai o extremitate, sprijinita pe
linia de indicatie corespunzatoare generatoarei vizibile.

La inscrierea cotelor pe reprezentarile in semisectiune se recomanda


gruparea cotelor astfel:
- pe vedere se inscriu cotele aferente exteriorului piesei, inclusiv cota
de gabarit;
- pe sectiune se inscriu cotele aferente interiorului piesei.

Cotarea pieselor simetrice se realizeaza raportat la axele de simetrie.


Nu este permisa cotarea elementelor figurate cu linii intrerupte. Cota se
va inscrie pe proiectia in care elementul respectiv este vizibil, spre
exemplu cota I 25 in figura care urmeaza.
Adecvat situatiei, se vor realiza sectiuni (complete sau partiale) astfel
incat elementele acoperite sa devina vizibile. Cotele in cauza se vor
inscrie pe aceste sectiuni.
Notarea stării suprafeţelor şi a preciziei dimensionale
Notarea rugozităţilor
Ansamblul neregularitaţilor care formează relieful suprafeţei reale şi care sunt definite
convenţional în limitele secţiunii care nu are nici abateri de formă şi nici ondulaţii
reprezintă rugozitatea unei suprafeţe.
Rugozitatea trebuie să fie notată pe desen ca o condiţie calitativă, prevederile sale fiind
obligatorii pentru fabricaţie.
Rugozitatea se poate exprima prin :
- înălţimea maximă a profilului, Ry, distanţa dintre linia inferioară şi cea exterioară
a profilului (la înscrierea rugozităţii se introduce valoarea numerică precedată de
simbolul Ry);
- înălţimea neregularităţilor profilului în zece puncte, Rz, media valorilor absolute
ale înălţimii celor mai mari cinci proeminenţe şi cinci goluri, raportate la o
lungime de referinţă (la înscrierea rugozităţii se introduce valoarea numerică
precedată de simbolul Rz) ;
- abaterea medie a profilului, Ra, media aritmetică a valorilor absolute ale abaterilor
profilului în limitele unei lungimi de bază (la înscrierea rugozităţii se introduce
numai valoarea numerică a acesteia) ; valorile acestui parametru pot fi înlocuite
pe desen prin simbolul N al clasei de rugozitate respective, conform tabelului 1.

Tabelul 1.
Ra 0.025 0.05 0.1 0.2 0.4 0.8 1.6 3.2 6.3 12.5 25 50
Simbolul N N1 N2 N3 N4 N5 N6 N7 N8 N9 N10 N11 N12

Rugozitatea se notează în interiorul unui simbol ce are dimensiunile precizate în figura 1.

Figura 1.
H = 1,5 h, unde h este înălţimea cifrelor cu care se înscriu cotele pe desenul respectiv.
Grosimea liniei de trasare este aceeaşi cu a cifrelor de cotă, respectiv 1/14 – 1/10 H.
Valorile rugozităţii sunt exprimate în micrometri fără ca pe desen să se indice unitatea de
măsură.
Vârful simbolului rugozităţii este plasat spre obiectul desenat, pe conturul suprafeţei
pentru care este prescris parametrul respectiv, sau pe o linie ajutătoare care poate fi linie
de cotă, fiind dispus în acest caz cu bisectoarea braţelor perpendicular pe suprafaţa de
referinţă, figura 2.

Figura 2.
Pe simbolul rugozităţii pot fi trecute alte condiţii privind calitatea suprafeţei, cum ar fi :
- valoarea maximă a parametrului rugozitate (valoarea se trece în poziţia a) ;
- procedeul tehnologic utilizat (poziţia b) ;
- simbolul orientării urmelor de aşchiere (poziţia c) ;
- mărimea adaosului de prelucrare (poziţia d) ;
- lungimea de bază pentru măsurarea rugozităţii (poziţia e) ;
- valorile altor parametri ai profilului suprafeţei (poziţia f).

Figura 3.

La notarea rugozităţii pe desen se ţine cont de următoarele recomandări :


1. semnul de rugozitate se înscrie o singură dată pe o suprafaţă, pe proiec]ia care
oferă claritate maximă a poziţiei sale ;
2. elementele grafice ale desenului nu trebuie să traverseze simbolul şi notaţiile
rugozităţii (în cazurile când nu se poate evita suprapunerea liniilor, acestea se vor
întrerupe, fără ca desenul să piardă din claritate) ;
3. la suprafeţele de rotaţie se plasează simbolul rugozităţii pe o singură generatoare ;
4. dacă o zonă de racordare uneşte două suprafeţe având aceeaşi rugozitate, se
consideră că netezimea este aceeaşi cu a suprafeţelor racordate şi nu se mai
notează ;
5. starea suprafeţelor identice repetabile se înscrie o singură dată, cât mai aproape de
cotă ;
6. rugozitatea suprafeţelor simetrice în raport cu axa de simetrie se indică separat ;
7. în cazul în care pe o suprafaţă există zone cu rugozităţi diferite, acestea se separă
cu o linie subţire continuă iar rugozităţile se înscriu separat ;
8. rugozitatea filetelor nu se specifică ; pentru cazurile când trebuie precizată
valoarea rugozităţii, simbolu aferent se plasează la nivelul diametrului nominal al
filetului ;
9. rugozitatea flancului dinţilor roţilor dinţate se înscrie prin plasarea simbolului pe
cercul de divizare ;
10. în cazul pieselor asamblate, rugozitatea se notează pe ambele suprafeţe de contact,
chiar dacă este aceeaşi ;
11. dacă toate suprafeţele unei piese au aceeaşi rugozitate, aceasta se înscrie deasupra
indicatorului, o singură dată ;
12. în cazul în care un număr redus de suprafeţe au rugozităţi diferite şi majoritatea
suprafeţelor au aceeaşi netezime, rugozităţile diferite se înscriu pe suprafeţele
corespunzătoare şi deasupra indicatorului se indică rugozitatea identică a
suprafeţelor nemarcate pe desen cu precizrea între paranteze a simbolului cu
valorile rugozităţilor introduse explicit ;
13. simbolurile ample care datorită dimensiunilor lor nu încap pe proiecţii, se
codifică, indicându-se pe desen numai codul iar pe o altă zonă a desenului se
reprezintă o legendă cu semnificaţia codului respectiv.

Notarea tratamentului termic


Dimensiunile şi proprietăţile straturilor tratate termic sau termochimic pot fi înscrise pe
desen într-un spaţiu din câmpul desenului, sub forma unor condiţii tehnice. Dacă acest
mod de notare nu este operant, înscrierea se face direct pe proiecţiile desenului prin
precizarea suprafeţei printr-o linie punct groasă, paralelă conturului cu notarea
informaţiilor pe o linie de indicaţie care punctează spre marcajul trasat. În cazul în care
numai o zonă a suprafeţei este trataă, aceasta se delimitează printr-o linie continuă subţire
şi se notează ca în cazul precedent, figura 4.

Figura 4.
În cazul în care este necesar să se noteze starea suprafeţei înainte şi după tratamente de
acoperiri metalice, rugozităţile se pot înscrie ca în figura 5.

Figura 5.

Notarea toleranţelor dimensionale, de formă şi de poziţie


Relaţia între dimensiunile a două piese care se asamblează prin interpătrundere se
numeşte ajustaj. Piesa cuprinsă se numeşte arbore, iar piesa cuprinzătoare se numeşte
alezaj. Dimensiunile arborelui se simbolizează cu litere mici, iar ale alezajului cu litere
mari, ca in exemplul din figura 6.

Figura 6.
În funcţie de toleranţele dimensiunilor libere, se definesc patru clase de execuţie : fină,
mijlocie, semimijlocie şi grosolană, valorile fiind centralizate în tabelul 2.
Tabelul 2.
Execuţie/dim 3-6 mm 6-30 mm 30-120 mm
Fină ±0.05 ±0.10 ±0.15
Mijlocie ±0.10 ±0.20 ±0.30
Semimijlocie ±0.30 ±0.50 ±0.80
Grosolană ±0.50 ±1.00 ±1.50

Toleranţele se notează în continuarea cotei, cu acelaşi tip de caractere ca şi cota, în


următoarele variante :
- se utilizează numai simbolurile alfanumerice explicative ;
- se utilizează simbolurile însoţite între paranteze de valorile numerice ale
abaterilor dimensionale, cu aceleaşi unităţi de măsură ca şi cotele ;
- se înscriu numai valorile numerice ale abaterilor.

Abaterile simetrice se notează o singură dată, fiind precedate de semnul ± iar înălţimea
cifrelor fiind egală cu cea a cifrelor cotei. ca în figura 7.
Pentru a semnaliza limita iferioară sau supeioară a unei dimensiuni, se indică în
continuarea valorii cotei a notaţiilor min sau max.
Dacă pentru aceeaşi dimensiune nominală o suprafaţă are zone cu toleranţe diferite,
acestea se notează separat, cu delimitarea zonei de frontieră printr-o linie continuă
subţire.

Figura 7.

Abaterile dimensiunilor unghiulare se notează în acelaşi mod cu cele liniare, gradele şi


inutele fiind numere întregi.

Toleranţa geometrică este valoarea maximă a abaterilor de la forma sau poziţia


geometrică ideală care asigură buna funcţionare a pieselor într-un montaj.
În tabelul 3 sunt prezentate tipurile de toleranţe geometrice şi simbolurile acestora iar în
figura 8, fereastra Symbol a AutoCAD-ului care cuprinde simbolurile necesare pentru
notarea toleranţelor.
Tabelul 3.
Tipul toleranţei Denumirea toleranţei Simbolul
Toleranţă la rectiliniaritate
Toleranţă la planaritate
Toleranţă la circularitate
Toleranţă de formă
Toleranţă la cilindricitate
Toleranţă la forma dată a profilului
Toleranţă la forma dată a suprafeţei
Toleranţă la paralelism
Toleranţe de poziţie Toleranţă la perpendicularitate
Toleranţă la înclinare
Toleranţă la poziuţia nominală
Toleranţe de orientare Toleranţă la concentricitate şi la coaxialitate
Toleranţă la simetrie
Toleranţa bătăii circulare
Toleranţe de bătaie
Toleranţa bătăii totale

Figura 8.

Toleranţele geometrice se înscriu pe desen în interiorul unui şir de casete dreptunghiulare,


numit cadru de toleranţă, figura 9. În prima casetă se notează simbolul toleranţei, în a
doua casetă se notează valoarea numerică a abaterii admise. Dacă toleranţa este raportată
la una sau la două suprafeţe de referinţă, simbolurile de identificare ale acestora se înscriu
în cea de a treia, respectiv în cea de a patra casetă din cadrul de toleranţă.

Figura 9.

În cazul în care prin modul de amplasare cadrul de toleranţă poate fi legat direct de
ambele suprafeţe corelate geometric, se poate omite indicarea explicită a suprafeţei de
referinţă.
Suprafaţa de referinţă este specificată printr-un simbol format dintr-o casetă în interiorul
căreia este înscrisă notaţia suprafeţei (simbolul de identificare, literă majusculă) şi un braţ
rectiliniu terminat printr-un tringhi înnegrit rezemat, după caz :
- pe conturul sau pe axa suprafeţei pe care o defineşte ;
- pe o linie ajutătoare ;
- pe prelungirea unei linii de cotă, figura 9 ;
- pe axa sau planul de simetrie al formei geometrice.
Reprezentarea unor forme tehnice uzuale
Reprezentarea şi cotarea filetelor
Filetul este o spiră (nervură) elicoidală continuă, de secţiune constantă, executată pe
suprafaţa exterioară sau interioară a unui cilindru sau a unui trunchi de con.
Filetele pot fi clasificate după mai multe criterii care sunt centralizate în tabelul 1.
Tabelul 1.
Nr. Criteriul de clasificare Clasificarea
crt.
1. După poziţia pe suprafaţa suport filete exterioare (figura 1)
filete interioare (figura 2)
2. După forma suprafeţei filetate filete cilindrice
filete conice
3. După forma profilului triunghiular (figura 3a)
rotund (figura 3b)
trapezoidal (figura 3c)
pătrat (figura 3d)
dinte de fierăstrău (figura 3e)
4. După modul de trecere a filet cu ieşire
filetului la partea nefiletată filet cu degajare
5. După sensul de înşurubare filet pe dreapta
filet pe stânga
6. După pasul elicei filet cu pas fin
filet cu pas normal
filet cu pas mare
7. După numărul de începuturi filet cu un singur început
filet cu mai multe începuturi
8. După sistemul de măsurare filet metric (mm)
filet în ţoli (inci)

Figura 1.

1
Figura 2.

Figura 3.

Reprezentarea filetelor cilindrice


Spirele filetului nu se reprezintă detaliat ci se înlocuiesc cu doi cilindri ca în figura 4.

Figura 4.
Un cilindru, cel care conţine vârful spirelor, se reprezintă cu linie continuă groasă, atât în
proiecţie longitudinală cât şi în proiecţie transversală, atât în vedere cât şi în secţiune,
figurile 5 şi 6. Cilindrul care conţine baza spirelor se reprezintă cu linie continuă subţire,
în proiecţie longitudinală, în vedere şi în secţiune, figurile 5 şi 6.

Figura 5.

Figura 6.

2
În proiecţie transversală, linia care reprezintă fundul filetului se trasează sub forma unui
arc de cerc, cu lungimea de aproximativ ¾ din circumferinţă, deschis în cadranul
superior, ca în figurile 5, 6 şi 7.

Figura 7.
În cazul reprezentării jumătate (sfert) în vedere sau jumătate (sfert) în secţiune, arcul se
reprezintă la ¾ din circumferinţa reprezentată şi va începe de pe linia de axă, ca în
reprezentarea din figura 8.

Figura 8.
La reprezentarea filetelor trebuie să fie respectate următoarele reguli:
1. Profilul filetului se reprezintă numai dacă este necesar.
2. La reprezentarea în secţiune a filetelor haşurile se trasează până la linia groasă
care reprezintă vârful filetului, figurile 6 şi 7.
3. Distanţa dintre linia de vârf şi linia fund a filetului este aproximativ egală cu
înălţimea filetului. Ea nu trebuie să fie mai mică decât dublul grosimii liniei
groase sau mai mică de 0,7 mm.
4. Linia care reprezintă terminaţia filetului se trasează cu linie continuă groasă, dacă
este la vedere, sau cu linie întreruptă, dacă este ascunsă vederii, figurile 5 şi 6.
5. Pe desenele de ansamblu, la reprezentarea în secţiune a filetelor exterioare, linia
de ieşire a filetului nu se indică.
6. Degajarea filetului se reprezentă ca în exemplele din figura 9.
7. Teşirea de capăt a filetului coincide cu adâncimea filetului şi nu se reprezintă în
proiecţie transversală, figura 9.
8. Linia d efund a filetului se reprezintă în proiec]ie longitudinală până la linia de
contur a teşirii, figura 9.

3
Figura 9.

Reprezentarea filetelor conice


La reprezentarea filetelor conice, arcul trasat cu linie subţire care reprezintă fundul
filetului în proiecţie transversală, se reprezintă o singură dată, la baza cea mai apropiată
de observator conului, figurile 10 şi 11.

Figura 10.

Figura 11.

Cotarea filetelor cilndrice


La cotarea filetelor cilindrice se repectă următoarele reguli:
1. Diametrul nominal se poate cota în cazul filetelor exterioare în una din variantele
prezentate în figura12, dar o singură dată în desenul respectiv.
2. Diametrul nominal se poate cota în cazul filetelor interioare în una din variantele
prezentate în figura13, dar o singură dată în desenul respectiv.
3. Lungimea utilă a filetelor cu degajare cuprinde şi lungimea degajării filetului, care
se va cota separat, ca în figura 14.
4. În cazul găurilor filetate înfundate se cotează distinct lungimea utilă a filetului şi
adâncimea găurii, fără porţiunea conică generată la prelucrare de vârful
burghiului, figura 15.
5. În cazul filetelor, elementele care se cotează sunt diametrul nominal, lungimea
utilă şi teşirea de deut a filetului, figura 14.

4
Figura 12.

Figura 13.

Figura 14.

5
Figura 15.

Cotarea filetelor conice


În cazul filetelor conice, linia de cotă pentru cotarea diametrului nominal în reprezentarea
în vedere sau/şi în secţiune longitudinală se trasează la jumătatea lungimii utile a filetului,
dar fără a se cota această jumătate a lungimii, figurile 16 şi 17.
Simbolul filetului este format din litera K urmată de litera sau literele corespunzătoare
tipului filetului.

Figura 16.

Figura 17.

Notarea filetelor cilindrice


O notare ca în exemplul următor:
M40 x 7 LH
semnifică un filet metric cu diametrul de 40 mm, pasul de 7 mm şi sensul elicei pe stânga.
Diametrul nominal al filetului este precedat de o literă sau două litere care indică tipul
filetului.
În tabelul 2 este prezentată corespondenţa dintre prefixul utilizat la notarea filetelor şi
tipul filetului.
Tabelul 2.
Prefix Tipul filetului
M filet metric
Tr filet trapezoidal
Pt filet pătrat
W filet Whithworth

6
E filet Edison
Rd filet rotund
S filet dinte de
fierăstrău
G filet Gaz
Dacă pasul filetului este altul decât cel normal atunci trebuie să fie precizat în cadrul
simbolurilor folosite la notarea filetelor. spre exemplu, notarea Tr 50 x 4, semnifică un
filet trapezoidal cu diametrul nominal de 50 mm şi pas de 4 mm.
Sensul elicei filetului se precizează numai dacă filetul este pe stânga. Simbolul utilizat
este LH.
Dacă filetul are mai multe nervuri elicoidale (începuturi), se notează şi valoarea
numărului de începuturi.
Se înscrie şi clasa de toleranţă standardizată.

Reprezentarea îmbinărilor prin filet


Asambările realizate prin filet se reprezintă în poziţia înfiletat la maxim, figura 18c. Într-o
îmbinare filetată, pe porţiunea asamblată, se reprezintă văzută piesa cu filet exterior,
figura 18b, 18c, 18d. În figura 18 a sunt prezentate piesele înainte de îmbinare, piesa cu
filet exterior, numită şurub şi piesa cu filet interior numită piuliţă. În figura 18 b piesele
sunt îmbinate parţial. În figura 18 d este reprezentată îmbinarea unei piese cu orificiu
filetat cu o piesă tubulară cu filet exterio. Reprezentarea este în dublă proiecţie
ortogonală, o secţiune longitudinală şi o secţiune transversală, realizată cu scopul de a
ilustra regulile de reprezentare a îmbinărilor cu filet.

Figura 18.
În figura 19, pentru acelaşi tip de asamblare prin filet cu elemente de îmbinare
standardizate, sunt prezentate trei variante de reprezentate: varianta obişnuită (detaliată),
în figura 19 a, varianta simplificată, în figura 19 b, şi varianta convenţională, în figura 19
c. Reprezentarea este în triplă proiecţie ortogonală. Cele două plăci sunt îmbinate prin
şurub, piuliţă hexagonală şi şaibă plată.

7
Figura 19.

8
Desenul de ansamblu
Reguli de reprezentare a desenului de ansamblu
Identificarea componentelor desenului de ansamblu
Poziţionarea elementelor componente ale ansamblului
Tabelul de componenţă
Cotarea desenului de ansamblu
Succesiunea etapelor întocmirii la scară a desenului de ansamblu
Introducere în modelarea 3D

Scopul modelării geometrice este acela de a oferi o descriere corectă a obiectelor


tridimensionale cu posibilitatea de evaluare a proprietăţilor acestora. O mare parte din
produsele fabricate pot fi asimilate unor solide rigide, asamblate prin diferite procedee.
Proiectantul care realizează un obiect pentru prima dată pe ecran, pornind de la o schiţă
sau de la o serie de specificaţii tehnice, trebuie să obţină o reprezentare grafică care să
îndeplinească criteriile legate de acurateţe şi validitate.
Reprezentarea obiectelor 3D se poate face în următoarele moduri:
- prin muchii – wireframe (cadru de sârmă);
- prin reprezentarea suprafeţei exterioare a obiectelor – surface;
- prin corpuri solide.

Forma reală a obiectului Tipuri de modele Exemplificare


geometrice 3D
Modelare geometrică 3D –
prin muchii (wireframe)

Modelare geometrică 3D –
prin suprafeţele exterioare
obiectelor (surface)

Modelare geometrică 3D –
prin corpuri solide (solid)

Se pot obţine reprezentări 3D prin:


- precizarea a trei coordonate pentru punctele care definesc diferitele entităţi;
- precizarea elevaţiei curente şi apoi prin lucrul cu două coordonate;
- definirea de noi sisteme de coordonate şi lucrul direct în acestea.
În situaţia în care pe lângă coordonatele care indică distanţa pe direcţiile X şi Y se
precizează şi cea de a treia coordonată, care indică distanţa în direcţia Z, entitatea
definită de punctele specificate prin trei coordonate va fi reprezentată în trei
dimensiuni. Dacă obiectelor plane li se atribuie o grosime, respectiv se precizează
înălţimea în direcţia Z, atunci reprezentarea obiectelor va fi realizată în trei
dimensiuni, operaţia numindu-se extruziune.
Sisteme de coordonate
La începutul oricărei sesiuni AutoCAD, dacă se foloseşte sistemul de coordonate implicit
World Coordinate System (WCS), toate punctele vor fi determinate prin valori (x,y,z) ale
sistemului. Pentru a uşura modelarea 3D, programul pune la dispoziţie comanda UCS
care permite definirea de noi sisteme de coordonate, păstrând sistemul principal de
coordonate fix. Un sistem de coordonate nou definit poate deveni curent atunci cand
dorim sa definim entităţi noi relativ la el. Planul de proiectare se poate orienta astfel încât
să se poată lucra mereu în vederea plană.
Pentru obţinerea unui nou sistem de coordonate în AutoCAD pot fi folosite următoarele
metode, separat sau în combinaţie:
• specificând o nouă origine, un nou plan XY sau o nouă axă Z;
• prin alinierea noului UCS cu direcţia principală de proiecţie;
• prin copierea orientării unui obiect existent;
• prin rotirea UCS-ului curent în jurul unei axe;
• prin amplasarea UCS-ului pe o faţă plană a unui solid.
Command: ucs
Current ucs name: *WORLD*
Enter an option
[New/Move/orthoGraphic/Prev/Restore/Save/Del/Apply/?/World]
<World>: n
Specify origin of new UCS or [ZAxis/3point/OBject/Face/View/X/Y/Z]
<0,0,0>:
Posibilităţi de vizualizare a modelelor 3D
Pentru realizarea funcţiilor de vizualizare trebuie să fie implementate conceptele
referitoare la transformări şi sisteme de coordonate, fiind necesare în plus şi programe
specializate de eliminare a liniilor şi suprafeţelor ascunse, de umbrire şi de colorare.
Metoda de transformare a punctului de vedere determinat de vectorul liniei de vedere este
cea care este utilizată pentru a genera imagini ale unor obiecte în trei dimensiuni.

Definirea poziţiei punctului de vedere din care este privit sistemul de axe este realizată cu
ajutorul comenzii VPOINT (Viewpoint). Punctul de vedere iniţial are coordonatele
(0,0,1), respectiv la înălţimea de o unitate pe axa OZ. Linia de vedere este precizată de
două puncte, originea (0,0,0) şi punctul de vedere a cărui coordonate pot fi specificate de
către utilizator.

Împărţirea ecranului în mai multe ferestre, care să conţină vederi diferite ale desenului
curent, se realizează prin intermediul comenzii VPORTS (View ports). Desenarea într-
una dintre ferestre, care este activă la momentul respectiv, produce simultan modificările
corespunzătoare şi în celelalte ferestre de vizualizare. Desenarea şi modificarea entităţilor
se poate realiza în oricare din ferestrele de vizualizare.
Modelelor de tipul surface şi solid li se poate aplica comanda de regenerare a imaginii 3D
astfel încât liniile care nu se văd să fie ascunse (HIDE). După activarea comenzii,
programul verifică care sunt liniile aşezate în spatele altor obiecte şi nu le mai afişează.

Pentru a da obiectelor un aspect solid există posibilitatea de regenerare a imaginii 3D prin


umplerea zonelor dintre linii, respectiv prin umbrirea şi iluminarea obiectelor (comanda
SHADE).

Există tehnici de rendering care permit o mai bună vizualizare a modelului 3D, atribuind
un aspect real modelelor proiectate prin intermediul efectelor de culoare, lumină şi
material.

Tipărirea modelelor 3D
Reprezentarea obiectelor se face în spaţiul model (model space). Chiar dacă se pot seta
un număr de ferestre de vizualizare cu diferite proiecţii ale obiectului, ele nu pot fi
tipărite concomitent. Pentru a se realiza acest lucru este necesar să se aplice comanda
MVIEW (Make view) care dă posibilitatea obţinerii de ferestre de vizualizare şi în spaţiul
hârtie. Există posibilitatea de control al vizibilităţii straturilor în fiecare fereastră de
vizualizare creată în spaţiul hârtie cu ajutorul comenzii VPLAYER (View port layer).

Editarea modelelor 3D
Comenzile folosite la editarea 2D pot fi folosite şi în cazul reprezentărilor 3D, cu unele
diferenţe.
Obiectele 3D pot fi rotite în jurul unei axe, comanda aferentă fiind ROTATE 3D.
Comanda de oglindire reprezintă obiectele simetrice faţă de un plan (MIRROR3D).

Pentru realizarea de copii multiple ale obiectelor se foloseşte comanda 3DARRAY.

Obiectele reprezentate în trei dimensiuni pot fi aliniate prin definirea poziţiilor unor
puncte înainte şi după transformare (comanda ALIGN).
Modelarea prin muchii (wireframe)
Cu ajutorul modelării wireframe obiectele tridimensionale sunt desenate prin puncte, linii
şi curbe care reprezintă muchiile acestora. Prin intermediul acestui tip de modelare se pot
obţine proiecţiile ortogonale ale unui obiect. Dezavantajul reprezentării este acela că
informaţia deţinută este redusă şi nu pot fi evaluate proprietăţile de arie şi volum.

Modelarea prin suprafeţe


În AutoCAD suprafeţele sunt generate cu ajutorul unor reţele matriceale de L X C puncte
în spaţiu, unde L reprezintă numărul de linii iar C numărul de coloane ale matricei. Astfel
sunt create porţiuni ale unui model de tipul surface care sunt reunite pentru a crea
modelul complet al obiectului. Au fost dezvoltate rutine Lisp pentru reprezentarea
corpurilor geometrice de bază (paralelipiped, sferă, con, piramidă, tor, calotă sferică).
Construirea acestor obiecte se poate face pe baza a două tipuri de suprafeţe: 3dface –
suprafaţă cu o singură faţă formată din 3-4 laturi sau mesh – suprafeţe multiple ce pot
avea faţetele primare distribuite în plane diferite în spaţiu.
Aproximarea unei suprafeţe curbe este cu atât mai precisă cu cât densitatea reţelei
utilizate pentru reprezentare este mai mare.
Feţele plane în spaţiul tridimensional sunt realizate cu ajutorul comenzii 3DFACE. O faţă
3D se defineşte prin trei sau patru puncte care sunt specificate în ordine circulară.
O suprafaţă poate fi generată de o dreaptă ce rulează după două curbe directoare,
numărul de intervale în care se împart curbele directoare pentru a compune o suprafaţă
fiind controlat de o variabilă de sistem (comanda RULED SURFACE).

O suprafaţă riglată poate fi realizată şi prin deplasarea unei curbe generatoare pe o


dreaptă directoare, numărul de intervale prin care este compusă suprafaţa fiind controlat
de o variabilă de sistem (comanda TABULATED SURFACE).

Prin rotaţia cu un anumit unghi în jurul unei axe de rotaţie a unei curbe generatoare, plană
sau spaţială, se poate crea o suprafaţă de revoluţie (comanda REVOLVED SURFACE).

O suprafaţă poate fi obţinută plecând de la patru muchii de frontieră care pot fi linii,
arcuri sau polilinii şi care trebuie să formeze un contur închis. Numărul de noduri create
de-a lungul a două direcţii sunt controlate de două variabile de sistem (comanda EDGE
SURFACE). Este metoda cea mai utilă în cazul reprezentării unor suprafeţe complexe.
Modelarea prin solide
AutoCAD-ul are inclus un modul care permite generarea solidelor şi obiectelor
tridimensionale. Pe lângă comenzile de generare a solidelor primitive AutoCAD-ul oferă
şi posibilitatea de realizare a operaţiilor booleene cu acestea, cum ar fi reuniunea,
scăderea şi intersecţia, rezultatul fiind un nou solid care poate fi supus în continuare
modelării pentru a obţine un solid complex.
La crearea unui model se obţine atât reprezentarea fronterelor acestuia, cât şi înregistrarea
primitivelor de formă şi a operaţiilor folosite pentru obţinerea sa, astfel încât pot fi
obţinute informaţii referitoare la volum, centru de greutate, masă.
Reprezentarea prin solide este metoda utilizată de majoritatea programelor CAD.

Corpurile geometrice simple care pot fi utilizate la modelarea cu solide sunt prezentate în
tabelul care urmează.

Se pot genera solide şi prin extrudare, operaţie prin care pornind de la o entitate 2D
definită printr-un contur închis se poate obţine un solid asociat acesteia cu o a treia
dimensiune. Opţiunea Path oferă posibilitatea ca direcţia de extrudare să fie definită de o
traiectorie 2D închisă sau deschisă. Astfel pot fi generate şi suprafeţe elicoidale.

Plecând de la o polilinie 2D şi de la o axă se poate obţine un solid de revoluţie (comanda


REVOLVE).
Solidele complexe pot fi reprezentate pornind de la primitive sau de la obiecte create
prin comenzile Extrude sau Revolve prin folosirea operaţiilor booleene de reuniune
(comanda UNION), diferenţă (comanda SUBTRACT) sau intersecţie (comanda
INTERSECT).

Există posibilitatea de teşire sau de rotunjire a muchiilor unui solid cu ajutorul


comenzilor CHAMFER şi respectiv FILLET.

Comanda SLICE permite îndepărtarea prin secţionare a unei porţiuni din solid.
Tendinţa actuală în AutoCAD este aceea de a proiecta obiectul direct în trei dimensiuni,
reprezentările în 2D rezultând automat, plecând de la modelul 3D.

Pentru realizarea modelului solid al unei piese se parcurg următoarele etape:


- se studiază forma piesei;
- se selectează şi se poziţionează primitivele solide;
- se crează solidul din primitive;
- se afişează modelul solid;
- se realizează modelul 2D plecând de la modelul solid 3D.
Pentru a obţine desenul de execuţie al flanşei din figura următoare se parcurg mai multe
etape.