Un melting-pot francez?

Patrick Weil, Libertate, egalitate, discriminări

Trad. Ana Maria Rizea, Bucureşti: Ideea Europeană, 2008

Cetăţenia europeană cred că va rămâne mai degrabă un principiu ordonator, un ideal care
măcar în plan normativ va enunţa faptul că nu există cetăţeni de primul rang şi cetăţeni
de rangul doi. Concepte precum „transnaţionalism” (Glick Schiller), „liberal
naţionalism” (Tamir, Kymlicka, Carens), „constituţional patriotism” (Habermas),
„rooted cosmopolitanism” (Cohen) care introduc „third ways” între polii
cospolitanismului si etnocentrismului1 sunt mai realiste şi mai de actualitate decât termeni
precum europenizare, globalizare sau stat naţiune, în societatea „postnaţională”
europeană în contextul migraţiei, prefigurând un tip aparte de cetăţenie şi „cultură
politică transnaţională”.2

Mobilitatea pe verticală stipulată în articolul 8 din Tratatul de la Maastricht nu este

altceva decât o reactualizare a unui demers ce devine destul de complicat în lipsa
conştientizărilor indivizilor de a aparţine unui spaţiu comun şi de a-şi reprezenta Europa
în construcţia sa politică ca orice ţară unde aceştia doresc să muncească şi să beneficieze
desigur de certe drepturi având un set clar de obligaţii ce se presupune a fi cunoscute de
către aceştia. Acest stadiu de conştientizare şi cunoaştere presupune iniţiere la toate
nivelurile, înglobând aici şi domeniul academic, ştiinţific. Printre specialiştii în domeniu
se situează şi Patrick Weill, autorul ce prin analiza riguroasă a imigraţiei în Republica
Franceză marchează lumea ştiinţifică cu genul de carte eveniment.

Un prim argument este poziţia sa privind asocierea conceptelor de identitate naţională şi

imigraţie. Acesta este convins că un astfel de experiment semantic şi instituţional a fost
posibil pentru că Franţa şi francezii au o problemă cu însăşi problema imigraţiei. Prin
intermediul acestei lucrări P.W subliniază elementele culturale, politice şi sociale care ar
putea explica un soi de vulnerabilitate politică a dimensiunii de identitate naţională.

PW. face apel în primul rând la perspectiva abordării istorice tradiţionale utilizând trei
reflexii cristalizate în cele trei părţi ale lucrării: cele două tentaţii rasiste ale politicii
franceze de imigraţie de la 1945 şi respectiv 1978 -1980; istoria discriminărilor privind
acordarea naţionalităţii franceze; rolul memoriei colective în procesul de discriminare şi
disconfort în integrarea imigranţilor prin accentuarea interesului de a comemora
evenimente care s-ar situa în sfera interzisului

Autorul, prin intermediul analizei detaliate, arată cum politicile de preferinţă etnică
explicită s-au manifestat în două momente precise ale istoriei republicane franceze : în
1945 anumiţi experţi au decis adoptarea unui regim de cote pe zone geografice care ar fi
un răspuns la dezechilibrele pieţii muncii; în 1978 -1980 Valéry Giscard d’Estaing
instaurează o politică de repatriere forţată la destinaţiile de imigraţie din Africa de Nord.
Regimul de la Vichy a centrat problematica naţionalităţii către o concepţie etnică
orientată contra concetăţenilor de confesiune evreiască. Interesant în analiza autorului
este faptul că acesta demonstrează cum inclusiv în interiorul puterii vichyste această
orientare nu era una naturală, adoptată fără rezerve, ci, din contră, exista o rezistenţă
însemnată în raţiunea concepţiei de cetăţean al Republicii.

În ambele cazuri, analiza porneşte de la presupusa diferenţiere de asimilare a imigranţilor

în funcţie de originea religioasă, culturală, etnică sau geografică. Varianta finală a
ordonanţei din 2 noiembrie 1945 nu va beneficia de nici o referinţă la acest tip de
reflexie, autorul afirmând că se poate vorbi de o legislaţie formală liberală şi egalitară şi
că aceasta a oferit prioritate egalităţii(p. 71). Această circulară din 1945, operează nu
numai o reîntoarcere la tradiţia cetăţenească a naţionalităţii, dar dezvoltă noi drepturi şi
mai ales aprofundează concepţia care fondează această problematică a cetăţeniei. Weill
este foarte realist în această privinţă deoarece arată foarte clar că această concepţie este
mereu atacată, mai ales în perioadele de criză socială şi economică, prin reîntoarcerea la
xenofobie şi propunerea adesea perversă de repunere în chestiune a dreptului pământului.
Autorul avansează o idee şi ne supune unui exerciţiu de imaginaţie: există persoane care
privilegiază o diferenţă a originilor etnice şi persoane care împărtăşesc logica egalitară.
Segregaţia clară dintre aceştia ar putea situa politica de migraţie din Franţa în logica
majoritară egalitară. Urmând logica exerciţiului de imaginaţie propus de autor, se poate
afirma că Republica Franceză nu ar putea fi catalogată ca rasistă şi ca urmare justă în
tratamentul său faţă de imigranţi (excepţie făcând episodul VGE). Intervine o
scurtcircuitare în firul logicii politicii juste de imigraţie când se face referire la proporţia
cotelor avansată în discursul recent al lui Sarkosy.

În cea de-a două parte, autorul exemplifică cu ajutorul celor patru episoade din istoria
imigraţiei în Franţa discriminarea ce are la bază o tradiţie instituţională: musulmanii din
Algeria care în 1989 îşi păstrează statutul de cetăţeni algerieni în timp ce evreii algerieni
şi copiii născuţi în Algeria din părinţi străini devin francezi; naturalizaţii care pentru
perioade substanţiale de timp nu au avut acces la anumite funcţii politice sau
profesionale; femeile care în perioada 1803-1927 îşi pierdeau cetăţenia dacă se
căsătoreau cu un cetăţean străin; evreii francezi denaturalizaţi sau decăzuţi din cetăţenia
lor între 1940 şi 1944. Aceste discriminări pot provoca fenomene dureroase care la rândul
lor descentrează individul-imigrant din procesul său de identificare şi integrare la
comunitate. Mai mult, în cazul în care anumite evenimente cu un impact destabilizator
pentru imigrant sunt reactualizate(cazul reformei codului naţionalităţii în 1993 pentru
musulmani sau discursul lui De Gaulle ce amintea de războiul de şase zile în cazul
evreilor), rănile se accentuează atât în cadrul conştiinţelor individuale cât şi în cadrul
comunităţilor de imigranţi. Autorul tratează astfel o problemă centrală care priveşte ceea
ce putem denumi fabrica identităţii franceze. Vulnerabilitatea concepţiei republicane este
evidenţiată cu multă claritate: concepţia abstractă a naţionalităţii maschează un impas
fundamental, cel al diversităţii originilor etnicităţii şi confesiunii în tradiţia laică.
Demonstraţia lui P.W. are ca şi punct de iniţiere colonizarea Algeriei la dezbaterea care s-
a dezvoltat în spiritul atitudinii virulente a Frontului Naţional în 1986, când sub
guvernarea lui Balladur, Charles Pasqua şi Simone Veil acceptau reactualizarea dreptului
pământului.Weil, prin intermediul unei analize detaliate şi argumentate arată cum
declaraţia lui de Gaulle în 1967 privind Israelul – popor sigur de sine şi dominator(p.
102) - a creat o rană identitară de o mare profunzime în raportul concetăţenilor evrei cu
cetăţenii francezi.

Aceste exemple se constituie în argument atunci când P.W. afirmă că o condiţie necesară
pentru a nu reînvia durerile trecutului o constituie percepţia istoriilor celorlalţi. În acest
context s-ar pune problema de a face mai multă istorie a colonizării şi nu doar a
războiului din Algeria pentru a adapta sistemul valoric în favoarea identificărilor
personale. Aceasta reprezintă în opinia autorului o cale de a dezvolta spiritul toleranţei
francezilor şi a indivizilor naturalizaţi în procesul de integrare al imigranţilor în
comunitate. În acelaşi spirit, autorul subliniază în cea de a treia parte a lucrării sale că
cercetări profesioniste asupra memoriei ar putea oferi diviziuni ale trecutului centrate pe
conceptul de nouă concetăţenie, creându-se astfel o nouă unitate centrată pe valorile
fundamentale. Reactualizarea unor episoade cum ar fi sclavia şi exterminarea evreilor
francezi sub guvernarea lui Petain explică necesitatea utilizării unor instrumente precum
suprimarea şi celebrarea. Legea din 1848 vizează în unanimitate sărbătorirea abolirii
sclaviei. Toate acestea au loc sub ochii francezilor şi se fac în numele acestora. Legea din
2001 celebrează conform autorului valoarea egalităţii cetăţenilor din toate timpurile,
independent de rasă şi origine.

Patrick Weill este de părere că, având ca punct de referinţă cele anterior afirmate, legea
Gayssot din 1990 avea ca scop suprimarea discursurilor revizioniste, în timp ce legile din
1979 şi 1981 care stabileau 8 mai ca zi nelucrătoare permite sărbătorirea victoriei asupra
nazismului. În cele două cazuri comemorarea oferă cadrul reconcilierii naţiunii cu ea
însăşi. Şi urmând această analiză, autorul afirmă că încorporarea în memoria colectivă
naţională a faptelor istorice relative privind sclavagismul şi abolirea acestuia poate
permite cetăţenilor vizaţi de aceste evenimente de a se simţi mai confortabil, parte a
naţiunii. Autorul consideră că munca depusă de istoric este necesară pentru a explica
rolul simbolurilor. Dar această muncă nu ar echilibra puterea de stigmatizare deţinută de
discursul politic ce manipulează simboluri, acestea inserându-se în memoria colectivă.
Weil este convins că rolul cuvintelor este la fel de important ca şi cel al ideilor sau ca şi
cel al argumentelor în construcţia stereotipiilor privind imigraţia. În acest sens îşi
exprimă îngrijorarea privind extinderea fenomenului de stigmatizare al imigranţilor pe
teritoriul francez. Îngrijorarea sa este argumentată prin faptul că Franţa traversează o
perioadă nesigură, gri, fapt dovedit de analiza poziţiei dreptei tradiţionale care apreciază
că germeni ai inadaptării, inerenţi anumitor indivizi, fac imposibilă integrarea lor în
societatea franceză. Dacă se aminteşte şi intenţia de a utiliza testele ADN în politica de
imigraţie în scopul siguranţei naţionale, există riscul ca setul de concepte precum
diferenţierea etnică să înlocuiască egalitatea, ceea ce ar impune o regândire a
fundamenteor egalităţii şi solidarităţii în secolul XXI.

Specialiştii şi cei interesaţi în domeniul migraţiei cunosc abundenţa de lucrări în

domeniu, de teorii îndrăzneţe şi de studii serioase şi aprofundate. Pentru ca o carte care
înglobează un travaliu intelectual să dăinuie în timp, devine absolut vital ca aceasta să
conceptualizeze, să fie modelată de ochiul specialistului, al intelectualului, al cetăţeanului
care trăieşte într-o societate a imigraţiei şi care este preocupat de latura umană a acestui
fenomen manifestată atât în domeniul valorilor cât şi în cel al tratamentului politic al
acestei probleme. Erudiţia îi permite lui P.W. analiza problematicii sale fără a atinge
eclectismul, utilizând concepte din psihanaliză, filosofie, sociologie. Remarcabilă este
ţesătura de concepte precum memorie colectivă, reprezentări sociale, integrare,
discriminare, stereotipie, discurs, valori, toate aceste concepte fiind brodate logic în jurul
evenimentelor ce se constituie în argumente când acesta stabileşte piste clare de
cercetare. Genul de dezbateri asupra naţionalităţii, identităţii, integrării sociale nu sunt
nimic altceva în numenul acestora decât întrebări adresate nouă înşine, iar în cazul
cetăţenilor francezi europeni întrebări ce privesc structura liantului pe care marea tradiţie
republicană ar vrea să-l stabilească între cetăţenii săi.