UNIVERSUL HOLOFRACTOGRAFIC

Această anexă are rolul de a prezenta o nouă viziune asupra spaţiului şi timpului, dintr-o
perspectivă ştiinţifică contemporană. Am încercat să realizez un rezumat cât mai condensat al primei
părţi din videoconferinţa fizicianului iranian Nassim Haramein, care a avut revelaţii în ştiinţă încă de la
vârsta de 9 ani. În timp ce restul oamenilor de ştiinţă au preferat abordarea clasică îngustă a fizicii
convenţionale, Nassim a ales o altă cale deşi, din păcate, nu tot ceea ce afirmă el este valabil.
Mi-am permis să nu prezint speculaţiile şi concluziile lui Nassim, legate de această descoperire,
ci doar principiul de bază, enunţul şi demonstraţia, urmând ca cititorii să-şi formuleze propriile
concluzii. Rezumatul pe care îl lecturaţi nu este un extras din traducerea conferinţei ci o înţelegere
personală care s-a desprins din vizionarea ei, un punct de vedere bazat pe informaţiile prezentate.
Recomand tuturor vizionarea DVD-urilor pentru a-şi putea forma propriile puncte de vedere. Înclinaţia
lui Nassim spre latura insolită şi inedită a fenomenelor şi lucrurilor nu este potrivită subiectului pe care
mi l-am propus să-l dezvolt. De fapt, ceea ce ne propune Nassim Haramein este o nouă filosofie şi nu
o nouă fizică, o filosofie a vieţii, o viziune de ansamblu corelată cu anumite idei.
Pentru a pătrunde cu adevărat în esenţa expunerilor omului de ştiinţă iranian va fi nevoie să
reformulăm şi să readucem, în lumina cunoaşterii, întreaga fizică de liceu, începând cu primele noţiuni
care au generat marea eroare ce umbreşte înţelegerea corectă asupra spaţiului şi timpului. Vom face
o călătorie de la fizica obiectelor ultramari până la cea a particulelor subatomice asociindu-le
conştiinţei observatorului. Această explorare va fi una multidisciplinară, de congruenţă a tuturor
ştiinţelor. Demersul lui Nassim nu poate fi acceptat ca fiind unul riguros ştiinţific deoarece el nu poate
fi demonstrat şi verificat. Personal sunt sceptic că teoria lui Nassim va avea vreodată o aplicaţie
ştiinţifică, dar ea poate fi considerată o simplă filosofie, o poveste despre un nou punct de vedere.
Lecturând atent şi detaşat aceste prezentări veţi sesiza apariţia unui nou tipar de gândire, care
tinde să-l înlocuiască pe cel vechi. Nassim a avut numeroase trăiri mistice, încă de la vârsta de 7 ani,
în legătură cu locul pe care îl ocupăm noi, ca fiinţe umane, în Univers, dar a fost extrem de dezamăgit
atunci când a parcurs primele lecţii, la şcoală, despre înţelegerea dimensiunilor spaţiu-timp. El a simţit
faptul că multe fenomene care ne influenţează viaţa, sunt invizibile şi imperceptibile prin mijloacele
tehnologice actuale, iar acestea pot avea o influenţă chiar mai mare asupra noastră, decât cele pe
care le putem percepe şi obiectiva, direct sau indirect, prin mijloace naturale şi/sau artificiale.
Notă:
Toată această expunere nu respectă şabloanele riguroase ale unei demonstraţii ştiinţifice de
calitate, ea fiind uneori speculativa sau intuitivă. Am dorit să aflu părerea unui fizician care este
deschis spre aspecte multidisciplinare şi a fost mai puţin impresionat de discursul lui Nassim. Nu a
simţit că aceste lucruri sunt suficient de credibile sau că exprimă adevăruri foarte bine demonstrate
dar, în acelaşi timp, teoria nu trebuie negată. Opinia sa este prezentată spre finalul capitolului.

18.1 DIMENSIUNILE
Parcurgând cursurile de fizică şi geometrie în anii de liceu, probabil unii dintre noi nu am realizat
faptul că aceste noţiuni, deprinderi şi înţelegeri, pe care le dobândim la acea vreme, ne vor influenţa
comportamentul şi gândirea pe tot restul vieţii. Imaginaţi-vă ce se poate întâmpla, dacă unele dintre
aceste lucruri fundamentale, care ne-au adus lumina cunoaşterii la vârsta copilăriei, ar fi eronate. O
mulţime de fenomene invizibile, de care nu suntem conştienţi, generează şi determină setul de
fenomene vizibile şi perceptibile de care suntem conştienţi.
În clasa a 5-a am învăţat despre dimensiuni astfel:
● Punctul (0D) este spaţiul cu 0 dimensiuni, adică el nu are nicio dimensiune şi prin urmare nu
există.
Linia (1D) este spaţiul cu 1 dimensiune, adică o înşiruire de puncte (care formează o linie) dar
nici aceasta nu există cu adevărat.
1
 █ Planul (2D) este spaţiul cu 2 dimensiuni, adică o mulţime de linii (care formează un plan) dar
nici aceasta nu există cu adevărat decât în cărţile de poveşti şi în filmele şi desenele animate de pe
ecranul televizoarelor şi cinematografelor.
U Volumul (3D) este spaţiul cu 3 dimensiuni, despre care ni s-a spus că e real şi este format (!)
dintr-o suprapunere de suprafeţe.
Această expunere foarte „logică” la prima vedere, are un singur cusur: e falsă. Nassim a
raţionat astfel: un punct (care nu există), generează o linie (care nu există), apoi o suprafaţă (care nu
există) şi în final, aceasta generează un volum (precum un cub) care, în mod suprinzător, se
regăseşte „brusc” în existenţa reală, în care trăim şi noi. Nassim s-a întrebat atunci: cum se poate
„obţine” Existenţă din non-Existenţă? Acest lucru este imposibil. El a aflat astfel că oamenii de ştiinţă
încă nu înţeleg dimensiunile existenţei. Această eroare se regăseşte la fundamentul înţelegerii fizicii şi
a legilor Universului.
Din nefericire, toate celelalte cunoaşteri ale fenomenelor vieţii şi a legilor naturii se bazează pe
această eroare, promovată generaţie de generaţie. Această „ghicitoare” nerezolvată a determinat
apariţia numeroaselor distorsiuni la nivelul social şi ştiinţific cu privire la modul în care ne raportăm unii
faţă de alţii, faţă de Natură şi Univers. Această neînţelegere a avut şi are în continuare un impact
devastator asupra vieţilor noastre, aşa după cum va fi explicat mai departe.
La vârsta de 10 ani, Nassim a avut o viziune în baza căreia a început un studiu amplu, pe care
l-a continuat peste 30 ani. Într-o zi, venind de la şcoală în drum spre casă, a trăit o experienţă de
proiecţie a conştiinţei, mai întâi în macrocosmos (sistemul solar, galaxii şi roiuri de galaxii), şi apoi în
microcosmos (celule, molecule, atomi, particule subatomice), aceasta fiind, conform declaraţiei sale,
„prima sclipire a înţelegerii structurii fractale a Universului”.
În acel moment a realizat faptul că „PUNCTUL” este baza întregii Existenţe, restul fiind doar o
radiaţie 3D ce emană de la acesta. Fiecare „punct” conţine întreaga informaţie disponibilă. Altfel spus,
fiecare „punct” conţine întregul (conform teoriei holografice). De aici rezultă că singura existenţă reală
o reprezintă „punctul” (singularitatea) şi de la acea stare de Existenţă obţinem întreaga realitate
spaţiu-timp în care trăim.
Mai mult decât atât, fiecare „punct” este conectat cu toate celelalte „puncte” din Univers iar din
acest „aranjament” au apărut toate lucrurile, legile şi fenomenele pe care le observăm. Acest
raţionament ne conduce la faptul că „punctele” trebuie să conţină o cantitate infinită de energie şi
informaţie.

18.2 INFINITUL MIC ŞI INFINITUL MARE

Cum este posibil ca „punctul” să conţină „întregul”? Ar însemna ca infinitul mic (singularitatea)
să cuprindă infinitul mare (Universul vizibil şi dincolo de el). Pentru aceasta, Nassim a încercat să
rezolve problema existenţei unei manifestări infinite într-un volum finit. Dacă avem un volum finit şi
dacă putem demonstra că acesta se divide la infinit, atunci la rândul său, acel volum finit (din spaţiu)
constituie „piesa” pe baza căreia se poate construi, prin multiplicare la infinit, un volum infinit.
Fizica modernă ocoleşte utilizarea infiniturilor în elaborarea tezelor şi teoriilor. De aici a rezultat
a doua mare eroare care a umbrit cunoaşterea lumii: infiniturile şi sistemele finite sunt opuse între ele.
În realitate, ele sunt complementare. Universul este simultan infinit de mare şi infinit de mic, integrate
unul în celălalt la infinit (diviziune la infinit). O ilustrare cinematografică a acestei revelaţii se regăseşte
în primele 3 minute ale filmului „Contact”, care se bazează pe cartea astrofizicianului Carl Sagan.
Conceptele infinitului mare şi infinitului mic există de aproape un secol, dar nu au fost corect
utilizate (mai ales în fizică). Soluţia problemei existenţei infinitului într-un spaţiu finit rezultă din ecuaţia
fractală. De aici rezultă faptul că finitul şi infinitul sunt complementare.

18.3 GEOMETRIA FRACTALĂ

Geometria reprezintă o formă de organizare a tuturor lucrurilor, formelor şi fenomenelor inclusiv
a spaţiului în care acestea se manifestă. Geometria structurii spaţiului (vid) este tiparul menţinerii în

2
echilibru perfect a tuturor forţelor de atracţie şi respingere care se manifestă între oricare două puncte
alăturate. Înţelegerea acestei geometrii este de o importanţă extremă în ceea ce priveşte organizarea
şi generarea realităţii noastre tridimensionale.
Se pune întrebarea: care este figura geometrică, în interiorul căreia toate forţele vectoriale se
manifestă în echilibru perfect şi ocupă cel mai mare volum posibil. Răspunsul este: SFERA. Sfera
este forma geometrică universală care permite un echilibru perfect al mişcării de spin, de la particule
subatomice la quasari şi galaxii. Sfera ne arată faptul că un anumit lucru, obiect sau fenomen este în
expansiune (şi în echilibru) deoarece evoluează radial, în toate direcţiile posibile.
În acelaşi timp, sfera poate fi înţeleasă ca fiind poligonul cu o infinitate de laturi, ceea ce
înseamnă că opusul ei, în spaţiul tridimensional, este forma geometrică cu cel mai mic număr de
laturi, adică tetraedrul. Astfel, sfera reprezintă graniţa superioară (finită) supusă procesului de
expansiune (radiere în spaţiu) iar tetraedrul este elementul structural care
reprezintă tiparul de contracţie spre vid.
Pentru a fi mai simplu, vom explica o dezvoltare geometrică fractală
a unui cerc în care am înscris un triunghi echilateral. Aceasta este
imaginea secţiunii asupra unei sfere în care am înscris un tetraedru
regulat. Există două posibilităţi de reprezentare: tetraedrul e cu vârful în
„sus”, respectiv, tetraedrul e cu vârful în „jos”.
Noţiunile de „sus” şi „jos” nu au sens în afara câmpului gravitaţional
al acestei planete, dar prin însăşi observarea manifestării Universului şi a
legilor sale, putem înţelege că el este polarizat, oricare ar fi denumirea sau
denumirile asociate acestei polarizări: pozitiv-negativ, cald-rece, atracţie-
respingere etc. În baza acestei observaţii vom introduce o polaritate în
toate asocierile, dezvoltările şi geometriile pe care le prezentăm în
continuare.
Cu excepţia sferei (care este non-polară, sau non-duală) orice altă
structură geometrică are doi poli. Astfel, dacă am înscris într-un cerc, un
triunghi cu vârful în „sus”, el nu se va afla în echilibru perfect decât dacă mai înscriem un triunghi,
identic cu acesta, dar orientat cu vârful în direcţia complementar opusă, adică cu vârful în „jos”.
Notă 1: Vom asocia laturile tuturor structurilor geometrice despre care vom vorbi în continuare
ca fiind doi vectori de forţe având aceeaşi mărime
dar cu sensuri opuse,Í===Î, perfect suprapuşi.
În figura alăturată avem un exemplu de reprezentare
a coordonatelor n şi k astfel încât fiecare forţă
(laturile fiind vectori cu săgeţi în ambele sensuri) să
fie în echilibru.
Notă 2: Reprezentarea a două triunghiuri
echilaterale polar-opuse într-un cerc este un simbol
antic şi a fost cunoscut sub mai multe denumiri, în
funcţie de locul unde a fost utilizat: steaua lui David,
scutul lui Solomon, steaua Zion-ului etc.
Observăm acum faptul că cele două
triunghiuri mari se află în echilibru unul faţă de celălalt, dar intersecţia lor determină apariţia altor 6
triunghiuri mai mici, care nu sunt în echilibru. Pentru aceasta trebuie să adăugăm alte triunghiuri
(echilaterale) care vor forma alte 6 stele mai mici. Un exemplu este ilustrat în acest set de 9 figuri. Se
poate observa că la fiecare nivel al dezvoltării geometriei fractale se generează o nouă delimitare sau
graniţă. Dacă adăugăm şi cercurile atunci avem o reprezentare mai clară.
Dacă se continuă această desfăşurare, cu ajutorul unui calculator, atunci acesta va desena
triunghiuri şi cercuri din ce în ce mai mici şi va face aceasta la infinit. Eventual, computerul poate fi
programat să realizeze un efect de amplificare a detaliului (zoom in) astfel încât la fiecare 5 sau 6
iteraţii el va amplifica imaginea şi desenul devine vizibil şi ar face acest lucru la infinit.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar putea desena un număr infinit de triunghiuri, niciodată nu va fi
depăşită graniţa exterioară a primului cerc desenat. Astfel, o diviziune infinită poate fi cuprinsă într-un
3
spaţiu finit, aşa după cum în algebră, într-un interval finit, între orice două coordonate situate pe o axă,
se pot realiza o infinitate de diviziuni ale acelui interval.

18.4 DIVIZIUNE INFINITĂ

Dar care este semnificaţia faptului că se poate divide, o cantitate finită, de un număr infinit de
ori? Ce impact ar putea avea această informaţie asupra vieţilor noastre şi a modului nostru de
existenţă? Deoarece nu am învăţat cum să descoperim răspunsul la această întrebare, am ajuns să
construim acceleratoare de particule din ce în ce mai rapide, care costă sute de miliarde de dolari,
pentru a obţine particule din ce în ce mai mici. În prezent, în asemenea acceleratoare, precum cel de
la Geneva, se pot obţine particule de milioane de ori mai mici decât un atom.
Dar dacă înţelegem principiul diviziunii infinite a unei cantităţi finite, atunci logica acestei
înţelegeri ne-ar transmite ideea că nu ar trebui să căutăm cea mai mică particulă posibilă, ci dinamica
unui tipar de diviziune. Trebuie abandonată ideea falsă a căutării unei particule fundamentale, care va
„încheia” pentru totdeauna orice altă căutare de particule. Ceea ce avem nevoie să descoperim este
dinamica tiparului de diviziune sau cuantizare şi nu cât de „adânc” putem „săpa” în Infinit.
Nassim afirma, pe bună dreptate, că deja a devenit o modă faptul de a se descoperi o nouă
particulă pentru care un anumit fizician va primi premiul Nobel.
Dar întrebarea esenţială a căutărilor a rămas fără răspuns: Ce înseamnă toate acestea pentru
viaţa dumneavoastră? Ei bine, dacă acest lucru e adevărat, dacă diviziunea continuă la infinit, atunci
fiecare atom din corpul dumneavoastră şi fiecare celulă care alcătuieşte acest corp, ARE un potenţial
energo-informaţional infinit, şi are conectivitate infinită cu orice altceva.
În viziunea acestui fapt, Nassim Haramein a postulat faptul că fiecare atom, trebuie să conţină
în centrul său Absolut, al diviziunii infinite, o mini-gaură neagră sau să prezinte un comportament ce
sugerează o mini-gaură neagră sau o singularitate (punctul adimensional şi atemporal). Gaura neagră
este acel model al fizicii care sugerează conectarea finitului cu infinitul, dar acest fapt încă nu este pe
deplin acceptat şi înţeles. Ştiinţa clasică admite existenţa reală a găurilor negre dar neagă orice
caracteristică care ar avea mărimi infinite (atât infinit de mari cât şi infinit de mici).
Nassim precizează, deşi nu explică suficient de clar, că dacă un corp sau o particulă poate fi
divizată la infinit, atunci ea posedă masă infinită. Vizionând cu atenţie atât conferinţa sa de la Rogue
Valley cât şi setul de 4 DVD-uri, îmi permit să declar că am înţeles altceva: cu cât dividem particule tot
mai mici cu atât mari sunt energiile de care avem nevoie pentru a învinge forţele de legătură care le
menţin nedivizate. Dacă divizăm tinzând spre infinit atunci obţinem particule cu mase tot mai mici dar
cu ajutorul unor energii tot mai mari. Energiile introduse în sistem trebuie să le echilibreze pe cele
care menţin particulele în acel sistem. Prin urmare, ajungând la particule cu masă nulă ar trebui să
introducem energii infinite pentru a le izola. Dar aceasta ar însemna o nedeterminare matematică a
ecuaţiei forţei de atracţie gravitaţională Ġ=mġ, unde m (masa) tinde spre 0 şi ġ (acceleraţia
gravitaţională) tinde spre infinit.
Masă infinită ar însemna prezenţa unei gravitaţii infinite, ceea ce nu este plauzibil, având în
vedere stabilitatea formelor, lucrurilor şi fenomenelor din micro şi macro-Univers. Deşi diviziunea
poate continua la infinit, masa a ceea ce se divide ar putea exista doar ca potenţial infinit însă
nemanifestat. Ceea ce noi experimentăm, la momentul t = PREZENT, prin observare şi măsurare sunt
evenimente cinetice şi nu potenţiale. Evenimentele potenţiale sunt doar susceptibile de a deveni
cinetice, atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii. Aşadar nu există masă infinită.
Introducerea singularităţii (cu comportament de gaură neagră) face posibilă înţelegerea
fenomenului prin care aceasta emană acceleraţie gravitaţională infinită dintr-o masă potenţială care,
din anumite perspective, ar putea fi considerată zero (deoarece dividem o cantitate diferită de zero şi
facem aceasta la infinit), dar pe de altă parte o putem considera infinită, însă netransformată cinetic,
deoarece în urma unui număr infinit de diviziuni, ale unei particule finite, am „creat” o infinitate de alte
particule mult mai mici. Ideea este că masa totală excede masa iniţială, deoarece o mare parte din
energiile care au fost utilizate în procesul de diviziune au fost „convertite” şi au adus surplus de masă.
Cu alte cuvinte, ceea ce dividem devine tot mai mare (dacă le „însumăm”).

4
 Paradoxul este nerezolvat. Singularitatea are atât masă cinetică zero cât şi (potenţial de) masă
infinită (care e altceva decât masa de repaos). Acest rezultat cu două soluţii, simultan posibile, ar
explica următoarea idee:
Singularitatea există în centrul oricărui atom, este infinit de mică deci are masă zero dar
dezvoltă un câmp gravitaţional infinit care menţine în structură întregul microcosmos al atomului.
Singularitatea este ACEEAŞI în toţi atomii din tot macrocosmos-ul, prin urmare ea are potenţial de
masă infinită, generând iluzia faptului că s-ar regăsi „fragmentată” într-o infinitate de singularităţi. Ea
este absolută, adimensională, atemporală şi omniprezentă. Este pură Existenţă. Tot ceea ce radiază
din ea se resoarbe din nou în aceasta. Singularitatea în permanenţă generează atracţie spre Sine din
partea Radiată dar în acelaşi timp ea este cea care îşi experimentează Existenţa într-o formă radiată.
Din punct de vedere matematic se poate demonstra că Universul are mult mai multe elemente
potenţiale decât cinetice. Problema care apare, la trecerea de la matematică la fizică, este
imposibilitatea imaginării infinitului, dar atunci se pune întrebarea: dacă fiecare din noi are un potenţial
infinit (oricare ar fi acesta), atunci de ce nu poate fi conştientizat? Unul din motivele pentru care nu
putem face aceasta este că încercăm să ne imaginăm infinitul mai ales prin ceea ce numim uneori
infinitul mare. Infinitul mare este categoric limitat de simţurile noastre şi el nu poate fi cuprins. Infinitul
mare este exterior fiinţei noastre.

18.5 INFINITUL MIC ŞI CONŞTIINŢA

Deseori, infinitul mic are tendinţa de a fi ignorat din calculele, teoriile şi problemele curente ale
fizicienilor, deoarece suntem obişnuiţi să gândim cantitativ. Spunem despre un anumit lucru că se află
în existenţă sau în realitatea fizică concretă dacă şi numai dacă el poate fi măsurat, studiat şi
identificat prin mijloacele convenţionale ale ştiinţei. Dacă ceva poate fi infinit de mic atunci el nu poate
exista. În realitate, problema infiniturilor este mult mai complicată decât crede Nassim Haramein.
Dar, pe de altă parte, infinitul mic este generat de diviziunea infinită şi din această diviziune „se
obţine” singularitatea. Aceasta este legătura care uneşte toate celelalte lucruri şi fenomene. Astfel că
noi ar trebui mai degrabă să „vizualizăm” infinitul prin retragerea simţurilor către interior şi să ne
îndreptăm spre infinitul mic. Acesta este conţinut în toţi atomii şi toate celulele noastre.
Ezoterismul recomandă această atitudine, deoarece este singura cale de a accesa absolutul.
Calea reprezintă resorbţia simţurilor spre o singularitate. Aceasta înseamnă a ne conecta la natura
noastră infinită şi absolută, la Sinele Suprem! Aceasta înseamnă recunoaşterea esenţei absolute a
tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor. E o stare specială a conştiinţei care se resoarbe în
singularitate. De aici rezultă identitatea tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor în esenţa lor. Toate
au ACEEAŞI singularitate. Probabil, într-un anume fel, avem nevoie de o introspecţie faţă de Sine.
De aici rezultă şi manifestarea fractală a tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor, dar ea nu a
fost corect aplicată şi înţeleasă până acum, mai ales în fizică, şi nu numai. În ceea ce priveşte fizica,
recunoaşterea acestui adevăr are repecursiuni extrem de mari, deoarece ne schimbă întreaga
perspectivă asupra structurii Realităţii, dacă orice particulă conţine întregul.
Gândirea relaţionată modelului fractal este în acelaşi timp şi cheia spre înţelegerea naturii şi
potenţialului nostru interior, (ignorat deja de prea multă vreme). Îmi permit să comentez faptul că nu e
adevărată afirmaţia lui Nassim cu privire la manifestarea fractală a tuturor lucrurilor, fiinţelor şi
fenomenelor. În general afirmaţiile categorice au mari şanse de a fi eronate, ele nefiind demonstrabile.

18.6 STAREA REALĂ A UNIVERSULUI

În ultimii ani, tot mai multe teorii converg spre ideea că Universul nu se află nici în contracţie,
nici în expansiune, nu are o masă critică care să îl conducă spre aşa-numita Mare Disipare ci el este
simultan într-un permanent feedback de contracţie şi dilatare.
La vârsta de 11 ani, Nassim a înţeles acest adevăr profund şi a învăţat disciplina meditaţiei
interioare cu ajutorul unui maestru indian. Acest fapt i-a produs nenumărate stări de extaz, legate de
înţelegerea adevărului profund al fiinţei umane şi Universului. Ca urmare a trăirii revelaţiilor de natură
mistică, ceea ce a mai avut de făcut a fost doar elaborarea fundamentului ştiinţific cel mai potrivit, care
5
să aducă celor care nu sunt capabili de asemenea experienţe, o înţelegere raţională însemnată.
Nassim menţiona următoarele: „am început să meditez zilnic pentru a mă conecta tot mai mult cu
acea parte subtilă a existenţei mele.”
Conform teoriei sale, Universul se contractă în aceeaşi măsură în care el se extinde (sau
radiază). La nivelul fiinţei umane, acest fapt poate fi ilustrat prin faptul că partea exterioară, materială,
se extinde în timp ce partea invizibilă, interioară, se contractă, fiind „atrasă” spre Singularitate. Dar
aceasta înseamnă că trebuie să existe un echilibru între partea care se contractă şi cea care se
extinde. Atât fenomenul de contracţie cât şi cel de expansiune pot fi asociate unor ecuaţii matematice
extrem de complexe.
De aici rezultă faptul că, asemenea procesului respiraţiei, partea care se contractă este în
acelaşi timp cea care generează partea care se extinde. Ceea ce se extinde se înstrăinează, se
îndepărtează de sursă, radiază de la sursă, iar ceea ce se contractă, se condensează şi se apropie
de aceasta. Dacă privim evoluţia vieţii sociale şi a cunoaşterii umane, aceasta se bazează aproape
exclusiv pe un principiu care este în esenţă radiativ, exploziv şi se îndepărtează de sursă. Noi, ca
fiinţe spirituale ne îndepărtăm, ne înstrăinăm faţă de Sursă şi faţă de noi înşine.
El a afirmat faptul că nu am realizat nicio descoperire, cu adevărat semnificativă, în perioada de
timp cuprinsă de la descoperirea focului până în prezent. Ceea ce descoperim se bazează numai pe
explozie, forţă centrifugă şi combustie, sau după cum exprima metaforic Nassim: „punem combustibil
într-o rachetă, un grup de astronauţi deasupra, aprindem combustibilul şi pe urmă ne rugăm ca ei să
facă faţă acestei experienţe”.
Aproape tot ceea ce funcţionează ca tehnologie în viaţa noastră, se bazează pe explozie. De
aici a rezultat gândirea înceţoşată a unui Univers aflat în expansiune. Această afirmaţie încă nu este
îmbrăţişată de comunitatea ştiinţifică, motiv pentru care Nassim Haramein nu este recunoscut în
comunitatea ştiinţifică internaţională. În cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, el şi-a permis să
critice modelul Universului, postulat de Hubble, conform căruia expansiunea are loc asemenea
punctelor de pe un balon în timp ce se umflă. În cartea numită „Gravitaţia” (de peste 5000 pagini),
autorii Misner, Thorne şi Wheeler au publicat modelul lui Hubble la
pag. 719 (după o explicaţie de câteva mii de ecuaţii complexe şi
prezentarea constantei lui Hubble a expansiunii Universului).
El a comentat mai multe aspecte cu fizicienii invitaţi la
dezbatere după care a adresat întregii audienţe următoarea
întrebare: „Unde este ecuaţia care îl descrie pe individul care umflă
balonul?”. Întrebarea a determinat apariţia unei stări neobişnuite de
linişte. În continuare Nassim a precizat că pentru a avea o imagine
completă şi corectă a Universului, atunci ar trebui să completăm
restul desenului arătându-l pe „cel” care umflă balonul prin faptul că în timp ce „el” umflă balonul, şi
acesta se extinde, „plămânii” lui se contractă.
Această afirmaţie a sa generat o stare de furie printre participanţi dar ea nu face altceva decât
să supună verificării primul principiul al fizicii: pentru fiecare acţiune, există o reacţiune egală şi de
sens opus. Totul a fost explicat şi transpus în mii de ecuaţii complexe, mai puţin acest principiu, care a
fost dat „uitării”. Chiar şi aşa, nici Nassim şi nimeni altcineva nu au lămurit până acum geneza
Universului. Nu se poate elabora un model perfect care să ţină cont de toate variabilele reale. Anumite
mărimi trebuie impuse, anumite valori trebuie prestabilite iar rezultatele sunt interpretabile.

18.7 TOTUL ÎN UNIVERS RADIAZĂ ÎN VIDUL COSMIC

Este logic şi firesc faptul că dacă Universul este în expansiune, atunci altceva trebuie să se
contracte. Aceasta înseamnă că există un feedback al acestei dinamici, între expansiune şi contracţie.
La baza acestei dinamici trebuie să existe o structură topologică, un tipar reconoscibil de unde să
rezulte cum anume evoluează lucrurile, fenomenele şi obiectele materiale în expansiune, apoi se
contractă, apoi iar se află în expansiune etc.
Dacă privim corpurile materiale din Univers se poate observa că ele au o caracteristică comună:
RADIAZĂ ENERGIE. Dar unde se transmite acea radiativitate? Deoarece conform unui alt principiu al
6
fizicii nimic nu este distrus, nimic nu se câştigă, ci TOTUL se transformă. Deci energia radiată nu
dispare. Asta înseamnă că ea se acumulează în altă parte. Dar unde? Ei bine, pe cât ar părea de
paradoxal, tot ceea ce radiază se acumulează în vid, (vidul cosmic).
Aceasta înseamnă că vidul nu este gol, dar această denumire a fost asociată eronat unei
observaţii pur materiale şi anume lipsa particulelor materiale. În realitate, vidul este o componentă a
Universului, (a cărei natură este insuficient înţeleasă) în care se acumulează toată căldura, lumina şi
energia electromagnetică a tuturor stelelor din toate galaxiile din Univers. Vidul absoarbe cineticul şi îl
aduce la condiţie de potenţial, după care prin feedback de reacţie, acest potenţial redevine cinetic şi
este radiat în spaţiu.
Vidul cosmic este partea din Univers care se contractă. El conţine structura Realităţii iar ceea
ce vedem este Radiaţia acesteia în vid, adică partea care se extinde. De ce nu putem vedea partea
care se contractă? Nu o putem vedea deoarece ea se contractă spre infinit şi ne „apare” ca fiind
goală, lipsită de materie. În acest moment ne putem reaminti un alt lucru de la primele ore de fizică,
foarte adevărat şi corect postulat care spune că 99,99999% din atom este spaţiu vid.
Asta înseamnă că atât noi cât şi orice altceva din Univers conţine 99,99999% (spaţiu) vid. Dar
dacă asta e adevărat, atunci care ar fi acea forţă care conectează, aranjează şi menţine toate
lucrurile? VIDUL! El este acea energie care susţine tiparul tuturor conexiunilor. Spaţiul vid este
singurul „lucru” omniprezent. El este singura manifestare înspre care radiază toată energia
Universului.
Nassim s-a gândit atunci că atomul, aşa cum a fost el prezentat în fizică, nu este altceva decât
rezultatul unei diviziuni realizată în SPAŢIUL VID, pe baza structurii fractale explicată în paragrafele
anterioare. Aşadar atomul reprezintă o anumită diviziune, de un anumit ordin de divizare, a Spaţiului
vid, protonul este un alt ordin de divizare, quarcii sunt un altul, iar această divizare continuă la infinit.
Aceasta este o cu totul altă perspectivă asupra Realităţii, deoarece Spaţiul este tocmai ingredientul
din care s-a format nu doar atomul, ci orice alte particule subatomice, inframici şi orice alte corpuri
materiale ultramari.
Este ca şi când un compozitor creează muzică, dar în realitate el nu face altceva decât să
separe momente de LINIŞTE, cu momente de vibraţii acustice, într-o anumită succesiune. Deci nu se
poate compune nimic dacă primordial sau ante-existenţial actului de compoziţie, nu ar exista starea
de LINIŞTE. Aşadar, atunci când se creează Realitatea, este nevoie de Spaţiu pentru a o fragmenta
între anumite limite ale acestuia. Cu alte cuvinte, Realitatea poate fi considerată o variaţie a diferitelor
rezoluţii a Spaţiului într-un vid energetic structurat fractal.
Conceptul de vacuum structurat fractal este deja cunoscut şi începe să fie abordat, cu anumite
ezitări, de către un grup mai restrâns de fizicieni. „Aceasta este noua fizică care în scurt timp o va
înlocui pe cea actuală”, a afirmat Nassim, deşi cred că nu se va întâmpla aceasta pe baza unei teorii
care aparţine unui singur om. Nassim are tendinţa, de a „reinventa” fizica dar aceste încercări au fost
sortite eşecului, mai ales pentru faptul că nu există suficiente argumente solide (atât din punct de
vedere filosofic cât mai ales din punct de vedere al unui breviar de calcul asociat).
Aş sugera cititorilor o abordare neutră, echilibrată şi raţională. Nu ştim ce sunt gravitaţia, spaţiul
şi timpul. La nivel atomic ele îşi pierd semnificaţia.

18.8 INFINITUL MIC ŞI INFINITUL „DEZAGREABIL”

Citat din „Gravitation”,2004: „Teoria actuală a câmpului cuantic unificat înlătură densitatea
energetică a vidului (care în mod formal ar fi inifinită) printr-un proces de re-normalizare.” Nassim a
explicat cu umor audienţei expresia „re-normalizare” afirmând: „dumneavoastră care nu ştiţi ce
înseamnă re-normalizarea este suficient dacă înţelegeţi că „re-normalizare” este ceea ce au încercat
să-mi facă mie în perioada liceului. Evident, au eşuat aceasta.”
Dacă revenim asupra citatului, este interesant de subliniat fraza: densitatea energetică a vidului
(care în mod formal ar fi infinită). Aceasta înseamnă că fizica cuantică a particulelor subatomice
trebuie să aibe la dispoziţie o energie uriaşă (a vidului) pentru ca noţiunile şi teoriile acesteia să
funcţioneze. Şi atunci, de ce se încearcă înlăturarea ei?

7
 În fizică se lucrează cu două infinituri. Avem infinitul mic al cantităţilor infinit de mici, care este
relativ acceptat deoarece atunci când se „amestecă” ceva finit cu „ceva” infinit de mic, atunci ceea ce
este infinit de mic se poate „neglija” din ecuaţie. Al doilea infinit este infinitul mare dar care are un
termen consacrat în majoritatea cărţilor de fizică, şi anume: infinitul dezagreabil (de la nasty infinity –
n.r.). Acesta e termenul uzual din fizică folosit pentru a descrie infinitul mare.
Atunci când fizicienii descoperă, (accidental sau intenţionat) un „astfel” de infinit, apare o
problemă şi se propune ignorarea lui urgentă. L-au denumit dezagreabil deoarece este incomod de
lucrat cu el în ecuaţii. Cum am putea crede că avem de exemplu o cantitate infinit de mare de energie
în vacuum?
Din acest motiv s-a propus următorul „regulament”: dacă se descoperă, accidental sau nu, o
cantitate infinită (oricare ar fi aceasta) atunci trebuie re-normalizată. Oamenii
de ştiinţă care nu se supun acestui „regulament”, îşi vor vedea lucrările
aruncate la coşul de gunoi. Fără a intra în detalii academice, re-normalizarea
cantităţilor infinite înseamnă pur şi simplu a le „face” finite.
Din acest motiv, nu se admite că densitatea vidului pe o distanţă
Planck (1,616x10-33 cm) este infinită. Se vorbeşte tot mai mult de fluctuaţii
cuantice. Pentru aceasta nu trebuie să ne imaginăm vidul ca fiind ceva
asemenea unei incinte dintr-un laborator, din care se scoate tot aerul afară.
Înţelegerea corectă apare pe baza structurii fractale a spaţiului vid despre
care ne vom ocupa în paragrafele următoare.
Re-normalizarea energiei infinite a vidului au „făcut-o” pe baza
constantei Planck aplicată distanţelor, care are legătură cu ecuaţiile lui
Schrodinger. Prin aceasta, fizicienii vor să afirme că cel mai mic punct,
format din indiferent ce, nu poate fi mai mic decât acest număr. Cum se ştie,
în prezent există constante Planck aplicate timpului, (10-43 sec), care
defineşte cea mai scurtă durată cuantică de timp (probabil cea despre care
se crede că a fost necesară Big-Bang-ului) intensităţii curentului electric (1026
Amperi), temperaturii (1032 K) etc., fiecare limitând anumite mărimi la valori
finite. (vezi sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/Atomic_units).
În legătură cu distanţa Planck, fizicienii au afirmat că cel mai mic „obiect” care se află în
existenţă, în Univers, nu poate fi mai mic decât acest punct, care are „diametrul” de 1,616x10-33 cm.
Acolo se „opreşte” totul. Să spunem că aşa este cum afirmă ei şi să vedem ce se întâmplă mai
departe. Problema următoare a fost să se determine în mod „real” care este densitatea unui
centimetru cub de vid format exclusiv din particule ipotetice Plank (cu densitate corespunzătoare)
pentru a se re-normaliza densitatea infinită a vidului.
Calculul a arătat că masa a 1 cm3 de vacuum ar trebui să fie de ordinul a 1094 g/cm3. Într-
adevăr, acesta este un număr finit, dar care are un „mic” incovenient: această masă depăşeşte cu
mult masa tuturor corpurilor cereşti din toate galaxiile din Universul vizibil. Nassim a sugerat faptul că
ar fi mai util să ne obişnuim să lucrăm şi cu cantităţi infinite, pentru a avea o viziune de ansamblu mai
bună. Densitatea vidului, calculată la valoarea de 1094 g/cm3 poartă numele de densitate fluctuantă a
vidului în spaţiul cuantic.

18.9 VIDUL NU ESTE GOL

Acceptând toate constantele şi procesele de re-normalizare, impuse de către comunitatea
ştiinţifică, această valoare dovedeşte că vidul nu este gol. El este extrem, extrem de dens. Dar
atunci de ce îl percepem în aşa fel încât am ajuns să îl definim ca fiind … gol? Aceasta se întâmplă
datorită faptului că vidul este PRETUTINDENI şi este infinit prin însăşi natura sa. El este în echilibrul
perfect al tuturor forţelor care se manifestă. Atunci când ceva este în echilibru perfect, el nu poate fi
simţit sau măsurat. Vidul are o infinitate de vectori de forţe care se află în condiţia de echilibru perfect!
Iar această perfecţiune îl face inobservabil.
Atâta timp cât un peşte se află în apă, în mediul său cu care e obişnuit, nu va „şti” că el e „în”
acel mediu decât în momentul în care îl scoţi de acolo şi îl duci într-un alt mediu unde va simţi o
8
densitate diferită. Noi nu avem nicio metodă pentru a percepe vacuum-ul, aşa că vrând, nevrând, l-am
considerat ca fiind … gol. Dar, chiar şi numai pe baza faptului că TOTUL radiază în vacuum, se poate
afirma că vidul nu este gol, nemaipunând la socoteală calculul densităţii sale.
● Aşadar, Universul se dilată iar vidul se contractă spre infinit, deci Realitatea Creată este o
emergenţă a feedback-ului dintre dilatare şi contracţie.
● În lumina acestei noi înţelegeri, partea care se dilată este partea de radiaţie electromagnetică
a Universului, iar partea care se contractă este energia curburii spaţiu-timp atrasă spre singularitatea
sistemului.
De aici rezultă în continuare faptul că partea din Univers care se dilată este ceea ce noi vedem
ca fiind REALITATEA, deoarece ea radiază în spaţiu. O stea, un atom sau o galaxie emit energii şi din
acest motiv le putem vedea şi le considerăm reale. Dar partea din Univers care se contractă este
invizibilă. Ea este energia vidului care curbează spaţiul-timp înspre Sine însuşi, generând
singularitatea şi câmpul gravitaţional care produce fenomenul de curbare.
În acest moment avem o conexiune dintre electromagnetism (care este o energie de radiaţie,
specifică tuturor lucrurilor, fenomenelor şi proceselor aflate în expansiune sau dilatare) şi gravitaţie
(care este specifică contracţiei, vectorul forţei gravitaţionale fiind orientat spre singularitate curbând
spaţiul-timp spre aceasta).

18.10 SOLUŢIA LUI SCHWARZCHILD

Atunci când Einstein a scris ecuaţiile câmpului unificat, nu a scris şi soluţia acestora. El a scris
doar expresia celor 10 ecuaţii diferenţiale, dar imediat după publicarea lor, un alt fizician, Karl
Schwarzchild a găsit soluţia, care astăzi îi poartă numele (soluţia Schwarzchild). Din nefericire, la
numai 2 săptămâni, de la data publicării lor la Academia
Germană de Ştiinţe, Karl Schwarzchild a decedat pe front
nemaiavând timp pentru a dezvolta soluţia sa.
Soluţia mai avea nevoie de un câmp de torsiune,
deoarece totul în Univers este în mişcare de rotaţie multiplă.
Soluţia sa nu avea o geometrie rotaţională asociată.
Dar la acea vreme, această primă soluţie a ecuaţiilor lui
Einstein a descris ceea ce se numeşte o gaură neagră şi a
primit numele de singularitatea Schwarzchild. Re-normalizarea
mărimilor s-a impus datorită faptului că ecuaţiile lui Einstein se îndreptau spre un infinit dezagreabil.
Acea parte din ecuaţii a fost numită: ecuaţiile neliniare şi nerezolvate, ale câmpului unificat, ale lui
Einstein.
Aceasta înseamnă că fizicienii au folosit numai partea slabă a componentei gravitaţionale, care
nu curbează prea mult structura spaţiu-timp spre singularitate. Aşa a apărut „Marea Omisiune” din
înţelegerea teoriei câmpului unificat şi anume: nu există singularităţi. Au fost „şterse” un număr
infinit de singularităţi, printr-o mişcare de condei, deoarece nu sunt pe „placul” establishment-ului
ştiinţific. Din nou „efervescenţa” lui Nassim faţă de elementele ştiinţei clasice îşi pune amprenta prin
afirmaţii care vor să desfiinţeze forţat ceea ce lui se pare eronat. În realitate, nu e suficient ca un
anumit lucru să pară a fi eronat sau adevărat ci e nevoie de o demonstraţie riguroasă care să
confirme acest fapt.

18.11 BAZELE GEOMETRIEI FRACTALE A SPAŢIULUI

Nassim Haramein a studiat şi această problemă care a generat o adevărată frică de infinit şi a
înţeles că trebuie să existe o geometrie care să descrie modul în care Universul se dilată şi se
contractă. Problema principală a acestei geometrii este partea care se contractă şi nu cea care se
dilată, deoarece aceea e vizibilă, cunoscută şi descrisă în foarte multe detalii.
Dacă lucrurile din spaţiu se dilată de la un Punct Central, atunci expansiunea trebuie să fie
radială. Din acest motiv, aşa după cum aminteam în paragrafele anterioare, geometria care descrie
cel mai bine această expansiune este SFERA. Acest fapt este înţeles de toată lumea şi oricine poate
9
să înţeleagă ce sunt: stelele, planetele, galaxiile,…, atomii, particulele subatomice etc., deoarece
toate respectă geometria sferică. Această parte este descrisă în mii de cărţi şi reviste. Noi cunoaştem
destul de multe despre partea din Univers care radiază. Nu vom insista deloc asupra ei.
Ceea ce nu ştim, dar suntem la începutul unei cunoaşteri, este legat de structura geometrică a
părţii din Univers care se contractă. Este logic şi firesc să existe o geometrie care să poată descrie ce
se întâmplă acolo. Dar la ce ne foloseşte să ştim aceasta? Care e folosul pentru viaţa şi dezvoltarea
noastră interioară ca fiinţe complexe (biologice-energetice-informaţionale)? Ei bine, dacă vom reuşi să
înţelegem structura geometrică a spaţiului vid, care se contractă, atunci vom înţelege fundamentul
geometric al întregii Creaţii, pe baze ştiinţifice.
Dacă vidul creează şi menţine totul într-o structură, atunci el este cheia forţei creatoare a
tuturor lucrurilor, fenomenelor şi proceselor din Univers.
Pentru a înţelege mai bine, imaginaţi-vă un exemplu din fizică legat de rotaţia unei bile legată cu
o sfoară. Pe măsură ce veţi roti bila tot mai repede, veţi simţi o forţă exterioară tot mai mare care tinde
să vă smulgă sfoara din mână. Aceasta se numeşte forţă centrifugă. Remarca lui Nassim referitoare
la acest exemplu este interesantă: „singurul motiv care ne face să credem că această forţă este reală
o reprezintă sfoara ataşată de mâna noastră. În schimb forţa centripetă este cea care atrage bila spre
centru. Dar dacă nu am avea sfoara, atunci bila s-ar deplasa liniar şi nu am avea nicio forţă.”
Aşadar, forţa elementară, care poate fi întâlnită pretutindeni în Univers, de la particule
subatomice la galaxii şi superoriuri de galaxii este o forţă CENTRIPETĂ, de la care apare radiaţia
iluzorie. Deci noi şi corpurile din Univers sunt în permanenţă orientate spre un centru, atâta doar că
trăim în radiaţia 3D a iluziei care ne arată că totul se îndepărtează de centru, iar realitatea pe care o
percepem este o realitate bazată exclusiv pe fenomenul de radiaţie. Asta e ceea ce CREDEM noi că
se numeşte realitate.
Ea are implicaţii în filosofie şi psihologie. Însăşi teoriile ezoterice afirmă despre fenomenul
interiorizării faptul că pe măsură ce realizezi această focalizare şi ea devine tot mai bună, atunci tot
mai multă strălucire începe să emane din fiinţa ta. Iar acest lucru este adevărat.
Se cunosc cazuri în care strălucirea interioară este atât de mare, încât cei care practică această
meditaţie ajung să radieze în jurul lor o aură suficient de intensă încât, în cazuri speciale, ea devine
vizibilă chiar şi cu ochiul liber. Acest fenomen, până nu demult considerat exclusiv mistic şi religios,
are acum şi o explicaţie ştiinţifică: radianţa energetică creşte odată cu creşterea dinamicii de feedback
între expansiune şi contracţie, la nivelul intim al fiinţei umane care este conţtient atrasă spre
Singularitate.
Dar această chestiune are o geometrie la bază. Oricare ar fi această geometrie, prima condiţie
ar fi ca să prezinte echilibrul perfect al tuturor vectorilor. A doua condiţie este ca forma geometrică să
aibe numărul minim de laturi posibile şi să reprezinte cel mai mic volum posibil. Dintre toate formele
cunoscute, tetraedrul regulat este singurul care îndeplineşte această condiţie. Acesta e cel mai mic
volum care se poate prăbuşi în singularitate şi prin urmare, el trebuie să fie forma geometrică finală a
colapsului spaţiu-timp în singularitate. Probabil că există un sâmbure de adevăr dar demonstraţia
prezentată este mai mult intuitiv-speculativă.
Pentru a analiza prăbuşirea acestui volum în singularitate trebuie să-l asociem unei dezvoltări
fractale, dar în continuare vom face un scurt istoric al prezenţei tetraedrului ca simbol în tradiţiile unor
popoare.

18.12 EXISTENŢA PIRAMIDELOR DE PIATRĂ ŞI GEOMETRIA SPAŢIULUI

Speculaţiile care s-au făcut pe baza cunoştinţelor moderne de metalurgie şi arhitectură nu
susţin şi nu explică modul în care au fost construite piramidele, dar avându-se în vedere nivelul de
înţelegere al masei de manevră, aproape orice explicaţie e plauzibilă pentru minţile adormite. Nassim
Haramein a călătorit prin multe locuri de pe glob, fiind interesat de toate acele chestiuni pe care ştiinţa
convenţională nu le putea rezolva.
Într-o excursie spre Chichen Itza în jungla din Mexic, îşi aminteşte fabulaţiile unui ghid turistic
care a explicat oamenilor că mai întâi au fost tăiate pietrele dintr-o carieră montană, situată la zeci de
km distanţă. Pietrele au fost tăiate şi slefuite cu unelte de cupru, au fost cărate pe buşteni traşi de vite,
10
traversându-se atât munţii înalţi, cât şi jungla, pentru a ajunge cu ele la destinaţie. Desigur, întregul
monument a fost asamblat şi aşezat, astfel încât la solstiţiul fiecărui an, la răsăritul Soarelui, apare
umbra unui şarpe care „urcă” treptele piramidei, aceasta având un cap sculptat în partea de jos, iar
restul corpului şarpelui apărând pe baza relaţiei dintre lumini şi umbre, în acea dimineaţă.
Dacă ne gândim mai bine, putem vedea lucrurile în felul următor: cu mii de ani în urmă, oamenii
puteau transporta pietre de sute sau mii de kg greutate, traversând jungla şi munţii, apoi le aşează,
„întâmplător” într-o construcţie uriaşă, aliniată perfect cu un eveniment astronomic, fără să mai
spunem că ridicarea pietrelor de la un nivel la altul necesita o cu totul altă tehnologie decât trimiterea
lor din mână în mână. Pe lângă aceasta, aliniamentul pietrelor trebuia calculat înainte de începerea
construcţiei, deoarece nu poţi aştepta răsăritul Soarelui şi să „potriveşti” perfect, pietre de două tone
în câteva secunde. Calculele care trebuiau făcute
sunt foarte foarte complexe.
Un alt aspect este acela că nu se poate tăia
piatra cu unelte de cupru. Dar arheologii
„descoperă” întotdeauna explicaţii „plauzibile” la
răspunsuri de acest gen: „aveau o metodă de a
căli cuprul pentru a deveni mai dur.” Desigur,
nimeni până în prezent nu a reuşit să descopere
procesul metalurgic de a obţine cupru la duritatea
necesară tăierii pietrii. Nu au fost aduse
argumente nici asupra modului în care se pot
trage pietre grele pe buşteni printr-o junglă deasă
şi pe pante abrupte. Dar mai era nevoie de scripeţi
pentru a ridica pietrele una peste alta, scripeţi care
au fost inventaţi câteva secole mai târziu.
Toate piramidele construite în toate locaţiile
de pe pământ se situează pe aceeaşi latitudine iar
aceasta este 19,470 N respectiv 19,470 S. Nassim
a fost surprins când a aflat că există o conexiune
între piramidele construite şi teoria fractală a
spaţiului. A descoperit un paragraf într-o carte de
arheologie, unde era prezentat şi un desen
geometric al unui tetraedru înscris într-o sferă.
Tetraedrul intersectează sfera exact la 2/3 faţă de
un pol şi 1/3 faţă de celălalt, în funcţie de modul în
care aşezăm piramida (cu vârful spre Nord sau cu vârful spre Sud). Abcisa punctului de intersecţie
este exact 19,471220640 .
Toate piramidele de pe Pământ sunt situate în apropierea acestor coordonate la Nord sau Sud
de Ecuator. În unele locaţii precum Teotihuacan, monumentele de piatră sunt aşezate în aşa fel încât
sunt descrise orbitele planetelor sistemului solar, inclusiv Neptun şi Pluto, care au fost descoperite
abia în ultimele două secole. Asocierile sunt totuşi speculative iar problema construirii piramidelor este
încă nerezolvată, chiar dacă uneori anumite filme documentare o prezintă într-un mod simplist.
Desigur, coincidenţa, dacă există aşa ceva, este de-a dreptul remarcabilă, în cazul în care
admitem că aşezările de piatră nu au fost create în mod intenţionat pentru a indica aceste orbite. În
cazul în care amplasamentele au fost realizate în mod intenţionat atunci este şi mai greu de explicat
faptul că este foarte greu de desenat orbitele unor corpuri cereşti care nu pot fi văzute cu ochiul liber
(precum Mercur, Neptun şi Pluto), dar toate acestea sunt deocamdată … speculaţii.

11
18.13 MATRICEA VECTORULUI IZOTROP
Studiul lui Hughes Hollister Jr. despre
piramide are o menţiune specială sub forma unui
desen geometric special: MATRICEA
VECTORULUI IZOTROP a lui Buckminster Fuller.
Hollister precizează că există o constantă
topografică a oraşului antic Theotihuacan care este
9 / 8 şi e identică cu cea a matricii vectorului
izotrop.
Buckminster bănuia că această matrice ar putea fi schiţa
fundamentală a creaţiei Universului dar nu avea cunoştinţele de
fizică necesare pentru a demonstra aceasta. Această matrice este
formată din 10 tetraedre la baza ei, 6 în mijloc, 3 deasupra şi 1 la
vârf, toate formând împreună un tetraedru mare. O secţiune prin
această matrice ar genera un plan cu 4 feţe la bază, 3 pe nivelul 2,
2 pe nivelul 3 şi 1 în vârf.
Notă: Acest desen ilustrează modelul lui Buckminster Fuller
prezentat în 1983. Aceasta e matricea vectorului izotropic echilibrat de
ordinul 4, care a apărut în lucrarea „Your Private Sky R. Buckminster Fuller"
The Art of Design Science, Joachim Krausse - Claude Lichtenstein pag.
290.
În cercetările sale, Nassim Haramein a pornit de la intuiţia
excepţională a celor doi cercetători şi a continuat etapele de
determinare a condiţiilor de echilibru necesare acestor matrici. Aşa
după cum precizam în paragrafele anterioare, sfera este singura
formă geometrică non-duală sau non-polară, în rest, orice alt
poligon regulat are poli, deoarece are vârfuri.
În continuare Nassim a studiat elementele geometrice din
interiorul matricii vectorului izotrop pentru a afla care din ele nu sunt
în echilibru. Pentru aceasta avea nevoie să evidenţieze spaţiul
negativ delimitat de tetraedre în interior. Rezultatul este prezenţa a 2
octaedre (formate fiecare din 2 piramide cu bază comună).
Piramidele au baza patrată. Dar într-o matrice izotropică ar trebui ca
toate muchiile tetraedrelor ei să fie în echilibru, inclusiv formele
geometrice interioare delimitate de aceste tetraedre. Desenul
alăturat indică prezenţa a 4 tetraedre inversate şi orientate în jos.
Acelea nu fac parte din octaedre şi nici din tetraedrele care
alcătuiesc exteriorul matricii. Aceste 4 tetraedre formează o
asimetrie în mijlocul unei structuri simetrice.
Prin urmare, această matrice a fost
incomplet intuită de Fuller, în ceea ce priveşte
asocierea ei cu structura geometrică a
Spaţiului. În cazul în care intuiţia sa este bună
pentru început, atunci singurul lucru care mai lipseşte este aducerea
matricii la condiţia de echilibru. Nassim a studiat mai mulţi ani
(studiu care a implicat şi verificări matematice vectoriale complexe) iar în continuare vă prezentăm
etapele acestei descoperiri.
Prima etapă este îndeplinirea condiţiei de polarizare a Universului, deoarece noi trăim într-un
Univers supus dualităţii. Aceasta înseamnă că existenţa şi manifestarea oricărui lucru trebuie să fie în
complement cu opusul său. Aşadar matricea lui Fuller are nevoie de o matrice complementară care să
îi fie opusă. Problema nu a fost atât de simplă, deoarece suprapunerea bază la bază a celor două
12
matrici nu rezolvă problema asimetriei interioare, ci dimpotrivă, o dublează şi în plus, cele două
structuri nu se mai înscriu într-o sferă ci într-un ovoid.
A doua etapă este întrepătrunderea celor două matrici complementare astfel încât ele să se
înscrie perfect într-o sferă. Surpriza a fost aceea că, la verificarea condiţiilor de echilibru ale noii
structuri, toate asimetriile au fost eliminate şi toate tetraedrele şi volumele interioare delimitate de
acestea au atins condiţiile de echilibru perfect.
Reprezentările geometrice sunt atât de complexe, încât ele ar trebui să fie reproduse cu
calculatorul, dar la vremea în care Nassim a realizat toate acestea, nu existau sisteme de calcul
capabile să reproducă aceste reprezentări, aşa că a avut nevoie să vizualizeze în mintea sa modul în
care se intersectează două matrici ale vectorului izotropic pentru a îndeplini condiţia de echilibru.
După finalizarea acestor realizări de-a dreptul uimitoare, Nassim şi-a putut verifica structurile
geometrice odată cu apariţia primelor computere performante.
Rezultatul final a fost această geometrie complicată, care
delimitează în centrul ei un vector echilibrat hexagonal, care este
singura figură geometrică ce asigură echilibru pe toate muchiile şi
laturile sale. Acea asimetrie iniţială formată din cele 4 tetraedre, s-
au unit cu cea de la matricea opusă şi au format o structură
hexagonală (cu 4 planuri hexagonale de intersecţie). Nassim a
înţeles atunci că aceasta este structura fundamentală care trebuie
să stea la baza geometriei fractale a Spaţiului. Dar drumul până la
rezultatul final mai are încă multe etape necesare, despre care
vom vorbi în continuare.

18.14 ECHILIBRUL DE FORŢE ÎNTR-UN HEXAGON

Pentru a înţelege ce înseamnă condiţia de echilibru a unei perechi de vectori,
imaginaţi-vă mai întâi un plan în care avem un vector ce are o anumită mărime în
valoare absolută (Fig.1). Dacă vectorul reprezintă o forţă de atracţie, atunci lungimea
sa se va măsura în N (Newtoni) şi va avea o anumită valoare.
Dacă desenez un segment mai lung, este suficient să înţelegeţi că va avea o
forţă mai mare decât un altul, care e desenat mai scurt.
Pentru a obţine echilibrul, raportat la un anumit punct din spaţiu, trebuie să
introducem imediat un vector egal, şi de sens opus, aşa după cum se poate vedea în
desene. Avem 3 puncte în spaţiu, între care se manifestă 2 perechi de vectori. Condiţia
de echilibru perfect se obţine numai dacă acest sistem este stabil în Spaţiu. (Fig.2)
Acest echilibru este slab, deoarece sistemul celor 2 perechi de vectori se poate
roti. Trebuie să ne imaginăm toate situaţiile în care ar putea apare o forţă exterioară ce
tinde să strice acest echilibru. Din acest motiv vom adăuga noi vectori. (Fig.3)
În Fig.3, sistemul este mai stabil dar el nu este în echilibru deoarece între
vârfurile vectorilor pot apare alte forţe care au lungimi mai mari decât cele iniţiale. Faţă
de punctul central avem 2 perechi de vectori care generează o geometrie implozivă.
Pentru a o corecta, introducem noi vectori la 450. (Fig. 4)
În Fig.5, ne putem imagina apariţia unor perechi de vectori între vârfurile
exterioare ale tuturor celorlalţi. Aceştia vor fi mai scurţi şi în final geometria acestui
sistem este de tip exploziv şi tot nu avem echilibru.
4: SOLUŢIA: Singura reprezentare geometrică minimală de perechi de vectori
care îndeplineşte condiţia de echilibru este hexagonul, deoarece are toate muchiile
egale, inclusiv liniile care unesc centrul cu oricare cele 6 vârfuri. Hexagonul regulat
este format din 6 triunghiuri echilaterale, prin urmare el permite existenţa unor perechi
de vectori de aceeaşi lungime. Aşadar, acum avem echilibru de forţe într-un hexagon.

13
18.15 DEZVOLTAREA STRUCTURII FRACTALE
În continuare, transpunem această reprezentare în spaţiul 3D şi
obţinem un vector echilibrat. Cuboctaedrul conţine 8 tetraedre regulate
în interior şi este echilibrat. El mai poate fi vizualizat ca intersecţia a 4
hexagoane regulate, perpendiculare două câte două. Din centrul
hexagoanelor, care corespunde singularităţii, radiază 12 vectori la care
se mai aduagă alţi 12 vectori care uneşte vârfurile acestora. În total
avem 24 vectori.
Cu toate acestea, a apărut o nouă problemă. Prezenţa vectorului
echilibrat în interiorul matricii duale izotropice, prezentată anterior,
creează octaedre alăturate pline, deoarece unele feţe ale acestora nu
sunt acoperite. Deci încă mai există asimetrie, din acest punct de
vedere. Aşadar trebuie adăugate noi tetraedre la vectorul echilibrat pentru a obţine simetrie în matrice.
În total trebuie adăugate 24 de tetraedre, pentru a acoperi toate cele 24 de feţe ale octaedrelor. În
final se obţine o matrice isotropică cu 64 de tetraedre.
Matricea celor 64 de tetraedre are mai multe semnificaţii dintre care două sunt mai importante:
există 64 de codoni care generează cei 20 aminoacizi ai
structurii ADN, respectiv hexagramele Y-Ching sunt formate
din 64 de combinaţii. Momentan este suficient de înţeles
faptul că matricea de 64 de tetraedre este ilustraţia cuantei
de simetrie prezentă în toate lucrurile, formele şi fenomenele
Universului. Echilibrul este generat în centru, iar radiaţia de
la singularitate creează primul nivel al matricii. Dar acesta la
rândul său formează un alt vector echilibru, cu geometrie
hexagonală.
Prin radiere, el atrage alte structuri tetraedrice (8 stele
tetraedrice) de nivel 2 şi astfel se formează un nou vector
echilibru. Cele 8 stele sunt făcute din 8 tetraedre cu vârfurile
orientate spre exterior (ceea ce semnifică partea RADIANTĂ a Creaţiei) care, venind împreună,
generează vectorul echilibrat, format din 8 tetraedre orientate cu vârfurile spre interior (ceea ce
semnifică partea de CONTRACŢIE a Creaţiei). Acesta este singurul fractal geometric 3D care
generează CONTRACŢIE şi EXPANSIUNE.
COMENTARII
Această descriere literară nu reprezintă altceva decât
dezvoltarea unui fractal 3D, singurul fractal tridimensional
real, în coordonate sferice, care există şi se manifestă în
Univers. Această structură, odată generată, continuă să
crească la infinit. Se mai poate observa faptul că vectorul
echilibru din exterior (de nivel 2) este de două ori mai mare
decât precedentul său de nivel 1. Geometria nu numai că
se dezvoltă în fractali, dar aceştia au proprietăţi optice.
Aceasta e structura fractală a vidului până la infinit,
de la infinitul mic la infinitul mare. Este interesant de
remarcat „drumul” parcurs de fizicianul iranian pentru a
ajunge la acest rezultat. Mai întâi a intuit geometria
tetraedrică şi sferică care ar sta la baza expansiunii şi
contracţiei Universului, apoi a descoperit scrieri şi
manuscrise vechi care menţionau aceste geometrii în tradiţiile popoarelor. Un arheolog a avut ideea
să realizeze o topologie a unui oraş antic mexican iar un matematician a bănuit că aceasta ar putea
reprezenta cheia spre descoperirea funcţionalităţii Universului.

14
 Nassim a încercat să introducă condiţiile de echilibru necesare matricilor de vectori. Pentru
aceasta a trebuit să le modifice pas cu pas. Ulterior, după realizarea acestor condiţii a observat
formarea vectorului echilibru în centrul matricilor duale intersectate şi l-a studiat separat. Acesta era
de formă hexagonală şi a demonstrat că nu există nicio altă formă geometrică care să mai poată
îndeplini această condiţie, prin urmare soluţia este unică. Pornind de la această formă, Nassim a
observat modul în care ar trebui să construiască o structură tetraedrică care să completeze octaedrele
goale delimitate de vectorul echilibrat.
A aşezat 20 de tetraedre şi a constatat cu uimire că a obţinut un nou vector echilibrat (de nivel
2) la care se putea dezvolta aceeaşi iteraţie. În acest moment a înţeles care este dezvoltarea fractală
şi astfel a reuşit să descopere structura geometrică fractală a vidului, care este cu totul alta decât cea
pe care au bănuiau Fuller şi Hollister la vremea lor.
Un alt aspect important, care trebuie consemnat, este faptul că Nassim Haramein nu a putut
intui totul de unul singur. El a folosit studiile incomplete ale mai multor cercetători, apoi le-a asociat
propriei sale experienţe de vizualizare a micro şi macro-Universului, pe care a trăit-o în copilărie şi în
cele din urmă a reuşit să pună în limbaj geometric şi algebric tot ceea ce a înţeles.
Următorul pas pe care l-a făcut, şi despre care voi vorbi în continuare, a fost acela de a
demonstra că această descoperire este cheia spre accesarea unor resurse de energie inepuizabile,
care la rândul ei poate reprezenta un salt înainte al omenirii dar şi un pericol de autodistrugere dacă
individul nu se poate integra unei armonii de convieţuire.
Tehnologia care s-ar putea construi pe baza acestei informaţii ar putea asigura omenirii
potenţial energetic inepuizabil, putere crescută de regenerare, reîntinerire etc. Aceasta ar însemna
schimbări dramatice în modul prin care inventăm noi tehnologii. Dar, în acelaşi timp, aceasta impune
cu necesitate o cu totul altă atitudine, mod de viaţă, mod de gândire, impune obligatoriu dezvoltarea
unei fiinţe umane cu maximă eficienţă biologică, psihică şi emoţională, adică ar însemna o
experimentare practică, a acestor adevăruri, la nivelul conştiinţei şi abia după aceea transformarea lor
într-o tehnologie. Inversul acestui deziderat nu poate conduce decât la autodistrugere.
Prin intermediul acestei demonstraţii de fizică avansată, am dorit să vă ofer toate argumentele
necesare înţelegerii necesităţii abordării unui nou mod de viaţă, dacă doriţi să minimizaţi efectele
suferinţei, sărăciei şi ignoranţei din viaţa dumneavoastră. Coordonatele acestui mod de viaţă v-au fost
deja oferite, dar modalitatea lor de aplicare concretă vă aparţine în totalitate.

18.16 GEOMETRIA SPAŢIULUI ŞI FENOMENUL PICTOGRAMELOR

Această sincronicitate, care a început să se producă pe măsură ce descoperirile ştiinţifice au
trasmigrat tot mai mult spre dezlegarea misterelor Creaţiei, nu este mai stranie şi neobişnuită decât
ultimele cuceriri ale fizicii şi matematicii. Singura diferenţă de stranietate dintre acestea două este
faptul că, în cazul cercurilor din lanurile de cereale nu cunoaştem identitatea arhitectului, în timp ce în
ştiinţă îl putem identifica cu o persoană, căreia îi ataşăm eticheta de „cercetător”, fără să ţinem cont
de faptul că, de cele mai multe ori, acest „cercetător” primeşte informaţia de la „altceva”. Dar, pentru
liniştea noastră, acceptăm cu mare uşurinţă faptul că rezultatul unei anumite cercetări originale cu
totul excepţionale, provine din mintea celui care este identificat printr-un anumit nume.
Problematica pictogramelor din lanurile de cereale a fost şi va rămâne controversată, deoarece
„arhitectul” acestora nu doreşte să îşi dezvăluie identitatea, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Dacă
până în perioada anilor 1990, aceste cercuri ar fi putut fi „trucate” de arhitecţi umani, cele din ultimii 10
ani sunt atât de complexe încât abia dacă pot fi reproduse de calculatoarele moderne, pe baza unor
ecuaţii ce nu se află la înţelegerea oricăror cultivatori de grâu sau vânzători de iluzii precum Doug şi
Dave din Anglia.
Nu dorim să dezbatem problema arhitectului acestor desene ci ne interesează desenele însăşi
şi legătura lor cu structura fractală a Spaţiului pe baza matricii vectorului izotropic echilibrat. La un
moment dat, observându-se amploarea dezvoltării acestui fenomen de origine necunoscută, în anul
1997 cercetătorii s-au gândit că dacă „cineva” încearcă să vorbească cu noi prin intermediul
desenelor, poate că ar trebui să le „scrie” un răspuns.

15
 În vara acelui an a fost scris în limba engleză mesajul: WHAT DO
WE NEED TO KNOW? (în traducere: Ce anume ar trebui să ştim?).
Următoarea formaţie de cercuri care a apărut în imediata apropiere a fost
cea mai mare la acea vreme şi a fost cea din Fig.1.
La o analiză detaliată s-a observat că până şi spicele care
alcătuiesc desenul nu au fost doar culcate la pământ ci au fost împletite
între ele în aşa fel încât să descrie cât mai multe nivele ale geometriei
fractalului cu ajutorul umbrelor spicelor pe sol, iar împletirea lor sugerează
că această geometrie trebuie înţeleasă ca având o mişcare de torsiune
asupra fiecărui element. Se poate observa că zona centrală conţine 3
„muchii” şi un „centru” al unui tetraedru tridimensional văzut de „sus”. Este
pueril de a dezbate ideea unei farse realizate în miezul nopţii, care să
reproducă atâtea detalii cu o precizie atât de mare.
Câteva săptămâni mai târziu, a apărut în apropiere o iteraţie a
acestui fractal redată în Fig. 2.
Aceasta ne arată că, deşi nu există o bordură în jurul cercului mare,
ea trebuie înţeleasă ca fiind implicită, deoarece sunt prezente toate
cercurile mici. Următoarea formaţie (Fig.3) a reprodus partea din interior a
celei anterioare, care să ne „reamintească” faptul că iteraţia fractală
continuă spre infinitul mic.
Un alt aspect a a formaţiei din Fig.3 este că se poate observa
suprapunerea liniilor geometrice ale celor 14 cavităţi octaedrice, văzute
într-un plan care secţionează cele 64 de tetraedre regulate ale matricii
vectorului de echilibru. (Fig.4) Începând cu vara anului 1997 au mai apărut
numeroase alte structuri care se bazează pe matricea celor 64 de
tetraedre. Dacă observăm precizia de „execuţie”, prin suprapunerea reţelei
generate de secţiunea celor 64 de tetraedre, se obţine o potrivire perfectă.
(Fig.5)
Un medium a meditat asupra formei din Fig. 6, care a apărut în
lanurile de cereale, afirmând că este cel mai important desen care a
apărut vreodată, în ciuda faptului că nu era deloc complex şi nici
spectaculos. Însă la o analiză mai atentă, acest desen este o reprezentare
bidimensională a unui vector de forţe echilibrat, în spaţiul tridimensional. În
centru avem singularitatea şi simbolul ne transmite ideea că fiecare
tetraedru generează o sferă care înseamnă partea radiantă a ecuaţiei
fractale.
Dacă continuăm dezvoltarea acestei iteraţii şi adăugăm câte o sferă
la fiecare tetraedru se obţine simbolul numit „Sămânţa Vieţii”, care a fost
descoperit de arheologi în multe construcţii antice de piatră. De remarcat
faptul că apariţiile formaţiilor de cercuri au respectat o cronologie a
informaţiei, pentru a dezvolta şi înţelege cât mai bine mesajul geometriei
fractale a Spaţiului. (Fig.7)
Intersecţia a 2 sfere, reprezentată în următoarea formaţie semnifică
faptul că ecuaţiilor câmpului unificat al lui Einstein, având soluţia parţială a
lui Schwarzchild, necesită introducerea torsiunii iar observatorul trebuie
situat în afara acestui câmp. Multă perioadă de timp, ecuaţiile au ignorat
parametrii de mişcare torsională. Doar în anul 1965, matematicianii Roy
Kerr împreună cu fizicianul E.T. Newman au reuşit să introducă acest
parametru pentru a completa funcţionalitatea. Aceasta s-a datorat faptului
că lipsa parametrilor de mişcare ar fi determinat o lipsă de 98% din masa
Universului. Aceasta s-a numit soluţia Kerr-Newman la ecuaţiile câmpului
unificat.
16
 Până la acceptarea acestei erori, cosmologia a abordat căi
lăturalnice, inventând conceptul de „materie neagră”. Această materie a
fost introdusă în ecuaţii şi s-a postulat faptul că ea nu radiază nimic spre
exterior. Astfel, cele 98% din masa Universului se „regăsesc” în materia
neagră. Nassim critică acest mod de a aborda fizica în particular şi
cunoaşterea în general. El precizează faptul că toate aceste ecuaţii nu ne
oferă mai mult de 4% din manifestarea reală a fenomenelor naturale.
Un alt aspect rămas neexplicat până în prezent îl reprezintă motivul
existenţei mişcărilor de rotaţie de spin a corpurilor. Ele există deoarece
singularitatea din centru curbează spaţiul din jur în aşa măsură încât se
generează o traiectorie neliniară a masei care se apropie de aceasta.
Dacă există un echilibru între masa din afara singularităţii şi câmpul ei
gravitaţional, atunci aceasta nu va colapsa spre centru ci va orbita spre el,
şi va face aceasta într-un echilibru perfect al forţelor de atracţie
gravitaţională şi cele de respingere centrifugă.
Dacă ne imaginăm mişcarea de rotaţie a galaxiilor este logic să
înţelegem faptul că această mişcare necesită prezenţa unor energii
uriaşe, forţe de torsiune enorme. Pictogramele care au mai apărut, în
aceeaşi perioadă, ne arată că totul trebuie înţeles ca o dezvoltare fractală,
pentru a înlătura posibilele „nedumeriri” pe care
oamenii de ştiinţă le-ar mai avea asupra acestor
lucruri.
În interiorul fiecărei celule umane există o
cantitate atât de mare ADN, încât, puse cap la
cap, lanţurile de molecule ar atinge lungimea de 2
m. Întregul ADN, din toate celulele corpului ar
putea înconjura Pământul pe la ecuator de
milioane de ori. Aceasta e informaţia biologică
necesară existenţei noastre iar acest fapt nu e un
rezultat al întâmplării sau dezordinii.
Un prim eveniment a fost semnalat în anul
2001 când a apărut această formaţie de cercuri,
descriind o geometrie fractală, în timpul unei
furtuni de mare intensitate. A plouat torenţial toată
noaptea iar dimineaţa a putut fi observată o
structură „executată” cu mare precizie
matematică.
Ea este formată din 409 cercuri şi a fost cea
mare structură observată până la acea dată.
Acest eveniment a fost mediatizat la toate
programele de ştiri din lume, în încercarea
disperată a autorităţilor de a asocia fenomenele
climatice extreme cu pictogramele.
La scurt timp după aceea, a apărut un nou
desen, care de data aceasta nu a fost mediatizat,
din motive pe care personal nu le cunosc.
În ceea ce priveşte partea invizibilă a
fenomenelor şi proceselor din Univers, existenţa unor structuri de tip bioinformaţional, manifestări
holografice, surse de informaţie autoconştiente, care funcţionează pe baza unui set de legi speciale,
aceasta nu poate fi negată, dar merită a fi pusă în discuţie pe baze raţional-intuitive.

17
 Pe măsură ce informaţia accesată de un număr tot mai mare de oameni, atinge nivele tot mai
profunde ale unei Realităţi de Ordin Superior, feedback-ul acestui proces se remarcă prin
intensificarea fenomenelor aparent aleatoare angrenate de legi speciale pe durate limitate de timp.
Probabil exemplul următor, ar putea
cel mai bine ilustra prezenţa unui fenomen
global polimorf, care a avut loc în lanurile de
cereale.
În anul 1972, astrofizicianul Carl
Sagan, împreună cu echipa sa, au propus la
NASA lansarea unei sonde spaţiale care să
transporte un mesaj codificat binar, dincolo
de graniţele sistemului nostru Solar, în
speranţa că el va fi recepţionat, peste câteva
mii de ani de alte posibile civilizaţii. Nu e
nevoie să adaug faptul că Carl Sagan este
unul dintre cei mai sceptici astrofizicieni, în
legătură cu posibilitatea existenţei altor
forme de viaţă, în afara celor cunoscute pe
planeta noastră. Modelul desenat în lanurile de cereale este în
partea stângă iar o fotocopie a cartelei binare, transmisă pe
Voyager 6 este în partea dreaptă a imaginii de mai sus.
Pe data de 24 august 2001, a apărut o formaţie alcătuită din 2
pictograme diferite, situate pe acelaşi câmp, lângă radiotelescopul
de la Chillbolton. Setul poartă denumirea „Arecibo reply” (răspunsul
de la Arecibo).
Cartela trimisă de NASA a ilustrat în cod binar câteva lucruri
foarte simple precum faptul că suntem forme de viaţă bazate pe
Carbon, (partea de sus), acesta e sistemul periodic al elementelor,
la mijloc avem o reprezentare a dublei spirale ADN, urmată apoi de
o prezentare schiţată a înfăţişării noastre, trăim pe a 3-a planetă de
la Soare, iar jos este o reprezentare a unui radiotelescop care
ilustrează cele mai avansate mijloace de comunicare pe care le
avem la dispoziţie.
„Cartela” executată la Chillbolton ar oferi următoarele idei
(specualţii): forme de viaţă bazate pe Siliciu, există o triplă spirală
ADN, cu un număr diferit de nucleotide, înfăţişarea exterioară este
reprezentată destul de inteligibil, poziţia planetei referitoare la
steaua faţă de care orbitează este schimbată, aparatul de
comunicare (dacă se poate numai astfel) „arată” diferit şi diametrul
său este diferit.
Desenul a fost „executat” în proximitatea celui mai mare
radiotelescop din Anglia (care are pază militarizată) şi nimeni nu a
observat nimic. Detaliul mic din fotografia de sus, este anterior
„mesajului” cu exact 365 zile, (24 august 2000) pe acelaşi câmp agricol şi ilustrează, ceea ce ar vrea
să sugereze un mijloc de comunicare utilizat (sfere cu geometrie tetraedrică fractală şi singularitatea
în centrul fractalului).
Povestea continuă, tot pe acelaşi câmp, în proximitatea radiotelescopului de la Chillbolton, prin
apariţia unei formaţii, 365 zile mai târziu, adică pe data de 24 august 2002. Aceasta prezintă un chip
non-uman care ţine în mână un CD inscripţionat. (vezi ultimele 2 fotografii).
Mesajul de pe CD este următorul: Feriţi-vă de FALSE daruri, ele sunt PROMISIUNI DEŞARTE.
Multă DURERE, dar încă timp. CREDEŢI că există BUNĂTATE acolo. Noi ne OPunem
ÎNŞELĂTORIILOR. @

18
 Cu siguranţă mesajul mai ascunde încă un mesaj, prin utilizarea literelor mari, dar momentan
nu a fost descifrat. Semnul din finalul mesajului reprezintă un cod ascii pentru un sunet de beep la
calculator, deci nu reprezintă vreo literă sau text.
Pe cât ar părea de impresionantă toată această poveste, acestea nu reprezintă dovezi ale
prezenţei unei conştiinţe extraterestre în proximitatea planetei noastre, ci mai degrabă o relaţie de
feedback a unei forme de conştiinţe globale, formată din individualităţile tuturor locuitorilor, în raport cu
evoluţia cunoaşterii de Sine.
Nu sunt un negativist al existenţei altor forme de viaţă, dar fiecare am avea nevoie de
experienţe directe ale manifestărilor unor Realităţi de Ordin Superior, pentru a elabora teorii pertinente
şi evidente pentru toată lumea. Viaţa este un principiu care poate îmbrăca nenumărate forme, unele
identificabile şi reconoscibile, cum sunt formele de viaţă biologică de pe planeta noastră, dar altele
sunt neidentificabile şi nereconoscibile, deoarece nu fac parte din realitatea specifică radianţei
spaţiale care s-a dezvoltat aici. Din acest motiv ele nu au cum să existe în lumea noastră.
Indiferent cât de multe mesaje vor mai apare în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, indiferent
cât de multe situaţii neobişnuite vor mai fi identificate şi mediatizate, noi nu putem accesa alte
dimensiuni şi alte realităţi, decât dacă aceasta se va face prin puterea conştiinţei, iar a vorbi despre o
dezvoltare a unor asemenea aptitudini este încă prematur, având în vedere situaţia actuală a omenirii
din punct de vedere psihic, biologic, spiritual şi emoţional.
Multe din afirmaţiile lui Nassim Haramein sunt speculative şi nu le voi menţiona aici. Pe cât de
strălucitoare şi plină de semnificaţie este teoria fractală a spaţiului, pe atât de mult are de pierdut în
faţa comunităţii ştiinţifice atunci când el îşi exprimă credinţa în vizitele extraterestre. Desigur, tendinţa
noastră de a eticheta oamenii în categorii are plusurile dar mai ales minusurile sale. Dacă teoria
fractală a structurii Spaţiului este ignorată exclusiv pe baza faptului că Nassim are anumite preocupări
în viaţă privată sau credinţe personale atunci, probabil ştiinţa are de pierdut o teorie de valoare.
CONCLUZII
● Această prezentare a fenomenului pictogramelor şi teoria fractală a Spaţiului are rolul de a
întări o idee foarte importantă: întreaga informaţie se află în conştiinţă şi se accesează numai funcţie
de gradul de trezire sau strălucire a acesteia care reprezintă o esenţă a principiului vieţii. Noi nu
existăm ca şi corp biologic, ci suntem o conştiinţă experimentând principiul vieţii într-o biologie.
● Noi avem nevoie să dezvoltăm o astfel de cunoaştere care să unească natura şi biologia în
raport cu conştiinţa şi nu să fie rupte între ele. Această cunoaştere ar trebui să aibe drept obiectiv
declanşarea cât mai multor mecanisme biologice şi psihice (încă nedescoperite) care să ne ajute la
folosirea mult mai eficientă a puterilor latente din noi. Această afirmaţie este întărită de întreaga
demonstraţie de fizică, prezentată în acest capitol, din care rezultă cât de mari şi uimitoare ar putea fi
aceste potenţiale. Iar acestea sunt mai importante decât orice altceva.
● Dacă privim asupra celor mai avansate teorii, de la Einstein până în prezent, observăm
următoarele: ecuaţiile câmpului unificat ale lui Einstein sunt încă atât de abstracte încât, dacă s-ar
crea o lume care să funcţioneze pe baza lor, atunci acolo nu ar putea locui fiinţe umane. Nu ar exista
condiţii de viaţă şi dezvoltare a indiferent ce forme de viaţă am dori să ne imaginăm. Nimic din
ecuaţiile lui Einstein nu ne spun cum am ajuns noi aici, ce căutăm şi încotro ne îndreptăm.
● Dacă privim asupra ecuaţiilor care descriu lumea cuantică a particulelor subatomice, nici
acolo nu există posibilitatea de a manifesta un principiu al Existenţei. Acolo totul e probabilistic. În
mod natural o teorie cu adevărat unificatoare ar trebui să includă tot domeniul biologic şi pe cel al
manifestării unui principiu al vieţii. Atunci când observăm natura, vedem sistemele sale incredibil de
complexe, generând uneori structuri fractale.

18.17 FRACTALII ŞI NUMĂRUL DE AUR

De unde provine fractalul? De ce este atât de important acest fractal? Priviţi ramurile unui
copac, aspectul unei frunze, o pânză de paianjen sau fenomenele climatice. Toate se desfăşoară în
fractali. Structura anatomică a corpului nostru este în fractal, sistemul nervos se dezvoltă fractalic,
sistemul circulator sau respirator se dezvoltă în incredibile forme de fractali.
19
 Toţi aceşti fractali, care se regăsesc în fenomenele, procesele şi formele de viaţă din natură au
la bază numărul de aur. Numărul de aur este soluţia ecuaţiei
X2 – X – 1 = 0 adică 1,618… Cel mai amplu studiu realizat
despre numărul de aur la care am avut acces aparţine
cercetătorului german Theodor Landscheidt, care a descris
uimitoare sincronicităţi, similarităţi, fenomene climatice şi
sociale cu ajutorul tiparului mâinii cu 5 degete pe care l-a
descoperit folosind secretele numărului de aur.
Un capitol întreg al cărţii mele despre schimbări
climatice, (Cristian Mureşanu, „Apocalipsa Eco-Climatică şi
Factorii Generatori”, ed. Academic Pres 2007) pune în
lumină câteva aspecte uimitoare legate de numărul de aur şi tiparul lui Landscheidt, motiv pentru care
l-am inclus gratuit pe DVD-ul anexat acestei cărţi.
Nassim Haramein completează această descoperire prin faptul că vacuumul este cel care
„regizează” tiparul Realităţii noastre, inclusiv dezvoltarea fractală, iar Realitatea oglindeşte
înapoi structura vacuum-ului.

18.18 LEGĂTURA DINTRE FRECVENŢA DE OSCILAŢIE ŞI DIMENSIUNI

Fiecare corp material, de la atomi şi particule subatomice, până la quasari, emite energie de tip
electromagnetic, într-un anumit spectru de frecvenţe. Graficul următor ne prezintă legătura dintre
dimensiunile obiectelor din Univers şi frecvenţele lor de rezonanţă. Am considerat aici că avem un
Univers închis a cărui rază este aproximată la 16 miliarde ani-lumină (pe axa orizontală avem
dimensiunile), respectiv o particulă Planck cu dimensiunea de 1,618 x 10-33 cm.
Dacă unim punctele care corespund celor două obiecte se obţine o dreaptă pe care se
regăsesc cu foarte mare precizie toate celelalte corespondenţe dintre frecvenţele de rezonanţă şi
dimensiunile lor. Corespondenţa e aproape perfectă.
Un exemplu interesant îl reprezintă
celula (umană), care se situează, ca
dimensiune, exact la jumătatea dintre cea
mai mică particulă materială şi cel mai
mare obiect posibil (Universul ca Întreg).
Conform dimensiunii sale celulei îi
corespunde o frecvenţă de rezonanţă
egală cu valoarea de 100 Ghz. Acest fapt
s-a demonstrat în laborator, măsurându-
se oscilaţiile lipoproteinei care menţine
membrana celulară în stabilitate.
Aceasta înseamnă că masa
Universului este atât de mare încât lumina
nu poate ieşi din el. Cu alte cuvinte,
câmpul electromagnetic al părţii care
radiază în vid este curbat de câmpul
gravitaţional al părţii care se contractă.
Dar dintr-un cu totul alt punct de
vedere, atunci când lumina nu poate
părăsi evenimentul orizontului unui anumit obiect (considerând Universul un obiect), noi îl numim
gaură neagră. Aşadar, într-un anume fel, noi trăim într-un Univers care se comportă mai degrabă ca o
gaură neagră. El se dilată, dar spre el însuşi.
Lumina se contractă în vacuum spre singularitate. Tot ceea ce se află în acest Univers (de tip
gaură neagră) sunt găuri negre mai mici iar noi trăim în exteriorul acestora. Fiecare obiect, de la
quasarii cei mai mari, până la particula Plank, interacţionează cu câmpul gravitaţional.

20
 Fizica actuală se împarte în două ramuri distincte: fizica cuantică a particulelor subatomice şi
cosmologie. Acest grafic ilustrează o relaţie aproximativ liniară între dimensiunile obiectelor şi
frecvenţele lor de rezonanţă, fără niciun fel de separare.
Ceea ce vedem este partea radiantă a orizontului evenimentului şi etichetăm această
observaţie cu diverse denumiri: stele, planete, atomi sau particule subatomice etc. Dar acestea
simulează foarte bine opusul găurilor negre (corpuri care se contractă în vid) şi anume găuri albe
(corpuri care radiază în vid). Aici există chiar şi o relaţie termodinamică între cele două:
electromagnetismul se îndreaptă spre căldură maximă iar vidul absolut spre frig absolut.
Dacă Universul ca întreg se comportă
asemenea unei găuri negre uriaşe, atunci toate
celelalte corpuri mai mici se comportă fie ca găuri albe
fie ca găuri negre mai mici. Ele există una în cealaltă.
Galaxiile au o gaură neagră în centrul lor (partea care
se contractă) respectiv stele şi planete (partea care
radiază).
Această situaţie determină apariţia unui
feedback între câmpul gravitaţional şi cel
electromagnetic. Această reacţie este dezvoltarea
unui fractal. Cele mai noi teorii la care participă şi
savantul Stephen Hawking se îndreaptă spre lărgirea
termenilor de gaură neagră – gaură albă, afirmându-
se faptul că fiecare atom este sau mai degrabă
conţine o minigaură neagră.
Acestea nu trebuie confundate cu găurile negre
de dimensiuni mari, care absorb cantităţi mari de
materie în jurul lor. Atomii conţin fiecare o singularitate
care simulează un comportament de gaură neagră.
Graficul anterior mai prezintă un element de
particularitate: raportul dintre distanţele de pe grafic
respectă numărul de aur. Numărul de aur l-a ajutat pe
Kepler să integreze geometriile orbitelor planetelor cu
o precizie de 99,9%. Kepler a desenat graficul raportat
doar pentru sistemul solar, dar Nassim l-a extins
pentru întregul Univers. Deoarece omul se află la
mijlocul distanţei dintre infinitul mare şi infinitul mic, noi
suntem eveniment orizontul situat între acestea.
La o întrebare adresată lui Nassim, în timpul
conferinţei, cu privire la transmutaţia elementelor, acesta a răspuns: ea este posibilă deoarece nu
reprezintă altceva decât o variaţie a scalei de frecvenţă de rezonanţă, deoarece noi suntem o
rezoluţie într-o scalare infinită a Spaţiului. Prin particularizare, transmutaţia biologică sau
bioalchimia se realizează în acelaşi mod, utilizând puterea conştiinţei asupra materiei biologice.
Prin rezoluţie înţelegem aici fiecare nivel separat printr-o graniţă sau limită de demarcaţie a
dezvoltării fractale. Noi suntem la mijlocul acestor rezoluţii, între micro şi macro Univers. Ele sunt
specificate de geometria structurii Spaţiului care generează graniţe infinite între oricare alte două
graniţe. Celulele corpului uman se divid după o geometrie fractală specifică structurii fractale a vidului,
generând tetraedre perfecte. (ele apar implicit înscrise sferelor ce formează membranele).
Acest lucru se poate observa cel mai bine la diviziunea de la 2 spre 4 celule, care se aranjează
tetraedric şi nu cubic. Această diviziune va continua până la 64 de celule şi nu se vor diferenţia înainte
de aceasta. Ulterior acestui proces va începe diferenţierea propriu-zisă în celule neuronale, musculare
sau alte ţesuturi. Ce înseamnă această dezvoltare celulară în geometrie fractală a vacuumului pentru
fiinţa dumneavoastră? Ea indică faptul că dumneavoastră sunteţi o oglindire a Spaţiului privind spre
Sine însuşi. Dumneavoastră trăiţi în permanenţă un feedback al acestei Realităţi de Ordin Superior.
Aceasta este ceea ce generează Realitate.
21
 Dumneavoastră sunteţi Universul trăind prin Sine însuşi, învăţând despre Sine. Feedback-ul
dintre interior şi exterior este motorul care alimentează dinamica tuturor forţelor Universului, care în
lumina acestei teorii se reduc la două: gravitaţie şi electromagnetism.

18.19 EŞECUL FIZICII CUANTICE

Fizica cuantică a eşuat în a explica aceste lucruri, deoarece fiecare atom este sau conţine o
singularitate (o minigaură albă sau neagră). Acest fapt a rămas în obscuritate datorită faptului că după
descoperirea electronului, în secolul 19, el se rotea în jurul nucleului la infinit.
Conform legilor conservării energiei, ar fi trebuit ca, la câteva secunde după formarea lor, de la
Big Bang, electronii să îşi epuizeze întreaga lor energie şi să se prăbuşească pe nucleul atomului. Mai
mult decât atât, electronul este încărcat cu sarcină electrică negativă, nucleul este încărcat pozitiv şi
în loc să se atragă sau să îi încetinească viteza, de fapt electronul se roteşte (impropriu spus rotire) în
jurul atomului cu viteze foarte apropiate de viteza luminii (99,9999% din c).
După peste 16 miliarde de ani de la Big Bang electronii încă se învârt în jurul nucleelor. Aici a
apărut o mare dilemă. În loc să fie reexaminate legile lui Newton, s-a inventat o nouă fizică pe care au
numit-o fizică cuantică. Prima axiomă a fizicii cuantice afirmă că: nu contează cauzalitatea. De aici
rezultă că nu contează care este cauza care determină mişcarea electronului.
Fizica cuantică nu a făcut altceva decât să cuantizeze dimensiuni, sarcini electrice, mase etc.,
au introdus un breviar matematic şi au aproximat totul. Un citat din manualele de fizică postulează
astfel: „Legile lui Newton despre conservarea energiei: dacă sistemul nu interacţionează cu mediul
atunci anumite proprietăţi mecanice nu se schimbă, prin urmare ele sunt constante ale mişcării.
Aceste cantităţi se numesc conservate, iar legile guvernatoare sunt cele mai fundamentale principii
ale mecanicii (legi naturale). În mecanică, cantităţile constante sunt momentul energetic şi momentul
unghiular. Legile de conservare a momentului sunt exacte pentru un sistem izolat.”
Singura problemă a acestei afirmaţii este că nu există nicăieri în natură sisteme izolate. Dar
toată fizica actuală se bazează pe exact inversul acestei situaţii. Definiţia unui sistem izolat este: „Un
sistem izolat este sistemul în care materia nu interacţionează deloc cu restul Universului. În natură
însă nu există sisteme izolate”. Aşadar, am formulat toate legile naturii bazându-ne pe ceva ce nu
există în Natură. Acesta e cel mai important motiv pentru care nimeni nu a înţeles de ce electronul se
roteşte în jurul nucleului de peste 16 miliarde de ani. Totul în Univers, inclusiv atomul şi electronul,
este INTERCONECTAT.
Pe de altă parte, tot manualul de fizică completează această imagine falsă prin afirmaţia
adevărată care generează o confuzie şi mai mare: „nu există izolare faţă de forţele gravitaţionale şi
electromagnetice, a căror rază de acţiune este infinită, dar pentru a ne putea concentra mai uşor
asupra unor elemente fundamentale este util (?) să postulăm un astfel de principiu pentru a clarifica
(?) natura legilor fizice (!). În mod particular, legile conservării energiei şi impulsului pot fi postulate (?)
pentru a fi precise în cazul sistemelor izolate” (despre care tocmai s-a specificat în citatul anterior, că
nu există sisteme izolate.
Aceasta este gândirea „circulară” în jurul unor probleme fictive. Singura ieşire din acest impas
se poate face numai prin implementarea unui nou tip de gândire: gândirea fractală. În cadrul oricărui
fractal, orice sistem, fenomen sau particulă este interconectat cu toate celelalte sisteme, fenomene
sau particule. La scrierea ecuaţiilor trebuie să se ţină cont de toate componentele care menţin acel
sistem în existenţă.
În prezent se vorbeşte de norul electronic care se manifestă în atom. El este încontinuu prezent
deoarece interacţionează încontinuu cu restul Universului. El radiază energie, iar energia se
reîntoarce în vid prin curbura spaţiu-timp, sub influenţa gravitaţiei. Odată reîntoarsă în vid ea ajunge
din nou la oricare alt electron din Univers, în mod continuu, deoarece vidul este continuu şi
pretutindeni, inclusiv în atom, care e format 99,99999% din VID. Din acest feedback de interacţiune
radianţă-contracţie-radianţă rezultă încontinuu acea energie care susţine mişcarea electronului de
peste 16 miliarde de ani.
Un alt lucru pe care fizica cuantică nu îl poate explica este faptul că protonii din nucleul atomului
sunt cu toţii încărcaţi electric pozitiv şi cu toate acestea stau împreună, mult mai aproape decât
22
electronii, care orbitează la distanţe relativ mari în comparaţie cu dimensiunile lor. Orice sarcini de
aceeaşi polaritate au tendinţa de a se respinge. Totuşi ei nu se resping, deoarece în centrul atomului
există o singularitate care obligă sistemul să rămână în stare de mişcare. Electronii nu se vor prăbuşi
peste nucleu, iar protonii nucleului nu se vor prăbuşi în ei înşişi şi nici nu se vor respinge.
Desigur, implementarea unui breviar de calcul care să arate condiţiile de echilibru unui astfel de
sistem a arătat că este nevoie de manifestarea unor forţe excepţional de mari şi au numit acea forţă
drept FORŢA NUCLEARĂ TARE. Dar aceasta este doar o invenţie deoarece fizicienii nu au precizat
punctul ei de origine, abuzând de axioma care spune, înainte de toate, că în fizica cuantică nu ne
interesează cauzalitatea. La descoperirea quarcilor a fost nevoie din nou să se introducă o forţă,
deoarece şi aceştia se aflau împreună, într-un spaţiu şi mai restrâns.
Teoria haosului nu face altceva decât să arate că atunci când un sistem tinde să se
dezorganizeze, într-un anumit punct, întotdeauna va apare un alt punct în perspectivă unde el va
începe să se reorganizeze. Dar deoarece acest fapt ar contrazice orientarea Universului spre o stare
de entropie tot mai ridicată, şi că totul merge spre o dezorganizare generalizată, atunci denumirea
aleasă li s-a părut cea mai potrivită: Teoria Haosului. În realitate nu există haos şi întâmplare. Există
doar minţi înguste care cred în aşa ceva. Însăşi teoria haosului demonstrează că nu există haos ci
doar diferite nivele de organizare.
Singura soluţie la toate aceste probleme şi erori de înţelegere a fizicii este de a considera
atomul ca fiind sau ca având o mini-gaură neagră în centrul său. Dacă se calculează câmpul
gravitaţional al unei astfel de mini-găuri negre, atunci gravitaţia generată de ele este suficient de
TARE încât să nu mai fie nevoie de existenţa altor forţe, despre care nu putem spune ce sunt şi de
unde provin. O astfel de forţă gravitaţională ar menţine împreună toate particulele atomice, nucleare,
subnucleare şi sub-sub-nucleare, indiferent câte încă nivele subnucleare s-ar mai putea descoperi.
Pe măsură ce există tot mai multe nivele subatomice, energia gravitaţională care ar fi necesară
să menţină întregul sistem în echilibru şi în mişcare, ar fi din ce în ce mai mare. Dacă nivelele
subatomice continuă să se dividă infinit de mult, atunci, într-adevăr, energia gravitaţională a
singularităţii centrale ar trebui să fie infinită, iar aceasta se manifestă întocmai ca o gaură neagră cu
gravitaţie punctuală infinită. Totuşi nu ştim dacă într-adevăr ne îndreptăm spre acel infinit mic, ci
intuim aceasta cu ajutorul proprietăţii unui fractal de a se dezvolta la infinit şi prin observarea faptului
că totul în natură creşte în fractali, ceea ce înseamnă că şi nivelele subatomice se divid în fractali, dar
nu ştim dacă aceasta merge spre infinit.
De aceea centrul atomului trebuie să conţină, în mod obligatoriu, acea singularitate care îl
conectează continuu cu restul Universului, prin liantul infinit al vacuumului. Ceea ce se transmite în
vacuum poate fi radiat simultan înspre orice singularitate a oricărui atom din Univers, deoarece este
ACCEAŞI singularitate în fiecare. Dacă este ACEEAŞI, atunci orice transmisie de energie şi
informaţie este simultană şi perfect coerentă în toţi atomii. Din acest motiv energia atomului nu se
epuizează niciodată. Ea este doar recirculată, reîmprospătată şi reciclată la nivelul vidului.
Problema fizicii cuantice actuale este aceea că nu pot introduce o relaţie coerentă între cele 4
forţe inventate, dintre care numai două există cu adevărat. Trebuie să ne reexaminăm modul în care
privim particulele subatomice cu ajutorul acestor două forţe. Cea mai mare eroare a fizicii rezidă în
faptul că se ignoră prezenţa singularităţii în atomi.
Abia mult mai târziu, odată cu teoria holografică a lui David Bohm, ecuaţiile lui Einstein au fost
revizuite. Bohm spune că orice parte conţine informaţia întregului dar la vremea la care Einstein s-a
gândit la holograme şi-a dat seama că nu pot fi integrate într-un breviar de calcul matematic. Nu
există ecuaţii matematice în teoria hologramelor care să poată fi aplicate în ecuaţiile de câmp ale lui
Einstein. Dar, pe de altă parte, fractalii sunt ecuaţii matematice care pot fi aplicate în fizică.
Fractalii sunt o reiteraţie a unei ecuaţii care este bine determinată şi stabilită. Putem desena un
fractal, de exemplu, folosind doar un cerc şi un triunghi. Reiterarea la infinit a acestei intersecţii de
cercuri şi triunghiuri generează un fractal într-o reacţie de feedback pozitiv. Rezultatul acestei iteraţii
este complet neliniar şi nedeterminat. Cu alte cuvinte, se porneşte de la determinism şi liniaritate
pentru a obţine nedeterminism şi neliniaritate (care sunt două caracteristici complementare ale
Universului).

23
18.20 EVOLUŢIA FRACTALĂ, VIAŢA ŞI FORMELE DE VIAŢĂ
Este important să supunem atenţiei câteva aspecte care vor integra mult mai bine fizica
descrisă până aici, dacă o relaţionăm cu principiul vieţii şi modul în care acesta adaptează diferite
forme pentru a se manifesta pe Sine. Viaţa, în orice organism, este susţinută de o substanţă
esenţială: apa. Nassim Haramein consideră faptul că apa este un convertor al rezoluţiei geometriei
informaţionale a vidului dar o face la modul speculativ încercând să o asocieze geometriei tetraedrice
în timp ce molecula de apă, prin ea însăşi, nu poate forma o structură tetraedrică. Prezentarea în faţa
audienţei a unei molecule de metan în loc de apă este de-a dreptul jalnică.
În schimb Victor Schauberger, care a crescut şi a
trăit în şi prin Natură, a reuşit să înţeleagă apa, ca
principiu al vieţii, mai mult decât oricine altcineva. El
afirmă faptul că apa este singurul liant care permite
dezvoltarea vortexului dublu, ce se află la baza tuturor
mişcărilor creaturilor vii, apa fiind ea însăşi considerată
VIE şi că are o MEMORIE ce transmite şi înmagazinează
informaţie.
Această informaţie este cea care influenţează
dezvoltarea principiului vieţii iar fractalul precizează care va fi tiparul acestei dezvoltări. Cu alte cuvinte
avem schiţa care ne arată cum va arăta casa pe care o construim, legile pe baza cărora această
construcţie se iterează pe Sine, dar separat de ea avem materialele din care este alcătuită şi
informaţiile pe care aceste materiale le prezintă, astfel încât călătorul temporar al „locuinţei” să
beneficieze de cele mai optime experienţe ale cunoaşterii de Sine, pe care le va desfăşura aici.
În lumina viziunii lui Schauberger, apa este acest liant care menţine totul în viaţă. Apa menţine
viaţa în forma sa corespunzătoare. În cazul fiinţelor umane atunci când începem să pierdem apă din
organism, noi îmbătrânim şi când aceasta a scăzut sub un anumit procent, viaţa conştientă nu mai
poate locui în biologie şi aceasta trece spre alte nivele de organizare.
Spre deosebire de formele de viaţă minerală, vegetală şi animală, formele de viaţă conştiente
(specifice speciei umane) necesită condiţii speciale de existenţă dar această existenţă are un singur
scop, cu adevărat real şi anume: recunoaşterea de Sine ca fiind Universul trăind prin Sine însuşi,
învăţând despre Sine. Orice altceva credem în mintea noastră că facem, este iluzoriu.
Ceea ce Nassim afirmă corect despre apă este faptul că formele de condensare sunt
hexagonale şi prin urmare respectă geometria fractală a vectorului echilibrat, dar la nivel atomic
molecula de apă nu se asociază altor molecule de apă în structuri tetraedrice. Din păcate tendinţa sa
de a aluneca spre zonele insolite şi de a absolutiza totul pe baza teoriei fractale este mult exagerată.

18.21 PROPAGAREA UNDELOR PE BAZA VECTORULUI DE TORSIUNE

Acest paragraf explică o altă mare eroare în gândirea plană aplicată fenomenelor de propagare
a undelor. Prima eroare provine de la planeizarea acestor propagări, care nu este reală. Toate undele
se propagă în spaţiu şi nu în plan. Aşa-zisa simplificare a modelului didactic de a reprezenta o undă
ca fiind o oscilaţie pe tablă (de formă sinusoidală) nu a făcut altceva decât să implementeze un mod
de gândire inadecvat realităţii. Observaţia lui Nassim este numai parţial corectă deoarece toată
tehnologia de care dispunem azi se bazează pe acest mod de gândire astfel că nu-l putem desfiinţa.
Cărţile de fizică insistă asupra faptului că realitatea reprezintă o structură pe diverse nivele de
unde sau string-uri (cum au mai fost ele denumite), dar nu explică ce sunt acestea. Nassim nu a avut
altceva de ales decât să se apropie din nou de observarea comportamentului natural pentru a înţelege
cum se propagă o undă şi ce este aceasta. S-a dus la marginea unui lac mare din Canada şi a
aruncat o piatră, observând faptul că, într-adevăr, la suprafaţa sa au apărut o serie de unde, care
privite în secţiune, descriu o sinusoidă. Dar acest experiment trebuie să ia în considerare atât forţa de
impact iniţială, care loveşte tensiunea moleculară, de la suprafaţa apei, cât şi răspunsul acesteia, care
generează o pâlnie inversă şi apoi undele care străbat lacul pe întreaga suprafaţă.

24
 În acel moment Nassim a înţeles ce anume s-a transmis ca tipar de gândire în cărţile de fizică şi
anume: au planeizat toate oscilaţiile tuturor energiilor şi lucrurilor, astfel încât să le vedem pe un ecran
sau o tablă. Au eliminat una din mişcările de rotaţie secţionând cu un plan, spaţiul de propagare a
undelor. În realitate Universul nu poate fi vizualizat pe ecranul unui osciloscop.
Gândirea bidimensională ne prezintă undele variind
sinusoidal, în timp ce gândirea tridimensională ne prezintă undele
variind torsiodal.
Aceasta înseamnă că totul în Univers orbitează şi se roteşte.
Avem mişcări compuse în spaţiul tridimensional. Acesta a fost unul
dintre motivele pentru care, multă vreme, ecuaţiile de câmp ale lui
Einstein nu au fost complete. S-a omis mişcarea de torsiune prin
ataşarea referinţei la obiectul care se roteşte. Calculele unei găuri
negre (care se roteşte) au fost realizate ataşând observatorul la
suprafaţa ei, pentru a se roti şi el cu aceeaşi viteză.
Motivele pentru care s-a propus acest mod de gândire pot fi diverse. Să luăm un exemplu
banal: dacă încercaţi să puneţi mâna pe axul unui motor care se roteşte, şi dacă dumneavoastră nu
sunteţi perfect ataşat de acel ax, atunci mâna va simţi o mulţime de efecte precum căldură, torsiune,
diverse impulsuri mecanice etc. Dar dacă sunteţi cu totul ataşat axului care se roteşte, atunci nu
există nicio forţă.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când sunt
calculate coordonatele în raport cu un observator
care se roteşte împreună cu ele: se omit o mulţime
de forţe şi energii. Oare ele pot fi neglijate? Forţele
implicate la rotaţia unei galaxii sunt imense.
Dacă scoatem observatorul din rotaţia
obiectelor şi a undelor atunci avem o cu totul altă
fizică. În acel moment, undele de la suprafaţa unui
lac sau din interiorul unui fir nu mai sunt sinusoidale
ci torsoidale. În acest caz, amplitudinea, de pe axa X
şi lungimea de undă de pe axa Y sunt rezultatul unui
moment torsoidal format din mişcarea dublă de
deplasare direcţională şi rotaţie unghiulară.
În lumina acestei idei, însăşi reprezentarea
tridimensională a câmpului electromagnetic ca
având componenta electrică (plană) perpendiculară
pe componenta magnetică (plană) este eronată. În
realitate, această radiaţie se propagă cu cele două
componente într-o mişcare de rotaţie care se
însumează celei liniare. Ce efect are educaţia
gândirii bidimensionale? Dacă ne imaginăm orbitele
planetelor sistemului nostru solar, atunci toată lumea
le va desena ca fiind plane.
Dar, în realitate, Soarele nu este fix pe cer. El
execută la rândul său o mişcare de rotaţie în jurul altui reper, iar acesta la rândul său se roteşte faţă
de altul care se află într-un braţ al galaxiei noastre, iar acesta se roteşte, la rândul su faţă de centrul
galactic, iar galaxia se roteşte, la rândul ei faţă de alte repere şi aşa mai departe. Această mişcare de
rotaţie se produce tot într-un fractal. Rotaţie în rotaţie în rotaţie la infinit. Într-un astfel de fractal cum
se defineşte CENTRUL? Fiecare punct este un centru, deoarece totul radiază de la singularitate.
Şi atunci cum arată orbitele tuturor corpurilor cereşti? Ele sunt multitorsiodale. Au forme de
vortexuri extrem, extrem de complexe. Niciodată, niciun corp, ceresc nu a parcurs vreodată, în
existenţa sa, ACELAŞI spaţiu de 2 ori. Puteţi observa cât de diferită este această perspectivă asupra
realităţii în comparaţie cu ceea ce s-a predat în liceu? Puteţi simţi oare în aceste momente, în care
citiţi cartea, o altă trăire interioară, o revelaţie a unui adevăr care a fost ocultat?
25
 Problema nu este legată de faptul că aceste lucruri se predau la vârstă şcolară când nivelul de
înţelegere ar putea fi scăzut (ceea ce impune o anumită simplificare). Problema este aceea că
întreaga gândire bidimensională STĂ LA BAZA sistemului social şi ştiinţific actual. De aici s-a născut
eroarea existenţei sistemelor izolate şi nu numai. Deoarece de la vârstă şcolară, acele lucruri de
început nu au fost corectate, îmbunătăţite şi adaptate sistemelor reale.
Ar fi o absurditate ca Pământul, în rotaţia sa, să se întoarcă mereu la aceleaşi coordonate
spaţiu-timp. Aceasta întăreşte metafora conform căreia fiecare clipă este unică şi merită trăită din plin.
Fiecare moment este diferit de precedentul deoarece ne deplasăm prin geometria spaţio-temporală.
Iar această geometrie este în mişcare complexă de avans şi rotaţie. Până şi conceptul de timp liniar
sau de liniaritate a timpului este inadecvat. Cum ar putea exista un timp liniar într-o astfel de
geometrie de mişcare?
Einstein spunea la un
moment dat că deoarece la
nivelul atomic timpul şi spaţiul
nu au sens, atunci la nivelul
fiinţei umane el este o creaţie
a conştiinţei. Structura noastră
şi a obiectelor este influenţată
nu de trecerea noastră prin
timp ci prin deplasarea
continuă prin geometria
spaţiului. Viitorul şi trecutul
sunt iluzii iar prezentul, singura
realitate, este infinitezimal,
aşadar el nu poate fi altceva
decât o singularitate. Trăirea
perfectă a momentului
PREZENT ar însemna
atingerea nivelului de
singularitate, al absolutului, sau al adevărului ultim, oricum ar fi el denumit.
Toate acestea au o importanţă în psihologie deoarece, trecerea noastră prin spaţiu-timp lasă o
amprentă, clipă de clipă, care înmagazinează fiecare bit de informaţie, experienţă şi emoţie ce a
caracterizat acel punct în existenţa noastră. Aşadar, toate evenimentele, experienţele, ideile şi
emoţiile experimentate de către toţi oamenii, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent sunt
amprentate în geometria vidului. Ele au fost radiate acolo, clipă de clipă.
Dacă nu ar fi aşa, atunci nimeni nu şi-ar mai putea aminti şi nu ar mai putea anticipa nimic şi nu
ar fi conştienţi de mediu. În călătoria noastră spre autocunoaştere ne folosim de acele repere care, de
fapt, nu se află în prezent. Ne folosim de amprentări, de învăţături, de deprinderi, de intuiţii, dar toate
acestea au foarte puţine în comun cu marele PREZENT. Însă cu ajutorul lor, sfera noastră de
conştiinţă se extinde şi punctul nostru de vedere devine din ce în ce mai larg. Pe măsură ce reuşim să
ne focalizăm tot mai bine asupra clipei prezente vom avea nevoie de tot mai puţine repere amprentate
din geometria spaţiu-timp.
Pe de altă parte, folosirea cât mai eficientă a tuturor reperelor trecut-viitor, raţiune-intuiţie,
introspecţie-empatie ne face cu atât mai umani şi mai bine pregătiţi pentru indiferent care vor fi
schimbările ce vor veni. A simţi unitatea tuturor lucrurilor din Univers poate începe de la o fizică
avansată dar se trăieşte şi se experimentează numai la nivelul conştiinţei. Psihologia vine şi schimbă
ataşamentul anumitor persoane faţă de aceste amprentări (ale trecutului) sau frici (ale unui viitor
incert) prin ştergerea lor, cel puţin din memoria activă, deoarece fiecare fiinţă umană are nevoie de o
minte clară, eliberată de traume, pentru a face faţă dificultăţilor şi problemelor vieţii.
Un alt aspect nerezolvat al fizicii cuantice este ideea dualităţii undă-particulă. În momentul în
care privim propagarea undelor în vortexuri atunci unda şi particula sunt una şi aceeaşi implicate în
aceeaşi dinamică. Valurile apei unui ocean care se sparg la mal, ne apar ca venind exclusiv liniar, dar
în realitate, particulele de apă se deplasează în vortex.
26
18.22 CENTRU NONLOCAL
În orice dezvoltare fractală, fiecare punct poate fi considerat un centru, deoarece dezvoltarea
sau iteraţia se aplică oricărui punct. Ei bine, acel punct devine automat punctul din care observi
Universul. Acel punct se mai numeşte şi nemanifestare (sau linişte totală). Atingerea singularităţii
înseamnă atingerea stării de nemişcare sau linişte, de echilibru perfect. De ce acela este un punct de
nemişcare sau linişte? deoarece toate mişcările şi toate forţele Universului, descrise de acel fractal se
anulează reciproc.
Aceasta e o proprietate implicită a oricărui fractal. Pentru orice mişcare de rotaţie se manifestă
o mişcare opusă. Pentru orice acţiune există o reacţiune egală şi opusă. Tendinţa constantă a
Universului e de a se îndrepta spre acea condiţie de echilibru. Dar pe de altă parte, existenţa şi
întreaga manifestare a avut loc ca urmare a stricării acestei condiţii de echilibru primordial.
Cel mai simplu exemplu de a înţelege această proprietate este de a observa o tornadă. Ochiul
furtunii este lipsit de mişcare şi el reprezintă evenimentul orizontului al singularităţii centrale. Condiţia
de linişte este esenţială în manifestarea unei referinţe pentru a genera rotaţie. În acest fel
singularităţile sunt în nemanifestare dar ele creează manifestare.
La nivelul fiinţei umane, singularitatea este reprezentată de centrul din care fiecare dintre noi
experimentează Universul. Universul are structură fractală, deci orice punct al său poate fi considerat
un centru. Dar noi suntem diferiţi deoarece observăm Universul din centrul de stabilitate personal,
care e diferit de la o fiinţă umană la alta. Nassim vrea să explice prezenţa singularităţii la nivelul fiinţei
umane dar nu o poate demonstra ştiinţific.
Dacă un grup de oameni aflaţi într-o sală privesc spre acelaşi obiect, fiecare va avea o
observaţie diferită sau un set informaţional diferit despre acel obiect. Unii vor vedea mai bine partea
din faţă, alţii vor vedea mai bine părţile laterale, în funcţie de centrul lor de referinţă. De aceea toate
mişcările tind să se anuleze pe măsură ce ne apropiem de singularitate.
Dacă comparăm braţele unui uragan cu cele ale unei galaxii, vom observa că există unele
asemănări, iar ochiul furtunii este o singularitate pentru uragan în timp ce centrul unei galaxii este o
gaură neagră masivă. Existenţa ei este o necesitate, tocmai pentru ca această mişcare de rotaţie să
fie posibilă. Acela este locul unde, asemenea ochiului uraganului, toate mişcările se anulează. Cu
toate acestea, gaura neagră orbitează, dar aceasta este în exteriorul ei. Mişcările apar numai dincolo
de evenimentul orizontului. Nassim Haramein a fost singurul fizician care a presupus existenţa
găurilor negre în centrele tuturor galaxiilor, înaintea ca acestea să poată fi detectate şi evidenţiate prin
observaţii, afirmând acest adevăr la conferinţele internaţionale de astrofizică şi cosmologie.
La câţiva ani după ce a fost bombardat cu criticile de rigoare, o descoperire realizată cu ajutorul
telescopului Hubble a confirmat ipoteza sa: „noile observaţii efectuate cu telescopul Hubble au adus o
provocare cosmologică în timp ce astronomii au descoperit existenţa unor găuri negre supermasive în
centrul fiecărei galaxii examinate, …, asta ar presupune o revizuire majoră a teoriilor noastre de
astrofizică.” (extras din buletin de ştiri CNN International, imprimat pe setul de DVD-uri)
Contrar opiniei că o gaură neagră atât de masivă ar trebui să fie „neagră” la observare, în
realitate ea pare a fi extrem de strălucitoare deoarece noi nu putem observa decât partea ei
exterioară, care se situează dincolo de evenimentul orizontului. Partea ei interioară poate fi întunecată
şi deosebit de rece, dar ea nu poate fi observată.
Deci ceea ce rezultă de aici este faptul că totul în Univers este CENTRAT de către singularitate
şi că tot ceea ce se află în exteriorul ei reprezintă partea radiantă pe care o observăm, tocmai pentru
faptul că este în mişcare. Această mişcare generează numeroase alte forţe şi energie
electromagnetică etc.

27
18.23 ROTAŢIA VECTORULUI ECHILIBRAT CREEAZĂ LOBI
Revenind cu toată această înţelegere a prezenţei unui fractal de rotaţie ce
se suprapune celui de geometrie a spaţiului, observăm că fiecare tetraedru al
acestei iteraţii este înscris unei sfere, iar intersecţia sferelor generează lobi,
asemenea undelor de la suprafaţa unui lac care produc fenomenul de interferenţă.
În acest caz, reprezentarea vectorului echilibrat, în geometrie sferică de rotaţie
torsională, poate fi reprezentat conform figurii alăturate, în care s-a evidenţiat
exclusiv prezenţa lobilor. Desenul trebuie să vi-l imaginaţi în perspectivă 3D, deci
toate sunt sfere care se intersectează.
Nu întâmplător, norii electronici ai unui atom au formă de lobi, deoarece în
ei se regăseşte aceeaşi dinamică de structurare a Spaţiului. În figura alăturată
avem un model de reprezentare 3D a norilor electronici, pe baza teoriei lui Erwin
Schrodinger şi Werner Heisenburg. Această dinamică se aplică mai departe şi
particulelor subatomice. Un mezon respectă condiţia vectorului
de echilibru iar barionii formează matrici vectoriale izotropice.
Aceste particule sunt extrem extrem de mici şi cu toate acestea
ele respectă aceeaşi dinamică de structurare. Nu e deloc
surprinzător faptul că această dinamică se regăseşte şi în cazul
obiectelor foarte mari.
Emanaţiile imense de energie ale unor
supernove au forme de lobi. Pentru a
observa mai bine acest aspect Nassim a
căutat un exemplu şi în pictogramele din
lanurile de cereale. În partea stângă a
imaginii avem o supernova iar în centru o
pictogramă. Ceea ce este interesant e faptul
că în cazul unei explozii nu ne-am aştepta
ca aceasta să prezinte vreun tipar de
organizare sau re-organizare a materiei. Există şi alte supernove care au fost fotografiate observându-
se aceleaşi petale şi lobi de organizare a materiei (vezi fotografia din partea dreaptă).

18.25 OBSERVATORUL ESTE CENTRAT ÎN UNIVERS

În viziunea lui Nassim Haramein, acest fenomen
întăreşte ideea că fiecare stea, la rândul ei, conţine o
singularitate iar ceea ce vedem la suprafaţa ei este doar
evenimentul orizontului. Afirmaţia sa se bazează pe faptul
că planetele produc mai multă energie decât primesc de la
Soare, astfel că ele trebuie să conţină în interior o
singularitate, faţă de care se produce şi se menţine
mişcarea de rotaţie precum şi căldura din miezul central.
În cazul Pământului, evenimentul orizontului al
singularităţii din centru ar trebui să aibe un diametru
aproximativ de câţiva zeci de centimetri iar restul până
centrul acesteia este vid. Calculele matematice evidenţiază prezenţa găurilor negre în toate corpurile
cereşti care au energie proprie.
Fiecare avem un mod individual de observare a Universului, deoarece trăim în noi cu propria
singularitate. Ea este aceeaşi dar noi nu suntem conştienţi de acest fapt şi nici măcar de existenţa ei.
Nassim Haramein are deseori exprimări categorice referitoare la realităţi de Ordin Superior, nefiind
acomodat faptului că pentru majoritatea dintre noi, acestea sunt de neînţeles şi inaccesibile, pentru a

28
nu spune chiar imposibil de accesat. Este neîndoielnic faptul că Nassim a trăit revelaţii inedite, dar
pentru cei care nu le pot experimenta asemenea lui, ele sunt doar posibile repere pentru dezbaterea
unui început de drum.
Existenţa unor centre ale actului de observare este mai uşor de acceptat decât ideea că aceste
centre conţin şi ele la rândul lor singularităţi. Fiecare dintre noi observă Universul din propriul său
centru dar în acelaşi timp suntem cu toţii conectaţi centrului gravitaţional al acestei planete. Aceeaşi
singularitate ne uneşte împreună. Această unificare ne-a permis să avem un tipar de gândire foarte
asemănător, astfel încât să fim capabili să schimbăm informaţii unii cu alţii, iar aceste informaţii să fie
interpretate la fel (indiferent de limba în care sunt transmise).
Sistemul este în aşa fel conceput încât întotdeauna există centre mai mari, faţă de care
observaţia este percepută şi interpretată prin acelaşi tipar de înţelegere. Această axiomă se aplică şi
biologiei prin faptul că toate celulele corpului convieţuiesc împreună pentru a vă reprezenta interesul
existenţei dumneavoastră. Această comunitate de celule este menţinută în această structură foarte
complexă de o matrice bioinformaţională ce are o singularitate în centrul ei.
Ea generează tiparul matricii bioinformaţionale (despre care am vorbit în Cap.2) iar aceasta
susţine partea materială sau corpul biologic. Se poate asocia acestei singularităţi, ideea de Punct de
Energie Zero. Recitind capitolul 2, veţi avea o înţelegere mai cuprinzătoare asupra semnificaţiei
structurii bioinformaţionale.

18.26 DINAMICA STRUCTURILOR SFERICE – TORUL DUBLU SPIRALAT

Dinamica structurilor de tip gaură
neagră au la bază torul dublu rotitor. În
acest desen a fost evidenţiată dinamica
undelor staţionare de suprafaţă pe o
gaură neagră. Cele două toruri sunt
tangente între ele iar suprafeţele se
mişcă una spre cealaltă. Dacă ne
imaginăm rotirea celor două toruri atunci
aceasta ilustrează atât dinamica
expansiunii cât şi cea a contracţiei
Universului. Pe pământ, tiparele
climatice evidenţiază efectul Coriolis
(determinat de rotaţia Pământului).
Torul dublu va conţine vid în
spaţiul median. În centrul spaţiu-timp al
torului dublu descoperim o singularitate
de dimensiune Planck, care are o astfel
de structură încât curbura spaţiu-timp se
roteşte şi are un moment unghiular. În
momentul în care Nassim a rezolvat
ecuaţiile lui Einstein, în care au fost
introduse şi mişcările de torsiune,
conform soluţiei Kerr-Newman, dar în
modelul torului dublu atunci noua soluţie
a ecuaţiilor de câmp a generat un vector
echilibru la nivelul singularităţii Planck.
Această soluţie a fost rezultatul
unor calcule pur matematice şi nu cel al
unei intuiţii personale. Matematica a fost
cea care mi-a verificat în profunzime
toate lucrurile pe care le puteam intui dar
nu avea demonstraţii asupra lor. Aceasta este geometria finală dinamică a unei singularităţi care
29
generează spaţiu în jurul ei, un spaţiu gata „încărcat” cu moment unghiular care nu este altceva decât
rezultatul unui feedback al dinamicii spaţiu-timp între câmpul gravitaţional de contracţie şi câmpul
electromagnetic de radiaţie. Centrul structurii vacuumului, care este singularitatea, adică fractalul
reţelei spaţiu-timp, este cel care stabileşte ecuaţiile de câmp.
În lumina acestui nou model cosmologic elaborat de Nassim, fizica particulelor subatomice şi
cea a corpurilor ultramari se intersectează şi devin complementare, iar limbajul matematic le uneşte şi
defineşte structurile şi manifestarea tuturor acestora într-o dezvoltare fractală care cuprinde atât
forţele electromagnetice şi gravitaţionale cât şi forţele nucleare (tare şi slabă) la care „ţinem” atât de
mult. (acest fapt este discutabil! – n.r.)
Dacă am considera Ecuatorul ca fiind linia de intersecţie a celor două toruri, atunci deplasarea
maselor de aer cald şi rece are aceeaşi distribuţie pe care o are mişcarea unui tor dublu: între ecuator
şi polul Nord, ambele sensuri şi simultan între ecuator şi polul Sud, de asemenea în ambele sensuri.
Este inutil să menţionez faptul că pentru a vizualiza cât mai bine aceste procese, explicate cu
ajutorul unor desene ce nu pot fi reproduse pe hârtie la
calitate ridicată, aveţi nevoie să vizionaţi cele 4 DVD-uri ale
conferinţei lui Nassim Haramein, care se pot comanda de pe
website.
Această dinamică este întâlnită peste tot în Natură,
inclusiv în fiinţa umană. Cei 7 centri de energie sunt
vortexuri care manifestă aceeaşi dinamică. Căutătorii
cunoaşterii de Sine (de peste tot) au intuit că există un loc
special în zona inimii unde se manifestă o singularitate
oarecum mai specială de felul ei. Între cele două ventricule
există o mică cavitate. Acolo au fost înregistrate cele mai
mari valori ale intensităţii câmpului electromagnetic generat
în corpul biologic.
Probabil denumirea sau asocierea este cumva
improprie, mai degrabă am putea presupune că în acel loc,
se produce o anumită formă de energie, ca şi când ar exista
o baterie specială. Ea alimentează inima cu energie dar are
un rol esenţial în etapele de iluminare ale fiinţei, dacă
aceasta reuşeşte să atingă starea de perfectă linişte
mentală, de non-fluctuaţie mentală.
Din nou Hassim este fascinat de aceste aspecte alunecând înspre latura insolită iar afirmaţiile
sale nu sunt suficient de bine elaborate. El crede că cele 21 grame, (există cercetări ce par a confirma
această cantitate) care dispar brusc din greutatea corporală, a unui muribund (trăindu-şi ultima suflare
de viaţă), s-ar datora îndepărtării acestei componente din fiinţă.
Ultima etapă, mult prea dificilă şi practic inabordabilă cititorului nespecialist este realizarea
breviarului matematic a tot ceea ce s-a expus în acest capitol. Ecuaţiile pentru torsiune se scriu în
vectori iar cele pentru spaţiul-timp se scriu în tensori. E nevoie de matematici speciale în domeniul
teoriei grupurilor şi munca este imensă. (momentan nu am găsit-o publicată nicăieri – n.t.)
Probabil ne-am fi aşteptat ca după aproximativ 6 ani de la conferinţa de la Rogue Valley,
S.U.A., Nassim să îşi publice studiile iar titlurile acestora să poată fi cel puţin citite într-o bibliografie pe
internet. Din nefericire, singurul lucru care este disponibil sunt un set de 4 DVD-uri, care au fost
imprimate în anul 2007 şi care reactualizează cu mai puţină emoţie şi fascinaţie, conferinţa de Rogue
Valley, însă cu o imagistică mult mai bogată şi ilustraţii pe calculator de înaltă rezoluţie. Pe acelaşi site
se regăsesc două articole în care este abordată şi partea matematică a expunerii sale iar acolo am
regăsit titlurile a încă 5 articole ştiinţifice publicate în asociaţie cu mai mulţi autori şi pe care vi le indic
ca şi referinţe bibliografice.

30
18.27 CONCLUZII FINALE
Cu siguranţă, expunerea lui Nassim Haramein îşi are plusurile şi minusurile sale. Ea nu este
acceptată din punct de vedere ştiinţific şi nu a fost publicată în nicio revistă importantă de fizică. Ea
generează, cel puţin, întrebări chiar dacă nu oferă şi răspunsurile la acestea.
Din punct de vedere ştiinţific teoria sa nu se verifică, dar din punct de vedere filosofic şi esoteric
(mai ales) ea ar putea reprezenta un nou reper sau o nouă formă de a ne observa pe noi înşine, de a
observa natura şi Universul şi de a pătrunde cu îndrăzneală spre acele zone ale misterului conştiinţei
umane, care încă nu au fost descoperite. Oare ştiinţa convenţională şi-a atins limitele şi este
incapabilă de a mai evolua? Nu cred.
Teoria lui Nassim poate fi privită, nu neapărat ca pe o revelaţie în ştiinţă (ceea ce încă e
discutabil), ci mai degrabă ca pe un nou mod de a ne înţelege pe noi înşine. Rugămintea mea este să
preluaţi doar acea informaţie care vă ajută cel mai bine să vă integraţi pe sine în realitatea
înconjurătoare şi să vă dezvoltaţi o privire de ansamblu.
Oare cine este Nassim Haramein? Este vorba despre un geniu multivalent, un individ
cvasinecunoscut, despre care nu credem că va primi vreodată vreun premiu Nobel, pentru că are o
viziune unificatoare şi totodată revelatoare asupra Universului, o viziune care rescrie fizica şi istoria
omenirii punând la grea încercare paradigma ştiinţifică actuală, ceea ce de obicei este de neacceptat.
Nassim Haramein s-a născut în Geneva, Elveţia în anul 1962. Încă de la vârsta de 9 ani, el
punea deja bazele pentru teoria hiperdimensională unificată a materiei şi energiei, pe care o va numi
„Universul Holofractografic".
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1.N. Haramein and E.A. Rauscher, „The origin of spin: A consideration of torque and Coriolis forces in Einstein’s field equations and
grand unification theory,” in Beyond the Standard Model: Searching for Unity in Physics, R.L. Amoroso. B. Lehnert and J-P Vigier (eds.)
2.Haramein, N. and Rauscher, E.A., „Collective coherent oscillation plasma modes in surrounding media of black holes and vacuum

structure - Quantum processes with considerations of spacetime torque and Coreolis forces,” in Beyond the Standard Model: Searching
for Unity in Physics, (eds.) R.L. Amoroso. B. Lehnert and J-P Vigier, Oakland: The Noetic Press July (2005).
3.N. Haramein, „The role of the vacuum structure on a revised bootstrap model of the GUT scheme,” Bull. Am. Phys. Soc. N17.006
4.N. Haramein, „Scaling law for organized matter,” Bull. Am. Phys. Soc. AB006 (2001) and N. Haramein and E. A. Rauscher, „Scaling law

for black hole large and small scale objects” (in progress).
5.N. Haramein and E. A. Rauscher, „A fractal universe, a path to unification,” (in progress).
6.http://theresonanceproject.org/ (site-ul lui Nassim Haramein)

31