Cartografie

Cursul nr. 13-14 Întocmirea hărţilor în format digital

 Întocmirea hărţilor în format digital

Harta digitală este o reprezentare la scară a unui teritoriu geografic bine delimitat,
toate informaţiile conţinute (punctele, liniile şi poligoanele) fiind localizate prin
coordonate (toate elementele conţinute pot fi practic reduse la perechi de coordonate x, y
specifice unei proiecţii cartografice).
 Întocmirea hărţilor în format digital

Reprezentarea internă a unei hărți

S-a convenit ca reprezentarea internă a unei hărţi să se facă prin două tipuri de
modele: modelul vectorial, care este foarte apropiat de cel utilizat pentru reprezentarea
hărţii şi modelul raster, care descrie suprafaţa Pământului ca o matrice formată din
elemente omogene, similar modelului utilizat pentru reprezentarea imaginilor .
În modelul de date vectorial, obiectele sunt reprezentate având o delimitare bine
definită în spaţiu. Poziţia şi forma obiectelor este reprezentată utilizând un sistem de
coordonate x, y (Cartezian). Un punct este reprezentat printr-o singură pereche de
coordonate x, y. O linie este reprezentată printr-un şir ordonat de perechi de coordonate x,
y. Un poligon este reprezentat printr-un şir de perechi de coordonate x, y care definesc
segmentele liniare ce delimitează poligonul.
Modelul vectorial reprezintă fiecare suprafaţă ca o serie de izolinii ; de exemplu,
altimetria se reprezintă ca o serie de curbe de nivel. Modelul vectorial este foarte eficient
pentru desenarea hărţilor dar este mai puţin eficient pentru analiza suprafeţelor care
necesită calcule complexe pentru determinarea unor caracteristici cum ar fi panta suprafeţei
în orice punct sau direcţia pantei.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Modelul de date raster reprezintă o zonă de teren ca o matrice (grilă) formată din
celule rectangulare uniforme, fiecare celulă având o valoare. Grila este reprezentată
într-un sistem de coordonate x, y (Cartezian). Coordonatele x, y ale unei celule se
calculează pe baza coordonatelor unui punct de referinţă, de obicei unul din
colţurile grilei, ţinând cont de poziţia celulei în grilă (numărul liniei/coloanei) şi de
dimensiunile celulei pe x şi pe y. Valoarea unei celule indică obiectul situat în acea
poziţie. Există trei metode pentru stabilirea valorilor unei celule: clasificarea
obiectelor, în care fiecare valoare indică un anumit tip de obiecte cum ar fi drum,
zonă urbană, tip de sol; indicarea valorii culorii (nivelului de gri) înregistrate într-o
imagine (fotografie); indicarea unei măsurători relative cum ar fi altitudinea faţă de
nivelul mării, înălţimea unei clădiri faţă de nivelul solului, etc. In modelul raster,
obiectele nu au o delimitare bine-definită iar relaţiile spaţiale dintre obiecte sunt
reprezentate implicit. Reprezentând celule rectangulare, forma obiectelor nu este
foarte exactă şi depinde de rezoluţia celulei.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Prin rezoluţia celulei se înţelege dimensiunea suprafeţei de teren reprezentate de o

celulă; cu cât suprafaţa reprezentată este mai mică, cu atât rezoluţia este mai bună şi
deci datele mai precise, în schimb este nevoie de mai multă memorie pentru stocarea
datelor şi deci de un timp de prelucrare mai îndelungat.
Precum modelul vectorial, modelul raster permite reprezentarea obiectelor punctuale,
liniare sau poligonale.
Un obiect punctual este reprezentat printr-o valoare într-o singură celulă a grilei.
Un obiect liniar apare ca o serie de celule adiacente care redau lungimea şi forma
obiectului.
Un obiect poligonal este reprezentat ca un grup de celule adiacente care redau aria şi
forma obiectului.
Modelul raster este foarte eficient pentru reprezentarea imaginilor şi pentru
implementarea funcţiilor analitice spaţiale (suprapunerea obiectelor, identificarea
întinderii unui fenomen, operaţii pe vecinătăţi). Prin urmare, acest model permite
implementarea cu uşurinţă a operaţiilor asupra suprafeţelor (calculul pantei, direcţiei
pantei, interpolarea curbelor de nivel).
 Întocmirea hărţilor în format digital

a) b)

Figura 8. a) modelul vector

b) modelul raster
 Întocmirea hărţilor în format digital
Conversia datelor
A. Georeferențierea

Este procesul prin care harta digitală este asociată cu coordonate geografice
reale. Sunt aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate geografice, fiind
suficient un sistem de coordonate carteziene. În cazul hărţilor vectoriale, care deja
conţin un sistem de coordonate local (cartezian), trecerea la coordonate geografice se
face prin transformări de coordonate. Practic georeferenţierea constă în determinarea
coordonatelor geografice ale unor puncte cu mare precizie şi localizarea lor pe harta
digitală, urmând ca restul punctelor să fie calculate automat pe baza formulelor de
transformare. Acest gen de operaţie se mai numeşte georeferenţiere continuă. Trebuie
menţionat faptul că, noile coordonate să fie asociate cu o anumită proiecţie cartografică.
În cazul raster nu avem nici un sistem de coordonate definit în imagine.
Georeferenţierea constă în localizarea cu precizie maximă a unor pixeli dispersaţi pe
imagine cărora li se asociază (prin program) coordonatele geografice cunoscute
dinainte. Coordonatele geografice ale celorlalţi pixeli se vor calcula tot cu ajutorul
formulelor de transformare. Deoarece pixelul are dimensiune, lui îi va corespunde o
suprafaţă pe Pământ.
 Întocmirea hărţilor în format digital
În consecinţă rezoluţia imaginii are o mare importanţă în determinarea
coordonatelor. Reamintim că rezoluţia unei imagini digitale reprezintă dimensiunea
maximă de pe suprafaţa Pământului căruia i se atribuie unui pixel. Putem spune că
precizia localizării pixelului căruia i se atribuie coordonatele geografice este de ordinul
rezoluţiei imaginii. Georeferenţierea în sistemul raster se mai numeşte georeferenţiere
discretă. Şi în această situaţie noile coordonate trebuie asociate cu un sistem de
proiecţie. Georeferenţierea constituie o mare problemă când apar hărţi digitale
diseminate, adică provenite de la diferite surse şi care trebuie utilizate în comun.

B. Digitizarea, scanarea și vectorizarea hărților

Procesul de culegere a datelor prin digitizare se poate efectua în mod clasic (punct cu
punct) și semi-automat: cu cuantă spațială sau cuantă de timp.
Procesul de digitizare se desfaşoară în următoarele etape:
pregătirea suportului datelor ce urmează a fi digitizate;
conectarea digitizorului;
crearea stratului de registrație (de referință);
crearea noului strat;
punctarea (culegerea) elementelor conţinute într-un strat;
 Întocmirea hărţilor în format digital

corectarea erorilor de digitizare:

- au fost digitizate toate elementele geografice (nu lipsesc date);
- nu au fost introduse date suplimentare;
- fiecare element este corect poziţionat şi are formă corectă;
- elementele se interconectează corect;
- toate elementele sunt amplasate în interiorul conturului exterior delimitând zona de studiu.
Procesul de scanare-vectorizare se desfăsoară în următoarele etape:
pregătirea suportului datelor ce urmează a fi digitizate;
scanarea documentelor cartografice;
crearea stratului de registrație (de referință);
editarea imaginilor scanate ale documentelor cartografice.
editarea raster a imaginii:
- eliminarea erorilor sistematice prin reducerea zgomotului (noise reduction)
generat la scanare;
- rotaţii si simetrii de imagine;
- prelucrări de imagine (filtre, detectare de muchii, netezire imagine, îmbunătăţire
contrast);
- registrarea și reeșantionarea imaginii;
 Întocmirea hărţilor în format digital

•conversia în format vectorial a datelor conţinute în imaginile scanate ale documentelor

cartografice (conversie raster – vector), creându-se un nou strat;
• controlul parametrilor de vectorizare;
• unghiul de căutare şi raza de căutare;
• proprietăţi detalii liniare;
• toleranţa fuzzy
- vectorizare semi-automată;
- vectorizare manuală;
• corectarea erorilor generate la vectorizare:
- au fost vectorizate toate elementele geografice (nu lipsesc date);
- nu au fost introduse date suplimentare;
- fiecare element este corect poziţionat şi are formă corectă;
- elementele se interconectează corect;
- toate elementele sunt amplasate în interiorul conturului exterior delimitând
zona de studiu.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Generalizarea hărților în mediul digital

Pentru a înţelege pe deplin rolul generalizării cartografice în mediul digital, o înţelegere

cuprinzătoare a procesului de generalizare devine necesară. După cum este ilustrat în
figura următoare, acest proces include: obiectivele intrinseci ce le putem generaliza, o
evaluare a situaţiilor, care indică când putem să generalizam, şi o înţelegere a modului
cum se generalizează. Descompunerea procesului de generalizare poate fi realizată în trei
componente: de ce, când şi cum putem generaliza.

Figura 9. Generalizarea digitală

Întocmirea hărţilor în format digital

Figura 10. Evaluarea situației

Figura 11. „ Cum generalizăm”

 Întocmirea hărţilor în format digital

Realizarea unor hărţi tematice la scară mai mică decât materialele cartografice utilizate
ca bază de documentare impune selectarea şi generalizarea cartografică.
Prin „selectare” se înţelege alegerea obiectelor de acelaşi gen care urmează să fie trecute
pe hartă; este vorba deci de contururile, liniile şi punctele de pe hartă (de exemplu,
selecţionarea contururilor pădurilor, a liniilor care reprezintărâuri şi pâraie etc.).
Generalizarea cartografică este „procesul de selectare şi de sintetizare a conţinutului
hărţii în scopul realizării unei reprezentări verosimile din punct de vedere ştiinţific” (G.
A. Isacenko).
Generalizarea face uz de diferite procedee de simplificare, de schematizare a contururilor
şi liniilor. Însă, simplificarea sau schematizarea nu trebuie să fie înţeleasă ca făcându-se
în mod mecanic, ci, dimpotrivă, prin „păstrarea tuturor indicilor principali ai unui anumit
obiect geografic raportat pe hartă şi reflectarea tuturor particularităţilor sale individuale”
(G.A. Isacenko, 1960).

Principiile generalizării cartografice sunt:

• principiul corelaţiei între elementele componente ale reprezentării cartografice (de ex.:
corelaţia dintre relief şi hidrografie);
 Întocmirea hărţilor în format digital

• principiul plenitudinii şi al detalierii generalizării: cum ar fi reprezentarea a cât mai

multor detalii fără discontinuităţi în conţinutul hărţii; înlăturarea tendinţei de a lăsa prea
multe elemente sau de a elimina prea multe, rămânând goluri;
• principiul omogenităţii conţinutului hărţii: generalizarea trebuie să fie omogenă pentru
toate foile care compun aceeaşi hartă;
• principiul succesiunii în generalizare: generalizarea trebuie să înceapă cu selectarea
elementelor importante şi se continuă cu cele mai puţin însemnate, până se realizează
densitatea necesară asigurării unui nivel ştiinţific ridicat; de exemplu: se trec mai întâi
autostrăzile, şoselele naţionale etc. şi abia apoi, în măsura permisă de scara de
reprezentare şi de tematica hărţii şi drumurile de mai mică importanţă;
• principiul exagerării raţionale în procesul generalizării: exagerarea elementelor
caracteristice ale regiunii sau a acelora care interesează scopul hărţii; de exemplu: pe o
hartă turistică se reprezintă cabanele mult mai mari sau se trec traseele turistice, care
pentru alte hărţi nu prezintă importanţă şi nu se reprezintă ş.a.m.d.
Generalizarea se face în funcţie de scara hărţii şi de destinaţia ei. Astfel, cu cât scara va fi
mai mică, cu atât generalizarea va fi mai intensă, şi invers.
Destinaţia hărţii joacă, de asemenea, un rol important în generalizare.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Scara în Cartografia digitală

Datorită faptului că hărţile digitale sunt supuse unor operaţii de mărire/micşorare,

noţiunea de scară îşi pierde sensul aşa cum este percepută când lucrăm cu hărţi pe
suport de hârtie şi care nu pot fi supuse la astfel de operaţiuni. Mărirea de câteva ori a
unei porţiuni de hartă reprezentată vectorial conduce la o slabă reprezentare a
entităţilor geografice. Dacă pe harta originală (nemărită) o frontieră de judeţ, să zicem,
pare a avea o formă netedă, dacă o mărim de 10 ori acest contur va deveni o linie frântă
extrem de neregulată şi care pune sub semnul îndoielii precizia. Dacă harta se
micşorează, atunci programul va afişa numai o parte din puncte pe ecran, dar nu se
alterează aspectul general, conturul rămânând neted. În cazul raster, mărimea unei
porţiuni din hartă va produce o mărire a pixelului, de fapt a celulei, iar harta nu va mai
avea continuitatea celei originale. Această operaţie este relevantă pentru vizualizarea
modului de organizare de tip celular a hărţilor raster. Mărind de mai multe ori o
imagine raster celula va deveni un pătrat cu latura tot mai mare. Problema scării trebuie
pusă din momentul în care aceasta se digitizează.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Precizia în prelucrări va face referire întotdeauna la harta originală indiferent de modul

în care ar fi înfăţişată la un moment dat pe ecran.
Dacă avem digitizată o hartă la scara 1:100000 şi vrem să o listăm la scara de 1:50000,
harta va fi de 4 ori mai mare iar contururile nu vor fi netede şi deci aspectul va fi
inestetic. În caz contrar, dacă dorim să listăm harta la o scară de 1:200000 se va desena
doar 25% din porţiunea iniţială omiţându-se anumite detalii. În cazul în care un acelaşi
teritoriu este digitizat la scări diferite, utilizarea în comun a celor două hărţi constituie o
mare problemă. Se recomandă evitarea unei astfel de situaţii.

CONCLUZII

Crearea hărților digitale include următoarele etape:

 transformarea automată a informaţiilor de pe harta originală în format digital;
 simbolizarea(codificarea) informaţiilor cartografice digitale şi întocmirea automată
a hărţilor electronice;
 dezvoltarea sistemului utilizatorului la gestionarea bazelor de date pentru lucru cu
hărţile digitale;
 Întocmirea hărţilor în format digital

În prima etapă, se rezolvă problema de a obţine, pe bază de materiale cartografice

disponibile (fotograme, originale de hărţi existente), hărţi vectorizate, digitale.
Această problemă este rezolvată prin următoarele metode principale:
 metoda scanării materialelor cartografice originale, urmat de vectorizare şi de
recunoaştere a imaginilor raster de pe ecran, datele de intrare necesare.
 metoda digitizării materialelor cartografice (originalelor de hărţi), prin urmărirea
contururilor obiectelor, pregătirea şi structurarea informaţiilor digitale.
Deci, pentru identificarea şi vectorizarea imaginilor raster, se recomandă utilizarea
softurilor necesare pentru a seta parametrii de recunoaştere a elementelor de pe hărţi.
În etapa a doua sunt rezolvate următoarele probleme:
 simbolizare(codificarea) modelelor vectoriale;
 intocmirea hărţilor digitale conform sarcinii;
 verificarea şi editarea hărţilor digitale codificate;
 obţinerea de copii arhivate a hărţilor digitale conform simbolizării.
Esenţa procesului de simbolizare este alocat pentru fiecare element al hărţii un cod
corespunzător semnului convenţional, condiţionată dintr-o bibliotecă de simboluri
(clasificator de coduri), prezentând caracteristicile elementelor şi valorile lor.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Acest proces se realizează automat în funcţie de scara şi tipul hărţii. Pentru aceasta se
crează o bibliotecă unică de semne convenţionale şi fonturi (caractere de scriere).
Fiecare semn convenţional are o descriere digitală - vector sau raster.
Informațiile tehnologice de securitate pentru crearea sistemului de hărți electronice
includ:
 sistem de clasificare şi codificare a informaţiilor cartografice;
 normele electronice de scriere a informaţiilor cartografice;
 sistemul (bibliotecii) semnelor convenţionale hărţilor digitale;
 formatul datelor hărţilor digitale.
Unul din dezavantajele datelor raster este spaţiul mare de stocare a informaţiei.Acest
dezavantaj poate fi ameliorat prin aplicarea unor algoritmi de comprimare .
De asemenea s-a constat că principalul avantaj al datelor vectoriale îl reprezintă faptul
că permit analize spaţiale complicate precum şi ataşarea de informaţii suplimentare
fiecărui element al hărţii. Unul din dezavantajele acestui tip de date este modul
complicat şi mare consumator de timp al obţinerii lor.
Cele mai utilizate metode de culegere a datelor cartografice digitale sunt digitizarea
hărţilor tipărite şi a originalelor separate pe culori şi, în plină expansiune datorită
scăderii costurilor, exploatarea înregistrărilor de teledetecţie.
 Întocmirea hărţilor în format digital

Digitizarea hărţilor tipărite sau a originalelor acestor hărţi, cu elemente separate

pe culori, reprezintă sursa principală şi cea mai comodă de obţinere a datelor cartografice
digitale. Metoda de digitizare automată, chiar dacă este dependentă de calitatea
materialului cartografic, este cea mai rapidă. Metoda de digitizare manuală devine
eficientă faţă de digitizarea automată în cazul culegerii datelor de pe un material
cartografic foarte degradat, de către un operator experimentat.
La calitatea produsului cartografic digital contribuie calitatea tuturor
procedurilor de control şi deprinderilor operatorilor. Calitatea datelor de intrare , precizia
de vectorizare şi recunoaştere a semnelor convenţionale punctuale este esenţială pentru
obţinerea unei hărţi digitale precise.